J. J. Rousseau

Motive de îndoială. Caută tu însuţi adevărul; în ce mă priveşte, nu-ţi promit decât buna-credinţă.

Nu vezi în expunerea mea decât o religie naturală; este ciudat că mai trebuie o alta! Cum aş putea să cunosc această necesitate? De ce aş putea fi vinovat dacă servesc pe Dumnezeu după lumina pe care o dă el spiritului meu şi după sentimentele pe care le inspiră inimii mele? Ce puritate morală, ce dogmă utilă omului şi de cinste creatorului său pot scoate dintr-o doctrină pozitivă, pe care n-aş putea-o scoate fără ea din buna folosinţă a facultăţilor mele? Arată-mi ce se poate adăuga, pentru slava lui Dumnezeu, pentru binele societăţii şi pentru folosul meu propriu, la datoriile legii naturale şi ce virtute se va putea naşte dintr-un nou cult, care să nu fie o consecinţă a cultului meu? Cele mai mari idei despre divinitate ne vin numai prin raţiune. Priveşte spectacolul naturii, ascultă vocea interioară. Nu a spus Dumnezeu totul ochilor noştri, conştiinţei noastre, judecăţii noastre? Ce ar putea oamenii să ne ţpună mai mult? Revelaţiile lor nu fac decât să-1 degradeze pe Dumnezeu, dându-i pasiunile omeneşti. Departe de a lămuri noţiunile despre marea Fiinţă, văd că dogmele particulare le încurcă; departe de a le înnobila, le înjosesc; misterelor de neconceput care o înconjoară, ele le adaugă contradicţii absurde; ele îl fac pe om orgolios, intolerant, crud; în loc să stabilească pacea pe pământ, ele aduc aici sabia şi focul. Mă întreb: la ce bun toate acestea, fără să ştiu să-mi răspund. Nu văd în ele decât crimele oamenilor şi suferinţele genului uman.

Mi se spune că trebuie o revelaţie pentru a-i învăţa pe oameni felul în care Dumnezeu vrea să fie slujit; se aduce ca probă diversitatea cultelor bizare pe care le-au instituit şi nu se vede că însăşi această diversitate vine din fantezia revelaţiilor, îndată ce popoarele s-au gândit a-1 face pe Dumnezeu să vorbească, fiecare 1-a făcut să vorbească pe placul său şi 1-a făcut să spună ceea ce a vrut el. Dacă nu s-ar fi ascultat decât ceea ce spune Dumnezeu inimii omului, n-ar fi fost niciodată decât o singură religie pe pământ.

Trebuie un cult uniform; înţeleg prea bine; dar acest cult era oare atât de important încât trebuia întreg aparatul puterii divine pentru a-1 stabili? Să nu confundăm nicidecum ceremonialul religiei cu religia. Cultul pe care Dumnezeu îl cere este cel al inimii; iar acesta când e sincer, este totdeauna uniform. Ar însemna să ai o vanitate nebunească să-ţi imaginezi că Dumnezeu are un interes atât de mare pentru forma hainei preotului, pentru ordinea cuvintelor pe care le pronunţă, pentru gesturile pe care le face înaintea altarului şi pentru toate închinăciunile lui. EI, prietene, stai drept cât eşti tu de înalt, vei fi totdeauna destul de aproape de pământ. Dumnezeu vrea să fie adorat în spirit şi în adevăr: aceasta datorie este a tuturor religiilor, a tuturor ţărilor, a tuturor oamenilor. In ceea ce priveşte cultul exterior, dacă el trebuie să fie uniform pentru buna ordine, aceasta este numai o chestiune de reglementare, nu e nevoie de nici o revelaţie în acest scop.

Nu am început însă cu toate aceste reflecţii. Purtat de prejudecăţile educaţiei şi de acel periculos amor propriu care vrea să-1 ducă pe om totdeauna deasupra sferei sale, neputând să ridic slabele mele concepţii până la marea Fiinţa, m-am forţat s-o cobor până Ia mine. Apropiam raportui infinit depărtate pe care ea le-a pus între natura mea şi a ei. Voiam rlmunicări mai apropiate, învăţături mai particulare şi, nemulţumit de C l face pe Dumnezeu asemănător omului, pentru a fi eu însumi privi-f'ffiat printre semenii mei, voiam cunoştinţe supranaturale; voiam un lt exclusiv; voiam ca Dumnezeu să-mi spună ceea ce nu a spus altora, °au ceea ce alţii nu auziseră ca mine.

S privind punctul la care ajunsesem ca punctul comun de unde plecau toţi credincioşii pentru a ajunge la un cult mai luminat, nu găseam în dogmele religiei naturale decât elementele oricărei religii. Luam în consideraţie această diversitate de secte care domnesc pe pământ şi care se învinovăţesc mutual de minciună şi eroare; întrebam: Care este cea bună? Fiecare îmi răspundea: A mea*); fiecare zicea: Numai eu şi adepţii mei eândim just; toţi ceilalţi greşesc. Şi cum ştii că secta ta este cea bună? Pentru că Dumnezeu a zis. Şi cine ţi-a spus că Dumnezeu a zis aşa? Pastorul meu, care ştie bine. Pastorul meu mi-a spus să cred aşa, şi aşa cred; el mă asigură că toţi care zic altfel decât el mint şi de aceea nu-i ascult.

Cum, gândeam eu, adevărul nu este oare unul, şi ceea ce la mine e adevărat poate fi greşit la tine? Dacă metoda celui ce urmează drumul bun şi cea a celui care se rătăceşte este aceeaşi, ce merit sau ce prejudiciu are unul mai mult decât celălalt? Alegerea lor este efectul hazardului. A le-o imputa este o nedreptate, ar însemna să recompensezi sau să pedepseşti pentru că cineva s-a născut în cutare sau cutare ţară. A îndrăzni să spui că Dumnezeu ne judecă astfel înseamnă să insulţi dreptatea lui.

Sau toate religiile sunt bune şi plăcute lui Dumnezeu, sau, dacă este una pe care o impune oamenilor şi-i pedepseşte când n-o recunosc, el a dat acesteia semne sigure şi învederate spre a fi deosebită şi cunoscută ca fiind singura adevărată; aceste semne se află în toate timpurile şi în toate locurile, ele sunt simţite deopotrivă de toţi oamenii mari şi mici, învăţaţi şi proşti, europeni, indieni, africani, piei-roşii. Dacă ar fi pe pământ o religie în afara căreia n-ar exista decât pedeapsa eternă şi dacă

)., Toţi, zice un bun şi înţelept preot, spun c-o ţin şi o cred (şi toţi folosesc acest jargon), nefiind venită de la oameni sau de la altă creatură, ci de la Dumnezeu.

_Dar spunând adevărul, fără a măguli sau a ascunde ceva, nu este aşa; ele {religiile – n.n.) sunt, orice s-ar spune, ţinute prin rnâini şi mijloace omeneşti; mărturie e mai întâi felul cum au fost primite religiile în lume şi cum sunt primite încă de particulari. Naţiunea, ţara, locul determină religia; aparţii de cea de care ţine locul unde eşti născut şi crescut: suntem circumcişi, botezaţi, evrei, mahomedani, creştini, înainte de a şti că suntem oameni; religia nu ţine de alegerea şi preferinţa noastră; mărturie sunt, apoi, viaţa şi moravurile atât „e rău potrivite cu religia; mărturie sunt împrejurările omeneşti şi uşuratice, C] nd se procedează contrar prevederilor religiei proprii.” (C h a r r o n, Despre mţelepciune, Cartea II, capitolul V, p. 257, Bordeaux,. I601). S79

După toată aparenţa, sincera profesiune de credinţă a virtuosului teolog 379 p” Condom nu ar fi fost prea deosebită de cea a vicarului din Savoia.

> harron (1541-1603), mai întâi avocat, apoi predicator al reginei Margareta, adept al scepticismului, a ajuns în cele din urmă la Bordeaux, unde a intrat ln _ legături strânse cu Montaigne. Ultimii ani i-a trăit la Condom, ca vicar al episcopului Cahors. Petitain ne atrage atenţia că Montaigne (Eseuri, II, 12) scrie Jn acelaşi sens: „Suntem creştini exact aşa cum suntem perigordieni sau germani” (cf. Sallwurk, op. Cit., voi. II, p. 136 şi Richard, p. 624).

În vreo parte oarecare a lumii s-ar afla un singur muritor de bună-cre dinţa care să nu fie izbit de evidenţa ei, Dumnezeul acestei religii ar f; 284 ce] mai nedrept şi cel mai crud dintre tirani.

Căutăm deci în mod sincer adevărul? Să nu recunoaştem atunci nici dreptul naşterii, nici autoritatea părinţilor bisericii sau a pastorilor, ci să supunem cercetării conştiinţei şi a raţiunii tot ce ne-au învăţat ei din copilărie. Degeaba îmi strigă: Supune-ţi raţiunea, căci tot aşa poate să-mi spună şi cel care mă înşală; îmi trebuie argumente pentru a-mj supune raţiunea.

Toată teologia pe care o pot dobândi prin mine însumi cercetând universul şi folosind bine facultăţile mele se mărgineşte la ceea ce ţi-am explicat mai înainte. Pentru a şti mai mult, trebuie să recurg la mijloace extraordinare. Aceste mijloace n-ar putea fi autoritatea oamenilor: căci, nici un om nefiind de altă specie decât mine, tot ceea ce un om cunoaşte' în mod natural pot să cunosc şi eu, iar un alt om se poate înşela tot aşa de bine ca şi mine; când cred ceea ce spune, nu cred fiindcă 'o spune, ci fiindcă mi-o dovedeşte. Mărturia oamenilor nu e, aşadar, în fond decât mărturia raţiunii mele însăşi şi nu adaug nimic la mijloacele naturale pe care mi le-a dat Dumnezeu ca să cunosc adevărul, ţ

Apostol al adevărului, ce ai a-mi spune pe care eu să nu-1 pot judeca? Dumnezeu însuşi a vorbit; ascultă relevaţia sa. Aceasta este altceva. Dumnezeu a vorbit! Iată în adevăr o vorbă mare. Cui a vorbit el? A vorbit oamenilor. De ce oare nu am auzit nimic? A însărcinat pe alţi oameni să-ţi spună cuvântul său. Înţeleg: aceştia sunt oameni care-mi vor spune ceea ce a zis Dumnezeu. Aş fi preferat să-l aud pe Dumnezeu însuşi. Nu 1-ar fi costat mai mult şi eu aş fi fost la adăpost de înşelăciune, îţi dă chezăşie arătând minunea trimişilor săi. Cum? Prin minuni. Unde sunt aceste minuni? În cărţi. Şi cine a făcut aceste cărţi? Oamenii. Şi cine a văzut aceste minuni? Oamenii care le dovedesc. Ce! Totdeauna mărturii omeneşti! Totdeauna oameni care spun ceea ce au spus alţi oameni! Câţi oameni între Dumnezeu şi mine! Totuşi să vedem, să examinăm, să comparăm, să verificăm. O, dacă Dumnezeu m-ar fi scutit de toată această muncă, oare 1-aş fi slujit cu mai puţină tragere de inimă?

Ia seama, prietene, în ce discuţie oribilă m-am' angaja t; de ce erudiţie imensă am nevoie pentru a ajunge până în cea mai îndepărtată antichitate, pentru a examina, a eântări, a confrunta profeţiile, revelaţiile, faptele, toate monumentele de credinţă produse în toate ţările lumii, pentru a le putea stabili timpul, locul, autorii, împrejurările! Ce corectitudine de critic îmi este necesară pentru a distinge piesele autentice de piesele presupuse; pentru a compara obiecţiile cu răspunsurile, traducerile cu originalele; pentru a judeca imparţialitatea martorilor, bunul lor simţ, cunoştinţele lor; pentru a şti dacă nu a fost nimic suprimat, nimic adăugat, nimic trecut dintr-un loc într-altul, schimbat, falsificat; pentru a înlătura contradicţiile care rămân, pentru a judeca ce greutate trebuie să aibă tăcerea adversarilor faţă de faptele aduse împotriva lor şi dacă aceste fapte le-aja fost cunoscute; dacă le-au apreciat destul pentru a se hotărî să răspundă; dacă au fost cărţile atât de răspândite încât să. Ajungă şi ale noastre la ei; dacă avem destulă bună-credinţă pentru a da curs liber la ale lor printre noi şi pentru a le lăsa cele mai puternice obiecţii ale lor aşa cum le-au făcut.

Ta recunoscute ca incontestabile toate aceste amănunte, trebuie cern la probele misiunii autorilor lor; trebuie să ştim bine legile nlării şi probabilităţile care se pot ivi, pentru a judeca ce previziune P oate' jncjeplini fără miracol; să cunoaştem spiritul limbilor origi-nUi S<î pentru a distinge ce e profeţie în aceste limbi şi ce este numai n '- oratorică; ce fapte sunt în ordinea naturii şi ce fapte nu sunt, pen-flUa putea spune până la ce punct un om iscusit poate fascina ochii trV simpli, poate uimi chiar oamenii luminaţi; să cercetăm în ce fel tre-C să fie ° minune şi ce autenticitate trebuie să aibă, nu numai pentru f' crezută, dar pentru a putea fi pedepsit cel care se îndoieşte; să com-a ăm probele minunilor adevărate şi ale minunilor false şi să găsim regulile sigure pentru a le discerne; în fine, să spunem de ce, pentru a-şi dovedi cuvântul, Dumnezeu alege mijloace care ele însele au atât de mare nevoie de dovezi, ca şi cum s-ar distra cu credulitatea oamenilor şi ar evita înadins adevăratele mijloace pentru a-i convinge.

Să presupunem că majestatea sa divină binevoieşte să se înjosească suficient pentru a-1 face pe un om instrument al dorinţelor sale sacre? Este oare raţional, este drept să ceri ca tot genul omenesc să asculte de vocea acestui trimis, fără ca rostul lui să fi fost cunoscut? Este oare echitabil să-i dai toate scrisorile de acreditare doar pentru câteva semne particulare făcute în faţa a câtorva inşi obscuri şi despre care tot restul omenirii nu va afla niciodată nimic decât din auzite? Dacă din orice parte a lumii s-ar lua ca adevărate toate minunile pe care poporul şi oamenii simpli zic că le-au văzut, fiecare sectă ar fi cea bună; ar fi mai multe minuni decât evenimente naturale şi cea mai mare dintre toate miracolele ar fi că acolo unde există fanatici persecutaţi nu se produc deloc miracole. Ordinea neştirbită a naturii este cea care arată cel mai bine fiinţa supremă; dacă s-ar întâmpla multe excepţii, n-aş şti ce să mai cred, iar în ce mă priveşte, cred prea mult în Dumnezeu pentru a crede în atâtea miracole prea puţin demne de el380).

Să presupunem că vine un om şi ne vorbeşte astfel: Muritorilor, vă anunţ voinţa Celui înalt; recunoaşteţi în cuvântul meu pe cel ce mă trimite. Poruncesc soarelui să-şi schimbe cursul, stelelor să se aranjeze altfel, munţilor să se niveleze, valurilor să se înalţe, pământului să ia o altă înfăţişare, în faţa acestor minuni cine nu va recunoaşte îndată pe stăpânul naturii? Ea nu ascultă de impostori; miracolele lor se fac la răspântii, în pustiuri, în camere; iar aici profită un număr mic de spectatori, dispuşi să creadă orice. Cine va îndrăzni să-mi spună câţi martori oculari trebuie pentru ca o minune să fie demnă de crezare? Dacă miracolele voastre făcute pentru a vă dovedi doctrina au nevoie să fie şi ele dovedite, la ce servesc ele? Mai bine ar fi să nu mai faceţi minuni.

Rămâne, în fine, proba cea mai importantă a doctrinei anunţate; căci, mtrucât cei care spun că Dumnezeu face miracole pe pământ pretind că Şi diavolul le imită câteodată, chiar dacă am avea minuni pe deplin dovedite, n-am fi ajuns mai departe decât înainte şi deoarece magicienii

) Nu e cazul să se scoată din acest conte*xt concluzia că Rousseau ar nega toate „miracolele”. El respinge numai pe cele „mici” care nu fac decât să discrediteze pe cele „mari”, admiţând numai învierea şi înălţarea lui Christ.

EMIL lui Faraon îndrăzneau, chiar în prezenţa lui Moise, să facă aceleaşi sem pe care acesta le făcea din ordinul dat anume de Dumnezeu, de ce * lipsa lui, n-ar fi pretins, pentru acelaşi motiv, aceeaşi autoritate? Ast'f * după ce doctrina a fost dovedită prin minune, trebuie dovedită minu 6J' prin doctrină*), de teamă ca nu cumva opera demonului să fie Ina drept opera lui Dumnezeu. Ce crezi despre această dialelă? 381). A

Această doctrină venind de la Dumnezeu trebuie să poarte caracter sacru al divinităţii; nu numai că ea trebuie să lumineze ideile confn pe care raţionamentul le imprimă în spiritul nostru, însă ea trebuie s* ne propună un cult, o morală şi maxime potrivite singurelor atribut? Prin care îi concepem esenţa. Dacă ea nu ne învaţă decât lucrurile absurde şi fără raţiune, dacă nu ne inspiră decât sentimente de aversiune pentru semenii noştri şi de frică pentru noi înşine şi dacă nu ne zugră veste decât un Dumnezeu mânios, gelos, răzbunător, părtinitor, plin de ură faţă de oameni, un Dumnezeu al războiului şi al luptelor, gata totdeauna să distrugă şi să arunce trăsnetul, vorbind totdeauna de suferinţă, de pedepse şi lăudându-se că pedepseşte chiar şi pe nevinovaţi, inima mea nu va fi deloc atrasă spre acest Dumnezeu teribil şi mă voi feri să părăsesc religia naturală ca s-o îmbrăţişez pe aceSteta; căci vezi bine că eu trebuie în mod necesar să aleg. Dumnezeul vostru nu e al nostru, aş zice acestor sectari. Cel ce începe prin a-şi alege un singur popor şi proscrie restul genului omenesc nu este tatăl comun al oamenilor. Cel ce pedepseşte la chinul etern cea mai mare parte a creaturilor sale nu e Dumnezeul iertător şi bun pe care mi 1-a arătat raţiunea.

În privinţa dogmelor, raţiunea îmi spune că ele trebuie să fie clare, luminoase şi să te impresioneze prin evidenţa lor. Dacă religia naturală e insuficientă, aceasta se datoreşte faptului că ea lasă în obscuritate marile adevăruri pe care ni le învaţă; ţine de revelaţie de a învăţa acele adeva-*) Acest lucru este explicat în mii de locuri în scriptură şi, între altele, în Deute-ronom, capitolul XIII, unde se spune că, dacă un profet când vesteşte alţi zei îşi confirmă spusele prin minuni şi dacă ceea ce prezice se întâmplă, în loc de a avea vreo consideraţie pentru aceasta, profetul trebuie dat morţii. Când deci păgânii omorau pe apostolii care le vesteau un alt Dumnezeu şi dovedeau misiunea lor prin preziceri şi miracole, nu văd ce li s-ar fi putut imputa în mod real, care să nu se fi putut întoarce îndată împotriva lor. Or, ce-i de făcut în asemenea caz? Un singur lucru: să se revină la raţionament şi să se lase deoparte miracolele. Ar fi fost mai bine să nu se fi recurs la ele. E aici bun simţ din cel mai simplu, care nu se poate întuneca decât prin distincţii dintre cele mai subtile. Subtilităţi în creştinism! Isus Christos a greşit deci promiţând împărăţia cerurilor celor simpli? A greşit deci când a început cea mai frumoasă din predicile sale prin a ferici pe cei săraci cu spiritul, dacă trebuie atâta spirit pentru a-i înţelege doctrina şi a învăţa să crezi în el? Când îmi_ vei aduce dovezi că trebuie să mă supun, totul va merge foarte bine; dar, ca să-nu aduci dovezi, trebuie să mi le faci înţelese; măsoară-ţi raţionamentele după capacitatea unuia sărac cu spiritul, sau nu voi mai recunoaşte în tine adevăraţii discipol al învăţătorului tău, iar ceea ce predici nu e doctrina lui. [) Se numeşte astfel în logică argumentul prin care se arată cercul vicios_ rezultat dintr-un raţionament care se reduce la a proba un lucru nesigur şi °DSCU printr-un alt lucru cu aceleaşi defecte, apoi de a demonstra al doilea luo prin cel dinţii. Dialelă este argumentul favorit al scepticilor sau pyrrhonieniK” şi cel mai formidabil, zice Bayle, dintre toate pe care le folosesc aceştia împotriva dogmaticilor (cf. J.- J. Rousseau, Oeuvres completes, tome II, i°°l> p. 590, nota Petitain).

N mod accesibil spiritului uman, de a le aduice la înţelegerea într”i |ace să le poată înţelege spre a le putea crede. Credinţa se <: a întărete rin intelienă cea m

A

T-0_ ~f. -*~ „* *. IJ. T-0. <_icuc. Vrtxunci se lui jn in” qi sentăreşte prin inteligenţă, cea mai bună dintre religii este ecesar şi cea mai clară; acela care încarcă cu mistere, cu contra-Hul pe care m*~l predică mă face neîncrezător chiar prin aceasta. °Ueul Pe care-1 ador nu este un Dumnezeu al întunericului; nu iotat nicidecum cu o inteligenţă pentru a-mi interzice întrebuin-ia-mi zice să-mi supun raţiunea înseamnă să insulţi pe creatorul, Tj-jişii adevărului nu tiranizează nicidecum raţiunea mea, ci o lumllfm înlăturat orice autoritate umană şi fără ea nu voi putea vedea poate un om convinge pe altul predicându-i o doctrină neraţională.

S”punem pentru moment pe aceşti doi oameni faţă în faţă şi să vedem şi-ar putea spune în această vorbire aprigă, obişnuită celor două părţi.

INSPIRATUL

Raţiunea îţi spune că întregul e mai mare decât partea; însă eu te învăţ, din partea lui Dumnezeu, că partea e mai mare decât întregul.

CEL CE RAŢIONEAZĂ

Cine eşti dumneata ca să îndrăzneşti să spui că Dumnezeu se contrazice? Pe cine să cred de preferinţă, pe el care mă învaţă prin raţiune adevărurile eterne sau pe dumneata care mi-anunţi din partea lui, o absurditate?

INSPIRATUL

Pe mine, pentru că învăţătura e mai pozitivă şi îţi voi dovedi în mod invincibil că el mă trimite.

CEL CE RAŢIONEAZĂ

Cum? Îmi vei dovedi că Dumnezeu te trimite să declari împotriva lui? Ce fel de probe vor fi probele dumitale pentru a mă convinge că e mai sigur că Dumnezeu îmi vorbeşte prin gura dumitale decât prin inteligenţa care mi-a dat-o?

INSPIRATUL

Inteligenţa pe care ţi-a dat-o! Om mic şi vanitos! Parcă ai fi primul necredincios pe care îl rătăceşte raţiunea coruptă de păcat.

CEL CE RAŢIONEAZĂ

Om al lui Dumnezeu, se poate ca nici dumneata să nu fii cel dinţii înşelător care îşi dă aroganţa drept probă a misiunii sale.

INSPIRATUL Ce! Filosofii ştiu să şi insulte?

CEL CE RAŢIONEAZĂ Câteodată! Când sfinţii le dau exemplu.

INSPIRATUL O, eu am dreptul s-o spun, eu vorbesc din partea lui Dumnezeu.

CEL CE RAŢIONEAZĂ

Ar fi bine să-ţi arăţi titlurile înainte de a te folosi de Privile0iii dumitale. * Ue

INSPIRATUL

Titlurile mele sunt autentice. Pământul şi cerul fac dovada pentr mine. Urmăreşte-mi, te rog, bine raţionamentele. „ U

CEL CE RAŢIONEAZĂ

Raţionamentele dumitale! Nu te gândi la asta. Să mă înveţi că raţiunea mă înşală, nu înseamnă oare să respingi ceea ce mi-ai spune în sprijinul dumitale? Cine vrea să înlăture raţiunea trebuie să convingă fără să se servească de ea. Căci, să presupunem că raţionând m-ai fi convins; cum aş putea şti dacă nu cumva raţiunea mea coruptă de păcat e cea care mă face să aprob ceea ce-mi spui? Dealtfel, ce probă, ce demonstraţie ai putea să întrebuinţezi vreodată, care să fie mai evidentă decât axioma pe care trebuie s-o distrugă? Poţi tot atât de lesne să crezi că un bun silogism este o minciună, pe cât aceea că partea e mai mare decât întregul.

INSPIRATUL

Ce diferenţă! Probele mele sunt fără replică; ele sunt de ordin supranatural.

CEL CE RAŢIONEAZĂ

Supranatural! Ce înseamnă acest cuvânt? Nu-1 înţeleg.

INSPIRATUL Schimbări în ordinea naturii, profeţii, miracole, minuni de tot felul.

CEL CE RAŢIONEAZĂ Minuni! Miracole! Nu am văzut niciodată aşa ceva.

INSPIRATUL

Au văzut alţii pentru dumneata. Martori cu grămada… mărturia popoarelor…

CEL CE RAŢIONEAZĂ Mărturia popoarelor este de ordin supranatural?

INSPIRATUL Nu; însă când e anonimă, nu se poate contesta.

CEL CE RAŢIONEAZĂ

INSPIRATUL Inimă împietrită! Graţia divină nu-i s ţi spune nimic.

Nu există ceva mai incontestabil decât principiile raţiunii şi nu se poate îngădui o absurditate pe temeiul mărturiei oamenilor, încă o dată, să vedem probele supranaturale, căci mărturia genului omenesc nu este o asemenea probă.

CEL CE RAŢIONEAZĂ vina mea, căci, după dumneata, trebuie de-acum să fi primit u e nentru a şti s-o ceri. Încape deci să-mi vorbeşti în locul ei. Rai „

INSPIRATUL AI Tocmai aceasta o fac şi nu mă asculţi. Dar ce zici despre profeţii?

CEL CE RAŢIONEAZĂ

7'c întâi că nu am auzit profeţii, precum nu am văzut miracole. Ba, mai mult, zic că nici o profeţie nu ar avea vreo autoritate pentru mine.

INSPIRATUL

Unealtă a diavolului! Şi de ce profeţiile nu au autoritate pentru dumneata?

CEL CE RAŢIONEAZĂ

Deoarece, pentru a o avea, ar trebui trei lucruri al căror concurs este imposibil: să fi fost martor al profeţiei, să fi fost martor al evenimentului şi să mi se fi demonstrat că acest eveniment nu a avut vreo coincidenţă întâmplătoare cu profeţia; căci, chiar dacă ea ar fi mai precisă, mai clară, mai luminoasă decât o axiomă de geometrie, câtă vreme claritatea unei profeţii făcute la întâmplare nu face imposibilă împlinirea ei, săvârşirea acestei împliniri nu dovedeşte la rigoare nimic pentru cel ce a prezis.

Iată, aşadar, la ce se reduc pretinsele dumitale probe supranaturale, miracolele şi profeţiile dumitale. Să crezi toate acestea pe cuvântul altuia şi să supui autorităţii oamenilor autoritatea lui Dumnezeu care vorbeşte raţiunii mele. Dacă adevărurile eterne pe care le concepe spiritul meu ar putea suferi vreo ştirbire, n-ar mai exista pentru mine nici un fel de certitudine şi, departe de a crede că îmi vorbeşti în numele lui Dumnezeu, nu aş mai fi nici măcar încredinţat că el există.

Iată câte dificultăţi, copilul meu, şi încă acestea nu sunt toate. Printre atâtea religii diverse care se proscriu şi se exclud mutual, una singură e cea bună, dacă în adevăr există una bună. Pentru a o cunoaşte, nu e destul să examinezi una, trebuie să le examinezi pe toate şi oricare ar fi problema, nu trebuie să condamni fără a înţelege*); trebuie să compari obiecţiile cu probele; trebuie să ştii ce opune fiecare celeilalte şi ceea ce j1 se răspunde. Cu cât un sentiment ni se pare mai demonstrat, cu atât trebuie să cercetăm pe ce se întemeiază atâţia oameni care nu-1 socoesc la fel. Trebuie să fie cineva prea simplu pentru a crede că e de ajuns

) Plutarh afirmă că stoicienii, între alte ciudate paradoxe, susţin că într-o jude-j? Tă”. Contradictorie e inutil să asculţi cele două părţi. Căci, zic ei, sau cel cuntâi a dovedit ceea ce spune, sau n-a dovedit: dacă a dovedit, s-a spus totul şi Partea adversă trebuie să fie condamnată. Dacă nu a dovedit, nu are dreptate Şi trebuie să fie respins. Găsesc că metoda celor care admit o revelaţie exclusivă seamănă mult cu cea a stoicienilor. De îndată ce fiecare pretinde că numai el are dreptate, pentru a putea alege între atâtea părţi, trebuie să-i asculţi Pe toţi, altfel eşti nedrept