J. J. Rousseau

Mama ei, care de la începutul mesei n-a încetat s-o ţină sub atenţie, îi vede stinghereala, de care o scapă trimiţând-o să aducă ceva. După un minut, fata se întoarce, dar cu o mină atât de proastă încât tulburarea este vizibilă pentru toţi. Mama îi zice cu blândeţe: Sofia, linişteşte-te; nu mai plânge mereu nenorocirile părinţilor tăi. Tu, care eşti mâng'âierea lor, nu fi mai simţitoare decât ei.

La acest nume de Sofia aţi fi putut vedea pe Emil tresărind. Impresionat de un nume atât de scump, se ridică speriat şi aruncă o privire lacomă asupra aceleia care îndrăzneşte să-1 poarte. Sofia, o Sofia! Tu eşti cea pe care o caută inima mea? Tu eşti iubita inimii mele? O observă, o admiră cu un fel de frică şi de neîncredere. Nu vede exact figura pe care şi-o închipuise; nu ştie dacă cea pe care o vede valorează mai mult sau mai puţin, îi studiază fiecare trăsătură, îi spionează fiecare mişcare, fiecare gest; găseşte pentru toate mii de interpretări confuze. Şi-ar da jumătate din viaţă pentru ca ea să vrea să spună un singur cuvânt. Mă priveşte îngrijorat şi tulburat; ochii lui mă întreabă deodată o sută de lucruri, îmi fac o sută de reproşuri. Pare a-mi zice cu fiecare privire: Călăuzeşte-mă cât mai e timp; dacă inima mea se dă şi se înşală, n-aşmai putea trăi.

Nu e om în lume care să ştie să se prefacă mai puţin decât Emil. Cum s-ar putea preface în momentul celei mai mari tulburări din

Cf. Telemac al lui Fenelon, cartea XII, în care se povesteşte cum Filoctet, unul din conducătorii grecilor în războiul troian, rănindu-se cu una din săgeţile otrăvite primite de la Hercule, stătu zece ani părăsit, în insula Lemnos, unde a fost găsit de Ulise şi Diomede.

CARTEA 401 viaţa sa, între patru spectatori care-1 examinează şi dintre care cel care pare mai distrat este în realitate cel mai atent? Tulburarea sa nu scapă câtuşi de puţin ochilor pătrunzători ai Sofiei; aceştia îi arată, dealtfel, că ea este obiectul privirilor lui; ea vede că această nelinişte nu e încă' amor; dar ce-i ipasă? El se ocupă de ea: ea ar fi nenorocită dacă s-ar ocupa fără urmări.

Mamele au ochi ea şi fetele lor şi, în plus, experienţă. Mama Sofiei zâmbeşte de succesul proiectelor noastre. Citeşte în inima celor doi tineri şi vede că e momentul să hotărască pentru noul Telemac; face pe fiică-sa să vorbească. Fiica sa, cu blândeţea ei naturală, răspunde pe un ton timid care are şi mai mult efect. La primul sunet al acestei voci, Emil e zguduit; e Sofia, nu se mai îndoieşte. Şi chiar dacă n-ar fi ea, ' ar fi prea târziu ca să dea înapoi.

Farmecele acestei încântătoare fete încep să năvălească valuri-valuri în inima lui, iar el să înghită în sorbituri mari otrava cu care îl ameţeşte. Nu mai vorbeşte, nu mai răspunde; nu vede decât pe Sofia; nu aude decât pe Sofia: dacă zice ea un cuvânt, el deschide gura; dacă ea îşi lasă ochii în jos, îi lasă şi el; dacă o vede oftând, oftează şi el; parcă sufletul Sofiei îi dă viaţă. Cum s-a schimbat inima lui în câteva momente! Acum nu mai e rândul Sofiei să tremure, ci al lui Emil. Adio libertate, naivitate, francheţe, încurcat, zăpăcit, temător, nu mai îndrăzneşte să privească în jurul lui, de frică să nu se vadă observat. Ruşinat că e descoperit, ar vrea să se facă nevăzut de toată lumea pentru a o observa pe săturate, fără să fie văzut. Sofia, dimpotrivă, se linişteşte văzând teama lui Emil; îşi simte triumful şi se bucură.

Noi mostra giâ, ben che în suo cor ne rida482)

Ea nu şi-a pierdut cumpătul; însă cu toată această înfăţişare modestă şi cu aceşti ochi lăsaţi în jos, inima sa duioasă palpită de bucurie şi îi spune că Telemac a fost găsit.

Intrând aici în detaliile prea naive şi poate prea simple ale nevinovatului lor amor, unii le vor privi drept un joc frivol şi vor greşi. Nu se ţine seama îndeajuns de influenţa pe care trebuie s-o aibă cea dinţii legătură a unui bărbat cu o femeie pentru viaţa unuia şi a altuia. Nu se observă că prima impresie, tot atât de vie ca cea a amorului sau a încli-lării care-i ţine loc are urmări depărtate, al căror lanţ nu se vede deloc n scurgerea anilor, dar care nu încetează să acţioneze până la moarte, 'n tratatele de educaţie ni se dau flecăreli zadarnice şi pedante despre nchipuitele datorii ale copiilor, dar nu ni se spune nici un cuvânt despre jartea cea mai importantă şi cea mai grea a oricărei educaţii, anume: riza care serveşte de trecere de la copilărie la starea de om. Dacă am >utut face ca aceste încercări să fie utile în vreun loc oarecare, ceasta va fi mai ales pentru că m-am extins foarte pe larg asupra acestei 'ărţi esenţiale, omisă de toţi ceilalţi şi pentru că nu m-am dat bătut în ceaşcă întreprindere de false sfiiciuni, nici de dificultăţi de limbă483). Dacă

2) Torquato Tasso, Gerusalemme liberata, IV, 33: Ea (Armidia, vrăjitoarea care se duce în tabăra duşmanilor, n.n.) se preface că nu vede, deşi în sufletul ei surâde.

) Se înţelege că e vorba de încercările sintetizate în Emil.

M spus ceea ce trebuie să se facă, am spus ceea ce a trebuit să spun, CARTEA

— Mi pasă foarte puţin dacă am scris un roman. E un roman destul de ' frumos cel al naturii omeneşti. Dacă nu se găseşte decât în această scriere, 403 este oare greşeala mea? Ea ar trebui să fie istoria speciei mele: voi care 0 depravaţi sunteţi cei care faceţi un roman din cartea mea.

O altă consideraţie care întăreşte pe cea dintâi este aceea că aici nu e vorba de un tânăr deprins din copilărie cu frica, cu lăcomia, cu invidia, cu orgoliul şi cu toate pasiunile care servesc de instrumente educaţiilor comune, că e vorba de un tânăr care nu este numai la cel dintâi amor, ci la cea dintâi pasiune, indiferent de natura ei; de această pasiune, unică poate, pe care o va simţi puternic în tot timpul vieţii sale, depinde forma ultimă pe care trebuie s-o ia caracterul său. Felul său de a gândi, sentimentele sale, gusturile sale fixate de o pasiune durabilă vor dobândi o consistenţă care nu le va mai permite să se altereze.

Este de închipuit că după o asemenea seară, Emil şi cu mine nu am petrecut întreaga noapte dormind. Cum! Singura potrivire a unui nume să aibă atâta putere asupra unui om înţelept? Nu există decât o Sofie pe lume? Se aseamănă ele toate la suflet, ca la nume? Toate pe câte le va vedea vor fi ale sale? Este oare nebun să se pasioneze astfel pentru o necunoscută căreia nu i-a vorbit niciodată? Aşteaptă, tinere, cercetează, observă. Nu ştii încă la cine eşti şi vorbeşti de parcă te-ai crede deja în casa ta.

Nu e timpul lecţiilor şi acestea nu sunt făcute pentru a fi ascultate. Ele nu vor face decât să dea tânărului un nou interes pentru Sofia prin dorinţa de a-şi justifica înclinarea. Această potrivire de nume, această întâlnire pe care o crede întâmplătoare, chiar rezerva mea nu fac decât să-i irite agitaţia: Sofia i se pare acum mai vrednică de stimă şi e sigur că mă va face s-o iubesc.

Sunt sigur că Emil, îmbrăcat în haina sa de călătorie, va căuta a doua zi să se dichisească mai cu grijă. Nu a întârziat să facă acest lucru. Am râs însă de graba sa de a-şi potrivi din rufele casei, li înţeleg gândul; găsesc cu plăcere că el caută să pregătească o întoarcere pentru a înapoia lucrurile şi apoi un fel de corespondenţă care să-i dea dreptul să trimită câteodată ceva şi să mai revină pe acolo.

Mă aşteptam s-o găsesc şi pe Sofia, la rândul său, mai gătită; m-am înşelat. Această cochetărie vulgară e bună pentru cei care nu vor decât să placă. Aceea a adevăratei iubiri e mai rafinată; are cu totul alte pretenţii. Sofia e îmbrăcată şi mai simplu decât în ajun şi chiar mai neîngrijit, deşi cu o curăţenie scrupuloasă. Nu văd cochetărie în această neglijenţă, pentru că văd în ea prefăcătorie. Sofia ştie bine că o găteală mai căutată este o declaraţie; dar nu ştie că o găteală mai neîngrijită este o altă declaraţie; ea arată că nu te mulţumeşti să placi prin găteală, că vrei să placi şi prin persoana ta. Ei! Ce-i pasă celui care iubeşte cum te îmbraci, dacă vede că te ocupi de el? De-acum, sigură pe stăpânirea ei, Sofia nu se mărgineşte să încânte ochii lui Emil prin farmecele sale dacă inima nu le caută; nu-i este de ajuns să le vadă, ar vrea ca el să i le bănuiască. Nu a văzut oare destul pentru ca să fie silit să ghicească restul? X

Cred că în timpul conversaţiei noastre din această noapte, Sofia şi mama ei nu au rămas mute; vor fi fost mărturisiri smulse, sfaturi date.

EMIL

A doua zi ne adunăm mai bine pregătiţi. Nu sunt nici douăsprezece ore de când tinerii noştri s-au văzut, nu şiau spus nici un singur euvânt M îi observi că se şi înţeleg. Apropierea lor nu e familiară, este încurcată timidă; nu-şi vorbesc deloc. Ochii lor ţinuţi în jos parcă se evită şi acesta este chiar un semn de înţelegere; se evită, însă în înţelegere; ei simt nevoia tainei înainte de a-şi fi spus ceva. Plecând, cerem permisiunea să venim noi înşine pentru a aduce înapoi ceea ce am luat. Prin gura luj Emil, această permisiune se cere tatălui, mamei, în vreme ce ochii săi neliniştiţi, îndreptaţi spre fată, se adresează ei cu mai multă stăruinţă Sofia nu zice nimic, nu face nici un semn, nu pare să vadă ceva, să audă ceva; însă ea roşeşte şi această roşeaţă este un răspuns şi mai clar decât al părinţilor săi.

Ni se îngăduie să revenim, fără a fi invitaţi să rămânem. Această conduită este convenabilă; dai adăpost unor călători strâmtoraţi, dar nu e cuviincios ca îndrăgostitul să se culce în casa iubitei sale.

De-abia ieşim din această casă dragă, că Emil se şi gândeşte să ne aşezăm în împrejurimi; bojdeuca din apropiere ni se pare prea departe; ar vrea să se culce în şanţurile castelului. Tinere zăpăcit! Îi zic cu un toii de milă, cum, pasiunea te-a şi orbit? Nu mai ai nici bună-cuviinţă, nici raţiune? Nenorocitule! Crezi că iubeşti şi vrei să-ţi necinsteşti iubita! Ce se va spune despre ea când se va auzi că un tânăr care a ieşit din casa ei se culcă prin împrejurimi? Spui c-o iubeşti! Tu vrei s-o faci să-şi piardă reputaţia? Este acesta preţul ospitalităţii pe care ţi-au acordat-o părinţii săi? Vrei să aduci ruşinea celei de la care aştepţi fericirea? Ei, ce-mi pasă, răspunse el supărat, de vorbele zadarnice aleoamenilor şi de bănuielile lor nedrepte? Nu m-ai învăţat dumneata să nu fac nici un caz de ele? Cine ştie mai bine decât mine cât o cinstesc eu pe Sofia, cât vreau s-o respect? Ataşamentul meu nu va fi o ruşine pentru ea, va fi mândria ei, va fi demn de ea. Când inima şi îngrijirile mele îi vor da pretutindeni omagiul pe care-1 merită, cum aş putea s-o necinstesc? Dragă Emil, reluai eu îmbrăţişându-1, raţionezi pentru tine; învaţă să raţionezi pentru ea. Nu compara câtuşi de puţin onoarea unui sex cu a celuilalt: ele au principii cu totul deosebite. Aceste principii sunt deopotrivă solide şi rezonabile, pentru că ele derivă deopotrivă de la natură şi că aceeaşi virtute care te face să dispreţuieşti cuvintele oamenilor te obligă să le respecţi pentru iubita ta. Onoarea ta e numai în tine însuţi, a ei depinde de altul. A o neglija ar fi să răneşti chiar onoarea ta şi nu-ţi vei restitui deloc ceea ce-ţi datorezi, dacă din cauza ta, ei nu i se dă ceea ce i se datorează.

Explicându-i motivele acestor diferenţe, îl fac să simtă ce nedreptate ar face dacă nu le-ar lua în seamă. Cine i-a spus că va fi soţul Sofiei, ea care nu-i cunoaşte sentimentele, ea a cărei inimă sau ai cărei părinţi au poate angajamente anterioare, ea care nu-1 cunoaşte câtuşi de puţin şi care nu are poate nici o potrivire cu el care să poată face o căsătorie fericită? Nu ştie el oare că orice scandal este pentru o fată o pată de neşters, pe care n-o şterge nici chiar căsătoria cu cel care a cauzat-o? Ei, care om sensibil vrea oare s-o piardă pe cea pe care o iubeşte? Ce om cinstit ar vrea să facă o biată fată să plângă totdeauna pentru nenorocirea de a-i fi plăcut?

L

Tânărul, înspăimântat de consecinţele pe care i le-am înfăţişat şi, c; întotdeauna, ducând la extrem ideile sale, crede că de-acum nu va fi nici Odată destul de departe de casa Sofiei; îşi iuţeşte pasul pentru a fugi mă repede; se uită împrejurul nostru dacă nu suntem ascultaţi. Şi-ar sacrific; je o mie de ori fericirea pentru onoarea celei pe care o iubeşte; ar prefera să n-o mai revadă niciodată decât să-i cauzeze un singur neajuns Acesta este cel dinţii fruct al îngrijirilor pe care i le-am dat din tinereţe pentru a-i forma o inimă care să ştie a iubi.

Nu e vorba deci să găsim o locuinţă îndepărtată, ci la îndemână. Căutăm, ne informăm, aflăm că la două leghe este un oraş; ne vom duce ss locuim mai curând acolo decât în satele mai apropiate, unde şederea noastră ar putea da de bănuit. Aici ajunge, în fine, noul înamorat, plin de iubire, de speranţă, de bucurie şi mai ales de sentimente bune; iată cum, îndreptându-i puţin câte puţin pasiunea sa născândă spre ce e bun şi cinstit, pregătesc pe nesimţite toate pornirile sale spre acelaşi făgaş.

Mă apropii de capătul carierei mele; îl privesc acum de departe. Toate dificultăţile mari sunt învinse, toate obstacolele mari sunt înlăturate; nu-mi mai rămâne nimic supărător de făcut, decât să nu-mi stric toată cpera grăbindu-mă s-o sfârşese/rln nesiguranţa vieţii omeneşti, să evităm mai ales falsa prudenţă de a jertfi prezentul viitorului aceasta înseamnă adesea să jertfeşti ceea ce este pentru ceea ce nu va fi. Să facem pe om fericit la toate vârstele, ca nu cumva, după multe griji, să moară înainte de a fi fost fericit. Or, dacă există un timp pentru a te bucura de viaţă, acesta e, desigur, sfârşitul adolescenţei, când facultăţile corpului şi ale sufletului au dobândit vigoarea lor cea mai mare şi când omul, la mijlocul căii vieţii, vede mai de departe cele două capete care îl fac să-i simtă scurtimea. Dacă nesocotita-i tinereţe se înşală, nu e pentru că vrea să se bucure de viaţă, ci pentru că ea caută bucuria acolo unde nu este şi, pregătindu-şi în acest fel un viitor nenorocit, nu se poate folosi nici de momentul prezent.

Priviţi-1 pe Emil al meu, la douăzeci de ani trecuţi, este bine dezvoltat, bine alcătuit la minte şi la trup, puternic, sănătos, vesel, îndemâna-tic, robust, cu bun simţ, cu raţiune, cu bunătate, iubeşte pe oameni, are deprinderi bune şi gust, iubeşte frumosul şi face binele, nestăpânit de pasiuni puternice, ferit de jugul opiniei484), însă supus legii înţelepciunii Şi ascultând vocea prieteniei, posedând toate talentele utile şi multe talente plăcute, preocupându-se mai puţin de bogăţie, purtând mijloacele de trai la capătul braţelor şi netemându-se că-i va lipsi pâinea, orice s-ar în-tâmpla. Iată-1 acum mişcat de o pasiune născândă: inima i se deschide la cele dinţii licăriri ale iubirii; iluziile lui plăcute îi zidesc un univers nou de bucurii şi plăceri; iubeşte o persoană demnă de iubire, mai demnă prin caracterul său decât prin înfăţişare; speră, aşteaptă reciprocitatea pe care o simte că i se datorează: întâia lor înclinare s-a format din legătura inimilor, din acordul sentimentelor cinstite. Această înclinare trebuie să fie durabilă. Se lasă cu toată încrederea, cu raţiunea sa chiar, în voia acestui delir fermecător, fără teamă, fără regret, fără remuşcări, fără nici o altă ne-

84) Anume: opiniei publice. 31 – Emil sau despre educaţie

EMIL linişte decât cea legată strâns de sentimentul fericirii. Ce poate să lip, sească fericirii sale? Vedeţi, căutaţi, plăsmuiţi ce-i mai trebuie şi ce i s-ar 406 potrivi cu ceea ce are. El întruneşte toate bunurile care pot fi dobândite deodată; nu mai poţi adăuga niciunul decât în dauna celorlalte; este fericit cât poate fi un om. Să-i scurtez în acest moment un destin atât de plăcut? Să-i tulbur o voluptate atât de pură? A, tot preţul vieţii stă în fericirea pe care o gustă! Ce i-aş putea da ca să preţuiască atât cât ceea ce i-aş lua? Chiar ridicând fericirea lui la culme, i-aş distruge farmecul cel mai mare: această fericire supremă este de o sută de ori mai dulce când o speri, decât când o atingi; te bucuri mai mult când o aştepţi, decât când o guşti. O, bunul meu Emil, iubeşte şi fii iubit! Bucură-te multă vreme înainte de a poseda; bucură-te în acelaşi timp de iubire şi de inocenţă, fă-ţi paradisul tău pe pământ, aşteptând pe celălalt; nu voi scurta deloc acest timp fericit al vieţii tale. Voi toarce pentru tine firul încântării; îl voi prelungi cât va fi posibil mai mult. Păcat, trebuie să ia sfârşit şi aceasta peste scurt timp; voi face însă cel puţin să dureze întotdeauna în memoria ta şi să nu te căleşti niciodată că 1-ai gustat.

Emil nu uită că avem de făcut restituiri, îndată ce ele sunt gata, pornim călări şi mergem repede; de astă dată, plecând, el ar vrea să fi şi ajuns. Când inima se deschide pasiunilor, ea se deschide şi neplăcerilor vieţii. Dacă nu mi-am irosit timpul, viaţa lui întreagă nu se va petrece tot aşa.

Din nenorocire, drumul e prea brăzdat şi ţinutul plin de greutăţi. Ne rătăcim; el observă cel dinţii şi, fără să fie nerăbdător, fără să se plângă, caută cu toată atenţia să regăsească drumul; rătăceşte multă vreme înainte de a-1 regăsi, păstrându-şi totdeauna sângele rece. Acest lucru nu înseamnă nimic pentru voi, dar înseamnă mult pentru mine care îi cunosc firea lui pornită: văd fructul strădaniilor pe care le-am depus din copilăria sa, ca să-1 învăţ să se supună loviturilor necesităţii.

În fine, ajungem. Primirea care ni s-a făcut este mai simplă şi mai binevoitoare decât prima dată; suntem acum cunoştinţe vechi. Emil şi Sofia se salută puţin încurcaţi şi nu-şi vorbesc: ce şi-ar putea spune în prezenţa noastră? Convorbirea pe care ei o doresc nu are nevoie de martori. Ne plimbăm prin 'grădină: într-o parte e grădina de zarzavaturi, aşezată cu multă pricepere; de alta, ca 'parc, o pajişte acoperită de arbori fructiferi mari şi frumoşi, de toate soiurile, tăiaţi în diferite direcţii de pârâiaşe drăguţe şi de răzoare pline de flori. Ce loc frumos, strigă Emil, plin de Homer al său şi entuziasmat; mi se pare că văd grădina lui Alcinou483). Fata ar fi vrut să ştie cine este Alcinou şi mama ei întrebă. Alcinou, le zic eu, era un rege din Corciră, a cărui grădină, descrisă c”e Homer, e criticată de oamenii de gust ca fiind prea simplă şi prea puţin împodobită. *) Acest Alcinou avea o fată drăguţă care, în momentul în care

485) Legendarul rege al feacienilor, care-1 primi pe Ulise după ce vântul îi distruse corăbiile acestuia din urmă.

*) „Ieşind din palat dai de o vastă grădină de patru pogoane, închisă de jur împrejur, plantată cu pomi mari înfloriţi producând pere, mere de cele mai bune soiuri, smochini cu fructe dulci şi măslini cu măsline verzi. Cât ţine anul, niciodată nu rămân pomii fără fructe: iarna ca şi vara, boarea dulce a vântului de apus face să lege unele fructe, să se coacă altele. Vezi perele şi un străin era primit de tatăl său, socotea că va avea îndată un bărbat488). Sofia, încremenită, roşeşte, lasă ochii în jos, îşi muşcă limba. Nu se poate închipui o asemenea zăpăceală. Tatăl, care vrea să i-o mărească, intră în vorbă şi zice că tânăra prinţesă se ducea ea însăşi să spele rufele la râu. Credeţi, urmă el, că i-ar fi fost ruşine să pună mâna pe şervetele murdare spunând că miroseau a untură? Sofia, căreia i se adresa, uitându-şi timiditatea naturală, se scuză cu vioiciune. Tatăl său ştie bine că toată mica rufărie nu ar fi avut nevoie de o altă spălătoreasă dacă ar fi lăsat-o pe ea s-o spele*) şi că ar fi făcut mai mult cu plăcere, dacă i s-ar fi cerut. Ascultând aceste cuvinte, ea mă priveşte pe furiş, cu o nelinişte de care nu mă pot opri să râd citind în inima ei naivă grija ce o făcea să vorbească. Tatăl ei are cruzimea să sublinieze această încurcătură întrebând-o pe un ton batjocoritor de ce vorbeşte acum despre ea şi ce are ea oare în comun cu fiica lui Alcinou. Ruşinată şi tremurând, nu mai îndrăzneşte să zică nici un cuvânt, nici să mai privească la cineva. Fiică îneântătoare! Nu te mai poţi preface: iată că te-ai trădat fără voie.

Această mică scenă e uitată îndată sau pare a fi uitată; din fericire pentru Sofia, Emil e singurul care n-a înţeles nimic din ea. Plimbarea continuă, iar tinerii noştri, care la început erau lângă noi, nu pot merge încet ca noi; pe nesimţite o iau înainte, se apropie, în fine, merg alături de noi; îi vedem apoi departe înaintea noastră. Sofia pare serioasă şi ascultă cu atenţie; Emil vorbeşte şi gesticulează cu aprindere: convorbirea nu pare că-i plictiseşte. După o lungă oră ne întoarcem, îi chemăm, ei revin, însă la rândul lor încet şi se vede că vor să se folosească de timp. In fine, deodată convorbirea încetează înainte de a putea să-i auzim şi îşi iuţesc pasul ca să ne ajungă. Emil se apropie de noi cu o înfăţişare deschisă şi blinda; ochii îi scânteiază de bucurie; se întoarce totuşi cu puţină nelinişte spre mama Sofiei ca să vadă cum îl va primi. Sofia nu are o ţinută tot aşa de degajată; apropiindu-se, pare chiar jenată de a se vedea singură cu un tânăr, ea care adesea a stat tot aşa de vorbă cu alţii, fără să fie tulburată şi fără ca acest lucru să fi fost privit de rău

Se grăbeşte să alerge la mama ei, puţin gâfâind, spunând câteva cuvinte care nu înseamnă mare lucru, ca şi cum ar fi fost lângă ea de. 'multa vreme. > merele îmbătrânind şi uscându-se în pomi, vezi smochine pe smochin şi ciorchi nele pe tulpină. Via nesecată nu încetează să dea struguri noi; pe unii îi pu să se usuce la soare, pe o arie, în vreme ce pe alţii îi culeg, lăsând pe coard pe cei care sunt numai înfloriţi sau aguridă, sau încep să se înnegrească. La u capăt, două mari întinderi bine cultivate şi acoperite cu flori tot anul, sar răcorite de două izvoare: unul udă toată grădina, altul trece prin palat şi ap (e condus la o clădire în alt oraş, de unde iau apă cetăţenii”.

Aceasta e descrierea grădinii regeşti a lui Alcinou în cartea a şaptea Odiseii; grădină în care, spre ruşinea acelui bătrân visător Homer şi a pria ţilor din acel timp, nu se văd nici spaliere, nici statui, nici cascade, nici pajis de iarbă.

) Întâlnirea dintre Ulise şi Nausicaa este povestită de Homer în partea a sas< a Odiseii.

*) Mărturisesc că sunt recunoscător mamei Sofiei că n-a lăsat să se strice de leş mâini tot atât de dulci ca ale sale şi pe care Emil va trebui să le sărute a de des. 31*

După seninătatea care se citeşte pe faţa acestor copii drăgălaşi, se vede că această convorbire le-a ridicat o mare greutate de pe inimă. Nu sunt mai puţin rezervaţi unul faţă de celălalt, însă rezerva lor e mai puţin tulburătoare; ea nu vine decât din respectul lui Emil, din modestia Sofiei şi din onestitatea amândurora. Emil îndrăzneşte să-i adreseze câteva cuvinte, câteodată ea îndrăzneşte să răspundă, însă niciodată nu deschide gura până nu priveşte întâi pe mama sa. Schimbarea care pare cea mai sensibilă în ea este faţă de mine. Mi-arată mai multă consideraţie, mă priveşte cu interes, îmi vorbeşte cu afecţiune, e atentă la ceea ce ar putea să-mi placă; văd că mă cinsteşte cu stima ei şi că nu-i e indiferent s-o dobândească pe a mea. Înţeleg că Emil i-a vorbit de mine; ai spune că s-au înţeles să mă câştige: totuşi nu s-a petrecut aşa ceva, iar Sofia însăşi nu poate fi câştigată aşa de repede. Poate că el va avea mai multă nevoie de favoarea mea pe lângă ea decât de favoarea ei pe lângă mine. Pereche încântătoare! Gândind că inima sensibilă a tânărului meu amic tn-a făcut să intru destul în prima sa conversaţie cu iubita lui, simt că na bucur de preţul silinţei mele; prietenia lui mi-a plătit totul.

Vizitele se repetă; conversaţiile între tinerii noştri devin mai frecvente. Emil, îmbătat de amor, crede acum că şi-a atins fericirea. Totuşi, iu obţine nici o mărturisire formală de la Sofia; ea îl ascultă şi nu-i; pune nimic. Emil cunoaşte întreaga ei modestie; atâta reţinere nu-1 prea niră; simte că nu e rău lângă ea; ştie că părinţii căsătoresc copiii; presu-nane că Sofia aşteaptă un ordin de la părinţii săi, îi cere voie să-1 so-icite; ea nu se opune. El îmi vorbeşte despre aceasta; vorbesc în numele ui, chiar în prezenţa sa. Ce surpriză pentru el să afle că Sofia depinde mmai de ea însăşi şi că pentru a-1 face fericit, ea nu are decât să vrea cest lucru, începe să nu mai înţeleagă nimic din conduita sa. Increde-ea i se micşorează. Se alarmează, vede că a înaintat mai puţin decât redea şi atunci iubirea cea mai duioasă întrebuinţează limbajul cel mai liscător pentru a o îndupleca.

Emil nu e făcut pentru a ghici ceea ce îi dăunează: dacă nu-i spui.