J. J. Rousseau

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 2.9 Mb.
səhifə65/72
tarix31.12.2018
ölçüsü2.9 Mb.
1   ...   61   62   63   64   65   66   67   68   ...   72

414 trivirea slăbeşte. Ce sărutare, dacă nu ar fi fost sub privirea unei

Severă Sofie, ia seama; ţi s'e va cere adesea să ţi se sărute rochia cu co diţia ca tu să refuzi câteodată. N~

După această exemplară pedeapsă, tatăl iese pentru unele trebur'-mama trimite pe Sofia sub oarecare pretext, apoi se adresează lui Em'î pe un ton serios: „Domnule, cred ca un tânăr de neam atât de bun, atât de bine crescut ca dumneata, care are sentimente şi moravuri bune nu ar vrea să plătească prin dezonoarea unei familii prietenia pe care aceasta i-o arată. Nu sunt nici sălbatică, nici făţarnică; ştiu ce trebuie să ierţi tinereţii nebunatice şi ceea ce am îngăduit sub ochii mei, î” dovedeşte îndeajuns. Consultă pe prietenul dumitale asupra datoriilor pe care le ai; el îţi va spune ce diferenţă este între glumele pe care le îngăduie prezenţa unui tată şi a unei mame şi libertatea ce şi-o poate lua cineva departe de ei, abuzând de încrederea lor şi schimbând în curse aceleaşi favoruri care, sub ochii lor, nu sunt decât lucruri inocente. Iţi: va spune, domnule, că fata mea nu are altă vină faţă de dumneata decât că nu a îngăduit din prima dată ceea ce nu trebuie să îngăduie niciodată; îţi va spune că tot ce se ia drept semn al favorii este favoare şi că e nedemn de un om cinstit să abuzeze de simplicitatea unei fete tinere pentru a uzurpa în ascuns aceleaşi libertăţi pe care ea i le îngăduie în faţa lumii întregi. Căci se ştie ceea ce poate tolera buna-cuviinţă în public; dar nu se ştie unde se opreşte, în umbra tainei, acela care se face singurul judecător al fanteziilor sale”.

După această justă dojana care îmi era adresată mai mult mie decât elevului meu, această mamă înţeleaptă ne părăseşte, lăsându-mă să admir rara sa prudenţă care socoteşte un lucru de nimic faptul că i-a sărutat gura fiicei sale în faţa ei şi care se înfricoşează să nu îndrăznească să-i sărute rochia în ascuns. Reflectând la nebunia maximelor noastre, care sacrifică totdeauna decenţei adevărata onestitate, înţeleg de ce vorbirea este cu atât mai castă, cu cât inimile sunt mai corupte şi de ce procedeele sunt cu atât mai exacte, cu cât cei ce le practică sunt mai necinstiţi.

Făcându-1 pe Emil să se pătrundă cu această ocazie de îndatoririle despre care trebuia să-i vorbesc mai devreme, îmi vine o reflecţie nouă care face poate mai multă cinste Sofiei şi pe care mă păzesc totuşi s-o spun amorezului ei. Este clar că această pretinsă mândrie care i se reproşează nu este decât o precauţie foarte înţeleaptă ca s-o păzească de ea însăşi. Simţind că are, din nenorocire, un temperament care se aprinde uşor, se teme de cea dinţii scânteie şi o îndepărtează cu toată puterea. Nu e severă din mândrie, ci din umilinţă. Ea dobândeşte asupra lui Emil puterea pe care se teme să n-o aibă asupra Sofiei. Ea se serveşte de una ca sa combată pe cealaltă. Dacă ar avea mai multă încredere în sine, ar fi mai puţin mândră. Dacă înlăturăm acest singur punct, ce fată pe lume e mai apropiată şi mai blinda? Care suferă mai cu răbdare o ofensă? Care se tejne mai mult de a ofensa pe altul? Care are mai puţine pretenţii de orice fel, afară de virtute? Dar dacă e mândră de virtutea ei, nu e mândra decât pentru ca să şi-o păstreze; iar când se poate lăsa fără risc în voia înclinării inimii sale, ea îl mângâie până şi pe amorezul ei. Insă discreta, cminp toate aceste amănunte nici chiar tatălui ei: bărbaţii să Se totul.



ge mţnCARTE, pretenţioasă cu toat umea, a blajină. Şi acel* care s această schimbare. Sentimentul independenţei nu-i noa sa mimă. Ea triumfă cu modestie de o victorie care o a! ~Uvtoertatea sa. Înfăţişarea ei este mai puţin liberă şi vorbirea mai C° dă de când nu mai aude cuvântul de amorez fără să roşească; însă tirtlitumirea pătrunde prin tulburarea sa şi ruşinea însăşi nu este un sen-rent supărător. Purtarea sa este cu totul schimbată, mai ales cu tinerii vin prin casă. De când nu se mai teme de ei, rezerva pe care o avea faţă de ei a slăbit mult. Decisă în alegerea sa, ea se arată fără scrupul graţioasă acelora care-i sunt indiferenţi; nemaiinteresându-se de ei, nu le mai preţuieşte cu severitate meritele şi-i găseşte totdeauna destul de amabili ca oameni care nu vor fi niciodată nimic pentru ea.

Dacă adevărata iubire s-ar putea servi de cochetărie, aş crede chiar că-i văd oarecare urme în chipul cum Sofia se poartă cu ei când cel pe care îl iubeşte este de faţă. Ai zice că nemulţumită de pasiunea lui arzătoare pe care o încinge printr-un delicat amestec de rezervă şi de mângâiere, nu s-ar supăra dacă i-ar aţâţa această pasiune prin puţină nelinişte; ai zice că, înveselind înadins pe tinerii musafiri, îl chinuieşte prin glumele pe care nu îndrăzneşte să le facă faţă de Emil; dar Sofia e prea atentă, prea bună, prea judicioasă ca să-1 chinuiască în adevăr. Pentru ca să potolească acest periculos stimulent, iubirea şi onestitatea îi ţin loc de prudenţă; ştie să-1 îngrijoreze şi să-1 liniştească chiar atunci când trebuie şi, dacă uneori îl tulbură, nu-1 întristează niciodată. Să-i iertăm grija pe care o provoacă celui pe care îl iubeşte, de teamă că n-ar fi niciodată destul de înlănţuit de ea.

Dar ce efect va face asupra lui Emil acest mic şiretlic? Va fi gelos? Nu va fi? E ceea ce trebuie să examinăm, căci asemenea digresiuni intră şi ele în obiectul cărţii mele şi mă îndepărtează puţin de subiect.

_ Am arătat mai înainte cum pătrunde această pasiune în inima omului în lucrurile care nu ţin decât de opinia publică. Insă în iubire este altceva; gelozia pare atunci că este aşa de strâns legată de natură, încât cu greu poţi admite că n-ar veni de la aceasta, şi chiar exemplul animalelor, între care multe sunt geloase până la furie, pare că stabileşte sentimentul opus, fără replică. Oare opinia oamenilor îi învaţă pe cocoşi sa se sfâşie şi pe tauri să se bată până la moarte?

E incontestabil că aversiunea noastră faţă de tot ce tulbură şi com-bateplăcerile noastre este o pornire naturală. Până la un oarecare punct se găseşte încă în aceeaşi situaţie şi dorinţa de a poseda în mod exclusiv ceea pe ne plaee. Când însă această dorinţă, devenită pasiune, se trans-ormă în furie sau în fantezie bănuitoare şi supărătoare, numită gelozie.

Atunci e altceva; această pasiune poate să fie naturală sau poate să nu

Ile; trebuie să distingem.

Exemplul cu animalele a fost examinat mai înainte în Discursul asu-acum, când reflectez din nou asupra faptului, mi se r

R°usseau, Discurs asupra inegalităţii dintre oameni, Bucureşti, ştiinţifică, 1958, p. 110-112.

Ti

Pare că acea examinare era destul de temeinică spre a îndrăzni să-j fr-mit acolo pe cititori. Voi adăuga numai, la deosebirile pe care le-a făcut în această scriere, că gelozia care vine de la natură ţine mult d puterea sexului şi că atunci când această putere este sau pare să fie nel' mitată, gelozia e la culme, căci atunci masculul, măsurându-şi drepturi/sale după trebuinţe, nu poate vedea niciodată pe alt mascul decât ca rf un concurent supărător. La aceste specii, femelele, supunându-se întot deauna primului venit, nu aparţin masculilor decât prin dreptul de cuce~ rire şi produc între ei lupte nesfârşite.



Dimpotrivă, la speciile la care se alcătuiesc perechi şi la care împerecherea produce un fel de legătură morală, un fel de căsătorie, femela aparţinând masculului pe care şi 1-a ales, refuză de obicei pe oricare altul; iar masculul, având în această afecţiune de preferinţă chezăşia fidelităţii ei, se nelinişteşte mai puţin la vederea celorlalţi masculi şi trăieşte mai paşnic cu ei. La aceste specii, masculul ia parte şi la îngrijirea puilor şi, de aceea, printr-una din acele legi ale naturii pe care n-o observi fără înduioşare, se pare că femela dă tatălui afecţiunea pe care acesta o are pentru copii.

Or, dacă considerăm specia umană în simplicitatea ei primitivă, e uşor de văzut că bărbatul e sortit să se mulţumească cu o singură femeie, prin puterea lui mărginită şi prin restrângerea dorinţelor sale; aceasta se confirmă prin egalitatea numerică a indivizilor de cele două sexe, cel puţin în climatele noastre, egalitate care nu se prea întâlneşte la speciile la care forţa cea mai mare a masculului reuneşte mai multe femele la un mascul. Deşi bărbatul nu cloceşte ca porumbelul şi deşi nu are mamele pentru a alăpta puii ca patrupedele, totuşi copiii nu pot umbla multă vreme şi sunt slabi, încât mama şi copiii s-ar lipsi cu greu de afecţiunea tatălui şi de îngrijirile care rezultă din aceasta.

Toate observaţiile concură deci pentru a dovedi că furia geloasă a masculului la unele specii de animale nu duce la nici un fel de concluzie pentru om; şi chiar excepţia din climatele meridionale, unde e stabilită poligamia, nu face decât să confirme mai bine principiul, pentru că de la mulţimea femeilor vine grija tiranică a soţilor, iar sentimentul propriei sale slăbiciuni îl împinge pe bărbat să recurgă la constrângere spre a ocoli legile naturii.

Printre noi, unde aceleaşi legi, ocolite mai puţin în acest sens, sunt ocolite într-un sens contrar şi mai respingător, gelozia are motivul său mai mult în pasiunile sociale decât în instinctul primitiv, în cele mai multe legături galante, amantul urăşte mai mult pe rivalii săi decât îşi iubeşte amanta; dacă îi e teamă că nu va fi singurul ascultat, acesta este efectul acelui amor propriu a cărui origine am arătat-o, iar vanitatea suferă în el mai mult decât iubirea. Dealtfel, neîndemânaticele noastre instituţii le-au făcut pe femei atât de prefăcute*) şi le-au aprins *) Felul prefăcătoriei pe care o înţeleg aici este opusă celei care le convine şi care tine de natură; unul constă în a ascunde sentimentele pe care le au şi celălalt în a arăta pe faţă sentimente pe care nu le au. Toate femeile de lume > îşi petrec viaţa mândrindu-se cu pretinsa lor sensibilitate şi nu iubesc niciodată nimic decât pe ele însele. °2) Adică cele din aşa-numita societate „înaltă”.

Tat de puternic, încât cu greu poţi conta chiar pe afecţiunea dorinţele a_. dovedită, iar ele nu pot dovedi preferinţe care să liniş-l°r Caatema de concurenţi.

Teasca iubirea adevărată e altceva. Am arătat, în scrierea citată, că LJ! Acesta nu este atât de natural pe cât se crede; există destulă între obişnuinţa plăcută care-1 leagă pe bărbat de tovarăşa lui ardoare neînfrânată care îl îmbată cu atracţiile himerice ale unui *ne care nu-1 mai vede aşa cum e. Această pasiune, care nu respiră 'refuzuri şi preferinţe, nu se deosebeşte de vanitate decât prin aceea „vanitatea, cerând tot şi nedând nimic, este întotdeauna neechitabilă; schimb, iubirea, dând atât cât cere, este prin ea însăşi un sentiment nlin de echitate. Dealtfel, cu cât cere mai mult, cu atât e mai credulă; aceeaşi iluzie care o cauzează o face să fie uşor de înduplecat. Dacă iubirea e neliniştită, stima e încrezătoare şi niciodată nu va exista iubire fără stimă într-un suflet cinstit, pentru că nimeni nu iubeşte în ceea ce iubeşte decât calităţile pe care le apreciază.

Bine lămurite toate acestea, se poate spune cu siguranţă de ce fel de gelozie va fi capabil Emil; căci, deşi această pasiune are un oarecare germene în inima omului, forma sa este determinată exclusiv de educaţie. Emil, îndrăgostit şi gelos, nu va fi deloc mânios, bănuitor, neîncrezător, ci delicat, sensibil şi cu teamă; va fi mai îngrijorat decât iritat; el va năzui mai mult să câştige pe iubita lui, decât să ameninţe pe rivalul său; îl va înlătura, dacă poate, ca pe un obstacol, fără a-1 urî ca pe un duşman; dacă-1 urăşte, nu va fi pentru îndrăzneala lui de a se lupta pentru o inimă pe care o pretinde el, ci pentru pericolul real ce-1 poate ameninţa de a o pierde; nu va avea orgoliul nedrept de a se simţi ofensat prosteşte pentru că cineva îndrăzneşte să intre în concurenţă cu el; înţe-legând că dreptul de preferinţă este întemeiat exclusiv pe merit şi că onoarea stă în succes, îşi va îndoi silinţele pentru a se face plăcut şi probabil că va reuşi. Generoasa Sofie, iritându-i iubirea prin unele încercări de neliniştire, va şti să i le potolească, să-1 despăgubească pentru ele; iar concurenţii, care n-au fost îngăduiţi decât pentru a-1 pune la încercare, vor fi în curând înlăturaţi.

Dar unde am ajuns pe nesimţite? O, Emil, ce ai devenit? Pot recunoaşte în tine pe elevul meu? Cât de decăzut te văd! Unde e acel tânăr atât de călit, care înfrunta asprimile anotimpurilor, care-şi expunea trupul la cele mai grele munci şi sufletul numai legilor înţelepciunii, care nu avea prejudecăţi şi pasiuni, care nu iubea decât adevărul, care nu se pleca -decât raţiunii şi nu dorea nimic din ceea ce nu era a lui? Acum, moleşit într-o viaţă fără ocupaţie, se lasă condus de femei, distracţiile lor sunt ocupaţiile lui, voinţele lor, legile lui; o tânără fată e arbitrul soartei lui; se îndoaie şi se târăşte înaintea lui; Emil cel serios a ajuns jucăria unui copil!

Aceasta e schimbarea scenelor vieţii: fiecare vârstă are resorturile sale care o fac să se mişte, dar omul e întotdeauna acelaşi. La zece ani este condus de prăjituri, la douăzeci de o iubită, la treizeci de plăceri, la patruzeci de ambiţie, la cincizeci de avariţie. Când aleargă numai după înţelepciune? Fericit cel care e condus spre ea fără voia lui! Ce interesează cine e îndrumătorul de care te serveşti ca să-1 duci la ţintă? Eroii

— T- *cuacej- „ocie, ii-a lost pentru aceasta mai puţin, /'

— Om mare. 1

Vreţi să întindeţi asupra vieţii întregi efectul unei educaţii fericit? Prelungiţi în timpul tinereţii bunele deprinderi ale copilăriei, iar cânri elevul vostru este ceea ce trebuie să fie, faceţi să fie acelaşi la orie vârstă. Iată cea din urmă perfecţiune ce vă rămâne s-o daţi operei voastr De aceea, mai ales, este important să lăsaţi un guvernor tinerilor, câV dealtfel, nu e nici o teamă că nu vor şti să facă dragoste fără el. 'insf' tutorii, şi mai ales părinţii se înşală când cred că un fel de a trăi exclud„ un altul şi că îndată ce te-ai făcut mare trebuie să renunţi la tot ce făceai când erai mic. Dacă ar fi aşa, la ce ar mai sluji îngrijirea copi” lari ei, pentru că buna sau reaua deprindere, dobândită prin îngrijire, ar dispărea odată cu ea, iar dacă ţi-ai însuşi modalităţi de viaţă cu totul diferite, ţi-ai însuşi în mod necesar şi un alt mod de a gândi.

După cum numai boli grave pot rupe continuitatea în memorie numai pasiuni puternice produc aceasta în moravuri. Cu toate că gusturile şi înclinările noastre se schimbă, această schimbare, uneori destul de neaşteptată, este atenuată prin obişnuinţe. In succesiunea înclinărilor noastre, ca şi într-o bună atenuare treptată a culorilor, artistul iscusit trebuie să facă trecerile pe nesimţite, să amestece şi să confunde nuanţele şi, pentru ca niciuna să nu contrasteze în raport cu alta, să întindă mai multe culori peste tabloul întreg. Această regulă este confirmată de experienţă; oamenii necumpătaţi îşi schimbă în toate zilele afecţiunile, gusturile, sentimentele şi n-au altă statornicie decât obişnuinţa schimbării; însă oamenii ordonaţi se întorc totdeauna la vechile deprinderi şi nu pierd nici chiar la bătrâneţe gustul pentru plăcerile la care ţineau fiind copii.

Dacă faceţi în aşa fel ca trecând pragul unei vârste noi, tinerii să n-o dispreţuiască pe cea care a precedat-o, ca dobândind obişnuinţe noi, să nu le părăsească pe cele vechi şi să caute întotdeauna să facă ce e bine, fără să se uite la timpul când au început să-1 facă, atunci nu numai că veţi fi salvat opera voastră, ci veţi fi siguri de ei până la capătul zilelor lor; căci revoluţia cea mai de temut este cea a vârstei asupra căreia veghezi acum. Cum aceasta e vârstă întotdeauna regretată, gusturile pe care le-am păstrat la această vârstă se pierd cu greu în cele care urmează, pe când dacă le-am întrerupt, nu le mai reluăm niciodată.

Majoritatea obişnuinţelor cu care credeţi că i-aţi deprins pe copii şi pe tineri nu sunt obişnuinţe adevărate, pentru că nu şi le-au însuşit decât prin forţă şi, dat fiind că le aplică fără voia lor, nu aşteaptă decât ocazia să scape de ele. Nu prinzi gustul de a fi în închisoare fiindcă ai stat în ea; în cazul acesta, deprinderea, în loc să diminueze aversiunea, o măreşte. Nu aşa stau lucrurile cu Emil, care, nefăcând nimic în copilărie decât de bunăvoie şi cu plăcere, nu face, acţionând în continuare _în acelaşi fel ca bărbat, decât să adauge dominaţia deprinderii la desfătările libertăţii. Viaţa activă, munca braţelor, exerciţiul, mişcarea i-au devenit atât de necesare, încât n-ar putea renunţa la ele fără să sufere. A-l reduce deodată la viaţă molatică şi sedentară ar însemna să-1 arunci în închisoare, să-1 pui în lanţuri, să-1 ţii într-o stare de constrângere şi de violenţă; mă îndoiesc că buna lui dispoziţie şi sănătatea ar fi deopotrivă î

Illferinţă. Abia poate să respire în voie într-o cameră închisă; îi trebui sU liber, mişcare, oboseală. Chiar când stă la picioarele Sofiei, nu s aoate opri să nu privească uneori cu coada ochiului câmpia şi să n

Horească s-o străbată împreună cu ea. Stă totuşi când trebuie să stee

Har este neliniştit, agitat; parcă ar vrea să pornească; stă, fiindcă s imte în lanţuri. Iată deci, veţi zice, nevoile la care 1-am supus, îndatc irile pe care i le-am dat; e adevărat, i-am dat îndatoririle stării d bărbat.

Emil iubeşte pe Sofia. Dar cu ce 1-a fermecat mai întâi? Sensibilitate; virtutea, iubirea pentru lucrurile oneste. Iubind într-însa această drăgosti a pierdut-o oare pentru sine? La rândul lui, prin ce. A cucerit-o pe Sofic Prin toate sentimentele care sunt naturale în inima amorezului e stima 'pentru adevăratele bunuri, cumpătarea, simplicitatea, generoas dezinteresare, dispreţul fastului şi al bogăţiei. Emil avea aceste virtu1 înainte de a i le fi impus iubirea. In ce privinţă s-a schimbat, aşadaj în adevăr Emil? Are noi motive să fie el însuşi; acesta e singurul pune în care se deosebeşte de ceea ce era.

Nu-mi imaginez că citind această carte cu oarecare atenţie, cineva a putea crede că toate condiţiile situaţiei în care se găseşte el s-ar fi adu nat în jurul lui prin hazard. Oare datorită hazardului cea care îi plac lui nu se găseşte decât în fundul unui cătun depărtat, în timp ce orf şele sunt pline cu atâtea fete drăguţe? O întâlneşte oare prin hazard Prin hazard se potrivesc? Prin hazard nu pot locui în acelaşi loc? Pri hazard îşi găseşte o locuinţă atât de departe de ea? Prin hazard o ved atât de rar şi e forţat să plătească cu atâtea osteneli plăcerea de a vedea câteodată? Ziceţi că se moleşeşte. Dimpotrivă, se întăreşte; trebui să fie atât de robust cum 1-am făcut eu pentru a rezista ostenelilor p care i le produce Sofia.

Locuieşte la două leghe de ea. Această distanţă e suflul forjei; pri ea îi oţelest amorul. Dacă locuia poartă în poartă, sau dacă putea să s ducă s-o vadă, aşezat alene într-o trăsură, ar iubi-o comod, ar iubi-o c un parizian. Leandru ar fi vrut oare să moară -pentru Hero dacă mare nu 1-ar fi despărţit de ea? 493) Cititorule, seuteşte-mă de vorbe; dacă eş dispus să mă înţelegi, îmi vei urmări îndeajuns regulile în amănuntele p care le dau.

Primele daţi când ne-am dus să vedem pe Sofia am luat cai e” s mergem mai repede. Acest mijloc îl găseam comod şi a cincea oară cont nuajm să luăm cai. Eram aşteptaţi; la mai mult de o jumătate de leghe d casă, vedem lume pe drum; Emil observă, îi bate inima; se apropie, recu noaste pe Sofia, sare de pe cal, pleacă, ziboară, ajunge lingă amabila fe milie. Lui Emil îi plac caii frumoşi; al lui e vioi, se simte liber, fuge pest câmp; mă iau după el, îl ajung cu greutate, îl aduc înapoi. Din nenoro

) Leandru, grec din Amidos, iubea pe Hero, preoteasă a lui Venus din Sesto? Pentru ca să meargă s-o vadă, traversa Helespontul (Dardanelele) înotânc într-o zi, prins de furtună şi nemaicălăuzit de felinarul care se aprinde pe ţărm, se înecă. Când cadavrul scos de apă a doua zi la suprafaţă a fost văzv: de Hero, aceasta s-a sinucis aruncându-se de pe o stâncă în apă. Legend constituie subiectul unei piese a lui Grillparzer.

Cire, Sofiei îi e frică de cai, nu îndrăznesc să mă apropii de ea. Emil nu vede nimic; dar Sofia îi spune la ureche despre efortul la care a fost supus prietenul lui. Emil aleargă ruşinat, ia caii, rămâne în spate: e just ca fiecare să aibă rândul său. Pleacă cel dinţii pentru a scăpa de cai Lăsând astfel pe Sofia în urmă, nu mai socoteşte calul atât de comod Vine gâfâind şi ne întâlneşte la jumătatea drumului. La călătoria următoare Emil nu mai vrea cai. De ce, îi zic eu, nu avem decât să luăm un servitor ca să aibă grijă de ei. A, zise el, să supărăm într-atât această respectabilă familie? Vezi bine că vrea să hrănească pe toţi, şi pe oameni şi pe cai. Este adevărat, îi răspund, că sunt primitori -ca săracii. Bogaţii' avari în fastul lor, nu găzduiesc decât pe prieteni; dar săracii găzduiesc şi caii prietenilor lor. Să mergem pe jos, zice el, nu ai curaj, dumneata, care împărtăşeai atât de bucuros plăcerile obositoare ale copilului dumi-tale? Cu multă plăcere, răspund eu repede; după câte mi se pare, şi amorul nu ţine să fie făcut cu mult zgomot.

Apropiindu-ne, găsim pe mamă şi pe fată mai departe de casă decât prima oară. Venisem fără să ne odihnim. Emil era numai apă: mâna scumpă binevoieşte să-1 şteargă cu batista pe obraz. Ar exista mulţi cai pe lume înainte ca noi să mai fim tentaţi să ne folosim de ei de acum încolo. Totuşi, e destul de crunt să nu-şi poată petrece seara niciodată împreună. Vara trece, zilele încep să scadă. Orice am putea spune, nu ni se permite niciodată să ne întoarcem noaptea; iar dacă nu venim de dimineaţă, trebuie să plecăm de îndată ce am sosit. Ca să nu ne mai compătimească şi ca să nu mai fie neliniştiţi din cauza noastră, mama se gândeşte, în fine, că n-ar fi cuviincios în adevăr să ne adăpostească noaptea în casa lor, dar că se poate găsi o gazdă în sat pentru a dormi câteodată acolo. La aceste cuvinte, Emil bate din palme, tresare de bucurie; iar Sofia, fără să se gândească, o sărută ceva mai des pe mama sa în ziua în care ea a găsit acest expedient.

Puţin câte puţin, blândeţea prieteniei, familiaritatea inocenţei se stabilesc şi se întăresc între noi. In zilele hotărâte de Sofia sau de mama sa, vin în mod obişnuit cu prietenul meu, câteodată însă îl las să se ducă singur, încrederea înalţă sufletul, iar bărbatul nu mai trebuie socotit copil; ce-aş fi ajuns până acum dacă elevul meu nu ar merita stima mea? Mi se întâmplă, de asemenea, să mă duc fără el; atunci e trist şi nu murmură deloc; la ce i-ar folosi murmurele? Apoi ştie bine că eu nu pot să-i stric interesele; dealtfel, indiferent că mergem împreună sau separat, se înţelege că nici un fel de vreme nu ne opreşte, fiind foarte mândri că ajungem într-o stare vrednică de plâns. Din nefericire, Sofia nu ne îngăduie această cinste şi ne opreşte să venim pe vreme rea. E singura dată când o găsesc potrivnică regulilor pe care i le-am dat în secret.

Într-o zi, când s-a dus singur şi când îl aşteptam numai a doua zi, îl râd că vine în aceeaşi seară; îmbrăţisându-1, îi zic: Ce e, dragă Emil, revii a prietenul tău? In loc să răspundă mângâierilor mele, îmi zice cam upărar: Să nu crezi că am venit de bunăvoie aşa de repede, am venit ilit. Ea a vrut ca să vin; vin pentru ea, nu pentru dumneata. Mişcat de ceasta naivitate, îl îmbrăţişez din nou, zicându-i: Suflet deschis, prieten incer, nu-mi lua ceea ce-mi aparţine. Dacă vii pentru ea, eu te-am făcut

T sg vorbeşti; întoarcerea ta e opera ei, însă sinceritatea ta e a mea. Păstrează pentru totdeauna această nobilă candoare a sufletelor frumoase. Lasă pe cei indiferenţi să gândească ce vor; însă e o crimă să laşi pe un amic să-ţi atribuie ca merit o faptă pe care nu ai făcut-o pentru el.

Mă păzesc să nu micşorez în ochii săi preţul acestei mărturisiri, găsind în ea mai multă iubire decât generozitate şi spunând că am vrut s-o atribuie Sofiei în loc să-şi facă un merit din această întoarcere. Iată-1 însă cum îmi dezvăluie, fără să se gândească, adâncul inimii sale. Dacă a venit din voia lui, liniştit şi visând la dragostea sa, Emil nu e decât amorezul Sofiei; dacă vine repede, obosit, deşi cam supărat, Emil e prietenul Mentorului său.



Dostları ilə paylaş:
1   ...   61   62   63   64   65   66   67   68   ...   72
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə