J. J. Rousseau

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 2.9 Mb.
səhifə4/72
tarix31.12.2018
ölçüsü2.9 Mb.
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   72

1) Dumnezeul lui Rousseau din Procesiunea de credinţă a vicarului din' Savoia se* caracterizează prin bunătate ai iubire de oameni…

2) J.- J. Rousseau, Oeuvres completes. (Confessions), tome I, 1861, p. 224.

S) Istoria filosofici, redactori: M. A. D în n i k, M. T. I o vei u k, B. M. Kedrov, M. B. M i t i n şi O. V. T r a h t e n b e r g, voi. I, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1958, p. 497.

4) „Din vremurile bune de altă dată” – n.n.

5) Comitetul salvării publice („Comite du' salut public”) – organ creat de Convenţie, care a concentrat puterea executivă în mâinile sale şi a contribuit la instaurarea regimului „Terorii” împotriva adversarilor Convenţiei; a fost suprimat în 179f>.

XXIX r/v n)

LScjjsoorea către d'Alembert cu_ ln spsc. Tamtp. _f1? R8considerată cel d'e-a'l treilea eseu' („discure”), '] nue îndreptata contra artei în ge.

— Rtff tiP'fi1'1 ÎŢi vederile iul Rousseau, este, dintre arte, cea mai nenatură.”.

J. A apejctacol, omul este mai departe decât oriunde care mî poateTăee nimfe penii u ii îiidrepla ce mult pentru a le strica”

Rousseau se ridica împotriva teatrului clasic aristocratic şi, în gene-1 împotriva artei dintr-un regim de inegalitate socială. In republică i' se înlătură orice spectacol. Genevezii însă, potrivit vederilor lui Rous-au, n-au atins încă acel grad de purificare morală încât să poată asista dansuri nude ca cele ale fetelor din Sparta. Dar, odată cu suprimarea ectacolelor în spaţiu închis, oare ţin oamenii în frică, amorţire şi inac-rjtate – prin reprezentarea scenică a supunerii şi inegalităţii.

— Vara vor putea institui serbări populare, în aer liber, sub cerul liber”, iar na baluri ale tineretului, în prezenţa unui reprezentant al consiliului cmblieii.

În Scrisoarea către d'Alembert, Rouss'eau a schiţat şi un program de „bări populare, care a influenţat iniţierea marilor serbări din timpul re-luţiei franceze.

D'Aliembert, membru a şase aicademii1), a combătut în replică, cu des-ă reţinere, vederile lui Rousseau, asemănându-1 cu Luther. Afirmaţia din Discursul asupra ştiinţelor şi artelor că dezvoltarea stora din urmă a contribuit la înrăutăţirea moravurilor ne apare în îvărata ei semnificaţie dacă o legăm de conţinutul Scrisorii către D'Alembert cu privire la spectacole. Rousseau n-a negat utilitatea artei itru societate; teza fundamentală a esteticii sale se formulează în ur-torii termeni: „Arta_adevăra'tă trebuie _să se debarageze- LiiH1 ftmr-al bogaţilor şi „sajpeleze laslmiplitateă „nobilă şi emoţionantă a… săra-Jr?”/. 'In w0ăiă~să~ărTis„fJcă şi în Te; oTâ5”slâ estetici„ apar asCâel elemente ISte, dar neputând „să vadă adevărata bază socială a contradicţiilor tre artă şi viaţă: clasele şi lupta de clasă„3), Rousseau considera arta arului drept „bufonerie plătită”4), credea că Moliere ridiculizează vir-îa etc.

Cu Scrisoarea către d'Alembert s& îrţcheie faza_de critică a culturii L-CIJil-' prinlr n npnrB-lujBniigpi] cPâlf nocr. Hyfi faza îriisi a expunerii teoriilor sa. Lp filnsnfipp _ _sorja1p şi „tă titlul complet al scrisorii: J.- J. Rousseau, cetăţean al Genevei.

— Către. D'Alembert de la Academia franceză, Academia regală de ştiinţe din Paris, de la n. meia un teatru de comedie în acest oraş. Scrisoarea către d'Alembert prilejui ptura definitivă cu grupul enciclopediştilor.

'oria filosof iei, redactori: M. A. D î n n i k, M. T. I o v c i u k, B. M. K e d r o v,. B. Mi ţin şi O. V. Trahtenberg, voi. I, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1958, 499. Idem. Idem.

Îja_anii 1761-1762 apar Jţucrările capitale, în care Rou? *„331,! Îs. J voită qonceptiâle~să] ecu privire la un nou ideal d viajă şi La n nnirljţii orjndmrg'sociala: (7Vouă'Heoi ['se, Contractul 'social\u351? I. EniiL_ (/Degradarea 13'niuTDâr~după Rpus-seRii, se datorează* una dentaleTaleatorii din moment pp_nriginar t. nat. P rreaturile sunt buneCare este rejorma totală necesară în concepţiile lui Rousseau. Pentru ă reda omul adevăratei sale naturi, pentru a-1 scoate din starea de „alienare în câre~Dunatatea' originară a îost învăluită de noianul convenţiilor minciorânduire sau, mai bine.

Restabilită prin punerea noase, al prejuidecăţilor şi urii? Noua şi utopica „ordine” socială rousseauistă va fi cTadită sau în „ca uz ă” ă„ ge~viaţa”existent (Discursurile. Noua oJului de a educa (Emil), a credinţei religioaso (Prnip. Kin. Nen de credinţă a vicarului din Savoia) şi a modului de a conduce societatea (Contractul

Romanul (în formă de corespondenţă) Julie sau Noua Helo'ise1), (1761) a „avut, alături de un succes imens, şi o influenţă covârşitoare în dezvoltarea ulterioară a literaturii franceze, în speţă a romantismuluiEl ne înfăţişează, în condiţiile societăţii viciate a timpului, idealul unei vieţi familiale mai „naturale” şi mai sănătoase, ferite de luxul, galanteria şi erotismul aristocraţiei.

În Confesiuni, Rousseau ne dă lămuriri cu privire la dublul scop pe care 1-a urmălrit în roman: 1) să arate unui secol corupt ca omul se poate ridica din decădere şi că o eroare, chiar de moment, poate fi izvor de acte sublime. („Dacă Julie, scrie Rousseau în a doua prefaţă, ar fi fost întotdeauna înţeleaptă, ar fi instruit cu mult mai puţin, căci cui ar fi servit un astfel de model?”) 2) să apropie pe credincioşi de atei, demonstrând celor din urmă că poţi crede fără să fii ipocrit, iar celor dintâi că poţi fi necredinciois fără să fii netrebnic (încercare temerară pentru acel timp). Se adaugă apoi chemarea la o viaţă simplă rurală şi la puritatea căminului familial.

În Noua Helo'ise se oglindesc din nou, în altă formă, contradicţiile ideologice ale micului burghez. Prima parte a romanului, lirică dar realistă, e închinată iubirii; a doua parte, resemnării etice. Julie, din motive de clasă, nu se căsătoreşte cu cel pe care îl iubeşte (Saint-Preux), deşi iubirea lor a mers până la ultimele consecinţe; în schimb, ia de soţ pe un bătrân (Wolmar), la stăruinţele tatălui său. După căsătorie, d-na Wolmar devine model de virtute familială.

În scrisoarea a IlI-a din partea a V-a a Noii Helo'ise („Saint-Preux către lordul Eduard”) se întâlnesc consideraţii dgse educaţie, care vor fi dezvoltate şi precizate în primele „cărţi” din (EJjT/rteţinem doar pasajul cu privire la jrincisiul educaţiei „negative”, nu numai pentru limpezimea lui, ci şi pentru a învedera] ri„1 djn Ţzyoaj-ele pedocentrismului pedagogic de mai târziu: „Ca sf schimbi un sporit, ar trebui să-i schimbi organizarea interioară; ca să schimbi un caracter, ar trebui să schimbi

) Romanul apare la Amsterdam. Malesherbes (directorul cenzurii) i-a indicat modificările care trebuiau făcute pentru ca lucrarea să aibă circulaţie liberă în Franţa. In acest timp, Malesherbes i-a oferit şi un post de redactor la „Journal des savants”. Rousseau refuză, motivând că nu poate să scrie la comandă, el, care „n-a ştiut să scrie niciodată decât din pasiune”.

XXXI nperamentul de care el depinde. Aţi auzit vreodată ca un coleric să devenit flegmatic şi ca un spirit metodic şi rece să fi dobândit imagiţie? Este zadarnic, aşadar, să pretinzi a turna din nou spirite diite după un model comun. Poţi să le constrângi, dar nu să le schimbi: ţi să împiedici oamenii să se arate aşa cum sunt, dar nu să-i faci să rână alţii; dacă se ascund1) în desfăşurarea obişnuită a vieţii lor, îi

; i vedea reluându-şi caracterul originar în toate împrejurările imporite… încă o dată, nu e vorba deloc să schimbi caracterul şi să supui tura, ci, dimpotrivă) „ s-o duci atât de departe cât poate merge, să o ţiyişi să o opreşti să degenereze; căci astfel un om devine tot ceea poate.fi, iar opera naturii se încheie în el prin educaţie. Or, înainte a cultiva caracterul, trebuie să-i dai ocazii să se arate şi să te feti întotdeauna să faci ceva ca să nu acţionezi rău în această privinţă.

Tărui spirit trebuie să-i dai aripi, altuia piedici; unui cere să fie

) ins, celălalt reţinut; unul cere să fie măgulit, iar altul să fie intimi-

: va trebui o dată să lămureşti, aită dată să prosteşti. Cutare om este it pentru a duce cunoştinţele omeneşti până la capătul lor; altuia îi

; dăunător să ştie citi. Să aşteptăm cea dinţii scânteie a raţiunii; ea

; cea care face să se dezvăluie caracterul şi care îi dă adevărata lui na; prin ea se şi cultivă, şi nu există nici o educaţie adevărată penom înainte de raţiune„2). Saint-Preux (adică Jean-Jacques) deosebeşte el ideile şi sentimentele (ca efecte ale educaţiei) de caracter, adică de loziţia de a le dobândi; iar Wolmar e de părere că: „Toate caracterele bune şi sănătoase în ele însele… Nu există deloc erori în natură; e viciile ce se impută naturii sunt efectul formelor greşite pe care e-a primit”3).

Pasajul (Qjaţi'nf* ungi P t0 lopoi-nnat care caracterizează gândirea pe-

) gică a lui Rousseau, şi anume: (/neintervenţie în procesul manifestării ~e. _a_2ersonalitătii (edu! Caj: ia… Negativă”); Jntemeierga educaţiei pe cure'cIIfrpŢTpTnr y'fj Hispngjţ. Jilnr individuala nâTu'r'a'le; CQncTl'ţiO-a originj'i viciilor de uneJ„ fnrmg” aricite, dp Hiipatipipoteza bună-priiflinjirp 'nflj-tjfjj umano; diferenţierea, „dispoziţiilor” njjtu'ralede inutul de ideişi sentimente pe care îi imprima ediir-fiţia, et. P Rousseau remarcă faptul că pedagogia s-a ocupat mai mult de ceea rebuie sa se pretindă copilului decâtdp ceea ce trebuie să se facă ru a obţine ceea ce i se pretinde. JfTeza esenţială, dezvoltată cu o putere de convingere în Emil, asupri ~carelă„5e” va reveni în detaliu, iunie, necesitatea jie, _a_cnoaşte individualitatea umană în vederea lizării educaţiei, prin paTLr~s'p„ îftPTâpTp nppr năgjŢtînarcat_în-tuljragi_orientări noi în istoria gândirji. Gedagogice. _ {vntracful~social4), tratat ~ae drept polmcpscrâs~Tn stil abstract şi arid) letează Spiritul legilor al lui Montesquieu, prin încercarea de a iperi izvorul însuşi al legilor, şi reprezintă una dintre lucrările cele autentice care au proclamat vreodată principiul suveranităţii poJre aici ideea modernă a „mascării” caracterului.

Rousseau, Oeuvres completez, tome II, 1861, p. 286-287.

[em, p. 285.

Ărit la Amsterdam (1762). Într-o scrisoare către Roustan (1761), Rousseau susî că elaborarea acestei lucrări precede cu mulţi ani pe cea a lui Emil.

Ii. F Ordir porului, l Ordinea „contractuală” a societăţii păstrează egalitatea şi libertatea caracteristice stării naturale şi înlocuieşte raporturile întemeiate pe pasiuni individuale cu dependenţa faţă de o lege fixă şi impersonală, aşa, cum se caracterizase dependenţa omului de lucruri în starea de naturăj

În vederile lui Montesquieu, separarea puterilor, mandatul reprezentativ, votul censitar şi indirect erau tot atâtca bariere între putere („suveran”) şi popor, în vreme cepune semnul egalităţii între „suveran” şi poporJ”

Contractul social, care se naşte din trebuinţa oamenilor de a coopera în vederea stăpânirii forţelor naturale, soluţionează problema esenţială, şi anume: A găsi o formă de asociaţie care să apere şi să protejeze cu toată forţa comună persoana şi bunurile fiecărui asociat şi în cadrul căreia fiecare dintre ei, unindu-se cu toţii, să nu asculte totuşi decât de el însuşi şi să rămână tot atât de liber ca şi mai înainte„ (cartea I, capitolul al 6-lea)1). Pactul social se reduce la termenii următori: „Fiecare din noi pune în comun persoana şi toată puterea lui sub conducerea Supremă a voinţei generale; şi primim în corpore pe fiecare membru, ca parte indivizibilă a întregului„'2jPrIn înlăturarea piedicilor reprezentate de voinţele individuale se creează corpul social şi, odată cu el, începe dreptul şi morala: Voinţa generală” (adică „suveranul”) este expresia voinţei poporului. Legislatorul în statul „contractual” este un om luminat şi excepţional, care interpretează voinţa generală în legile pe care le supune poporului. Un astfel de legislator i se părea Calvin şi, probabil, se socotea el însuşi pentru polonezi şi corsicani, care i-au cerut să le elaboreze proiecte de constituţie. Fără îndoială că statul lui Rousseau e de dimensiuni reduse; el ne aminteşte „republica” Genevei, creată în 1387 pe temeiul ideii de suveranitate a poporului.

— TJn merit deosebit al Contractului social îl constituie formularea, îndrăzneaţă pentru epoca lui Rousseau, a dictaturii populare, având drept corolar răsturnarea regelui; ea e totuşi limitată de acceptarea monarhiei constituţionale ca „un rău mai mic”, în locul republicii greu de realizat în state mari ca Franţa. ~?

În statul întemeiat pe principiul „contractului social” nu se prevede suprimarea proprietăţii particulare] cine opreşte, în aceste condiţii, pe cei bogaţi (cum arătase în Discursul asupra inegalităţii) să pună mâna pe putere şi Lă nu mai ţină seama de voinţa generală? Contradicţiile gândirii lui Rousseau apar din nou şi în Contractul social, elaborat de pe poziţii idealiste, utopice. Ele reflectă contradicţiile gândirii burgheze, inerente clasei al cărei ideolog era.! Rousseau cerea egalizarea averilor şi stăvilirea luxului prin legi care vor opri dezvoltarea industriei şi a comerţuhii. În acelaşi timp, condamnând creştinismul ca religie a preoţilor, el recurge – pentru a asigura co&iunea statului – la religia naturală, la

0 religie (civilă) de stat, care exclude intoleranţa, dar ale cărei dogme trebuie respectate de toţi; legile elimină din stat pe necredincios nu pen-\par tru că nu crede, ci pentru că e… nesociabil.

— I ') J.- J. Rousseau, Contractul social, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1957, p. 99.) Ibidem, p. 101.

— Emil sau despre educaţie

XXXIII


Patriotismul şi spiritul republican al Contractului social au avut mai târziu o influenţă considerabilă asupra iacobinilor. Principiul terorii revoluţionare iacobtHe şi cultul Fiinţei supreme se găsesc în germene în această lucrare.

On Emil squ_ despre, educaţie (1762}, Rousseau a. elaborat, în limitele concepţiei istorice idealiste a secolului al XVIII-lea, planul şi „principiile unei educaţii conforme „naturii„, cu scopul de a reforma omul şi, prin el, întreaga societate. „3

Gânditorii secolului al XVIII-lea, chiar cei mai înaintaţi, ca Diderot, nu puteau înţelege şi explica esenţa de clasă a statului şi lupta de clasă. Ei interpretau istoria de pe poziţii idealiste – cu toate că în concepţiile lor gnoseologice se găsesc elemente materialiste – şi considerau orânduirea socială ca un rezultat al organizării politice a societăţii, în ultimă instanţă, caracterul orânduirii sociale – în vederile luminiştilor – e determinat de ideile dominante în societate: „opiniile conduc lumea”, afirma Helvetius; „ideile guvernează lumea”, scria d'Holbach. Mediul social, care ia naştere prin legislaţia existentă, se poate schimba numai odată cu schimbarea ideilor din om; ideile, la rândul lor, vor modifica legislaţia şi vor înlocui formele feudale de viaţă. (Diderot, de exemplu, spera în apariţia unui suveran „luminat”, care să organizeze societatea pe temeiuri raţionale.) Se credea că eliberarea omului din lanţurile societăţii feudale şi instaurarea unei noi orânduiri sociale mai drepte ar putea fi. L realizate prin răspândirea culturii, a „luminilor”. Odată cu schimbarea! „ideilor” se va putea, aşadar, construi o lume mai bună; or, schimbarea ideilor se poate înfăptui, după concepţiile limitate ale gânditorilor pro-(gresişti ai secolului al XVIII-lea, prin reorganizarea educaţiei.

Să ne oprim acum, înainte de a analiza moştenirea pedagogică a lui Rousseau, la dramatica desfăşurare a vieţii lui în perioada peregrinării,; a celebrităţii, a declinului şi a sfârşitului.

_iZ a stârnit o furtună puternică împotriva lui Rousseau, care i-a distrus pentru totdeauna liniştea„ trăită un timp la Montlouis şi Montmorency. ~\par Primul ministru Choiseul, favoritele regelui, „filosofii„, în frunte cu Voltaire, magistraţii, credincioşii şi ateii îl duşmăneau deopotrivă. Chinuit şi de boală, crede un moment că întreaga lume e împotriva lui. La 9 iunie 1762, L, Parlamentul” (Curtea supremă de justiţie) din Paris ordonă arestarea autorului şi arderea cărţii. După ce Emil a fost ars pe scările Palatului de justiţie, sprijinitorii lui Rousseau 1-au sfătuit săfugă. Ajnns fa Fl.1tzpţiat se stabileşte câteva săptămâni la Yverdon. Expulzat prm-tr-o hotărâre a senatului din Berna, după ce Emil a fost ars şi la Geneva (unde se decretase şi arestarea autorului), Rousseau găseşte adăpost la Motiers-Travers, în comitatul Neuchâtel, care aparţinea lui Frederic al II-lea, regele Prusiei, în drum scrise poemul Levitul din Ephraim. La Motiersunde începuse redactarea Confesiunilor (1762), ia rămas doi ani şi jumătate. ~î

— Persecuţiile iniţjate împotriva lui Rousseau de guvernul Franţei şi de biserica jşlveţiană i-au sporit faima europeană. Era privit caun înţeIept7_. şi bJMtacaţor_al omenrru. _PjŢinţi aristocraţimagistraŢi, preoţi?' tineri ejc. Îi cereau lămuriri în probleme de eU'caţiefreligie, conştiinţă/~ (Cqrsicai se anj-pspază nprânHu-j să-i elaboreze o constituţie1). Contele Orlov îl invită în Rusia, la una din moşiile sale, dar Rousseau nu acceptă invitaţia.

După ce a redactat o scrisoare de apărare împotriva pastoralei de condamnare a operei Emil, emisă de arhiepiscopul de Beaumont2), Rousseau a publicat Scrisori de la munte (1764)3), în care atacă cu violentă statul şi biserica Genevei, apărându-şi operele Emil şi Contractul sociazAân acelaşi an, Voltaire dezvăluie în Sentiment des Citoyens că Rousseau şi-ar fi abandonat copiii.

'Scrisoarea către de Beaumont, un model de polemică viguroasă şi elocventă, a dat o lovitură neaşteptată, fără replică, arhiepiscopului de Paris, în urma scrisorii, de Beaumont i-a păstrat un respect deosebit, pentru sărăcia voită, geniul şi buna sa credinţă4).

Scrisorile de la Munte au fost arse la Berna, Haga, Paris, Neuchâtel. Persecuţiile continuă şi se înteţesc; apare şi un pamflet usturător al lui

4) Rousseau a fost solicitat de Buttafuoco (căpitan în serviciul Franţei, în înţelegere cu generalul Paoli, conducătorul militar şi civil al corsicanilor) să elaboreze pentru Corsica – eliberată de sub jugul genovezilor – o constituţie. In Contractul social (cartea a II-a, capitolul X), Rousseau făcuse elogiul naţiunii corsicane („am oarecare presentiment că într-o zi această mică insulă va uimi Europa”) şi arăta că ar fi bine ca un „om înţelept” s-o înveţe să-şi păstreze libertatea. Într-o scrisoare adresată lui Buttafuoco, Rousseau îşi exprimă ezitările cu privire la cererea ce i-a fost făcută şi arată motivele pentru care ea n-a fost împlinită.

2) Iată în întregime titlul scrisorii: J.- J. Rousseau, cetăţean al Genevei, către Christophe de Beaumont, arhiepiscop de Paris, duce de Saint Cloud, pair al Franţei, comandor al ordinului Sf. Spirit, provizor al Sorbonei etc.

În pastorala lui de Beaumont este cuprins un portret spiritual al lui Rousseau, de care s-a făcut mult caz; nu e lipsit de interes să-1 cuprindem în această notă, ca document al vremii: „Din sânul erorii s-a ridicat un om plin de limbajul filosofici, fără să fie într-adevăr filosof; un spirit dotat cu o mulţime de cunoştinţe, care nu 1-au luminat şi care au răspândit întuneric în alte spirite; un caracter care se lasă în voia paradoxelor, opiniilor şi conduitei, care îmbină simplicitatea moravurilor cu fastul cugetărilor, zelul maximelor antice cu patima nebună de a statornici noutăţi, obscuritatea retragerii cu dorinţa de a fi cunoscut de toată lumea. L-am văzut defăimând ştiinţele pe care le cultiva, preamărind desăvârşirea evangheliei ale cărei dogme le distrugea, zugrăvind frumuseţea virtuţilor pe care le stingea în sufletele cititorilor. S-a făcut învăţătorul genului uman pentru a-1 înşela, sfătuitorul public pentru a rătăci pe toată lumea, oracolul secolului pentru a-i isprăvi pierderea. Într-o lucrare asupra inegalităţii condiţiilor a înjosit omul până la treapta animalelor; într-o altă lucrare, mai recentă (E vorba de Emil. – n.n.), a strecurat cu dibăcie otrava voluptăţii, părând că o îndepărtează; în aceasta se ocupă de primele momente ale omului, spre a întemeia stăpânirea ireligiei” (J.- J. Rousseau, Oeuvres completes, tome JI, 1861p. 747).

3) Tronchin, procuror general la Geneva, scrisese despre cazul şi împotriva lui

Rousseau Scrisori de la ţară; acestora le-a răspuns Rousseau prin Scrisori de la munte.

*) J.- J. Rousseau, Oeuvres completes, tome II, 1861, p. 797. 3*

Voltaire; pastorul din Motiers aţâţa poporul împotriva lui1). Era insultat pe stradă (din cauza costumului său armenian); i s-au spart geamurile casei. De la Motiers s-a refugiat la Neuchâtel şi, de aci, ps insula Saânt-Pierre de pe lacul Bienne.

Expulzat şi din Bienne, pradă nehotărârii, s-a dus la Strasbourg, unde a fost primit cu căldură… ApoiQla stăruinţele contesei de Boufflers|j5-a reîntors (cu o învoire specială) la Paris, fiind găzduit pentru puţin timp de prinţul Conţi. Neputând răniâne la Paris, a acceptat invitaţia lui David Hume, pe atunci secretar de ambasadă, şi s-a dus împreună cu el în Anglia. Neînţelegerile cu Hume, pe care îl socotea acum drept un agent al marei „conspiraţii” ice se urzise împotriva lui, 1-au silit să plece la Wootton, lângă Londra, în casa lui Davenport (un prieten al lui Hume), în Anglia continuă să lucreze la Confesiuni.

În mai 1767a părăsit localitatea Wootton, cuprins de panică, şi a revenit în Franţa, însoţit de Therese. A rătăcit apoi trei ani prin Grenoble, Fleury-sous-Mendon, Trye, Lyon, Bourgoin (unde se căsătoreşte cu The-roseîn prezenţa lui „Dumnezeu, a naturii şi a doi cetăţeni virtuoşi”), prin Monquin etc. In sfirşitisa mutat la Paris (tolerat de autorităţi) în locuinţa de odinioară (strada Plâtriere) şi a îmbrăcat din nou haina franceză.

Ducea o viaţă sobră şi simplă. A refuzat o pensie pe care voia să i-o ofere regele Angliei. Se întreţine dintr-o mică rentă viageră şi din transcrierea de note muzicale. (cam l 000 de pagini de muzică pe an). Celebritatea sa europeană nu scăzuse. Avea mulţi admiratori. „Confederaţia” de la Bar (Polonia) i-a cerut un proiect de constituţie.

Intre timp şi-a scris Confesiunile, ale căror pagini de încheiere trădează, ckaeobilihmL mintal. Dm~grTjă”'celor care se temeau să nu fie dezvăluiţi/i-a fost interzisă lectura Confesiunilor chiar şi în cercul prietenilor: scrisorile îi erau interceptate etc.

În această perioadă elaborează şi Consideraţii asupra guvernământu-lui Poloniei şi asupra reformei sale proiectate în aprilie 1772.

Iată condiţiile istorico în care Rousseau a elaborat aceste consideraţii: Polonia din acel timp (mica, marea Polonie şi ducatul Lituaniei) cuprindea 33 de provincii sau palatinate, cu mai mult de 8 000 000 de locuitori. Conducerea o aveau cei 100 000 de nobili, un rege electiv şi un senat permanent. Locuitorii oraşelor suportau toate sarcinile statale, ţăranii, legaţi de glie, erau proprietatea nobililor, iar comerţul şi puţina industrie erau în mâinile străinilor. Nobilii („palatinii”, „castelanii” şi „starosti”) obţineau proprietăţile din mâna regelui. La moartea fiecărui nobil, regele încredinţa altuia privilegiul şi posesiunea pe care acesta le deţinuse. Numai nobilii se bucurau de drepturi cetăţeneşti; ei se adunau periodic în dietele (sau „dietinele”) palatinatului, spre a alege pe reprezentanţii lor („nunţii”) în dieta generală.

Senatul era compus din marii demnitari ai bisericii, palatini, castelani, unii starosti şi marii ofiţeri ai coroanei (în număr de 10 şi inamovibili; aceştia din urmă se bucurau de puteri excepţionale).

; Singur şi proscris, în acest timp se gândeşte şi la sinucidere. Faptul rezultă dintr-o scrisoare adresată lui Duclos, unicul dintre „filosofi” cu care nu se certase. C h. P. Duclos (1704-1772) a fost un gânditor-moralist francez, autor al lucrărilor: Memorii secrete asupra domniilor lui Ludovic al XlV-lea şi Ludovic al XV-lea şi Consideraţii asupra moravurilor.

„Nunţii” dietelor palatine erau total subordonaţi în dieta generală instrucţiilor primite în dieta pe care o reprezentau. Exista apoi dreptul de liberum veto în dietă, ceea ce aducea cu sine ineficacitatea oricărei hotărâri prin simpla opoziţie a unui singur membru. (Acest drept de veto al nobililor devenise de prin 1650 un adevărat principiu de stat.)

Un alt drept constituţional al polonezilor era acela de a forma – sub denumirea de confederaţii – asociaţii sau ligi, ai căror membri, legaţi prin jurământ, îşi alegeau un conducător şi un consiliu general, care deţinea întreaga autoritate. In adunările confederaţiilor, dreptul de veto era suspendat, iar hotărârea majorităţii devenea lege. Incit, după ciim observă Petitain (cf. J.- J. Rousseau, Ocuvrss completes, tome I, 1861, p. 701) „acest drept de confederaţie, al cărui exerciţiu era de natură să provoace culmea dezordinii, era adeseori cel care contribuia în modul cel mai eficace ca s-o facă să înceteze”. Odată cu dizolvarea, înceta şi valabilitatea deciziilor confederaţiei; pentru ca aceste decizii să devină legi, era necesar votul unanim al unei diete.



Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   72
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə