J. J. Rousseau

Se vede că prin aceste rânduieli, tânărul meu e departe de a-şi petrece viaţa lingă Sofia şi de a o vedea de câte ori vrea. I se dă voie să facă o călătorie sau două pe săptămână; iar vizitele sale, adesea numai de o singură jumătate de zi, se prelungesc rareori şi în ziua următoare, îşi petrece mult mai mult timp cu speranţa că o va vedea sau cu mulţumirea că a văzut-o decât văzând-o în adevăr. Chiar vremea pe care o des-tinează călătoriilor sale, mai puţin o petrece lângă ea, decât apropiindu-se sau îndepărtându-se de ea. Plăcerile sale adevărate, pure, delicioase, dar mai puţin reale decât imaginare, îi aţâţă amorul, fără a-i slăbi inima.

În zilele când n-o vede, nu este trândav, nici sedentar. In aceste zile e încă Emil; nu s-a schimbat întru nimic. Adesea aleargă pe câmpurile din preajmă şi urmăreşte istoria sa naturală; observă, examinează pământu-rile, produsele, cultura lor; compară lucrurile pe care le vede cu cele pe care le cunoaşte, caută temeiurile deosebirilor; când crede că alte metode sunt mai bune decât cele ale locului, le arată cultivatorilor; dacă le propune o formă de căruţă mai bună, le dă desenul ca s-o construiască după el; dacă găseşte o carieră de marnă, le arată folosul ei necunoscut în partea locului; adesea, pune singur mâna la lucru; sunt uimiţi cu toţii când îl văd că mânuieşte uneltele lor mai bine decât ei, că trage brazdele mai adânci şi mai drepte decât ale lor, că seamănă mai egal, că face şanţurile cu mai multă iscusinţă. Nu râd de el ca de unul care vorbeşte frumos despre agricultură; văd c-o ştie în adevăr, într-un cuvânt, depune sârg şi manifestă grijă pentru tot ceea ce este de folos imediat şi general; totuşi, nu se mărgineşte la aceasta. Vizitează casele ţăranilor, se informează de starea lor şi a familiilor, de numărul copiilor, de mărimea pământurilor, de natura produsului, de desfacere, de drepturile, de greutăţile, de impozitele, de datoriile lor etc. Nu dă mulţi bani, ştiind că, de obicei, se întrebuinţează rău; dar îndrumează el însuşi întrebuinţarea lor, făcându-i folositori în adevăr. Le dă lucrători, plăteşte uneori chiar munca lor pentru lucrările de care au tot ei nevoie, înlesneşte Unuia să i se repare sau să i se acopere coliba, altuia îi desfundă ţarina Pe care o părăsise din lipsă de mijloace; altuia îi dă o vacă, un cal, vite de tot soiul, în locul celor pe care le-a pierdut; doi vecini sunt gata să înceapă un proces; el le câştigă încrederea, îi împacă. Dacă un ţăran se îmbolnăveşte, pune să-1 îngrijească sau îl îngrijeşte el însuşi*); altul

) A îngriji un ţăran bolnav nu înseamnă să-i faci curăţenie, să-i dai doctorii, să-i trimiţi medic. Nu au nevoie de aşa ceva aceşti bieţi oameni când sunt bolnavi, ci de hrană mai bună şi mai abundentă. Ajunaţi voi, ceilalţi, când

— Emil sau despre educaţie

CARTEA 421 e asuprit de un vecin puternic, el îl apără şi intervine pentru el; tineri săraci vor să se căsătorească, el îi ajută; unei biete femei i-a murit copilul iubit, se duce s-o vadă, o mângâie şi nu iese îndată ce a intrat; nu dispreţuieşte pe nevoiaşi, nu e grăbit să părăsească pe nenorociţi; adesea ia masa cu ţăranii pe care îi ajută şi acceptă s-o ia şi cu cei ce n-au nevoie de el. Devenind binefăcătorul unora şi prietenul altora, nu încetează să fie egalul lor. In fine, face întotdeauna tot atâta bine prin persoana' sa cât face cu banii săi.

Uneori, în drumurile sale, se îndreaptă spre partea fericitei locuinţe: ar putea spera să observe pe Sofia pe furiş, s-o vadă la plimbare fără să fie văzut; însă Emil e totdeauna fără ocoluri în conduita sa, el nu ştie şi nici nu vrea să ocolească nimic. El are acea delicateţe deosebită care flatează şi nutreşte amorul propriu cu propria sa mărturie. El îşi păstrează ţinuta. Păstrează cu rigoare reţinerea şi nu se apropie niciodată aşa ca să obţină de la hazard ceea ce el vrea să datoreze numai Sofiei. In schimb, rătăceşte cu plăcere prin împrejurimi, căutând urmele paşilor iubitei sale şi înduioşându-se de ostenelile pe care ea şi-a dat şi de alergăturile pe care a binevoit să le facă din amabilitate 'pentru el. În ajunul zilelor când trebuie s-o vadă, se duce la vreo fermă învecinată să pregătească o gustare pentru a doua zi. Plimbarea se îndreaptă spre acea parte, fără să pară, ea intră ca din întâmplare, găsesc fructe” prăjituri, smântână. Lacoma Sofie nu e nesimţitoare la aceste atenţii şi cinsteşte bucuroasă pregătirile. Apoi ne mulţumeşte amândurora chiar dacă eu nu aş fi avut nici un amestec; este un subterfugiu de fetiţă, pentru a fi mai puţin încurcată când mulţumeşte. Tatăl ei şi cu mine mân-căm prăjituri şi bem vin, însă Emil este în tovărăşia femeilor, pândind mereu să fure vreo farfurie cu smântână din care a încercat 'să guste Sofia.

Venind vorba de prăjituri, îiamintesc lui Emil de vechile lui alergări. Vor să ştie ce erau aceste alergări; le explic, toţi râd şi-1 întreabă dacă mai ştie să alerge. Mai bine ca oricând, răspunde el; mi-ar părea foarte rău să fi uitat. Cineva dintre noi ar avea o mare dorinţă să-1 vadă alergând, dar nu îndrăzneşte s-o spună; altcineva se însărcinează să facă propunerea. El acceptă. Se adună doi, trei tineri din împrejurimi; se fixează un premiu şi, pentru a imita mai bine vechile jocuri, se pune o prăjitură la ţintă. Toţi sunt gata; tatăl dă semnalul bătând din mâini. Sprintenul Emil spintecă aerul şi ajunge la ţintă, pe când cei trei neîn-demânatici de-abia au pornit. Emil primeşte premiul din mina Sofiei şi, nu mai puţin generos decât Enea, dă darul tuturor învinşilor495).

În plină strălucire a triumfului, Sofia îndrăzneşte să înfrunte pe învingător şi se laudă că poate alerga tot aşa de bine ca el. El nu refuza câtuşi de puţin să se ia la întrecere cu ea si, în timp ce ea se pregăteşte la start, îşi ridică rochia din amândouă părţile şi, mai dornică să aveţi febră; dar, când ţăranii voştri au febră, daţi-le carne şi vin; aproape toate bolile lor vin din mizerie şi istovire; ceaiul lor cel mai bun e în pivniţa voastră, iar farmacistul lor trebuie să fie măcelarul vostru494).

Petitain notează (cf. J.- J. Rousseau, Oeuvres completez, tome II, lobi” p. 689) că în acest loc Rousseau parafrazează un vechi distih.

M) Cf. Eneida, V, 286, 361.

Rate lui Emil un picior delicat decât să învingă în această luptă, se uită C/dacă fusta i-a rămas destul de scurtă, el spune un cuvânt la urechea – mamei, care surâde şi face un semn de aprobare. Apoi vine să se aşeze lingă concurenta sa; de-abia se dă semnalul, că ea şi porneşte din loc zburând ca o pasăre.

Femeile nu sunt făcute pentru a alerga; când fug, o fac pentru a fi prinse, întrecerea nu e singurul lucru pe care-1 fac cu stângăcie, dar e singurul pe care-1 fac în silă. Coatele înapoi şi lipite de corp le dă o ţinută ridicolă, iar tocurile înalte pe care stau înfipte le fac să pară nişte lăcuste care vor să fugă fără să sară.

Emil, neimaginându-şi câtuşi de puţin că Sofia aleargă mai bine decât o altă femeie, nu se mişcă din loc şi o priveşte cum pleacă cu un surâs batjocoritor. Sofia însă e uşoară şi poartă tocuri scurte; nu are nevoie de artificii ca să pară că are picior mic. Ea înaintează cu o asemenea repeziciune încât, pentru a o ajunge pe această nouă Atalantă, de-abia mai are vremea necesară când o vede atât de departe de el. Porneşte şi el, ca un vultur care se aruncă pe pradă; o urmăreşte, cât pe ce s-o ajungă, în fine, o prinde din urmă, foarte obosită, o ia uşor de mijloc cu braţul stâng, o ridică ca pe o pană şi, apăsând pe inimă această dulce sarcină, încheie întrecerea, făcând-o să atingă ea întâi ţinta; apoi strigând: Sofia a învins! El îngenunchează înaintea ei şi se recunoaşte învins.

La aceste ocupaţii diferite se adaugă meseria pe care am învăţat-o. Cel puţin o dată pe săptămână şi în toate zilele când vremea rea nu ne îngăduie să stăm pe câmp, ne ducem, Emil şi cu mine, să lucrăm la un meşter. Nu lucrăm numai de formă, ca oamenii care am fi mai presus de această stare, ci foarte serios, ca adevăraţi muncitori. Tatăl Sofiei, venind să ne vadă, ne găseşte odată la lucru şi nu uită să vorbească cu admiraţie soţiei şi fiicei sale despre ce a văzut. Duceţi-vă, zice el, să vedeţi pe acest tânăr în atelier şi veţi vedea dacă dispreţuieşte condiţia săracului! Ne putem închipui că Sofia aude aceste cuvinte cu plăcere! Discuţia se repetă, ar dori să-1 surprindă la lucru. Mi se pun unele întrebări, fără a părea că urmăresc ceva şi, încredinţându-se de una din zilele noastre de lucru, mama şi fata iau o trăsură şi vin în oraş chiar în ziua aceea.

Intrând în atelier, Sofia zăreşte la capătul celălalt un tânăr în vestă, cu părul vâlvoi şi atât de ocupat de ceea ce face, încât nici n-o vede; ea se opreşte şi face semn mamei sale. Emil, cu dalta într-o mână şi cu ciocanul în cealaltă, sfârşeşte o scobitură; apoi taie cu fierăstrăul o scândură şi fixează o bucată pe tejghea, ca s-o dea la rindea. Spectacolul acesta n-o face pe Sofia să râdă; o mişcă, el e vrednic de respect. Femeie, cinsteşte pe stăpânul tău; el lucrează pentru tine, el îţi câştigă pâinea, el te hrăneşte; iată bărbatul.

Pe când ele îl observă cu atenţie, eu le zăresc şi trag de mânecă Pe Emil; el se întoarce, le vede, aruncă uneltele şi aleargă spre ele cu un strigăt de bucurie. După ce au trăit primele emoţii, le pofteşte să şadă şi-şi reia lucrul. Sofia nu poate însă sta locului; se scoală cu repeziciune, străbate atelierul, examinează uneltele, pune mâna pe scându-rile date la rindea, ridică aşchiile de pe jos, se uită la mâinile noastre Şi apoi zice că-i place această meserie pentru că e curată. Nebunatica încearcă chiar să-1 imite pe Emil. Cu mâna sa albă şi delicată trece cu rindeaua pe o scândură, rindeaua alunecă şi nu prinde. Parcă văd amorul râzând în aer şi bătând din aripi; parcă îl aud scoţând strigăte de bucurie şi zicând: Hercule e răzbunat496).

În acest timp mama întreabă pe meşter: Domnule cât plătiţi acestor băieţi? Doamnă, dau fiecăruia douăzeci de bani pe zi şi mâncare; dar dacă acest tânăr ar vrea, ar putea să câştige şi mai mult, căci este cel mai bun lucrător din partea locului. Douăzeci de bani pe zi şi mâncare zice mama privindu-ne cu înduioşare. Doamnă, aşa este, reluă meşterul' La aceste cuvinte, ea aleargă la Emil, îl îmbrăţişează, îl strânge la piept şi, pingând, nu poate decât să repete de mai multe ori: Fiul meu! O, fiul meu!

După ce mai stau puţin de vorbă cu noi, în timp ce noi ne vedeam în continuare de treabă, mama zice către fată: Haidem, se face târziu şi nu e bine să ne facem aşteptate. Apoi apropiindu-se de Emil, îl mângâie pe obraz, zicându-i: Ei bine, bunule lucrător, nu vrei să vii cu noi? El răspunde pe un ton foarte trist: Sunt angajat, întreabă pe meşter dacă s-ar putea lipsi de noi. El răspunde că nu poate. Am lucrări urgente, spune el, pe care trebuie să le termin până poimâine. Contând pe aceşti domni, am refuzat alţi lucrători care s-au prezentat; dacă ei îmi lipsesc, nu mai ştiu unde să găsesc alţii şi n-aş putea să dau lucrul în ziua făgăduită. Mama nu replică nimic; aşteaptă să vorbească Emil. Emil lasă capul în jos şi tace. Domnule, îi zice ea puţin surprinsă de tăcerea lui, nu ai nimic de spus la aceasta? Emil priveşte fata cu duioşie şi nu răspunde decât cu aceste cuvinte: Vedeţi bine că trebuie să rămân. 'Apoi femeile pleacă şi ne lasă. Emil le însoţeşte până la uşă; le urmăreşte cât poate cu ochii, oftează şi revine să s& aşeze la lucru, fără să scoată un cuvânt.

Pe drum, mama, supărată, vorbeşte fiicei sale despre ciudăţenia acestui procedeu. Ce, zice ea, era greu să fi dat ceva meşterului, fără să mai fie obligat să rămână, iar acest tânăr atât de risipitor, care aruncă banii fără a fi nevoie, nu găseşte bani în ocazii convenabile? O, mamă, răspunde Sofia, ferească Dumnezeu ca Emil să dea atâta putere banului încât să se servească de el pentru a rupe un angajament personal, pentru a-şi călca cuvântul fără urmări şi să-1 facă pe altul să-şi calce cuvântul. Ştiu că ar putea cu uşurinţă să despăgubească pe meşter de mica pagubă pe care i-ar provoca-o lipsa lui; însă atunci şi-ar subjuga sufletul bogăţiei, s-ar obişnui s-o pună în locul datoriilor sale şi ar crede că nu mai are nimic de făcut dacă plăteşte. Emil are alte moduri de a gândi şi sper că nu voi fi eu cauza care să i le schimbe. Crezi că pe el nu 1-a costat nimic ca să rămână acolo? Mamă, nu te înşela. A rămas pentru mine; am citit bine aceasta în ochii lui.

4%) E vorba de faptul că Omfala, regina Libiei, având în serviciul ei pe Hercule timp de trei ani, 1-a pus între altele să toarcă. Faptul se citează pentru a arăta puterea de stăpânire a femeilor asupra bărbaţilor. In acest context însă, legendarul erou din mitologia greacă „e răzbunat”, pentru că se arată cum femeile nu pot executa aceleaşi lucrări pe care le execută bărbaţii.

Să nu credem că Sofia ar fi îngăduitoare în privinţa adevăratelor CARTE dovezi ale iubirii; dimpotrivă, e poruncitoare, exigentă: ar ţine mai mult j cnu fie iubită deloc decât să fie iubită cu măsură. Ea posedă nobila 42' mândrie a meritului recunoscut, care este preţuit şi care vrea să fie onorat aşa cum se onorează pe sine. Ar dispreţul o inimă care n-ar simţi întreg preţul inimii ei, care n-ar iubi-o pentru virtuţile sale chiar mai mult decât'pentru farmecul ei, o inimă care ar prefera-o înaintea propriei sale datorii şi care n-ar prefera-o oricărui alt lucru. Ea n-a voit un iubit care să nu cunoască altă lege decât pe a ei; vrea să stăpânească un bărbat pe care ea nu 1-a desfigurat. Astfel, Circe, după ce i-a pocit pe tovarăşii lui Ulise, îi dispreţuieşte şi se dă numai lui, căci pe el nu 1-a putut schimba497).

Lăsând la o parte acest drept inviolabil şi sacru, Sofia ţine mult la toate drepturile sale şi urmăreşte cât de scrupulos le respectă Emil, cu ce zel îi îndeplineşte dorinţele, cu ce abilitate i le ghiceşte, cu câtă grijă soseşte la momentul prescris; ea nu vrea nici să întârzie, nici să vină mai înainte, vrea să fie exact. Dacă vine înainte înseamnă că se preferă pe sine, dacă întârzie, înseamnă că o neglijează. S-o neglijeze pe Sofia! Aceasta nu s-ar întâmpla de două ori. O bănuială neîntemeiată era cât pe-aci să piardă totul; dar Sofia e echitabilă şi ştie bine să-şi repare greşelile.

Într-o seară eram aşteptaţi; aşa i se poruncise lui Emil. Au ieşit să ne întâmpine, dar n-am sosit. Unde or fi? Ce nenorocire li s-a întâmplat? Nici o ştire despre ei? Seara se scurge în aşteptarea noastră. Biata Sofia ne crede morţi; deznădăjduită, se chinuieşte şi-şi trece noaptea plângând. De cu seară trimisese un om să se informeze şi să le aducă ştiri a doua zi dimineaţa. Omul se întoarce însoţit de un trimis al nostru care le spune să ne ierte şi că ne simţim bine. Îndată sosim şi noi. Atunci scena se schimbă; Sofia îşi şterge lacrimile sau, dacă pâânge, plânge de necaz. Mândria ei nu o lasă să se bucure de sosirea noastră: Emil trăieşte şi a făcut-o să-1 aştepte zadarnic.

La sosirea noastră, ea vrea să se ascundă. Se vrea ca ea să rămână; trebuie să rămână; însă îşi schimbă repede hotărârea şi-şi ia deodată un aer liniştit şi mulţumit, care ar impune altora. Tatăl ne iese înainte şi ne zice: Ne-aţi făcut să fim îngrijoraţi; s'ânt aici persoane care nu vă vor ierta uşor. Cine oare, tată? Întreabă Sofia, prefăcându-se că zâm-beşte cât se poate mai graţios. Ce-ţi pasă, de vreme ce nu eşti tu aceea? Răspunde tatăl. Sofia nu mai replică nimic şi îşi lasă ochii în jos. Mama ne primeşte cu răceală şi seriozitate. Emil, tulburat, nu îndrăzneşte să se adreseze Sofiei, îi vorbeşte ea întâi, îl întreabă ce mai face, îl invită să se aşeze şi se preface atât de bine, încât bietul tânăr, care nu înţelege încă nimic din limbajul pasiunilor violente, se lasă înşelat de sângele ei rece şi este aproape pe punctul să se supere el însuşi.

M/) Ulise – în Odiseea lui Homer – ajunge, în drumurile sale rătăcitoare spre patrie, pe insula Aea, în care locuia frumoasa vrăjitoare Circe. Aceasta prefăcu, prin vrajă, pe tovarăşii lui Ulise în purcei, apoi încercă să cucerească pe Ulise prin iubirea sa pătimaşă; îl reţinu astfel mai mult timp în această insulă, până când Ulise ascultă din nou chemarea patriei şi a căminului familial. X

Pentru a-1 scoate din încurcătură, iau mâna Sofiei şi vreau să i-o sărut, aşa cum fac uneori; ea şi-o retrage brusc cu un cuvânt de Domnule pronunţat atât de deosebit, încât această mişcare involuntară

0 face să se dea îndată pe faţă în ochii lui Emil.

Sofia însăşi, văzând că s-a trădat, se preface mai puţin. Aparentul său sânge rece se schimbă într-un dispreţ ironic. Ea răspunde monosilabic la toate întrebările, afectând o voce înceată şi nesigură, ca şi cum i-ar fi teamă ca indignarea să nu izbucnească prea puternic. Emil, pe jumătate mort de frică, o priveşte cu durere şi caută s-o înduplece să se uite la el pentru a citi mai bine în ochi adevăratele ei sentimente. Sofia, şi mai iritată de încrederea sa, îi aruncă o privire care-i taie pofta de a mai solicita pe a doua. Emil, zăpăcit şi tremurând, nu mai îndrăzneşte, din fericire pentru el, nici să-i vorbească, nici s-o privească;: ăci dacă n-ar fi fost vinovat şi i-ar fi putut suporta mânia, ea nu 1-ar fi iertat niciodată.

Văzând atunci că e rândul meu şi că trebuie să ne explicăm, mă apropii de Sofia, îi iau din nou mâna pe care n-o mai retrage, căci e aproape să-i vină rău. Îi zic cu blândeţe: Dragă Sofia, suntem nenorociţi; iar tu eşti înţeleaptă şi dreaptă, nu ne vei judeca fără a ne asculta; iscultă-ne. Ea nu răspunde nimic şi eu vorbesc astfel: „Am plecat ieri la ora patru; ni se spusese să ajungem la şapte şi Dornim totdeauna mai devreme decât ar trebui pentru a ne odihni când ie apropiem de aici. Făcusem trei sferturi din drum, când auzim nişte aiete de durere; ele porneau de la poalele unei coline aflate la. O nică distanţă de noi. Alergăm în direcţia strigătelor şi găsim un biet ăran care, întorcându-se călare din oraş, cam ameţit de vin, căzuse atât e tare încât îşi rupsese piciorul. Strigăm, chemăm ajutor, dar nu ne ăspunde nimeni, încercăm să aşezăm rănitul pe cal, dar nu izbutim: la ea mai mică mişcare, nenorocitul are dureri groaznice. Ne hotărâm să îgăm calul în pădure, la un loc ferit; apoi, făcând o brancardă din braţele oastre, îl luăm pe rănit şi-1 ducem cât mai încet 'posibil, urmând indica-ile sale, pe drumul care trebuia pentru a ajunge la el acasă. Drumul era mg; a trebuit să ne odihnim de mai multe ori. In fine, sosim rupţi de baseală. Aflăm cu amară surpriză că noi cunoaştem casa şi că nenoroci-il pe care 1-am adus cu atâta greutate era acelaşi care ne primise atât de >rdial în ziua când am ajuns pentru prima dată în partea locului. In ilburarea în care ne găseam cu toţii, nu ne recunoscusem până în: el moment.

Nu avea decât doi copii mici. Pe punctul de a-i dărui pe un al treilea,; vasta lui fu atât de speriată văzându-1 că soseşte, încât fu apucată de areri acute şi născu după câteva ore. Ce să facem în această împre-rare într-o căsuţă depărtată, unde nu puteam spera nici un ajutor? Nil se hotărî să se ducă în pădure să ia calul pe care-1 lăsasem acolo să alerge în goană să caute un medic în oraş. Dădu, aşadar, calul edicului şi, neputând găsi destul de repede altul, veni pe jos cu un rvitor, după ce avu grijă să vă trimită pe omul acela pentru a vă

1 de ştire. In vremea aceasta, precum vă închipuiţi, încurcat între i om cu piciorul rupt şi o femeie în durerile facerii, căutam prin casă tot ceea ce puteam prevedea că e necesar pentru îngrijirea amândurora„., Nu vă voi mai spune amănuntele celor întâmplate; nu e vorba de aceasta: era ora două după miezul nopţii şi niciunul, nici altul nu avusesem nici uru moment de odihnă. Im fine, înainte de a se lumina de ziuă, am ajuns la adăpostul nostru aproape de aici, unde am aşteptat ora 'la care vă sculaţi pentru a vă putea povesti accidentul nostru”.

Am tăcut, fără să mai adaug nimic, înainte de a mai vorbi cineva, Emil se apropie de iubita lui, ridică vocea şi-i spune cu mai multă hotărâre decât m-aş fi aşteptat: Sofia, eşti arbitrul soartei mele, o ştii bine. Poţi să mă faci să mor de durere, dar nu spera că mă vei face să uit drepturile omeniei; acestea îmi sunt mai sfinte decât ale dumi-tale şi nu voi renunţa niciodată la ele pentru dumneata.

La aceste cuvinte, în loc să răspundă, Sofia se scoală, îl ia de gât şi-1 sărută pe obraz; apoi, întinzându-i mâna, cu o graţie neimitabilă, îi zice: Emil, ia această mâna; este a ta. Fii, când vei voi, soţul şi stăpânul meu; mă voi sili să merit această onoare.

De-abia 1-a sărutat, că tatăl său, încântat, bate din palme, strigând: Bis, bis; iar Sofia, fără să fie silită, îl mai sărută de două ori pe celălalt obraz. Insă aproape în acelaşi moment, speriată de tot ce făcuse, fuge în braţele mamei sale şi-şi ascunde la pieptul ei obrazul înflăcărat de ruşine.

Nu voi descrie câtuşi de puţin bucuria comună; oricine trebuie s-o simtă. După masă, Sofia întreabă dacă nu e prea departe pentru a merge să vadă pe aceşti bieţi bolnavi. Sofia o doreşte şi acesta este un lucru bun. Mergem acolo: îi găsim pe cei doi în paturi separate, căci Emil adusese unul; găsim oameni în jurul lor care să-i ajute; Emil se îngrijise de aceasta. Amândoi sunt însă atât de rău îngrijiţi, încât suferă atât din pricina acestei îngrijiri, cât şi din pricina stării lor. Sofia cere un şorţ al femeii, o aşază cum trebuie în pat; apoi face la fel pentru bărbat. Mâna ei blândă şi uşoară ştie să caute tot ceea ce le face rău şi le aşază mai bine membrele suferinde. La apropierea ei, se simt mai uşuraţi; ai spune că ea ghiceşte tot ceea ce le produce rău. Fata aceasta atât de delicată nu se scârbeşte nici de murdărie, nici de mirosul urât şi ştie să le înlăture fără să ceară ajutor de la nimenea şi fără ca bolnavii să fie chinuiţi. Ea, pe care o vezi totdeauna rezervată şi uneori dispreţuitoare, ea care pentru nimic în lume nu ar fi atins cu degetul patul unui bărbat, întoarce şi schimbă pe rănit fără nici un scrupul şi-1 aşază în poziţia cea mai comodă în care să poată sta mai mult timp. Zelul carităţii e modest; ceea ce face Sofia, face atât de uşor şi cu atâta iscusinţă, încât bolnavul se simte uşurat fără să observe că 1-a 'atins. Nevasta şi bărbatul binecuvântează împreună pe amabila fată care-i serveşte, care-i plânge, care-i mângâie. Este un înger din cer pe care ni-1 trimite Dumnezeu; are chipul şi milostivirea lui, are dulceaţa şi bunătatea lui. Emil, înduioşat, o admiră în tăcere. Bărbate, iubeşte-ţi tovarăşa. Dumnezeu ţi-o dă pentru a-ţi consola necazurile, pentru a-ţi mângâia suferinţele: iată femeia.

Se face botezul noului născut. Cei doi amorezi sunt naşi, arzând în adâncul inimilor lor de dorinţa de a pune şi ei pe alţii să facă la fel Aşteaptă momentul dorit; cred că 1-au atins, scrupulele Sofiei' sunt înlăturate, însă acum vin ale mele. Nu au ajuns încă acolo unde gândesc ei: fiecare lucru la timpul său.

Într-o dimineaţă, după ce nu se văzuseră de două zile, intru în camera lui Emil cu o scrisoare în mână şi-i zic privindu-1 fix: Ce ai face dacă ţi-ar aduce cineva vestea că Sofia a murit? Dete un ţipăt, se scoală lovindu-şi mâinile şi, fără să spună un singur cuvânt, mă priveşte cu ochi rătăciţi. Răspunde-mi, aşadar, urmez eu cu aceeaşi linişte. Atunci, iritat de sângele meu rece, se apropie, cu ochii plini de mânie şi oprindu-se într-o atitudine aproape ameninţătoare: Ce-aş face? Nu ştiu nimic; dar ceea ce ştiu este că n-aş mai revedea în viaţa nea pe acela care mi-ar fi adus vestea. Linişteşte-te, îi răspund surî-ând: trăieşte, e sănătoasă, se gândeşte la tine şi ne aşteaptă astă seară, să mergem însă să ne plimbăm puţin şi să vorbim.

Pasiunea de care e preocupat nu-i mai îngăduie să se îndeletnicească, a înainte, cu convorbiri bazate pe raţiunea pură; trebuie să-i atrag inte-esul chiar prin mijlocirea acestei pasiuni, pentru a da atenţie lecţiilor nele. Aceasta am înfăptuit-o prin folosirea acestui teribil preambul; cum sunt foarte sigur că mă va asculta.

„Dragă Emil, trebuie să fii fericit: acesta este scopul oricărei fiinţe msibile. Aceasta e cea dinţii dorinţă pe care ne-o imprimă natura. Şi: ngura care nu ne prisoseşte niciodată. Dar unde e fericirea? Cine ştie? Iecare o caută şi nimeni nu o găseşte. Ne prăpădim viaţa ca s-o urmă-m şi murim fără s-o fi atins. Tânărul meu prieten, când te-am luat în aţe după naşterea ta şi când chemând martor Fiinţa supremă pentru igajamentul ce îndrăzneam să-1 iau, mi-am consacrat zilele fericirii lelor tale, ştiam eu oare la ce mă angajam? Nu; ştiam numai că fă-ndu-te fericit, voi fi şi eu fericit. Făcând pentru tine această cercetare ilă, o făceam folositoare amândurora.” „Câtă vreme nu ştim ceea ce trebuie să facem, înţelepciunea constă a rămâne inactiv. Dintre toate maximele, aceasta e cea de care omul î mai multă nevoie şi cea pe care ştie s-o urmeze mai puţin. A căuta icirea fără a şti unde este înseamnă să te expui să te depărtezi de ea,; eamnă să încerci atâtea riscuri câte căi de a te rătăci există. Dar nu e dat la toată lumea să ştie să nu acţioneze, în neliniştea în care ne 3 ardoarea bunăstării, preferăm să ne înşelăm în a o urmări, decât să facem nimic pentru a o căuta şi, odată ieşiţi din locul în care puteam cunoaştem, nu mai ştim să revenim acolo.” „Cu aceeaşi ignoranţă încercam să evit aceeaşi greşeală. Când te-am t în grija mea, m-am decis să nu fac vreun pas inutii şi să te împiedic De tine să-1 faci. Am urmat drumul naturii, aşteptând ca ea să-mi; e drumul fericirii. S-a întâmplat să fie acelaşi si, fără să mă gândesc, mers pe el.”, Fii martorul meu, fii judecătorul meu, nu te voi respinge nici-tă. Primii tăi ani n-au fost sacrificaţi celor care trebuiau să le ur e; te-ai bucurat de toate bunurile pe care ţi le-a dat natura. Dintre relele la care ea te-a supus şi de care te-am putut feri, n-ai simţit) decât pe cele ce puteau să te întărească pentru altele. N-ai suferit niciodată vreun rău decât pentru a evita vreunul mai mare. N-ai cunoscut nici ura, nici sclavia. Liber şi mulţumit, ai rămas drept şi bun, căci pedeapsa şi viciul sunt inseparabile şi niciodată omul nu devine nemernic decât când este nenorocit. De s-ar prelungi amintirea tinereţii tale până la bătrâneţe! Nu mi-e teamă că inima ta bună îşi va aminti de ea fără să binecuvânteze mâna care a condus-o”.