J. J. Rousseau

Aşadar, în loc de a alege din copilărie o soţie pentru Emil al meu, am aşteptat să cunoască pe cea care i se potriveşte. Nu eu sunt acela °are face această alegere, ci natura; grija mea este să găsesc alegerea pe care a făcut-o. Grija mea, spun a mea, nu a tatălui, căci încredin- '„) Starea civilă=starea socială (civilizată). Acest pasaj este de o importanţă deox sebitâ pentru înţelegerea adevăratei poziţii pe care o ia Rousseau faţă de civilizaţie, ca şi pentru înlăturarea unor răstălmăciri eronate şi false cu privire „-n ° Pretinsă pledoarie de întoarcere la starea primitivă a omenirii.) Anume: condiţiile sociale.

WL ţându-mi fiul, mi-a oedat locul său şi-1 înlocuiesc în drepturile saleeu -~ sunt adevăratul tată al lui Emil, eu 1-am făcut om, Aş fi refuzat să-1 cresc l94 dacă n-aş fi avut puterea să-1 însor după alegerea sa, adică după a mea Numai plăcerea de a face un om fericit poate plăti ceea ce faci pentru alţii până în starea de a deveni fericit.

Să nu credeţi însă că, pentru a găsi soţia lui Emil, am aşteptat până să fie el în stare s-o caute. Această prefăcută căutare nu este decât un pretext pentru a-1 face să cunoască femeile, ca să simtă mai bine cât preţuieşte aceea care i se potriveşte. Sofia e găsită de multă vreme; poate că Emil a şi văzut-o; însă nu o recunoaşte decât la timpul potrivit.

Deşi egalitatea condiţiilor472) nu ar fi necesară căsătoriei, când această egalitate se adaugă celorlalte potriviri, le dă acestora un preţ nou; ea nu se pune în balanţă cu niciuna, dar când tot restul este egal, ea face să se aplece balanţa.

Un bărbat, afară numai dacă n-ar fi monarh, nu poate să-şi aleagă o femeie din orice stare; căci chiar dacă n-ar avea prejudecăţi, le va întâlni la ceilalţi; iar dacă i-ar conveni cutare fată, nu ar obţine-o din această cauză. Există, aşadar, maxime de prudenţă care trebuie să limiteze căutările unui părinte judicios. El nu trebuie să caute a da elevului său o soţie mai presus de rangul său, fiindcă acest lucru nu depinde de el. Chiar dacă ar putea, nu ar trebui s-o voiască; căci ce importanţă are rangul pentru tânăr, cel puţin pentru al meu? Şi totuşi, urcându-se, se expune la mii de rele reale pe care le va simţi toată viaţa. Zic chiar că nu trebuie să vrea să compenseze bunuri de diferite naturi, ca nobleţea şi averea, pentru că fiecare din cele două pune mai puţin preţ pe cealaltă şi nu se pot amesteca; mai mult, nu se învoiesc nici asupra valorii lor comune; în fine, preferinţa pe care o dă fiecare bunurilor aduse pregăteşte discordia între două familii şi adesea între doi soţi.

Este apoi foarte diferit pentru ordinea familiei când bărbatul face o legătură deasupra sau sub starea lui socială. Primul caz e cu totul contrar raţiunii; al doilea e mai conform acesteia. De vreme ce familia nu ţine de societate decât prin capul ei, starea acestui cap e cea care rân-duieşte starea întregii familii. Când se însoţeşte cu o femeie de rang inferior, nu se coboară, ci o înalţă pe soţia sa; dimpotrivă, luând o femeie de rang mai înalt ca el, o coboară, fără a se înălţa pe sine. Astfel, în primul caz există bine fără rău, iar în al doilea rău fără bine. Mai mult, este în ordinea naturii ca femeia să asculte de bărbat. Deci, când o ia dintr-un rang inferior, ordinea naturii şi a societăţii se potrivesc şi totul merge bine. Este contrar acesteia când, luând-o de deasupra lui473), bărbatul se pune în situaţia de a-şi prejudicia dreptul sau recunoştinţa şi de a fi nerecunoscător sau dispreţuit. Atunci femeia, pretinzând să aibă autoritatea, se face tiranul capului familiei, iar stăpânul, devenit sclav, ajunge creatura cea mai ridicolă şi cea mai mizerabilă. Aşa sunt acei nenorociţi favoriţi pe care regii Asiei îi onorează şi-i chinuiesc cu înru-

472) Cf. nota noastră (471).

473) Adică: dintr-o stare socială mai „înaltă” decât starea sa.

Si care, se spune, pentru a dormi cu nevestele lor nu îndrăznesc CAF s&se urce în'pat decât pe la picioare474). -

Mă aştept ca mulţi dintre cititori, amintindu-şi că am atribuit femeii n talent natural pentru a conduce pe bărbat, să mă acuze aici de contradicţie; totuşi ei s-ar înşela. Este mare deosebire între a-şi aroga dreptul AG 'a comanda şi de a conduce pe cel care comandă. Stăpânirea femeii este stăpânirea blândeţii, iscusinţei, delicateţii; ordinele ei sunt mângâieri, ameninţările sunt plânsete. Ar trebui să domnească în casă ca un ministru în stat, făcând să i se comande ceea ce vrea ea să facă. In acest sens se observă că cele mai bune căsnicii sunt cele în care femeia are mai multă autoritate. Când însă ea nu mai recunoaşte vocea conducătorului, când vrea să-i răpească drepturile şi să comande ea însăşi, din această dezordine nu rezultă niciodată decât mizerie, scandal şi dezonoare.

Rămâne alegerea între cele din starea sa şi cele inferioare; cred că trebuie făcută oarecare rezervă în privinţa acestora din urmă; căci e greu de găsit în drojdia poporului o soţie capabilă să facă fericirea unui om cinstit: nu pentru că oamenii din rangurile din urmă ar fi mai vicioşi decât cei din primele, ci pentru că ei au mai puţine idei despre ceea ce este frumos şi cinstit şi pentru că nedreptatea celorlalte stări face pe aceasta să vadă dreptatea în însăşi viciile sale.

Omul nu prea gândeşte în mod natural. Gândirea este o artă pe care o învaţă ca oricare alta şi chiar mai greu. -*Nu cunosc pentru amân-două sexele decât două clase în realitate deosebite: una a inşilor care gândesc, alta a inşilor care nu gândesc, iar această deosebire vine aproape exclusiv din educaţie* Un bărbat aparţinând primei din aceste două clase nu trebuie să-şi caute soţia în cealaltă, pentru că-i va lipsi cel mai mare farmec al societăţii când el, având o soţie, e silit să gândească singur. Oamenii care îşi petrec viaţa întreagă numai muncind pentru a trăi n-au altă idee decât pe cea a muncii sau a interesului lor şi tot spiritul pare că le stă în vârful braţelor. Această ignoranţă nu dăunează nici cinstei, nici bunelor moravuri; adesea chiar le serveşte; deseori, tot reflectând, te împaci cu îndatoririle tale şi sfârşeşti prin a pune cuvinte goale în locul lucrurilor. Conştiinţa este cel mai luminat dintre filosofi; nu este nevoie să cunoşti Oficiile lui Cicero475) ca să fii om de bine; iar femeia cea mai cinstită din lume poate să ştie mai puţin ce este cinstea. Dar nu este mai puţin adevărat că numai un spirit cultivat este plăcut în societate şi e un lucru trist pentru un tată de familie, care se simte bine în casa lui, să fie nevoit să se închidă în sine însuşi şi să nu poată fi înţeles de nimeni.

ţ” Afară de aceasta, cum îşi va creşte copiii o femeie care n-are deloc obiceiul de a gândi? Cum va deosebi ea ce le este potrivit? Cum îi va îndrepta spre virtuţi pe care nu le cunoaşte şi spre merite despre care n-are nici o idee? Nu va şti decât să-i laude sau să-i aminenţe, să-i facă

4'4) Este necesar să subliniem acest pasaj în care se zugrăveşte tabloul respingător al raporturilor ce se pot stabili între soţi înăuntrul unei familii dintr-o societate care are drept bază împărţirea pe clase.

*73) Marcus Tullius Cicero, De officiis (Despre îndatoriri), Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1957.

EMIL obraznici sau sfioşi; va face din ei sau maimuţe manierate, sau ştrengari zvăpăiaţi; niciodată însă, spirite distinse şi nici copii aşezaţi. Nu este deci potrivit ca un bărbat mi o. „-1- nu *i -*” – - -', xt*i. C: aau ştrengari ruvKiKi insa, spirite distinse şi nici copii aşezaţi. -*

Nu este deci potrivit ca un bărbat cu educaţie să ia o nevastă care-nu are nici o educaţie, în consecinţă dintr-un rang social unde nii n-ar putea s-o dobândească. As prefera însă de o sută de ori mai muft o fată simplă şi crescută grosolan, decât o fată sfântă şi cu spirit, care ar stabili în casa mea un tribunal de literatură, al cărei preşedintă s-ar face ea. O femeie prea învăţată este nenorocirea soţului său, a copiilor a prietenilor, a servitorilor săi, a tuturora. De la sublima înălţime a frumosului său geniu, dispreţuieşte toate datoriile femeii şi începe totdeauna prin a se face bărbat în felul domnişoarei de Lenclos. In afară de casă, e totdeauna ridicolă şi criticată pe drept, căci nu poţi să nu fii ridicol de îndată ce ieşi din starea ta şi nu eşti făcut pentru aceea în care vrei să treci. Toate aceste femei cu talente deosebite nu se impun niciodată decât proştilor. Se cunoaşte totdeauna artistul sau prietenul care ţine condeiul sau pensula când ele lucrează. Se cunoaşte cine e literatul discret care le dictează în secret prezicerile lor. Toată această şarlatanie este nedemnă de o femeie cinstită. Dacă ar avea talente adevărate, pretenţia sa le-ar deprecia. Demnitatea sa este să fie necunoscută; mândria sa stă în stima soţului ei: plăcerile sale constau în fericirea familiei. Mă refer la tine, cititorule, fii de bună credinţă. Despre care din două femei îţi vei face o părere mai bună şi o vei respecta mai mult: pe cea pe care o vei găsi ocupată cu grijile menajului, înconjurată de un cârd de copii, sau pe cea care o vei afla scriind versuri la măsuţa de toaletă, înconjurată de broşuri de tot felul şi de bileţele de toate culorile? Orice fată literată ar rămâne toată viaţa fată dacă nu ar fi pe pă-mânt decât oameni cuminţi:

Quaeris cur nolim te ducere, Galla? Diserta es476)

După aceste consideraţii vine cea a înfăţişării; aceasta este cea din-tâi care frapează şi ultima care ar trebui să facă acest lucru, însă nu putem să n-o luăm deloc în seamă. De marea frumuseţe mi se pare că ar trebui mai curând să fugi decât s-o cauţi în căsătorie. Frumuseţea se uzează repede prin posesiune; după şase săptămâni nu mai înseamnă nimic pentru posesor, însă primejdiile sale durează atât timp cât durează şi ea. Dacă o femeie frumoasă nu este cel puţin un înger, bărbatul său este cel mai nenorocit dintre oameni; dar chiar dacă ar fi un înger, cum ar putea ea împiedica să nu fie necontenit înconjurată de duşmani. Dacă extrema urâţenie n-ar fi dezgustătoare, aş prefera-o extremei frumuseţi; căci peste câtva timp şi una, şi alta nu mai înseamnă nimic pentru bărbat, frumuseţea devine un inconvenient şi urâţenia un avantaj. Urâţenia însă care produce dezgust este cea mai mare dintre nenorociri; în loc să dispară, acest sentiment creste necontenit şi se schimbă i'1 ură. O asemenea căsătorie este un infern; mai bine să moară decât să trăiască uniţi în acest fel.

Urmăriţi, în toate, calea de mijloc, fără a excepta nici chiar frumuseţea. Trebuie să preferi o figură plăcută şi amabilă care nu inspiră iu- <76) Din Marţial, XI, 20: întrebi, Galla, de ce nu vreau să te iau de soţie? Eşti prea învăţată.

— Re ci simpatie; ea nu este dăunătoare pentru bărbat, iar avantajul Devine câştig comun. Graţiile nu se uzează ca frumuseţea; ele au viaţă, se – înnoiesc fără încetare şi, la capătul a treizeci de ani de căsătorie, o jrneie cinstită şi cu graţii place bărbatului ei ca şi în prima zi.

Acestea sunt reflecţiile care m-au determinat în alegerea Sofiei. Elevă naturii, ca şi Emil, e făcută pentru el mai mult decât pentru oricare Vul; ea va fi femeia bărbatului. Este egala lui prin naştere şi prin merit, nferâoară prin avere. Nu te încântă la cea dinţii privire, dar în fiecare zi devine mai plăcută. Farmecul ei cel mai mare se face simţit treptat; nu se manifestă decât în intimitatea întâlnirii şi bărbatul ei îl va simţi mai mult decât oricine pe lume. Educaţia ei nu este nici strălucitoare, nici neglijată; are gust fără studiu, talent fără artă, judecată fără cunoştinţe. Spiritul ei nu e plin de cunoştinţe, dar e cultivat ca să înveţe; e un pă-mânt bine pregătit, care nu aşteaptă decât sămânţa ca să rodească. N-a citit niciodată vreo carte afară de Barreme477) şi Telemac, care i-au căzut întâmplător în mână; dar o fată capabilă să se pasioneze după Telemac poate să aibă oare inima lipsită de sentimente şi spiritul de delicateţe? O, drăguţă ignorantă! Fericit cel destinat să te instruiască. Ea nu va fi profesorul bărbatului ei, ci discipolul lui; departe de a voi să-1 supună gusturilor sale, ea le va lua pe ale lui. Ea va preţui mai mult pentru el aşa decât dacă ar fi fost savantă; va avea plăcerea s-o înveţe de toate. In fine, e timpul să se vadă; să căutăm să-i apropiem.

Plecăm din Paris trişti şi visători. Acest loc de flecăreală nu este oraşul nostru. Emil îndreaptă o privire dispreţuitoare spre acest mare oraş şi spune cu ciudă: Câte zile pierdute cu zadarnice căutări! Ah! Nu e' aici soţia inimii mele. Dragă prietene, o ştiai bine, însă nu-ţi pasă de timpul meu, iar suferinţele mele te fac prea puţin să suferi, îl privesc fix şi-i zic fără să mă tulbur: Emil, crezi ceea ce spui? Deodată îmi sare de gât mişcat şi mă strânge în braţe fără să răspundă: acesta e răspunsul lui întotdeauna când nu are dreptate.

Lată-ne pe câmpii ca nişte adevăraţi cavaleri rătăcitori, nu ca acei care caută aventurile, ci, dimpotrivă, fugind de ele, părăsind Parisul; imităm însă destul mersul lor rătăcitor, neegal, aci alergând, aci mergând la pas. Acei care au urmărit practica mea i-au putut pătrunde spiritul. Nu-mi imaginez nici un cititor care, cunoscându-ne obiceiurile, să ne presupună pe amândoi moţăind într-o trăsură de poştă bine închisă, mergând fără a vedea nimic, fără a observa nimic, desfiinţând intervalul dintre plecare şi sosire şi pierzând vremea în fuga călătoriei noastre pentru a o economisi.

Oamenii zic că viaţa e scurtă şi văd că ei se forţează s-o facă astfel. Neştiind s-o întrebuinţeze, se plâng de repeziciunea timpului şi văd că el Se scurge foarte încet, după voia lor. Totdeauna cu gândul numai la scopul a care râvnesc, ei văd cu regret depărtarea care-i desparte de el: unul vrea să fie deja mâine, altul luna viitoare, altul peste zece ani; Rici unul nu vrea să trăiască azi; niciunul nu e mulţumit de ora H ezentă. Tnti o găsesc că trece prea repede. Când se plâng că timpul curge i, matematician francez, autor al

— Prea repede, mint; ar plăti bucuros să-1 accelereze; şi-ar da bucuros toată averea ca să-şi consume toată viaţa şi poate că nu există unul care să nu-şi fi redus anii la puţine ore, dacă ar fi avii t. nn+~- – - n~

VOÂP. np r-ola ovx„x-”._

—, yi Ux wa uuuuros toată

_. YJ. unaume toată viaţa şi poate că nu există unul care să

5 nu-şi fi redus anii la puţine ore, dacă ar fi avut puterea să înlăture, după voie, pe cele apăsătoare şi, din cauza nerăbdării, pe cele care-1 despart de momentul dorit. Cutare îşi petrece jumătate de viaţă mergând de la Paris la Versailles şi de la Versailles la Paris, de la oraş la ţară şi de la ţară la oraş, de la un cartier la altul, şi ar fi foarte încurcat de orele sale dacă n-ar deţine secretul de a le pierde astfel; se depărtează înadins de afacerile sale pentru a merge să le caute; sau i se pare că dobândeşte timpuJ pe care-1 foloseşte şi cu care nu ar şti ce să facă altfel, sau, dimpotrivă, aleargă pentru a alerga şi se urcă în trăsura poştei fără alt scop decât pentru a se înapoia la fel. Muritorilor, nu veţi înceta niciodată să calom-ni-'ţi natura? De ce vă plângeţi că viaţa e scurtă, când ea nu este atât de scurtă pe cât o doriţi voi? Dacă e vreunul printre voi care ştie să-şi tempereze îndeajuns dorinţele pentru a nu dori ca timpul să treacă, acela nu va găsi viaţa prea scurtă. A trăi şi a se bucura va fi pentru el acelaşi lucru şi, dacă ar trebui să moară tânăr, va muri sătul de zile.

Chiar dacă n-aş avea decât acest avantaj în metoda mea, ea ar trebui prin aceasta să fie preferată oricărei alteia. Nu 1-am crescut pe Emil al meu nici pentru a dori, nici pentru a aştepta, ci pentru ca el să se bucure de viaţă; iar când el îşi poartă dorinţele dincolo de prezent, n-o face cu o ardoare atât de nestăpânită încât să-1 supere încetineala timpului. El nu se va bucura numai de plăcerea de a dori, ci de aceea de a merge la obiectul dorit; iar pasiunile sale sunt atât de temperate încât el este totdeauna mai mult acolo unde se găseşte decât acolo unde va fi.

Nu călătorim deci ca nişte curieri, ci ca nişte călători. Nu ne gândim la cele două capete, ci la intervalul care le separă. Călătoria însăşi e o plăcere pentru noi. N-o facem şezând trişti şi ca nişte întemniţaţi într-o mică colivie bine închisă. Nu călătorim nici cu moliciune şi nici cu tihna femeiască. Nu ne lipsim nici de aerul liber sau de vederea lucrurilor 'dare ne înconjoară, nici de comoditatea de a le admira în voie când ne place. Emil nu se va urca niciodată într-o trăsură de poştă şi nu va alerga niciodată dacă nu e grăbit. Dar ce 1-ar face vreodată pe Emil să fie grăbit? Un singur lucru, dorinţa de a se bucura de viaţă. Trebuie să mai adaug şi aceea de a face bine când o poate? Nu, căci aceasta înseamnă a se bucura de viaţă.

Nu concep decât un singur fel de a călători mai plăcut decât de a merge călare: este mersul pe jos. Mergi la momentul potrivit, îţi alegi momentul plecării, te hotărăşti după voie, faci mai mult sau mai puţin îxerciţiu, după cum vrei. Observi tot ţinutul; te întorci la dreapta şi la itânga; examinezi tot ceea ce te interesează; te opreşti la toate punctele ie unde poţi vedea ceea ce doreşti. Vezi un râu? Mergi pe marginea lui; > pădure stufoasă? Te răcoreşti la umbra ei; o peşteră? O vizitezi; o că-i eră? Cercetezi mineralele. Oriunde îmi place, stau. In momentul când i-am plictisit, plec. Nu depind nici de cai, nici de vizitiu. N-am nevoie ă aleg drumuri bătute, şosele uşoare; trec ori pe unde poate să treacă n om; văd tot ceea ce poate vedea un om şi, nedepinzând decât de mine isumi, mă bucur de toată libertatea de care se poate bucura un om-acă mă opreşte vremea rea şi mă cuprinde plictiseala, iau cai. Dacă

Jnt obosit… dar Emil nu oboseşte deloc; el e robust, de ce s-ar obosi? vfu e nicidecum grăbit. Dacă se opreşte, cum s-ar putea plictisi? Duce cu sine peste tot ceea ce-1 distrează. Intră la un meşter, lucrează; îşi exercită braţele ca să-şi odihnească picioarele.

A călători pe jos înseamnă a călători ca Tales, Platon, Pitagora. Cu greu poţi înţelege cum un filosof se poate hotărî să călătorească altfel şi să se lipsească de cercetarea bogăţiilor pe care le întâlneşte în drum şi pe care pământul i le expune privirilor sale. Cine, căruia îi place puţin agricultura, nu va voi să cunoască produsele specifice climatului, ţinuturilor prin care trece şi felul de a le cultiva? Cine, având puţin gust pentru istoria naturală, se poate hotărî să treacă printr-o câmpie fără s-o examineze, pe lângă o stâncă fără s-o cioplească, prin munţi fără să adune plante, pe lângă pietre fără să caute fosile? Filosofii voştri de salon studiază istoria naturală în cabinete; au lucruşoare drăguţe, ştiu nume, dar n-au nici o idee despre natură. Cabinetul lui Emil e însă mai bogat decât al regilor; acest cabinet este pământul întreg. Fiecare lucru e pus la locul lui; naturalistul care are grijă de ele le-a aşezat în cea mai bună ordine; Daubenton478) n-ar fi făcut mai bine.

Câte plăceri deosebite se culeg prin acest mod plăcut de a călători, în afară de faptul că sănătatea se întăreşte, dispoziţia se înveseleşte. Am văzut totdeauna pe cei care călătoresc în trăsuri bune şi moi că sunt visători, trişti, morocănoşi sau suferinzi, iar pietonii totdeauna veseli, uşori, mulţumiţi de orice. Ce veselie când te apropii de conac! Ce gustos pare un prânz grosolan! Cu ce plăcere te odihneşti la masă! Ce bine dormi într-un pat rău! Când nu vrei decât să ajungi undeva, poţi alerga în trăsura de postă; când însă vrei să călătoreşti, trebuie stă mergi pe jos.

Dacă înainte de a fi făcut cincizeci de leghe în modul pe care mi-1 imaginez, Sofia nu e uitată, trebuie să fiu nepriceput sau Emil să fie puţin curios; căci, având atâtea cunoştinţe elementare, e greu să nu fie tentat să dobândească şi mai multe. Nu eşti curios decât în măsura în care eşti instruit; el ştie în adevăr destul pentru a voi să înveţe.

Totuşi, un obiect atrage pe celălalt şi noi înaintăm mereu. Pentru primul nostru drum am stabilit un capăt depărtat; pretextul e uşor de găsit. Ieşind din Paris, trebuie mers să căutăm departe o femeie.

Într-o zi, după ce ne-am rătăcit mai mult ca de obicei prin văi şi munţi, unde nu se vedea nici un drum, n-am ştiut să regăsim drumul nostru. Puţin ne pasă, toate drumurile sunt bune dacă poţi ajunge; trebuie însă să ajungi undeva când ţi-e foame. Din fericire, găsim un ţăran care ne duce în coliba lui; mâncăm cu mare poftă din prânzul său sărac. Vă-zându-ne atât de obosiţi, atât de flămânzi, ne zise: Dacă bunul Dumnezeu v-ar fi condus de partea cealaltă a dealului aţi fi fost mai bine primiţi. aţi fi găsit o casă liniştită… oameni foarte miloşi… oameni atât de buni! n-au inima mai bună decât mine, însă sunt mai bogaţi, deşi se spune că altădată erau şi mai bogaţi… Ei nu sunt strâmtoraţi, slavă Domnului, şi, regiunea simte prisosul lor.

478) L ou i s-Jea n-Mă r ie Daubenton (1716-1799), naturalist francez, colaborator al lui Buffon.

La aceste cuvinte despre oameni buni, inima bunului Emil se însenină.

Rietene, îmi zise, privindu-mă, să mergem la casa aceea ai cărei stăpâni nt binecuvântaţi în împrejurimi; aş fi bucuros să-i văd. Poate vor vrea ei să ne vadă. Sunt sigur că ne vor primi bine; dacă sunt de-ai noştri, îi vom fi de-ai lor.

Cu casa bine indicată, plecăm, rătăcim prin pădure, pe drum ne sur-inde o ploaie mare; dar ea ne întârzie fără să ne oprească. In fine, ne scurcăm şi seara ajungem la casa desemnată. In cătunul care o încon-ară, această singură casă, deşi simplă, are oarecare înfăţişare. Ne pre-ntăm, cerem ospitalitate. Vorbim cu stăpânul; el ne puse întrebări, însă li ti cos; fără să-i spunem scopul călătoriei noastre, îi spunem scopul aiului nostru. El a păstrat din vechea sa bogăţie uşurinţa de a cunoaşte trea inşilor după manierele lor; cine a trăit în lumea mare se înşală în această privinţă: cu acest paşaport suntem admişi. Ni se arată un apartament foarte mic, însă curat şi comod; se face: ul, găsim rufe, haine, tot ce ne trebuie. Ce, zise Emil surprins, ai spune. Am fost aşteptaţi! Ţăranul avea dreptate. Ce atenţie! Ce bunătate! Prevedere! Şi pentru nişte necunoscuţi! Cred că suntem în vremea Homer. Fii sensibil, la toate acestea, îi spun, însă nu te mira. Peste unde vin rar străini, ei sunt bine primiţi; nimic nu te face mai ospi-er decât faptul de a avea rareori această ocazie; afluenţa musafirilor ruge ospitalitatea. In timpul lui Homer nu se prea călătorea; iar itorii erau bine primiţi pretutindeni. Poate că suntem singurii trecă-care au fost văzuţi pe aici în tot acest an. Nu-mi pasă, reluă el,; ul chiar de a şti să primeşti musafiri şi să-i primeşti totdeauna bine o laudă.

După ce ne-am uscat şi ne-am potrivit hainele, ne ducem să întâlnim ităpânul casei; el ne prezintă nevestei sale; ea ne primeşte nu numai >oliteţe, ci cu bunătate. Se uită cu grijă la Emil. O mamă, în situaţia rede rar fără nelinişte sau cel puţin fără curiozitate intrând în casa i bărbat de această vârstă.

) e dragul nostru se grăbesc cu masa. Intrând în sufragerie vedem! Tacâmuri; ne aşezăm, un loc rămâne gol. Intră o fată tânără, face o? Reverenţă şi se aşază cu modestie fără să vorbească. Emil, preocu-de mâncare sau de răspunsurile pe care trebuia să le dea, o salută, este şi mănâncă. Principalul scop al călătoriei sale este atât de de-: de gândul său că se crede şi foarte departe de sfârşit. Conversaţia; sfăşoară asupra rătăcirii călătorilor. Domnule, îi zice stăpânul casei,) areţi un tânăr amabil şi cuminte. Şi aceasta mă face să mă gândesc sosit aici, dumneata şi guvernorul dumitale, obosiţi şi muiaţi, ca nac şi Mentor în insula lui Calypso479). E adevărat, răspunde Emil, isim aici ospitalitatea lui Calypso. Mentorul său adaugă: Şi farmecele irisei. Însă Emil care cunoştea Odiseea, dar nu a citit pe Telemac, e cine este Eucharis.480) O văd pe tânără fată roşindu-se până în albul lemac, fiul lui Ulise, plecând în căutarea tatălui său, despre care aflase că îndreaptă spre patrie după căderea Troiei, ajunse în rătăcirile lui în insula nfei Calypso care-1 cuceri cu iubirea ei puternică. Telemac era însoţit de întor, preceptorul său, care nu era altcineva decât zeiţa Minerva deghizată. Zi nota de mai sus despre Aventurile lui Telemac de Fenelon.

Ochilor, uitându-se în farfurie şi neîndrăznind să răsufle. Mama, care-i observă strâmtorarea, face semn tatălui şi acesta schimbă conversaţia. Vorbind despre singurătatea sa, pe nesimţite începe să povestească despre ţntâmplările care 1-au adus aici, despre nenorocirile vieţii lui, de statornicia soţiei, mângâierile pe care le-au aflat în unirea lor, viaţa dulce şi liniştită pe care o duc în retragerea lor, fără să spună nici un cuvânt despre fată; toate acestea formează o povestire plăcută şi mişcătoare pe care n-o poţi asculta fără interes. Emil, impresionat şi înduioşat, încetează să mănânce pentru a asculta. In fine, în momentul în care cel mai cinstit dintre bărbaţi vorbea cu mai multă plăcere despre ataşamentul celei mai demne dintre soţii, tânărul călător, uitându-se pe sine, strânge cu o mână mâna bărbatului şi cu cealaltă pe a femeii asupra căreia se apleacă cu emoţie, udând-o cu lacrimi. Vioiciunea naivă a tânărului incintă pe toată lumea, însă fata, mai sensibilă ca oricine la acest semn de bunătate a inimii, crede că-1 vede pe Telemac înduioşat de nenorocirile lui Filoctet481). Se uită pe furiş la el pentru a-i examina mai bine figura; nu găseşte nimic care să dezmintă comparaţia, înfăţişarea aşa de deschisă arăta libertatea fără aroganţă; manierele lui sunt vii, fără a fi zvăpăiate; sensibilitatea îi face privirea mai dulce, fizionomia mai atrăgătoare; vă-zându-1 că plânge, tânără era gata să izbucnească în lacrimi. In condiţiile unui pretext atât de frumos, o ruşine ascunsă o reţine: îşi reproşează lacrimile care dădeau aproape să treacă pragul ochilor, ca şi cum ar fi rău să plângă pentru familia sa.