J. J. Rousseau

„Când ai ajuns la vârsta raţiunii, te-am ferit de opinia oamenilor; când inima ta a devenit sensibilă, te-am păzit de stăpânirea pasiunilor. Dacă aş fi putut prelungi acest calm interior până la sfârşitul vieţii tale, aş fi PUS la adăpost opera mea şi tu ai fi fost fericit atât cât poate fi un cm; dar, dragă Emil, ţi-am muiat zadarnic sufletul în Stix, nu 1-am putut face peste tot invulnerabil; se ridică un nou duşman, pe care n-ai învăţat încă să-1 învingi şi de care nu te-am putut scăpa. Acest duşman eşti tu însuţi. Natura şi norocul te-au lăsat liber. Puteai îndura mizeria; puteai suporta durerile corpului, cele ale sufletului îţi erau necunoscute; nu depindeai de nimic decât de condiţia umană, şi acum depinzi de toate legăturile pe care ţi le-ai format; învăţând a dori, te-ai făcut sclavul dorinţelor tale. Câte dureri nu-ţi pot ataca sufletul, fără ca ceva să se schimbe în tine, fără ca ceva să te ofenseze, fără ca ceva să atingă fiinţa ta! Câte rele nu poţi simţi fără să fii bolnav! Câte morţi nu poţi suferi fără să mori! O minciună, o eroare, o îndoială te pot duce la disperare”.

„Vedeai la teatru eroi, supuşi unor dureri fără margini, care făceau să răsune scena de ţipetele lor nebune, care se întristau ca femeile, plângeau precum copiii şi meritau astfel aplauzele publicului. Aminteşte-ţi de supărarea care ţio pricinuiau acele tânguiri, acele ţipete, acele plânsete când le vedeai la oameni de la care nu trebuia să te aştepţi decât la acte de statornicie şi de fermitate. Ce, ziceai tu indignat, acestea sunt exemplele care ni se dau de urmat, modelele care ni se oferă de imitat! Le e teamă că omul nu va fi destul de mic, destul de nenorocit, destul de slab dacă nu-i vor lăuda slăbiciunea sub falsa imagine a virtuţii? Tânărul meu prieten, fii de acum înainte mai indulgent în privinţa scenei: iată-te şi pe tine devenit unul din eroii săi”.

„Tu ştii să suferi şi să mori; tu ştii să înduri legea necesităţii în durerile fizice; însă până acum nu ai impus legi dorinţelor inimii tale; iar toată tulburarea vieţii noastre vine mai mult din afecţiunile noastre decât din trebuinţele noastre. Dorinţele noastre sunt întinse, forţa noastră este aproape nulă. Prin dorinţele sale omul ţine la mii de lucruri, iar prin el însuşi nu ţine la nimic, nici chiar la propria sa viaţă. Cu cât îşi măreşte afecţiunile, cu atât îşi înmulţeşte necazurile. Totul e trecător pe pământ; vom pierde mai curând sau mai târziu tot ceea ce iubim, iar noi ţinem la aceste lucruri ca şi cum ar trebui să dureze etern. Ce groază numai la bănuiala morţii Sofiei! Ai socotit, aşadar, că ea va trăi totdeauna? Nu moare nimenea la vârsta ei? Ea va trebui să moară, copilul meu, şi poate înaintea ta. Cine ştie dacă în acest moment e vie? Natura nu te-a ursit decât la o singură moarte şi tu te urseşti la o a doua: iată-te în cazul de a muri de două ori”.

„Supus astfel pasiunilor tale dezordonate, vei ajunge de plâns. Totdeauna cu privaţiuni, totdeauna cu pierderi, totdeauna cu temeri, nu te vei bucura nici de ceea ce ţi se va lăsa. Frica de a nu pierde totul te va face să nu posezi nimic. Pentru că nu ai voit să urmezi decât pasiunile tale, nu le vei putea satisface niciodată. Vei căuta totdeauna repausul el va fugi totdeauna dinaintea ta; vei fi nenorocit şi vei deveni rău. Si” cum n-ai putea fi, neavând altă lege decât dorinţele tale neînfrânate? Dacă nu poţi suporta privaţiuni independente de voia ta, cum ai putea să ţi le impui cu voia ta? Cum vei putea sacrifica înclinarea pentru datorie şi cum vei rezista inimii pentru a asculta raţiunea? Tu care de acum înainte nu vrei să mai vezi pe cel care te-ar înştiinţa despre moartea iubitei tale, cum ai privi pe acela care ar vrea să ţi-o răpească vie, pe cel care ar îndrăzni să-ţi spună: Ea e moartă pentru tine, virtutea te desparte de ea? Dacă trebuie să trăieşti cu ea orice s-ar întâmpla, dacă Sofia va fi măritată sau nu, dacă tu vei fi liber sau nu, dacă ea te va iubi sau te va urî, dacă familia ţi-o va încredinţa sau ţi-o va refuza, nu are importanţă, tu o vrei, trebuie să fie a ta cu orişice preţ. Spune-mi, aşadar, de la ce crimă se va da înapoi cel care nu are altă lege decât dorinţele inimii sale şi nu ştie să reziste la nimic din ceea ce doreşte?„. Copilul meu, nu există fericire fără curaj, nici virtute fără luntă. uvântul virtute vine de la forţă: forţa este temelia oricărei virtuţi. Vir-utea nu aparţine decât unei fiinţe slabe prin natura sa şi puternicd prin oinţa sa; numai în aceasta constă meritul omului drept şi, deşi îl numim e Dumnezeu bun, nu-1 numim virtuos, căci el n-are nevoie de efort ca i facă binele. Ca să-ţi explic acest cuvânt atât de profanat, am aşteptat i tu să ajungi în stare să mă înţelegi. Câtă vreme virtutea nu costă mic ca s-o practici, ai puţină nevoie s-o cunoşti. Această nevoie vine nd se deşteaptă pasiunile: pentru tine a şi venit”.

„Când te-am crescut în plină simplicitate a naturii, în loc să-ţi predic ele îndatoriri, te-am ferit de viciile care îngreuiează aceste îndatoriri; i făcut minciuna să-ţi fie mai puţin odioasă decât inutilă; te-am învămai puţin să dai fiecăruia ce este al său decât să te îngrijeşti de ce e al tău; te-am făcut mai curând bun decât virtuos. Dar cel care nu e ît bun rămâne bura numai câtă vreme are plăcere să fie; bunătatea se râmă şi piere sub lovitura pasiunilor omeneşti; omul care e numai bun un numai pentru sine498)”.

Petitain notează (cf. J.- J. Rousseau, Oeuvres completes, tome II, 1861, p. 696) că Rousseau reia aceeaşi idee – cu o modificare şi o excepţie – într-o scrisoare către marchizul de Mirabeau din 31 ianuarie 1767. Iată fragmentul respectiv: „. Criticând această nepăsare, îmi vei repeta că a fi bun numai pentru; ine înseamnă a nu fi bun pentru nimic; dar poţi fi bun în adevăr pentru: ine, fără să fii, într-un fel oarecare, bun pentru ceilalţi? Dealtfel, ţineţi seama: ă nu este dat oricărui prieten al oamenilor să fie ca d-voastră, binefăcătorul or în realitate. Ţineţi seama că eu n-am nici stare, nici avere, că îmbătrânesc, ă sunt infirm, părăsit, persecutat, detestat şi că, voind să fac bine, aş face au, îndeosebi mie însumi” (cf. J.- J. Rousseau, Oeuvres completes, tome IV, W, p. 664).

, Care om este deci virtuos? Este cel care ştie să-şi învingă afecţiunile, deoarece atunci el îşi urmează raţiunea, conştiinţa; îşi face datoria, respectă ordinea şi nimic nu-1 poate îndepărta de la aceasta. Până aici nu erai liber decât în aparenţă; nu aveai decât libertatea nesigură a unui sclav căruia nu i s-a poruncit încă nimic. Acum fii liber în adevăr; învaţă să-ţi fii singur stăpân; porunceşte inimii tale, Emil, şi vei fi virtuos”.

„Iată deci o nouă ucenicie de făcut şi această ucenicie este mai grea decât cea dinţii, căci natura ne scapă de relele pe care ni le impune ea sau ne învaţă să le îndurăm, dar nu ne spune nimic în privinţa celor care ne aparţin, ne lasă în voia noastră; ne lasă, victime ale pasiunilor noastre, să fim copleşiţi de zadarnicele noastre dureri şi să ne mai şi lăudăm cu lacrimi de care ar trebui să roşim”.

„Aceasta e prima ta pasiune. E poate singura demnă de tine. Dacă ştii s-o stăpâneşti ca om, va fi cea din urmă; vei supune pe toate celelalte şi vei asculta numai de pasiunea virtuţii”.

„Ştiu bine că această pasiune nu e criminală; ea este la fel de pură ca sufletele care o resimt. Onestitatea a născut-o, inocenţa a hrănit-o. Fericiţi amorezi! Farmecul virtuţii nu face decât să se adauge farmecului iubirii; iar dulcea legătură care vă aşteaptă este răsplata înţelepciunii voastre, ca şi a dragostei dintre voi. Dar spune-mi, omule, sincer, această pasiune atât de pură n-a pus stăpânire pe tine? Nu te-a făcut şi ea sclavul ei? Şi dacă mâine va înceta să fie inocentă, ai înăbuşi-o chiar de mâine? Este acum momentul să-ţi încerci puterile; va fi prea târziu când va trebui să le foloseşti. Aceste primejdioase încercări trebuie să se facă departe de pericol. Nu se exercită nimeni la luptă în faţa duşmanului, ci se pregăteşte pentru aceasta înainte de război, pentru ca la război să se prezinte cu totul pregătit”.

„E o eroare să împărţi pasiunile în permise şi oprite, pentru a te deda celor dinţii şi a respinge pe celelalte. Toate sunt bune când rămâi stăpânul lor; toate sunt rele când te laşi pradă lor. Ceea ce ne este oprit de natură este să ne întindem afecţiunile mai departe decât forţele noastre; ceea ce ne este oprit de raţiune este să vrem ceea ce nu putem obţine; ceea ce ne e oprit de conştiinţă nu e să nu fim ispitiţi, ci să nu ne lăsăm învinşi de ispite. Nu depinde de noi să avem sau să nu avem pasiuni, dar depinde de noi să le stăpânim. Toate sentimentele pe care le stăpânim sunt legitime; toate sentimentele care ne stăpânesc sunt criminale. Un bărbat nu e vinovat că iubeşte femeia altuia, dacă supune această nefericită pasiune legii datoriei; este vinovat dacă-şi iubeşte propria soţie în aşa grad, încât jertfeşte totul acestei iubiri”.

„Nu aştepta de la mine precepte lungi de morală; nu am să-ţi dau decât unul singur şi acela le cuprinde pe toate. Fii om; restrânge-ţi inima în limitele condiţiei tale umane. Studiază şi cunoaşte aceste margini; oricât de înguste ar fi, nu eşti deloc nefericit atâta vreme cit te închizi în ele; nu eşti decât în cazul în care vrei să le depăşeşti; eşti nefericit în cazul în care, în dorinţele tale nesăbuite, ridici la rangul lucrurilor posibile ceea ce nu e posibil. Eşti nefericit când îţi uiţi starea ta de om pentru a-ţi făuri altele închipuite, din care recazi întotdeauna în starea ta. Singurele bunuri a căror lipsă costă sunt cele la care crezi că ai dreptul. Imposibilitatea evidentă de a le obţine te desprinde de ele;

EMIL dorinţele fără speranţă nu chinuiesc deloc. Un cerşetor nu e chinuit de dorinţa de a fi rege; un rege nu vrea să fie zeu decât atunci cin d crede 432 cg nu maj e om”.

— -~%_„-nr „Iluziile orgoliului sunt izvorul relelor noastre celor mai mari; dar contemplarea mizeriei omeneşti îl face pe înţelept întotdeauna moderat. El stă la locul lui, nu se agită deloc pentru a ieşi de acolo; nu-şi foloseşte în mod inutil forţele pentru a se bucura de ceea ce nu poate păstra şi, întrebuinţându-le pe toate spre a poseda bine ce are, e în adevăr mai puternic şi mai bogat prin tot ceea ce doreşte mai puţin decât noi. Fiinţă muritoare şi pieritoare, de ce mi-aş face legături eterne pe acest pământ, unde totul se schimbă, unde totul trece şi de unde mâine voi dispărea? O Emil, o fiul meu! Dacă te-aş pierde, ce mi-ar mai rămâne? Totuşi, trebuie să mă deprind cu gândul că te voi pierde; căci cine ştie când îmi vei fi luat?„ „Vrei deci să trăieşti fericit şi înţelept? Nu-ţi lega inima decât de frumuseţe, care nu piere niciodată; limitează-ţi dorinţele la condiţia în care te găseşti, pune datoriile înaintea înclinărilor tale; extinde legea necesităţii la lucrurile morale; învaţă să pierzi ceea ce poate să-ţi fie răpit; învaţă să părăseşti totul când virtutea îţi porunceşte; învaţă să te ţii deasupra evenimentelor, să-ţi poţi desprinde inima de ele fără ca să ţi-o sfâşie; învaţă să fii curajos în nenorocire ca să nu fii niciodată nefericit, să fii ferm în datoria ta ca să nu fii niciodată criminal. Atunci vei fi fericit chiar împotriva soartei şi înţelept chiar împotriva pasiunilor. Atunci vei găsi chiar în posesiunea bunurilor trecătoare o voluptate pe care nimic n-o va putea tulbura; le vei stăpâni fără ca ele să te stă-pânească şi vei simţi că omul, căruia îi piere totul, se bucură numai de ceea ce ştie să piardă499). Tu nu vei avea, e adevărat, iluzia plăcerilor imaginare, dar nu vei avea nici durerile care sunt efectul lor. Tu vei câştiga mult din acest schimb, căci aceste dureri sunt frecvente şi reale, iar plăcerile sunt rare şi deşarte, învingător al atâtor opinii înşelătoare, vei învinge şi pe aceea care dă vieţii un preţ atât de mare. Îţi vei petrece viaţa fără să te tulburi şi o vei sfârşi fără spaimă; te vei despărţi de ea ca de orice alt lucru. Alţii, prinşi de groază, poate gândesc că, părăsind-o, încetează de a exista; tu însă, cunoscându-i nimicnicia, vei crede că începi a exista. Moartea este sfârşitul vieţii celui nemernic şi începutul vieţii celui drept'. Emil mă ascultă cu o atenţie îmbinată cu nelinişte. Se teme că acest preambul să nu aibă vreo concluzie tristă. Presimte că arătându-i necesitatea de a-şi exercita forţa sufletească, vreau să-1 supun la acest greu exerciţiu, si, ca un rănit care tremură văzând că se apropie medicul, crede că simte pe rana sa mâna dureroasă însă vindecătoare care-1 va împiedica să se îmbolnăvească.

Nesigur, tulburat, grăbit să ştie ui. De vreau să ajung, în loc să răspundă mă întreabă cu frică: Ce trebuie să fac? Îmi zice aproape tremu-rând şi fără să îndrăznească să-şi ridice ochii. Ce trebuie să faci? Răspund eu pe un ton ferm, trebuie să părăseşti pe Sofia. Ce spui, strigă el plin de supărare, să mă despart de Sofia, s-o părăsesc, s-o înşel, să fiu un trădător, un înşelător? Un om care-şi calcă jurământul! Ce! Reiau eu,

499) Pasajul ne aminteşte de „resemnarea” stoică.

Întrerupându-1. De la mine se teme Emil că a învăţat să merite asemenea nume? Nu, continuă el cu aceeaşi nestăpânire, nici de la un altul; voi şti, fără voia dumitale, să-ţi păstrez opera, voi şti să nu le merit.

Mă aşteptam la această primă izbucnire; o las să treacă, fără să mă impresioneze. Dacă nu as avea moderaţia pe oare i-o predic, i-aş predica-o în pustiu! Emil mă cunoaşte destul de bine pentru a nu mă crede capabil să-i cer ceva rău şi el ştie că ar face rău s-o părăsească pe Sofia, în înţelesul pe care-1 dă acestui cuvânt. Aşteaptă deci ca eu să mă explic. Atunci reiau cuvântarea.

„Crezi, dragă Emil, că un om, în orice situaţie s-ar afla, ar putea fi mai fericit decât eşti tu de trei luni încoace? Dacă crezi, îndreaptă-ţi greşeala, înainte de a gusta plăcerile vieţii, tu i-ai sorbit toată fericirea. Nu mai este nimic dincolo de ceea ce ai simţit. Fericirea simţurilor este trecătoare; starea obişnuită a inimii pierde totdeauna în această fericire. Te-ai bucurat mai mult prin speranţă decât te vei bucura vreodată în realitate. Imaginaţia care împodobeşte ceea ce doreşti părăseşte podoaba în momentul posedării a ceea ce doreai, în afară de Fiinţa care există prin ea însăşi, nu există nimic frumos decât ceea ce nu există. Dacă această stare ar fi putut dura totdeauna, ai fi găsit fericirea supremă. Insă tot ceea ce ţine de om se resimte de pe urma caducităţii sale; totul e finit, totul e trecător în viaţa umană; iar dacă starea care ne face fericiţi ar dura necontenit, deprinderea de a ne bucura de ea ar înlătura gustul pentru ea. Dacă nu se schimbă nimic în afară, inima însă se schimbă; fericirea ne părăseşte sau o părăsim noi pe ea”.

„Timpul pe care nu 1-ai măsurat s-a scurs pe când tu te găseai în delir. Vara se sfârşeşte, iarna se apropie. Dacă am putea să ne continuăm drumurile într-un anotimp atât de friguros nu ne-ar îngădui ei acest lucru. Trebuie, fără voia noastră, să ne schimbăm felul de viaţă; cel de azi nu mai poate dura. Văd în ochii tăi nerăbdători că această dificultate nu te încurcă deloc: mărturisirea Sofiei şi propriile tale dorinţi îţi sugerează un mijloc uşor de a evita zăpada şi să nu mai ai nevoie să faci o călătorie pentru ca să mergi s-o vezi. Expedientul este comod, fără îndoială; dar cum vine primăvara, zăpada se topeşte şi căsătoria rămâne. Trebuie să te gândeşti la toate anotimpurile”.

„Vrei să te căsătoreşti cu Sofia şi nu sunt decât cinci luni de când o cunoşti. Vrei s-o iei în căsătorie nu pentru că se potriveşte cu tine, ci pentru că îţi place; ca şi cum amorul nu s-ar înşela niciodată asupra potrivirilor şi ca şi cum cei ce încep prin a se iubi nu ar sfârşi niciodată prin a se urî. Ea e virtuoasă, o ştiu, dar este oare aceasta de ajuns? Este de ajuns ca oamenii să fie cinstiţi pentru a se potrivi? Nu pun la îndoială virtutea sa, ci caracterul său. Oare caracterul unei femei se arată într-o zi? Ştii în câte situaţii trebuie s-o fi văzut pentru a-i cunoaşte temeinic firea? Patru luni de afecţiune sunt ele oare o garanţie pentru toată viaţa? Poate că două luni de absenţă te-ar face s-o uiţi; poate un altul n-aşteaptă decât să te depărtezi de ea ca să i te şteargă din inima ei; poate, la întoarcere, o vei găsi tot atât de indiferentă pe cât ai găsit-o de simţitoare până acum. Sentimentele nu depind de principii; ea poate rămâne foarte cinstită şi să înceteze de a te iubi. Înclin să cred că ea

— „, i iaojjunae de ea şi cine îmi râsr~>' ue une atâta vreme cit n-aţi fost câtuşi de puţin puşi la încercare? Vei aştepta oare până când această încercare va deveni inutilă? Aştepta_Vei pentru a vă cunoaşte, până când nu vă veţi mai putea despărţi?

, Sofia n-are optsprezece ani, tu abia ai împlinit douăzeci şi doi; aceasta e vârsta iubirii, nu a căsătoriei. Ce tată şi ce mamă de familie! Ei, ca să ştiţi să vă creşteţi copiii, aşteptaţi cel puţin să încetaţi voi de a mai fi copii. Ştii câtor fete tinere sarcina suportată înainte de vreme le-a slăbit constituţia, le-a ruinat sănătatea, le-a scurtat viaţa? Ştii câţi copii au rămas piperniciţi şi slabi fiind nutriţi într-un corp care nu era pe deplin format? Când mama şi copilul cresc în acelaşi timp şi când substanţa necesară pentru creşterea fiecăruia se împarte, niciunul, nici altul n-are ceea ce le-a destinat natura; cum se poate să nu sufere amândoi? Sau îl cunosc eu foarte prost pe Emil, sau el va prefera să aibă mai târziu femeie şi copii robuşti, decrt să-şi satisfacă nerăbdarea îndauna vieţii şi a sănătăţii lor”.

„Să vorbim de tine. Dorind să fii soţ şi tată, te-ai gândit bine la îndatoririle pe care le ai? Devenind cap de familie, vei deveni membru al statului şi ştii tu ce înseamnă să fii membru al unui stat? O ştii? Ştii tu ce înseamnă guvern, legi, patrie? Ştii cu ce preţ îţi este îngăduit să trăieşti şi pentru cine trebuie să mori? Crezi că ai învăţat tot şi încă nu ştii nimic, înainte de a lua un loc în ordinea civilă, învaţă s-o cunoşti şi să ştii ce loc ţi se cuvine.” „Emil, trebuie să pleci de lângă Sofia; nu spun s-o părăseşti, căci, dacă ai fi în stare să faci aceasta, ar fi foarte fericită că nu te-a luat în căsătorie. Trebuie să pleci ca să te întorci demn de ea. Să nu fii atât de înfumurat incit să crezi c-o meriţi. O, câte îţi mai rămân de făcut! Vino să-ţi îndeplineşti această nobilă sarcină; vino să înveţi să-i suporţi lipsa; vino să câştigi preţul fidelităţii, ca la întoarcere să ai cu ce să te mândreşti în faţa ei şi să-i ceri mâna nu în chip de milă, ci ca o recompensă”.

Încă nedeprins să lupte împotriva lui însuşi, neobişnuit să dorească în lucru şi să vrea un altul, tânărul meu nu se lasă; rezistă, discută. De e şi-ar refuza fericirea care-1 aşteaptă? N-ar însemna oare să dispre-uiască mâna care i se oferă, întârziind s-o accepte? Ce nevoie este să se idepărteze de ea pentru a învăţa ce trebuie să ştie? Şi dacă acest lucru r fi necesar, de ce să nu-i lase în legături indisolubile chezăşia sigură întoarcerii sale? Să fie soţul ei şi este gata să mă urmeze; să fie uniţi pleacă de lângă ea fără teamă… A vă uni pentru a vă despărţi, ce mtradicţie, dragă Emil! E frumos ca un amorez să poată trăi fără iubita ii; însă un soţ nu trebuie să se despartă niciodată de soţie, dacă nu este? Oesar. Pentru a te elibera de scrupule, văd că plecarea ta trebuie să fie voluntară: trebuie să poţi spune Sofiei că pleci de lângă ea fără voia ta.

Bine! Fii mulţumit şi, deoarece nu asculţi de raţiune, vei recunoaşte L alt stăpân. N-ai uitat angajamentul pe care 1-ai luat faţă de mine. Iii, trebuie să te desparţi de Sofia; o vreau eu.

La acest cuvânt îşi apleacă capul, tace, stă un minut pe gânduri apoi, privindu-mă cu hotărâre, îmi zice: Când plecăm? Peste opt zile, de; trebuie s-o pregătim pe Sofia în legătură cu această plecare. Fe-ile sunt mai slabe, le datorăm menajamente; iar această absenţă nenrntru ea o datorie cum e pentru tine, îi este îngăduit s-o suporte d puţin curaj.

S'nt foarte ispitit să prelungesc jurnalul iubirii lor până la separare; – abuzez de multă vreme de îngăduinţa cititorilor; să-1 scurtăm pentru? A gvj Odată. Îndrăzni-vă oare Emil să arate în faţa iubitei sale aceeaşi h Mărire pe care a arătat-o prietenului său? In ceea ce mă priveşte, o d această hotărâre trebuie s-o desprindă chiar din adevărul iubirii sale. Ar fi mai tulburat în faţa ei dacă 1-ar costa mai puţin despărţirea de ea; s_ar despărţi de ea ca un vinovat, şi acest rol e totdeauna supărător pentru o inimă cinstită, însă cu cât sacrificiul este mai mare, cu atât se poate mândri în ochii celei care i-1 face greu.

Nu-i e teamă că ea se va îndoi de motivul care-1 determină. Parcă i-ar zice cu fiecare privire: O Sofia! Citeşte în inima mea şi fii fidelă; tu nu ai un amorez fără virtute.

Mândra Sofie, din partea ei, caută să îndure cu demnitate lovitura neprevăzută care o atinge. Ea se forţează să pară nesimţitoare; însă, cum ea nu are, ca Emil, onoarea luptei şi a victoriei, fermitatea sa e mai puţin statornică. Ea plânge, geme fără să vrea şi teama de a fi uitată măreşte durerea despărţirii. Nu plânge în faţa amorezului ei şi nu-i arată temerile sale; mai curând ar înăbuşi un suspin decât să-1 lase să-i scape în prezenţa lui. Eu sunt cel care-i devin martorul plânsetelor, al lacrimilor, căci pe mine se preface că mă ia de confident. Femeile sunt iscusite şi ştiu să se prefacă. Cu cât murmură în ascuns împotriva tiraniei mele, cu atât ea caută să mă linguşească; ea ştie că soarta ei este în mâinile mele.

O consolez, o liniştesc, îmi iau răspunderea pentru amorezul ei sau mai curând pentru soţul ei. Să-i poarte aceeaşi fidelitate pe care va avea-o el pentru ea şi după doi ani, o jur, îi va fi soţ. Ea mă stimează destul pentru a crede că nu vreau s-o înşel. Sunt chezaşul fiecăruia dintre cei doi, unul faţă de celălalt. Inimile lor, virtutea lor, probitatea mea, încrederea părinţilor lor, toate sunt temeiuri ca să-i liniştească. Dar la ce serveşte raţiunea împotriva slăbiciunii? Ei se despart ca şi cum n-ar trebui să se mai vadă.

Atunci Sofia îşi aminteşte regretele lui Eucharis şi se crede în adevăr în locul o/i. Să nu lăsăm câtuşi de puţin ca să se deştepte, în timpul absenţei noastre, acest amor fantezist. Sofia, îi zic într-o zi, fă un schimb de cărţi cu Emil. Dă-i pe Telemac, pentru ca el să înveţe să-i semene; el să-ţi dea Spectatorul pe care îţi place să-1 citeşti500). Studiază acolo datoriile femeilor cinstite şi gândeşte-te că acestea vor fi datoriile tale peste doi ani. Acest schimb de cărţi este pe placul amândurora şi le dă încredere, în fine, vine ziua tristă, ei trebuie să se despartă.

50°) Spectatorul era o publicaţie periodică londoneză între „l martie 1711 şi 20 septembrie 1714”, scoasă de secretarul englez Addison (1672-1719). Era un tablou al moravurilor societăţii engleze din secolul al XVIII-lea, pe atunci dominate de ignoranţă şi brutalitate, pe care Addison voia să le îndrepte. In 1726 se publică din aceasta la Amsterdam o traducere franceză cu titlul: Le specta-teur ou le Socrate moderne, oii l'on voit un portrait narf des moeurs de ce siecle.

EMIL 436

Demnul tată al Sofiei, cu care am pus totul la cale, mă îmbrăţişează; apoi, luându-mă la o parte, îmi spune aceste cuvinte pe un ton grav şi cu un accent cam apăsat: „Am făcut totul ca să-ţi fiu pe plac; ştiam că am de-a face cu un om de onoare. Nu-mi rămâne decât să-ţi mai spun un cuvânt: aminteşte-ţi că elevul dumitale a semnat contractul de căsătorie pe gura fiicei mele”.

Ce diferenţă în puterea de stăpânire a celor doi amorezi! Emil, impetuos, înflăcărat, agitat, tulburat, ţipă, varsă valuri de lacrimi pe mâinile tatălui, ale mamei, ale fetei, îmbrăţişează suspinând pe toţi ai casei şi repetă de o mie de ori aceleaşi lucruri cu o zăpăceală care ar provoca râsul în orice altă împrejurare. Sofia, tristă, palidă, cu ochii stinşi, cu privirea întunecată, stă pe loc, nu zice nimic, nu plânge, nu vede pe nimeni, nici chiar pe Emil. În zadar o ia de mâini, o strânge în braţe; ea rămâne nemişcată, insensibilă la plânsetele şi mângâierile lui, la tot ceea ce face; el e deja plecat pentru ea. Cu cât este mai mişcătoare starea ei decât plânsul nepotrivit şi regretele zgomotoase ale amorezului ei! El vede, simte, i se sfâşie inima; de-abia îl târăsc, dacă 1-aş mai lăsa un moment, n-ar mai vrea să plece.

— Sunt încântat că duce cu sine această tristă imagine. Dacă vreodată ar fi tentat să uite ceea ce-i datorează Sofiei, arătându-i-o aşa cum am văzut-o în momentul plecării, ar trebui să aibă o inimă cu totul înstrăinată ca să nu-1 apropii de ea.