J. J. Rousseau

Vorbim de ţipătul remuşcărilor care pedepseşte în secret crimele ascunse şi le dă atât de des în vileag. Vai! Care dintre noi nu a auzit niciodată această voce supărătoare? Vorbim din experienţă şi am vrea să înăbuşim acest sentiment tiranic care ne chinuieşte atâta. Să ascultăm natura şi vom şti cu cită blândeţe domneşte ea şi ce farmec găsim, după ce am ascultat-o, în a fi mulţumit de noi înşine. Cel rău se teme Şi fuge; el se înveseleşte când iese în afară de sine. Priveşte în juru-i cu ochii neliniştiţi şi caută un obiect care să-1 distreze; fără satira amară, fără batjocura insultătoare ar fi totdeauna trist. Râsul batjocoritor e singura sa plăcere. Dimpotrivă, seninătatea celui drept e interioară; râsui său nu este din batjocură, ci din bucurie; el îi găseşte izvorul în el însuşi; e la fel de vp”ol A~J – - n.), luptând împotriva

Teutica (95-46 s-a smucis.

Cnu scoate bucuria de la cei care îl înconjoară ci el e cel care romunică.

N istor. 'ţj-gfe„nâorăvuri şi le-°.”g_ţi privirea asupra tuturor naţiunilor lumii, parcurge întreaga _4.; 4” culte neumane'si ciudate, în aceasta enormă. _diaceaşi

_ _ aceleaşi noţiuni 'de bme_şj_jauT~VechŢuT zej îngrozjtori, care aici pe pământ ar fi p. ţj ca nişte criminali şi care nu ofereau drept imagine a fefpst P s reme decât înfăptuirea unor acte necinstite şi satisfacerea unor riC1uni Viciul însă, înarmat cu o autoritate sacră, descindea în zadar din rsul etern, căci instinctul moral îl alunga din sufletul oamenilor. R °lebrând desfri nările lui Jupiter, ei admirau cumpătarea lui Xenocrat373); asta Lucreţia adora pe neruşinata Venera; neînfricatul roman aducea c acrjficii fricii, chema în ajutor pe zeul care şi-a mutilat tatăl şi primea moartea din mâna tatălui său fără a cârti. Divinităţile cele mai demne de dispreţ au fost slujite de oamenii cei mai mari. Sfânta voce a naturii, mai puternică decât a zeilor, îşi impunea respectul pe pământ şi părea că alungă în cer crima, împreună cu vinovaţii.

Există deci în_. Fiir|rln1 C1lflptplor un principiu înnăscut de justiţie şi de virtute, pe temeiul căruia, împotriva propriilor noastre_maxime7~ltr-decăm acţiunile noastre şi pe cele ale altuia ca fjind_bune~'sâu~reig7-iar acestui principiu îi djuJjiumele de conştiinţă.

La acest cuvânt aud însă” ridicându-se din toate părţile strigătele pretinşilor înţelepţi: erori ale copilăriei, prejudecăţi ale educaţiei, izbucnesc toţi într-un glas. Nu e nimic în sufletul omului decât ceea ce s-a intio-dus prin experienţă şi noi nu judecăm despre nici un lucru decât prin ideile dobândite374). Ei fac mai mult. Îndrăznesc să înlăture acest acord vădit şi universal al tuturor naţiunilor; iar împotriva izbitoarei uniformităţi a judecăţii oamenilor, ei caută în întuneric cine ştie ce exemple obscure şi cunoscute numai de ei, ca şi cum toate înclinările naturii ar fi nimicite prin decăderea unui popor şi că de îndată ce există monştri, specia nu mai e nimic375). Insă la ce-i serveşte scepticului Montaigne376) că se chinuieşte pentru a dezgropa într-un colţ al lumii un obicei opus noţiunii de dreptate? La ce-i serveşte să dea celor mai suspecţi călători o autoritate pe care o refuză scriitorilor celor mai celebri? Oare unele deprinderi nesigure şi ciudate, întemeiate pe cauze locale care ne sunt necunoscute, vor distruge inducţia generală scoasă cu concursul tuturor Popoarelor, opuse în toate celelalte privinţe şi de acord asupra acestui singur punct? O, Montaigne! Tu care te lauzi cu sinceritatea şi adevărul, iii sincer şi mărturiseşte adevărul, dacă un filosof poate fi astfel, şi

)

Xenocrat, tovarăşul rece şi impasibil al lui Platon, căruia atenienii, împotriva oricărei tradiţii, i-au îngăduit să depună mărturie fără jurământ.

U. H e l v e t i u s, Despre spirit, III, 4.

I*1 Iţi termeni, existenţa unor monştri morali nu distruge omul.

Petitain şi Sallwiirk reproduc din Montaigne (Eseuri, I, 23) următoarele: „Legile cugetului, care noi spunem că sunt născute din fire, din îndătinare se nasc, fiecare purtând în sine cinstea părerilor şi obiceiurilor încuviinţate şi urmate în jurul său, neputându-se dezbăra de ele fără mustrare, iar dacă stăruie a le urma multă laudă culege” (trad. Rom. Mariela Seulescu, studiu introductiv şi note

Ban Bădărău, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1966).

EMIL 276 spune-mi dacă există vreo ţară pe pământ în care ar fi o crimă să-r păstrezi credinţa, să fii iertător, binefăcător, generos şi în care omul d * bine să fie de dispreţuit şi perfidul să fie onorat? E sa? Ce înseamnă a merge la moarte pentru interesul himeni nu Acţionează decât pentru binele său; însă dacă există „uf bine moral cje reTrblIIe interesul

— Îma, mT”vgr explica niciodată prin Se poate crede chiar că nu se va încerca~'hicidecum să se meargă mai departe. Ar fi o prea oribilă filosofie aceea în care ai fi pus în încurcătură de acţiunile virtuoase în care nu ai putea ieşi din această situaţie decât găsindu-le intenţii josnice şi motive fără virtute, în care ai fi silit să înjoseşti pe Socrate şi să calomniezi pe Regulus. Dacă vreodată asemenea doctrine ar putea să se nască printre noi, vocea naturii ca şi cea a raţiunii s-ar ridica neîncetat împotriva lor şi niciodată vreunul din partizanii lor nu ar avea scuza de a fi de bună credinţă.

Intenţia mea nu este să intru aici în discuţii metafizice care mă depăşesc şi pe mine, şi pe tine şi care, în fond, nu duc la nimic. Ţi-am spus mai sus că nu vreau să filosofez cu tine, ci să te ajut să-ţi' consulţi inima. Dacă toţi filosofii ţi-ar dovedi că mă înşel, iar iu simţi că am dreptate, sunt mulţumit.

Pentru aceasta nu trebuie decât să distingem ideile noastre dobândite de sentimentele naturale; pentru că noi simţim înainte de a cunoaşte; iar cum noi nu învăţăm nicidecum să ne vrem binele şi să alungăm răul, ci avem această voinţă de la natură, la fel iubirea binelui şi ura răului ne sunt tot aşa de naturale ca şi iubirea de noi înşine. Actele conştiinţei nu sunt judecăţi, ci sentimente. Deşi toate ideile noastre ne vin din afară, sentimentele care le apreciază sunt înăuntrul nostru şi numai prin ele singure cunoaştem potrivirea sau nepotrivirea care există între noi şi lucrurile pe care trebuie să le căutăm sau să le înlăturăm.

A exista pentru noi înseamnă a simţi; sensibilitatea noastră e incontestabil anterioară inteligenţei noastre şi am avut sentimente înaintea ideilor*). Oricare ar fi cauza voinţei noastre, ea ne-a pregătit pentru conservare, dându-ne sentimente potrivite naturii noastre, şi nu s-ar putea nega că cel puţin acestea nu ar fi înnăscute, în ceea ce priveşte individul, aceste sentimente sunt iubirea de sine, teama de durere, groaza de moarte, dorinţa bunăstării. Dacă însă omul e sociabil prin natura sa sau cel puţin făcut pentru a deveni, ceea ce nu poate fi pus la îndoială, el nu poate fi sociabil decât prin alte sentimente înnăscute, relative la specia sa; căci dacă nu am considera decât trebuinţa fizică, desigur că ar trebui să împrăştie pe oameni în loc de a-i apropia. Or, din sistemul

*) In anumite privinţe, ideile sunt sentimente şi sentimentele sunt idei. Celedoua nume se potrivesc oricărei percepţii care ne interesează, şi obiectului său, Ş1 nouă înşine care suntem impresionaţi de ele: numai ordinea acestei impresionări determină numele care i se potriveşte. Când, preocupaţi mai întâi _ de obiect, nu ne gândim la noi decât prin reflexie, este o idee; din contră, când impresia primită stimulează mai întâi aterjţia şi nu ne gândim decât pnn reflexie la obiectul care o determină, este un sentiment.

Format prin acest dublu raport cu sine şi cu semenii săi se naşte m° ui conştiinţei. A cunoaşte binele nu înseamnă a-1 iubi; omul nu îndemn. Nta' e ' [ne înnăscută, însă îndată ce raţiunea i-1 face cunos-are CUIJiSţiinţa îl îndeamnă să-1 iubească: acesta este sentimentul care eStVu cred, aşadar, prietene, că ar fi imposibil să se explice princi-

1 imediat al conştiinţei prin consecinţe ale naturii noastre indepenPlUte de raţiunea însăşi şi, chiar dacă acest lucru ar fi imposibil, nu ar n L| necesar; căci, deoarece cei ce neagă acest principiu admis şi reir'rioscut de tot neamul omenesc nu dovedesc nicidecum că el nu există,

°. Se mulţumesc să o afirme; când noi afirmăm că există, avem tot atâta temei ca şi ei şi, mai mult, noi avem mărturia interioară şi vocea contiinţei care depune mărturii pentru ea însăşi. Dacă primele licăriri ale judecăţii ne orbesc şi confundă la început obiectele în privirile noastre să aşteptăm ca slabii noştri ochi să se deschidă din nou, să se întărească şi îndată vom vedea aceleaşi obiecte în lumina raţiunii, aşa cum ni le arată mai întâi natura; sau, mai degrabă, să fim mai simpli şi mai puţin mândri; să ne mărginim la primele sentimente pe care le aflăm în noi înşine, pentru că studiul ne întoarce totdeauna la ele dacă nu ne-am rătăcit. _ J

Conştiinţă, conştiinţă! Instinct divin, nemuritoare şi cerească voce, călăuză sigură a unei fiinţe ignorante şi mărginite, dar inteligente şi libere; judecător infailibil al binelui şi al răului, care-1 faci pe om asemeni lui Dumnezeu, tu eşti aceea care săvârşeşte perfecţiunea naturii sale şi moralitatea faptelor sale; fără tine nu simt nimic în mine care să mă înalţe deasupra animalelor decât tristul privilegiu de a mă rătăci din eroare în eroare cu ajutorul unei inteligenţe fără regulă şi a unei raţiuni fără principiu.

Slavă cerului, iată-ne scăpaţi de tot acest înfricoşător aparat de fi'lo-sofie; putem fi oameni fără să fim savanţi; scutiţi de obligaţia de a ne consuzna viaţa cu studiul moral, avem, cu cheltuială mai puţină, o călăuză mai sigură în acest dedal imens al opiniilor omeneşti. Nu e însă destul ca această călăuză să existe, trebuie să ştii s-o recunoşti şi s-o urmezi. Dacă ea vorbeşte tuturor inimilor, de ce sunt oare aşa de puţine care o aud? Ei bine, pentru că ne vorbeşte în limba naturii pe care totul ne-a făcut s-o uităm. Conştiinţa e timidă, ea iubeşte retragerea şi pacea; lumea şi zgomotul o înspăimântă; prejudecăţile din care se zice că se naşte sunt duşmanii ei cei mai neîmpăcaţi; fuge sau tace în faţa VOT; vocea lor zgomotoasă o înăbuşă pe a sa şi o împiedică de f mai fi auzită; fanatismul îndrăzneşte s-o imite şi să poruncească crima m numele ei. In fine, se descurajează fiind ocolită; nu ne mai vorbeşte, nu ne mai răspunde si, după ce ai dispreţuit-o aşa de multă vreme, este tot atât de greu s-o rechemi, pe cât a fost de greu s-o izgoneşti.

De câte ori răceala pe care o simţeam în mine nu mă obosea în cercetările mele! De câte ori tristeţea şi plictiseala, vărsându-şi otrava în Primele mele meditaţii, mi le făceau nesuferite! Inima mea stearpă nu Punea decât un zel slab şi fără căldură în căutarea adevărului, îmi ziceam: De ce să mă chinuiesc cercetând ceea ce nu există? Binele moral u e decât o himeră; nu există nimic bun în afară de plăcerile simţu-

— Emil sau despre educaţie rllL rilor. O, când ai pierdut o dată gustul plăcerilor sufleteşti, e greu să – mai ai! Este şi mai greu să-1 dobândeşti când nu 1-ai'avut nicic 78 Dacă ar exista un om atât de ticălos încât să nu fi făcut toată viaţa de care să-şi amintească cu mulţumire de sine şi care să-i fi dat facţia de a fi trăit, acest om ar fi incapabil să se cunoască vreodată3 neputând simţi bunătatea care s-ar potrivi naturii sale, ar rămâne rf' prin forţa lucrurilor şi ar fi nenorocit pentru totdeauna. Dar credeţi oar” să existe pe întreg pământul un singur om care să fie atât de decăzut încât inima sa să nu fie tentată niciodată să înfăptuiască un bine? Această ispită este atât de naturală şi atât de dulce încât e imposibil să-i rezişti totdeauna, iar plăcerea pe care a produs-o o dată este de ajuns pentru a ţi-o reaminti necontenit. Din nefericire ea este la în ceput greu de satisfăcut; sunt o mie de motive care te fac să nu te supui pornirii inimii tale; falsa prudenţă o închide în hotarele eului omenesc; trebuie o mie de eforturi curajoase pentru a îndrăzni să ieşi din ele. Plăcerea de a face binele e recompensa pentru înfăptuirea lui şi această recompensă nu se obţine decât după ce ai meritat-o. Nimic. Nu; e mai apt de iubire decât virtutea; însă trebuie să o fi iubit pentru ca s-o găseşti demnă de iubire. Când vrei s-o îmbrăţişezi;' la fel ca Proteu din fabulă377) ea are o mie de forme înfiorătoare şi 'nu se arată sub înfăţişarea sa decât celor care n-au încetat să o iubească.

Combătut neîncetat de sentimentele mele naturale care pledau pentru interesul comun şi de raţiunea mea care raporta totul la mine, aş fi plutit toată viaţa în această continuă alternativă – făcând răul, iubind binele şi totdeauna în contradicţie cu mine însumi – dacă cunoştinţe noi nu mi-ar fi luminat sufletul, dacă adevărul care mi-a fixat părerile nu mi-ar fi asigurat conduita şi nu m-ar fi pus în acord cu mine însumi. Degeaba vor unii să întemeieze virtutea numai prin ra-viune, ce temelie solidă i se poate da? Virtutea, zic ei, este iubirea de ordine; dar oare această iubire poate şi trebuie să fie mai presus de iubirea pentru bunăstarea mea? Să-mi dea un temei clar şi satisfăcător cai s-o prefer, în fond, pretinsul lor principiu este un joc simplu de cuvinte; căci eu spun la fel că viciul ests iubirea de ordine, luată într-un sens diferit. Există o oarecare ordine morală pretutindeni unde există sentiment şi inteligenţă. Deosebirea este că cel bun se orânduieşte în raport cu întregul, iar cel rău orânduieşte totul în raport cu sine. Acesta din urmă se consideră centrul tuturor lucrurilor; celălalt îşi măsoară raza şi se ţine la circumferinţă. Atunci el e orânduit în raport c: u centrul comun, care e Dumnezeu, şi în raport cu toate cercurile concentrice, care sunt creaturile sale. Dacă Divinitatea nu există, raţionează numai cel rău, cel bun nu e decât un dement.

O, copilul meu, dacă ai putea să simţi într-o zi de ce greutate scapi atunci când, după ce ai înţeles vanitatea opiniilor omeneşti şi ai gustat amărăciunea pasiunilor, găseşti, în fine, atât de aproape de tine calea înţelepciunii, răsplata strădaniilor acestei vieţi şi izvorul fericirii pe care nu mai sperai să-1 afli! Toate datoriile legii naturale, aproape şterse în inima mea de nedreptatea oamenilor, se imprimă din nou în numele

37') Proteu, fiul lui Neptun, putea lua după voie orice formă şi înfăţişare.

dreptăţi care mi le impune şi care mă vede că le îndeplinesc. CART eternei j simt decât opera şi instrumentul marii Fiinţe care vrea NU „ia e îi înfăptuieşte, care îmi va face binele meu prin sprijinul 2' binele, voinţa mea voinţei lui şi prin buna întrebuinţare a libertăţii pe careprimesc ordinea pe care a stabilit-o, sigur că într-o zi mă voi rnelLeu jnsumi de această ordine şi îmi voi găsi în ea fericirea; căci bucura. Dulce poate exista decât aceea de a te simţi orânduit într-un ce feri totul e bun? Dacă sunt pradă durerii, o îndur cu răbdare, sistem mg cg ea este trecătoare şi că vine dintr-un corp care nu îndin meu jjacă fac o faptă bună fără martor, ştiu că e văzută şi

— E va ţine seama în cealaltă viaţă de conduita mea în viaţa de aici. CMferind o nedreptate, îmi zic: Fiinţa cea dreaptă care conduce totul „a şti să mă despăgubească, iar trebuinţele corpului, suferinţele vieţii V ele îmi fac ideea morţii mai suportabilă. Acestea vor fi tot atâtea legături mai puţin de rupt când va trebui să părăsesc totul.

De ce sufletul meu este supus simţurilor şi încătuşat de acest corp Cc”re îl aserveşte şi îi împiedică mişcările? Nu ştiu nimic; am pătruns oare decretele lui Dumnezeu? Pot însă, fără îndrăzneală, să formulez modeste ipoteze, îmi zic: Dacă spiritul omului ar fi rămas liber şi pur, ce merit ar avea să iubească şi să urmeze ordinea pe care ar găsi-o stabilită şi pe care nu ar avea nici un interes s-o tulbure? E adevărat că ar fi fericit; dar fericirii lui i-ar lipsi gradul cel mai sublim, gloria virtuţii şi buna mărturie de sine; nu ar fi decât ca îngerii şi, fără îndoială, omul virtuos va fi mai presus decât ei. Unit cu un corp muritor prin legături pe cât de puternice, pe atât de incomprehensibile, grija conservării acestui corp stimulează sufletul să raporteze totul la sine şi îi produce un interes contrar ordinii generale pe care el totuşi e capabil să o vadă şi să o iubească; atunci buna întrebuinţare a libertăţii sale devine deopotrivă meritul şi recompensa sa, atunci sufletul îşi pregăteşte o fericire neştirbită combătându-şi pasiunile terestre şi men-ţinându-se la prima sa voinţă.

Dacă primele noastre porniri sunt legitime, chiar în starea de înjosire în care suntem în această viaţă, dacă toate viciile ne vin din noi înşine, de ce ne plângem că suntem subjugaţi de ele? De ce reproşăm Creatorului relele pe care ni le facem şi duşmanii pe care îi înarmăm contra noastră? Să nu stricăm nicidecum pe om; va fi totdeauna bun fără greutate şi totdeauna fericit fără remuşcări. Vinovaţii care spun că au fost împinşi la crimă sunt tot atât de mincinoşi pe cât sunt de răi: cum de nu văd că slăbiciunea de care se plâng e propria lor operă, că prima lor depravare este rezultatul voinţei lor, că cedând voit tuturor ispitelor, le cedează până la urmă fără voie şi le fac irezistibile? Fără îndoială că nu mai depinde de ei să nu mai fie răi şi slabi, dar depinde de ei să nu devină astfel. O! Cât de uşor am rămâne stăpânii pasiunilor noastre chiar în timpul acestei vieţi, dacă am şti, când obişnuinţele nu au fost încă dobândite, când spiritul nostru începe să se deschidă, să-1 facem să se ocupe de lucruri pe care trebuie să le cunoască pentru a aprecia pe cele pe care nu le cunoaşte; dacă am voi în mod sincer SS ne luminăm, nu pentru a străluci în ochii altora, ci pentru a fi buni? X înţelepţi după natura noastră, pentru a ne face fericiţi îndeplininEM|L du-ne datoriile. Acest studiu ne pare plictisitor şi greu, pentru cs nu ne gândim la el decât după ce de-acum suntem corupţi de viciu, dung

280 ce ne_am dedat în voia pasiunilor noastre. Fixăm judecăţile şi stima noas tră înainte de a cunoaşte binele şi răul şi apoi, raport'ând totul C această falsă măsură, nu mai dăm nici unui lucru justa sa valoare.

Există o vârstă la care inima, încă liberă, însă arzătoare, neliniştita lacomă de fericirea pe care n-o cunoaşte, o caută cu o curioasă incerţi' tudine şi, înşelată de simţuri, se opreşte în fine asupra amăgitoarei ei imagini şi crede că o găseşte acolo unde nu este. Pentru mine, aceste iluzii au durat prea multă vreme. Vai! Le-am cunoscut prea târziu şi nu am reuşit să le nimicesc cu totul; vor dura tot atâta cât acest corp muritor care le-a produs. Atâta doar că mă seduc degeaba, ele nu mă mai înşală; le ştiu ce sunt: urmându-le, le dispreţuiesc; departe de a vedoa în ele obiectul fericirii mele, văd în ele obstacolul acesteia. Aştept momentul în care, scăpat de legăturile corpului, voi fi eu fără contradicţie, fără împărţire, şi nu voi avea nevoie decât de mine pentru a fi fericit-' aşteptându-1, sunt fericit chiar din această viaţă, pentru că relele contează puţin pentru ea, pentru că o privesc aproape ca străină de fiinţa mea şi pentru că tot binele adevărat pe care îl pot înoate din ea depinde numai de mine.

Pentru a mă ridica dinainte, atât cât se poate, la această stare de fericire, de forţă şi de libertate, mă dedau sublimelor contemplaţii. Meditez asupra ordinii universului nu ca s-o explic prin zadarnice sisteme, d ca s-o admir necontenit, ca să ador pe înţeleptul ziditor pe care-1 simt în această ordine. Conversez cu el, toate facultăţile mele se pătrund de esenţa sa divină, mă înduioşez de binefacerile sale, îl binecuvântez pentru darurile sale; însă nu mă rog lui. Ce i-aş cere? Să schimbe pentru mine cursul lucrurilor, să facă miracole în favoarea mea? Eu, care trebuie să iubesc mai presus de orice ordinea stabilită de înţelepciunea sa şi menţinută prin providenţa sa, cum aş cere oare ca această ordine să fie tulburată pentru mine? Nu, această dorinţă îndrăzneaţă ar merita mai curând să fie pedepsită decât ascultată. Nu-i cer nici puterea ele a face bine; de ce i-aş cere ceea ce mi-a dat? Nu mi-a dat el oare conştiinţa pentru a iubi binele, raţiunea pentru a-1 cunoaşte, libertatea pentru a-1 alege? Dacă fac răul, nu am nici o scuză; îl fac pentru că o vreau: a-i cere să-mi schimbe voinţa ar însemna să-i cer ceea ce el îmi cere mie; ar însemna ca el să facă treaba mea şi eu să primesc plata; dacă n-aş fi mulţumit de starea mea, ar însemna că nu mai vreau să fiu om, că vreau altceva decât ceea ce este, ar însemna că vreau dezordinea şi răul. Izvor de dreptate şi adevăr, Dumnezeule iertător şi bun! În încrederea mea în tine, suprema dorinţă a inimii mele e ca să se facă voia ta. Adăugându-i-o pe a mea, fac ceea ce faci tu, consimt la bunătatea ta; cred că împărtăşesc dinainte suprema fericire care e plata ei. În îndreptăţită neîncredere în mine, singurul lucru pe care i-1 cer sau mai curând îl aştept de la dreptatea sa este de a-mi îndrepta greşeala dacă mă rătăcesc şi dacă această greşeală îmi este primejdioasă. Pentru a fi de bună credinţă, nu mă socotesc infailibil; opiniile care mi se par cele mai adevărate sunt, poate, tot atâtea minciuni; căci care om nu ţine la ale sale şi câţi oameni sunt de acord în toate? Iluzia

— „nsală putea să vină de la mine, numai el singur mă poate CARI care &a l Am făcut ceea ce am putut pentru a ajunge la adevăr; vindeca oe gău g prea înalt; când îraî lipsesc forţele pentru a merge 2L dar izv „te de ce aş putea fi vinovat? Atunci adevărul trebuie să se apropie de m _ vorbise cu înfocare; era mişcat, eu la fel. Credeam

Bun, divinul Orfeu cântând cele dinţii imnuri şi învăţând pe c~l S'1 cultul zeilor. Erau totuşi o mulţime de obiecţii pe care i le oameni . _&m jăcut niciuna, ppntru că erau mai degrabă stânPu f re decât solide şi pentru că convingerea era făcută pentru el. Pe je”sură ce-mi vorbea potrivit conştiinţei sale, conştiinţa mea părea că-mi

Snfirmă ceea ce mi-a spus. _

Sentimentele pe care mi le-ai expus, i-am spus eu378), mi se par mai i mai mult prin ceea ce mărturiseşti că nu ştii decât prin ceea „e zici a crede. Aproape că văd aici teismul sau religia naturală, pe care creştinii vor s-o confunde cu ateismul sau cu ireligia şi care este doctrina direct opusă ei. Dar, în starea actuală a credinţei mele, trebuie mai mult să mă ridic decât să cobor pentru a adopta părerile tale şi mi se pare greu să rămân tocmai la punctul în care te găseşti, afară numai dacă n-aş fi tot atât de înţelept ca dumneata. Ca să fiu cel puţin tot aşa de sincer, vreau să mă consult cu mine însumi. După exemplul pe care mi 1-ai dat, trebuie să mă conduc după sentimentul intern; şi tu însuţi m-ai învăţat că, după ce 1-ai silit multă vreme să tacă, nu e lucru uşor să-1 rechemi. Păstrez cuvântările dumitale în suflet, trebuie să meditez asupra lor. Dacă, după ce mă voi fi gândit bine, voi rămâne convins ca şi dumneata, atunci vei fi cel din urmă apostol al meu şi eu îţi voi fi prozelit până la moarte. Continuă totuşi să mă înveţi, căci mi-ai spus numai jumătate din ceea ce trebuie să ştiu. Vorbeşte-mi despre revelaţie, despre scripturi, despre acele dogme obscure în privinţa cărora rătăcesc încă din copilărie, fără a putea să le concep, nici să le cred, şi fără să ştiu cum să le admit, nici cum să le resping.

Da, copilul meu, îmi zise el îmbrăţişându-mă, voi termina să-ţi spun ceea ce gândesc; nu vreau nicidecum să-mi deschid inima pe jumătate; însă dorinţa pe care mi-o mărturiseşti era necesară pentru a mă îndreptăţi să nu am nici o rezervă faţă de tine. Nu ţi-am spus nimic până aici din ceea ce nu aş fi crezut că-ţi va fi folositor şi despre care n-aş fi fost i” sinea mea convins. Cercetarea ce-mi rămâne de făcut este cu totul deosebitănu văd aici decât încurcături, mistere, obscuritate; nu am decât incertitudine şi neîncredere asupra acestor lucruri. Nu mă hotărăsc decât rernurând Şi-ţi spun mai curând îndoielile decât părerile mele. Dacă scn-_imentele tale ar fi mai statornice, aş ezita să ţi le expun pe ale melemsa în starea în care te găseşti vei ajunge să cugeţi ca mine*), în plus.

A nu atribui cuvintelor mele decât autoritatea raţiunii; nu ştiu dacă nu sosesc, g greu, în cadrul unei discuţii, să nu foloseşti câteodată tonul ttmativ; dar aminteşte-ţi că aici toate afirmaţiile mele nu sunt decât ' Rpusseau îşi expune vederile asupra religiei prin gura vicarului din Savoia: Vicarul se adresează lui Emil, pentru a-1 face să pătrundă tainele vieţii şi na-tUrii şi să poată ajunge astfel la religia naturală. tata, cred, ce ar putea bunul vicar să spună azi în mod public.