J. J. Rousseau

513) Regele Samariei, Ahab, ceru via lui Nabot, care se învecina cu palatul său. Nabot refuză; atunci Ahab porunci să se aducă mărturii împotriva lui Nabot şi apoi să fie bătut cu pietre şi omorât.

Mai multă experienţă decât tine, dragă Emil; văd mai bine difi-î proiectului tău. El este totuşi frumos, este cinstit şi te-ar face rar fericit. Să depunem eforturi pentru a-1 executa. Am să-ţi fac unere: să consacram aceşti doi ani pe care i-am luat până la în-ea ta, pentru a găsi un loc în Europa unde să poţi trăi fericit cu ta, la adăpost de toate pericolele de care ţi-am vorbit. Dacă vom/ei fi găsit adevărata fericire, pe care atâţia alţii o caută în zadar, /ei regreta timpul pierdut. Dacă nu vom reuşi, vei fi vindecat de ră: te vei consola de o nenorocire inevitabilă şi te vei supune legii aţii.

Ştiu dacă toţi cititorii mei îşi vor da seama până unde ne va duce căutare astfel propusă; dar ştiu bine că, dacă după aceste călă-ncepute şi continuate în acest scop, Emil nu se va întoarce cu-) r în toate chestiunile de guvernământ, de moravuri publice şi de e de stat de tot felul, înseamnă că ori el trebuie să fie lipsit de înţă, ori eu de judecată.

; ptul politic aşteaptă să fie creat şi e de presupus că nu va fi liciodată. Grotius, 514) maestrul tuturor savanţilor în această ra-este de-abia un copil şi, ce e mai rău, un copil de rea-credinţă. Ud pe unii ridieându-1 în slavă pe Grotius şi acoperindu-1 de ocară bbes, văd câţi oameni cu minte citesc sau înţeleg pe aceşti doi

Adevărul e că principiile lor sunt cu totul asemănătoare, ele nu sebesc decât prin expresii. Se deosebesc şi prin metodă. Hobbes se ă pe sofisme, iar Grotius pe poeţi; tot restul le e comun, gurul modern care ar fi putut să creeze această mare şi inutilă ar fi fost vestitul Montesquieu.515) El însă n-a avut grijă să trago de Groot, cu numele latinizat Grotius (1583-1645) diplomat, ist şi istoric de origine olandeză. A fost ambasador al Suediei la curtea înţei. A devenit celebru prin lucrarea sa De jure belii et pacis (Despre drepde 'război şi pace), apărută în 1625. Grotius e autorul doctrinei dreptului ural, care, năruind teoria dreptului divin se străduieşte să arate că există; uli universale şi obligatorii, determinate de raţiune; aceste reguli trebuie pectate chiar şi în relaţiile de violenţă dintre oameni. Dreptul natural este; ula raţiunii care dictează sau opreşte o acţiune potrivit acordului ei pozitiv i negativ cu natura fiinţei raţionale; această regulă nu poate fi schimbată i chiar de Dumnezeu. Grotius şi Pufendorf (1632-1694), reprezentanţii cei mai de seamă „şcolii” dreptului natural, concepuseră o ipotetică „stare de natură”, în e oamenii erau liberi şi egali; această stare a fost urmată de „starea de vietate” printr-un contract încheiat între oameni. Prin acest contract, oamenii supun unei autorităţi politice (fie prin voinţă proprie, fie din necesitate).

Rousseau, adept al teoriei contractualiste, socoteşte totuşi pe Grotius un 'ist „cumpărat” de regi pentru a justifica „oprimarea popoarelor”, după m arată Lecercle (cf. J.- J. Rousseau, Contractul social, Introducere, Buresti, Ed. Ştiinţifică, 1957, p. 18), deoarece Grotius susţine absolutismul

; al.

Larles Louis de Montesquieu (1689-1755), sociolog francez, ex-nent al concepţiilor politice ale burgheziei franceze de la jumătatea seco-ui al XVIII-lea. Lucrări mai de seamă: Scrisori persane, Consideraţii asu-a cauzelor măririi şi decadenţei romanilor, Spiritul legilor. Montesquieu stâne ideea dezvoltării tuturor fenomenelor (inclusiv domeniul relaţiilor so-ile), pe baza unor legi necesare. Montesquieu este unul din întemeietorii urentului geografic” în sociologie (cf. Mic dicfionar filosofic, E. S. P. L. P., 1954, teze despre principiile dreptului politic; s-a mulţumit să trateze dreptul CARTEA Vpozitiv al guvernămintelor stabilite, şi nimic pe lume nu este mai diferit decât aceste două studii. 445

Cel ce vrea totuşi să judece temeinic guvernămintele aşa cum fiinţează este obligat să le reunească pe amândouă: e necesar să ştie ceea ce trebuie să fie, pentru a judeca bine ceea ce este. Cea mai mare dificultate pentru lămurirea acestor importante chestiuni este să antrenezi pe un particular la discutarea lor şi să răspundă la două întrebări: Ce-mi pasă? Si: Ce pot să fac? Pe Emil al nostru 1-am pus în starea să răspundă la amândouă. A doua dificultate vine din prejudecăţile 'copilăriei, din maximele cu care au fost nutriţi, mai presus de orice părtinire a autorilor, care, vorbind totdeauna despre adevăruri de care nu se sinchisesc câtuşi de puţin, nu se gândesc decât la interesul lor de care nu vorbesc deloc. Or, poporul nu dă nici catedre, nici pensii, nici locuri în academii: să se aprecieze cum vor fi stabilite drepturile lui de către aceşti oameni! Am făcut în aşa fel încât şi această dificultate să nu existe pentru Emil. De-abia ştie ce este un guvernământ; singurul lucru care îl interesează este de a găsi pe cel mai bun. Scopul său nu este câtuşi de puţin să scrie cărţi şi, dacă va scrie vreodată, n-o va face câtuşi de puţin pentru a linguşi pe cei puternici, ci pentru a stabili drepturile umanităţii.

Rămâne o a treia dificultate mai mult aparentă decât temeinică, pe care nu vreau nici s-o înlătur şi nici s-o propun. Mi-e de ajuns că nu mă sperie câtus de puţin în zelul meu. Desigur că, în cercetările de acest fel sunt mai puţin necesare marile talente decât o sinceră iubire pentru dreptate şi un adevărat respect pentru adevăr. Dacă, prin urmare, chestiunile de guvernământ pot fi tratate în mod echitabil, după mine, momentul este acum, sau niciodată.

Înainte de a observa, trebuie să-ţi faci reguli pentru observaţiile tale: trebuie să-ţi faci o scară la care să raportezi măsurile pe care le vei lua. Principiile noastre de drept politic sunt această scară. Măsurile noastre sunt legile politice ale fiecărei ţări.

Elementele noastre sunt clare, simple, luate direct din natura lucrurilor. Ele vor rezulta din chestiunile discutate între noi şi pe care le vom transforma în principii numai după ce vor fi rezolvate îndeajuns.516)

De exemplu, revenind mai întâi la starea de natură, vom cerceta dacă oamenii se nasc sclavi sau liberi, asociaţi sau independenţi; dacă se reunesc în mod voluntar sau prin forţă; dacă vreodată forţa care-i reuneşte poate forma un drept permanent, prin oare această forţă anterioară obligă, chiar atunci când ea este depăşită de o altă forţă; în aşa fel încât, după puterea regelui Nembrot, 517) despre care se spune că a supus cele dintâi popoare, toate celelalte forţe care au dărâmat pe aceasta au devenit arbitrare şi uzurpatoare şi că nu există regi legitimi decât descendenţii lui Nembrot sau împuterniciţii lor; sau, dacă această primă putere încetează, forţa care-i urmează obligă la rândul său şi distruge obligaţia celeilalte în aşa fel încât nu eşti obligat să te supui decât latâta vreme cât

516) De aici începe prezentarea teoriilor pe care Rousseau le-a dezvoltat în Contractul social. 5'-7) Nembrot sau Nembrod este considerat fondatorul Babilonului (cî. Cartea

Facerii. X, 9).

EMIL eşti silit la aceasta şi eşti dispensat de ascultare de îndată ce poţi să te împotriveşti. Se pare că acest drept n-ar adăuga mare kicru la forţă şi 44o n-ar fi decât un joc de cuvinte.

Vom cerceta dacă nu se poate spune că orice boală vine de la Dumnezeu şi că, în consecinţă, ar fi o crimă să chemi pe medic.

Vom mai cerceta dacă eşti obligat prin conştiinţă să dai punga unui bandit care ţi-o cere la drumul mare, când ai putea s-o ascunzi; căci, în fine, pistolul pe care îl ţine e şi el o putere.

Dacă acest cuvânt de putere în această împrejurare înseamnă altceva decât putere legitimă, adică supusă unor legi de care ţine esenţa sa?

Presupunând că respingem acest drept al forţei şi că admitem pe cel al naturii sau autoritatea paternă ca principiu al societăţilor, vom cerceta oare măsura acestei autorităţi, cum este ea întemeiată pe natură dacă ea are alt temei decât utilitatea copilului, slăbiciunea lui şi iuibireâ naturală pe care tatăl o are pentru el? Dacă, aşadar, slăbiciunea'copilului încetează şi raţiunea i se coace, nu cumva devine el singur judecătorul natural asupra a ceea ce convine conservării lui, în consecinţă propriul său stăpân şi independent de orice alt om, chiar de tatăl său? Căci e mai sigur că fiul se iubeşte pe sine însuşi decât e sigur că tatăl îl iubeşte pe fiu.

Vom cerceta dacă, murind tatăl, copiii sunt ţinuţi să asculte de primul născut sau de altcineva, care nu ar avea pentru ei ataşamentul natural al unui tată şi dacă generaţie' după generaţie va avea totdeauna -un şef unic de care trebuie să asculte toată familia? In acest caz „vom cerceta cum se poate împărţi autoritatea şi cu ce drept poi fi pe pămârxt mai mulţi şefi care guvernează neamul omenesc?

Presupunând că popoarele s-au format prin alegere, vom distinge atunci dreptul de fapt, şi ne vom întreba dacă, supun! Ndu-se astfel fraţilor, unchilor sau părinţilor nu. Pentru că au fost obligaţi, ci pentru că au voit acest lucru, acest fel de societate nu e totdeauna o asociaţie liberă şi voluntară?

Trecând apoi la dreptul robiei, vom cerceta dacă un om poate în mod legitim să se înstrăineze altuia fără restricţie, fără rezervă, fără nici un fel de condiţii, dacă el poate, adică renunţa la persoana sa, la viaţa sa, la raţiunea sa, la eul său, la orice moralitate în acţiunile sale şi, într-un cuvânt, să înceteze a exista înaintea morţii sale, cu toate că natura i-a dat ca sarcină imediată propria sa conservare şi cu toate că conştiinţa şi raţiunea sa îi prescriu ceea ce trebuie să facă şi de la ce trebuie să se abţină?

Dacă există oarecare rezervă, oarecare restricţie în actul de robie, vom discuta dacă acest act nu devine atunci un adevărat contract în care fiecare dintre cei doi contractanţi nu au în această calitate un superior comun*) şi rămân singurii lor judecători în ceea ce priveşte condiţiile contractului, în consecinţă liber fiecare de o parte şi de alta şi având puterea să-1 rupă de îndată ce s-ar socoti lezaţi.

*) Dacă ar exista vreunul, acest superior comun nu ar fi altul decât suvtranul, şi atunci, dreptul robiei, fondat pe dreptul suveranităţii, nu ar fi principiul315). 518) In acest context Rousseau se ridică împotriva monarhiei absolute.

Dacă, aşadar, un sclav nu se poate înstrăina fără rezervă stăpânuk

~u cum poate un popor să se înstrăineze fără rezervă capului său? Şrtecă robul rămâne judecător al respectării contractului de către stăpâni: au cum nu ar rămâne oare poporul judecătorul respectării contractuk

Ae către capul său?

Siliţi să mergem astfel înapoi şi considerând sensul acestui cuvânt ce lectiv popor, vom cerceta dacă, pentru a-1 stabili, nu este necesar un con t-act cel puţin tacit, anterior celui pe care-1 presupunem.

Deoarece înainte de a-şi alege un rege, poporul este un popor, cine 1-făcut ca atare dacă nu contractul social? Contractul social este deci baz oricărei societăţi civile şi în natura acestui act trebuie căutată esenţ societăţii alcătuite pe temeiul lui.

Vom cerceta ce conţine acest contract şi dacă nu s-ar putea exprim prin această formulă apropiată: Fiecare dintre noi pune în comun bunu rile, persoana, viaţa şi toată puterea sa sub conducerea supremă a voinţt generale şi primim în corpore pe fiecare membru, ca parte indivizibilă întregului.

După ce am presupus aceasta, pentru a defini termenii de care aver nevoie, vom observa că în locul persoanei particulare a fiecărui contrat tânt, acest act de asociaţie dă naştere unui corp moral şi colectiv, compu din atâţia membri câte voci sunt în adunare. Această persoană publică iz în general, numele de corp politic, care este numit de membrii săi sta; când este pasiv, suveran, când este activ, putere, când îl compară cu alte cot puri asemănătoare. In privinţa membrilor înşişi, ei iau în mod eolecti numele de popor şi se numesc în particular cetăţeni, ca membri ai ce taţii sau ca participanţi la autoritatea suverană, şi supuşi, întrucât s supun aceleiaşi autorităţi.

Observăm că acest act de asociaţie cuprinde un angajament recipro al totalităţii şi al indivizilor şi că fiecare' individ, contractând aşa-zis c sine însuşi, se găseşte angajat sub un dublu raport, şi anume, ca membr al suveranului faţă de particulari şi ca membru al statului faţă de su veran.

Vom mai observa că nefiind nimeni ţinut să-şi respecte angajamen tele pe care şi le-a luat numai faţă de sine, deliberarea publică prin car supuşii pot fi obligaţi faţă de suveran din cauza celor două raporturi, î care fiecare din ei este considerat, nu poate obliga statul faţă de sine în susi. De unde se vede că nu există şi nu poate exista altă lege f undamen tală propriu-zisă decât numai pactul social. Aceasta nu înseamnă că î anumite privinţe, corpul politic nu poate să facă angajamente cu altu. Deoarece, în raport cu străinătatea, el devine o fiinţă simplă, un indivic

Cele două părţi contractante, adică fiecare particular şi puterea pu blică, neavând nici un superior comun care să poată judeca diferendele loi vom cerceta dacă fiecare dintre ele rămâne stăpână să rupă contractu când îi place, adică să renunţe la el, fiecare de partea sa, de îndată ce s crede lezată.

Pentru a lămuri această chestiune, vom observa că în conformitate ci Pactul social, suveranul nu poate acţiona decât prin voinţe comune şi ge nerale. Actele sale neputând avea decât obiective generale şi comune; d unde concluzia că un particular nu poate fi lezat direct de către suvera:

EMIL fără ca toţi să fie lezaţi, ceea ce nu e posibil fiindcă ar însemna să vrea să-şi facă rău sieşi. Astfel, contractul social nu are niciodată nevoie < alt garant decât forţa publică, pentru că lezarea nu poate veni deoât de la particulari. Şi, prin aceasta, ei nu simt eliberaţi de angajamentul I0r l ci sunt pedepsiţi pentru că 1-au călcat. Pentru a judeca bine toate ches-tiunile asemănătoare, vom, avea grijă să ne amintim totdeauna că pactul social este de natură particulară şi specifică doar lui prin aceea că poporul nu contractează decât cu sine însuşi, adică poporul în totalitate, ca suveran, cu particularii, ca supuşi. E condiţia în care stă tot mecanismul şi jocul maşinii politice şi singura care determină ca angajamente care în absenţa ei ar fi absurde, tiranice şi supuse celor mai mari abuzuri să devină legitime, raţionale şi lipsite de pericol.

Particularii nesupunându-se decât suveranului, iar autoritatea suverană nefiind altceva decât voinţa generală, vom vedea cum fiecare om, supunându-se suveranului, nu se supune decât lui însuşi şi cum în pactul social eşti mai liber decât în starea de natură.

După ce în privinţa persoanelor am comparat libertatea naturală cu libertatea civilă, voim compara, în ceea ce priveşte bunurile, dreptul de proprietate cu dreptul de suveranitate, domeniul particular cu domeniul statului. Dacă autoritatea suverană este întemeiată pe dreptul de proprietate, ea trebuie să respecte cel mai mult acest drept; el e inviolabil şi sacru pentru ea atâta vreme cât rămâne un drept particular şi individual; de îndată ce el este considerat comun tuturor cetăţenilor, el, e supus voinţei generale şi această voinţă poate să-1 desfiinţeze.

Astfel, suveranul nu are nici un drept să se atingă de bunul unui particular, nici de al mai multora; însă el poate pune mâna în mod legitim pe bunurile tuturora, cum s-a petrecut în Sparta pe vremea lui Licurg, în timp ce abolirea datoriilor de către Solon a fost un act ilegitim.519)

Dacă pe supuşi nu-i poate obliga decât voinţa generală, vom cerceta modul cum se manifestă această voinţă, după care semne eşti sigur că o recunoşti, ce este o lege şi care sunt adevăratele trăsături ale legii. Acest subiect este cu totul nou: definirea legii rămâne încă de formulat.

În momentul în care poporul consideră ca particulari pe unul sau pe mai mulţi dintre membrii săi, (poporul se divide. Se formează, între tot şi parte o relaţie ca între două fiinţe separate, una e partea, cealaltă e. totul, minus acea parte, însă totul fără (o parte nu e totul; câtă vreme acest raport subzistă, nu mai există deci un tot, ci două părţi inegale. Dimpotrivă, când tot poporul hotărăşte pentru tot poporul, nu se consideră decât pe sine; şi dacă se formează un raport, acesta este între obiectul întreg considerat dintr-un punct de vedere şi obiectul întreg considerat din alt punot de vedere, fără nici o diviziune a totului. Atunci, obiectul asupra căruia s-a hotărât este general şi voinţa care hotărăşte este, de asemenea, generală. Vom examina dacă poate fi şi un alt fel de act care să poată purta numele de lege.

Dacă suveranul nu poate vorbi decât prin legi şi dacă legea nu poate avea niciodată deeât un obiect general şi să privească deopotrivă pe toţi

5l9) Adică în acest caz, după Rousseau, statul ar fi intervenit în relaţiile dintre particulari.

Hrii statului, urmează că suveranul n-are puterea de a hotărî nimic ittern Unui obiect particular. Şi cum pentru conservarea statului este asupra, tarv (. C& . Q hotgrjri şi în lucruri particulare, vom cerceta

*°Lfse poate face aceasta.

Artele suveranului nu pot fi decât acte de voinţă generală, legi; sunt esare apoi acte determinante, acte de forţă sau de guvernământ pentru „scularea acestor legi; iar acestea, dimpotrivă, nu pot avea decât obiecţie particulare. Astfel actul prin care suveranul hotărăşte că se va alege n şef este o lege, iar actul prin care se alege acest şef, executând legea, nu este decât un act de guvernământ.

Iată, aşadar, un al treilea raport sub care poate fi privit poporul adunat, şi anume, ca magistrat sau executor al legii pe care a adus-o ca suveran. *}

Vom examina dacă e posibil ca poporul să se despoaie de dreptul său de suveranitate pentru a-1 da unui om sau mai multora; căci actul alegerii nefiind lege şi în acest act poporul nefiind el însuşi suveran, nu vedem cum poate atunci să transfere un drept pe care nu-1 are.

Dat fiind că (esenţa suveranităţii constă în voinţa generală, nu se vede cum poţi să te asiguri că o voinţă particulară va fi totdeauna de acord cu această voinţă generală. Mai mult, trebuie să presupui că va fi adesea contrară; căci interesul privat tinde totdeauna spre preferinţe, iar interesul 'public spre egalitate. Iar când acest acord ar fi posibil, ar fi de ajuns ca el să nu fie necesar şi indestructibil pentru ca dreptul suveran să nu rezulte de aici.

Vom cerceta dacă, fără a încălca pactul social, capii poporului, sub orice denumire ar fi ei aleşi, pot vreodată să fie altceva decât oficianţi ai poporului, cărora el le porunceşte să execute legile; dacă aceşti capi nu trebuie să dea socoteală de administraţia lor şi dacă nu sunt ei înşişi supuşi legilor pe care au sarcina să le facă respectate.

Dacă poporul nu-şi poate înstrăina dreptul său suprem, îl poate încredinţa cuiva pentru un anumit timp? Dacă nu-şi poate stabili un stăpân poate' să-şi aleagă reprezentanţi? Această chestiune este importantă şi merită discuţii.

Dacă poporul nu poate avea nici suveran, nici reprezentanţi, vorr cerceta cum îşi poate elabora el singur legile; dacă trebuie să aibă mult” kgi; dacă trebuie să le schimbe des; dacă e uşor ca >un mlare popor să fit propriul său legislator?

Dacă poporul roman nu era un popor mare?

Dacă e bine să existe popoare mari?

Din consideraţiile precedente rezultă că în stat există un corp inter mediar între supuşi şi suveran; iar acest corp intermediar, format dh

*) Aceste chestiuni şi propoziţii sunt în cea mai mare parte extrase din Trata tul Despre Contractul social, el însuşi extras dintr-o lucrare mai mare, între prinsă fără a-mi consulta puterile şi părăsită de multă vreme. Micul trata pe care 1-am desprins şi al cărui sumar se găseşte aici, va li publicat aparte520 52°) In realitate, Contractul social a apărut înaintea lui Emil, cel dintâi reprezen tând premisa sociologică a celui din urmă.

„1IL unul sau mai mulţi membri, este însărcinat cu adrninistraţia publică, cu executarea legilor şi cu menţinerea libertăţii civile şi politice.

Membrii acestui corp se numesc magistraţi sau regi, adică guvernatori. Corpul întreg, 'considerat prin oamenii care-1 compun, se cheamă principe, şi privit prin acţiunea sa, se numeşte guvernământ.

Dacă luăm în consideraţie acţiunea corpului întreg asupra lui însuşi, adică raportul între tot şi tot, sau între suveran şi stat, putem compara' acest raport cu extremele unei proporţii continue, în care guvernământul este termenul mediu. Magistratul primeşte de la suveran ordinele pe care le dă poporului şi, totul fiind compensat, produsul sau puterea este de acelaşi grad cu produsul sau puterea cetăţenilor, care sunt de o parte supuşi, iar de alta suverani. N-ai putea schimba niciunul din aceşti trei termeni fără să strici îndată proporţia. Dacă suveranul vrea să guverneze, sau dacă prinţul vrea să facă legi, ori dacă supusul refuză să se supună, dezordinea urmează regulii şi statul descompus cade în despotism sau în anarhie.

Să presupunem că statul ar fi alcătuit din zece mii de cetăţeni. Suveranul nu poate fi considerat decât în mod colectiv şi în corpore; însă fiecare particular are, ca supus, o existenţă individuală şi independentă. Astfel, suveranul este faţă de supus ca zece mii la unul, adică fiecare membru al statului n-are pentru sine decât a zecea mia parte din autoritatea suverană, deşi îi este supus în întregime. Dacă poporul ar fi format din o sută de mii de oameni, starea supuşilor nu se schimbă şi fiecare poartă totdeauna toată puterea legilor, pe când votul sLu, redus la a suta mia parte, are o influenţă de zece ori mai mică în redactarea lor. Astfel, supusul rămânând totdeauna unul, raportul suveranului se măreşte în funcţie de numărul cetăţenilor. De unde concluzia că pe cât se măreşte statul, pe atât se micşorează libertatea.

Or, 'cu cât voinţele particulare se raportează mai puţin la voinţa generală, adică moravurile la legi, cu. Atât forţa care reprimă trebuie să se mărească. De altă parte, mărirea statului, oferind celor ce deţin autoritatea publică mai multe tentaţii şi mijloace de a abuza de ea, guvernământul are mai multă forţă ca să reprime poporul, suveranul trebuind să aibă la rândul său mai multă putere ca să stăpânească guvernă-mântul.

Rezultă din acest dublu raport că proporţia continuă între suveran, principe şi popor nu e câtuşi de puţin o idee arbitrară, ci o consecinţă a naturii statului. Mai urmează că una dintre extreme, adică poporul, fiind fixă, totdeauna când raţiunea dublă se măreşte sau se micşorează, raţiunea simplă se măreşte sau se micşorează la rândul său; ceea ce nu se poate întâmpla fără ca termenul mediu să se schimbe tot de atâtea ori. De unde putem trage concluzia că nu există o constituţie de guvernământ unică şi absolută, ci că trebuie să fie atâtea guvernăminte diferite: a natură câte state diferite există prin mărimea lor.

Plecând de la faptul că cu cât poporul e mai numeros, cu atât mora-oirile se raportează mai puţin la legi, vom cerceta dacă, printr-o ana-ogie destul de evidentă, nu se poate spune, de asemenea, că cu cât magis-raţii sunt mai numeroşi, cu atât guvernământul e mai slab.

Pentru a lămuri această maximă, vom distinge în persoana fiecărui magistrat trei voinţe în mod esenţial diferite: întâi, voinţa proprie a individului, care nu tinde decât la avantajul său particular; în al doilea rând, voinţa comună a magistraţilor, care se raportează numai la profitul principelui, voinţă care s-ar putea numi voinţa colectivităţii, care este general în raport cu guvernământul şi particular în raport cu statul din care guvernământul face parte; în al treilea rând, voinţa poporului sau voinţa suveranului, care e generală atât în raport cu statul 'considerat ca un tot, cât şi în raport cu guvernământul considerat ca parte din tot. Îatr-o legislaţie perfectă, voinţa particulară şi individuală trebuie să fie aproape' nulă, voinţa colectivităţii proprie guvernământului foarte subordonată, în consecinţă, voinţa generală şi suverană e regula tuturor celorlalte. Dimpotrivă, după ordinea naturală, aceste voinţe diferite devin mai active pe măsură ce se 'concentrează; voinţa generală este totdeauna cea mai slabă, voinţa colectivităţii este de al doilea rang, iar voinţa particulară e preferată faţă de tot; astfel fiecare e în primul rând el însuşi, apoi magistrat şi apoi cetăţean: gradaţie direct opusă celei pe care o pretinde ordinea socială.