J. J. Rousseau

Dacă vreo serbare câmpenească ar reuni pe locuitorii ţinutului, aş fi acolo printre -primii, împreună ou trupa mea; dacă în vecinătate ar avea loc vreo nuntă, mai binecuvântată de cer decât cele din oraşe, aş fi, desigur, invitat, fiindcă s-ar şti că iubesc petrecerea. Aş duce acestor oameni de treabă câteva daruri simple ca şi ei, care ar contribui la sărbătoare; iar eu aş afla în schimbul lor bunuri de nepreţuit, bunuri care sunt atât de puţin cunoscute de cei deopotrivă cu mine: sinceritatea şi plăcerea adevărată. As sta bucuros în capul mesei la prânzul lor. Aş cânta îm-oreună cu ei refrenul unui cântec vechi ţărănesc şi as juca în şopronul or cu mai multă inimă decât la un bal al Operei.

Până aici îmi veţi zice: Totul e minunat; dar vânătoarea? Poţi să fii a ţară şi să nu vânezi? Înţeleg: nu voiam decât o moşioară şi mă înşelam, la presupun bogat, îmi trebuie deci plăceri exclusive, plăceri destruc->e; iată cu totul altă chestiune, îmi trebuie moşii, păduri, pădurari, jltivatori, onoruri senioriale şi îndeosebi tămâie şi apă sfinţită.

Foarte bine, dar această proprietate va avea vecini care ţin la drep-irile lor şi sunt dornici să uzurpe pe ale altora; paznicii noştri se vor certa, te chiar şi stăpânii: de aici, neînţelegeri, certuri, uri, cel puţin proCARL selucru care nu este prea plăcut. Vasalii mei nu vor vedea nicidecum

Cu plăcere că grânele lor sunt scormonite de iepuri şi legumele de mistreţii 34 fiei” neîndrăznind să ucidă duşmanul care-i distruge munca, fiecare va căuta cel puţin să-1 gonească de pe câmpul său; după ce şi-au consumat ua Cultivând pământurile lor, vor trebui să-şi petreacă noaptea păzin-du-le; vor avea dulăi, tobe, trâmbiţe, clopoţei şi îmi vor tulbura somnul cu toată această hărmălaie a lor. Mă voi gândi fără să vreau la mizeria acestor bieţi oameni şi nu mă voi putea opri a mi-o reproşa. Dacă aş avea onoarea să fiu prinţ, toate acestea nu m-ar impresiona deloc; dar eu, fiind un nou parvenit, un proaspăt îmbogăţit, voi avea încă inima unui om de rând.

Aceasta nu este totul; bogăţia vânatului va ispiti pe vânători; va trebui îndată să pedepsesc pe braconieri; îmi vor trebui închisori, temniceri, arcaşi, galere: toate acestea îmi par destul de crude. Femeile acestor nenorociţi îmi vor asedia poarta şi mă vor supăra cu ţipetele lor, sau vor trebui alungate ori maltratate. Bieţii oameni care nu vor fi braconat niciodată şi ale căror recolte vor fi prăpădite de vânatul meu vor veni şi ei, la rândul lor, să se plângă. Unii vor fi pedepsiţi pentru că au ucis vânatul, alţii vor fi ruinaţi pentru că 1-au cruţat; ce tristă alternativă! Nu voi vedea în toate părţile decât mizerie, nu voi auzi decât gemete: acest lucru, mi se pare, trebuie să tulbure mult plăcerea de a ucide în voie mulţimea de prepeliţe şi de iepuri aflaţi aproape sub picioarele tale.

Dacă vreţi să desprindeţi plăcerile de supărările lor, înlăturaţi exclusivitatea; cu cât îi veţi lăsa pe toţi oamenii să se bucure de ele, cu atât ele vă vor oferi satisfacţii permanent pure. Nu voi face, aşadar, nimic din ceea ce am spus până acum; însă, fără să-mi schimb gusturile, voi urma pe acela pe care-1 presupun mai puţin costisitor, îmi voi stabili locuinţa câmpenească într-un ţinut în care vânătoarea să fie liberă pentru toată lumea şi unde aş putea să petrec fără supărare. Vânatul va fi mai rar, dar căutarea lui va cere mai multă iscusinţă, iar nimerirea lui produce mai multă plăcere, îmi voi aduce aminte cum îi bătea inima tatălui meu la zborul celei dintâi potârnichi şi ce bucurie simţea când găsea iepurele pe care-1 căutase toată ziua. Da, susţin că, singur cu câinele, purtându-şi puşca, tolba, cornul cu praf şi mica sa pradă, se întorcea seara rupt de. Oboseală şi zgâriat de mărăcini, mai mulţumit de ziua lui decât toţi vână-torii voştri de paradă, care, având un cal bun, urmaţi de douăzeci de puşti încărcate şi schimbând' mereu puşca, trag şi ucid împrejurul lor fără artă, fără glorie şi aproape fără exerciţiu. Plăcerea nu este, aşadar, mai mică, şi inconvenientul este înlăturat când nu ai nici o ţarină de păzit, nici braconieri de pedepsit, nici sărac de chinuit. Iată un motiv serios pentru preferinţa mea. Oricum s-ar face, nu poţi chinui la ne-fârşit pe oameni fără să simţi oarecare mâhnire, iar lungile blesteme ale poporului fac ca vânatul să devină mai curând sau mai târziu amar.

Încă o dată, plăcerile exclusive sunt moartea plăcerii. Adevăratele petreceri sunt cele pe care le împărtăşeşti cu poporul; cele care vrei să le ai numai pentru tine nu le ai deloc. Dacă zidurile pe care le ridic

— Emil sau despre educaţie în jurul parcului meu mi-1 transformă într-o incintă de mănăstire, n-am făcut decât să cheltuiesc bani mulţi pentru a mă lipsi de plăcerea plirn_ ' bării; iată -mă silit s-o caut mai departe. Demonul proprietăţii infectează ' tot ce atinge. Bogatul vrea să fie stăpân peste tot şi se simte bine numai acolo unde nu se află: e silit deci să fugă totdeauna de el însuşi. Ln ceea ce mă priveşte, voi face în această privinţă, în bogăţie, ceea c'e am făcut în sărăcie. Mai bogat acum prin averea altora decât aş putea fi vreodată prin a mea, mă fac stăpân pe tot ce-mi convine în vecinătate-nu există cuceritor mai hotărât decât mine: uzurp chiar şi drepturile prinţilor; mă instalez fără deosebire pe toate terenurile deschise care îmi plac; le dau nume; îmi fac dintr-unul parcul, din altul terasa, şi iată -mă stăpân; de atunci mă plimb nepedepsit. Aici revin adesea' ca să-mi păzesc posesiunea; cutreierând, mă folosesc cât vreau de pământ şi nu mă va convinge nimeni că titularul fondului pe care mi-1 însuşesc scoate mai mult folos din banii pe care îi produce decât scot eu din terenul lui. Dacă cineva ar voi să mă supere făcând şanţuri, făcând garduri, nu-mi pasă; îmi iau parcul în spinare şi mă duc să-1 aşez în altă parte; nu lipsesc locurile în împrejurimi şi voi putea să jefuiesc multă vreme pe vecini până voi ajunge să nu mai am adăpost.

Iată o încercare a adevăratului gust în alegerea petrecerilor plăcute, iată în ce fel te bucuri de ele; tot restul nu este decât iluzie, himeră, vanitate prostească. Cine se va îndepărta de aceste reguli, oricât de bogat ar putea fi, îşi va mânca prosteşte aurul, cu scârbă, şi nu va cunoaşte niciodată preţul vieţii.

Mi se va obiecta fără îndoială că asemenea distracţii sunt la îndemâna tuturor oamenilor şi că nu ai nevoie să fii bogat pentru a le gusta. Tocmai la aceasta voiam să ajung. Simţi plăcerea când vrei s-o simţi; numai opinia face ca totul să fie greu şi goneşte fericirea dinaintea noastră şi este de o sută de ori mai uşor să fii fericit decât să pari fericit. Omul de gust şi cu adevărat dornic de plăceri nu are ce face cu bogăţia; îi ajunge să fie liber şi stăpân pe sine. Cine se bucură de sănătate şi nu-i lipseşte necesarul, dacă scoate din inima sa dorinţele opiniei, este destul de bogat; aceasta este aurea mediocritas a lui Horaţiu. Inşi cu grămezi de aur, căutaţi, aşadar, altă întrebuinţare pentru averea voastră, căci ea nu face doi bani când e vorba de satisfacerea plăcerii. Emil nu va şti aceste lucruri mai bine decât mine, dar având inima mai curată şi mai sănătoasă, le va simţi şi mai bine, şi tot ceea ce va observa el în lume nu va face decât să i le confirme432).

Petrecându-ne astfel vremea, o căutăm tot timpul pe Sofia şi n-o găsim. Era important ca ea să nu fie găsită aşa de repede, iar noi am cău-tat-o acolo unde eu eram foarte sigur că nu era*).

Momentul se apropie; este timpul s-o căutăm cu adevărat, de CARTEA jn fi*18' afle el una pe care s-o ia drept ea şi să nu-şi cunoască prea – teamă sa n deci> pariSj oraş celebru, oraş al zgomotului, al fu- 343 târziu eroa noroiului) în care femeile nu mai cred în cinste, nici bărbaţii mului şi J. Q parjs. Căutăm amorul, fericirea, inocenţa. Nu vom fi în -îă destul de departe de tine”4).

U<1 „ cu deşi

Tlrl şi comentatori consideră că „Tratatul” lui Rousseau s-ar încheia

434) Unu c (tm)? DeşJ cartea a v_a poartă titlul de Sofia sau Femeia şi rU -iilte din consideraţiile sale asupra educaţiei femeii sunt retrograde şi de şi mu era ş. firesC) a dat o importanţă deosebită acestei a care Emil încetează de a mai fi un om singuratic şi îşi începe devărata viaţă socială.

432) Variantă… acest mod de a-i forma gustul preţuieşte mai mult decât cel cărţi. Horaţiu şi Chalieu nu-i vor spune mai mult. Rămâne de ştiut, o spun din nou, dacă acestea sunt precepte vagi şi sterile, sau dacă îi sunt potrivite.

*) Mulierem fortem quis inveniet? Procul, et de ultimis jinibus pretium ejus.

(Prov. XXXI, IO)/'33) l33) „Cine va găsi o femeie virtuoasă? Ea e departe, venită de la capătul lum”.

Ea se va face preţuită”.

CARTEA

Iată-ne ajunşi la cel din urmă act al tinereţii, dar nu suntem încă la deznodământ. Nu e bine ca omul să fie singur. Emil este bărbat; i-am promis o tovarăşă; trebuie să i-o dăm. Această tovarăşă este Sofia. In ce loc se va fi adăpostind? Unde o vom afla? Ca s-o aflăm, trebuie s-o cunoaştem. Să ştim întâi ce este şi ne vom da seama mai bine de locurile în care locuieşte; când o vom fi aflat, nu va fi nici atunci totul gata. Pentru că tânărul nostru gentilom, zice Locke, este gata să se căsătorească, e timpul să-l lăsăm lingă iubita lui. Şi cu aceasta el îşi sfârşeşte lucrarea. Cum eu n-am onoarea să cresc un gentilom, mă voi feri să-l imit pe Locke în această privinţă.

SOFIA SAU FEMEIA nn? (tm) ' PreCUm Emil 6Ste bărbat' adică să *bă tot f ° m SPef~e) oŞi S S6Xului său' Pentru a-? I (tm) Plini nări şi deoshf? ?' înCepem deCÎ prin a (tm) ina asLriananie şi deosebirile intre sexul ei şi al nostru re ac onstrută în

S6Xului' femeia este ceea ce este bărbatul; trebuinţe, aceleaşi facultăţi; maşina este

1 fellPiesele sunt aceleaşi, mişcarea unuia e şi a ceera u era, nu e at0, are Şi' din °rice Punct de vedere consi-de la mai mult la mai puţin.

femeia şi bărbatul au asemănări şi pretuetermina n ron – de a le comPai* vine de la greutatea de a etermma, m constituţia lor, ceea ce este al sexului şi ceea ce nu este.

Anatomia comparată şi chiar numai prin observaţie, găsim între iri generale care par că nu ţin de sex; dar ele ţin totuşi prin

61 „turi pe care nu suntem în stare să le descoperim, nu ştim până unde t să se întindă aceste legături; singurul lucru pe care îl ştim cu cerP°, jne e că tot ceea ce au comun aparţine de specie, iar tot ce au deosebi de sex. Din acest dublu punct de vedere aflăm între ei atâtea asenări şi atâtea deosebiri încât este poate una din minunile naturii de a f-1 putut' face două fiinţe atât de asemănătoare, dându-le o constituţie atât de diferită.

Aceste asemănări şi aceste. Deosebiri trebuie să influenţeze asupra moralului; această consecinţă este evidentă, conformă experienţei şi arată zădărnicia disputelor despre preferinţa sau egalitatea sexelor; ca şi cum fiecare din cele două sexe, tinzând spre scopurile care i-au fost puse de natură potrivit destinaţiei particulare a fiecăruia, n-ar fi mai perfect în aceasta decât dacă ar semăna mai mult cu celălalt! In ce au comun sunt egale; în ce au deosebit nu sunt comparabile. /O femeie perfectă şi un bărbat perfect nu trebuie să se asemene mai mult în spirit decât în figură, iar perfecţiunea nu e susceptibilă de mai mult şi de mai puţin435).

În unirea sexelor, fiecare contribuie deopotrivă la realizarea scopului comun, dar nu în acelaşi mod. Din această diversitate se naşte prima diferenţă determinabilă între raporturile morale ale unuia şi ale altuia. Unul trebuie să fie activ şi puternic, altul pasiv şi slab; unul trebuie în mod necesar să vrea şi să poată, celălalt e de ajuns să reziste puţin.

Acest principiu stabilit, urmează că femeia este făcută anume ca să placă bărbatului; dacă bărbatul trebuie să-i placă la rândul său, este o necesitate mai puţin directă: meritul îi stă în putere; place numai prin aceea că este puternic. Consimt că aceasta nu e legea amorului, ci cea a naturii, anterioară chiar amorului însuşi. Dacă femeia este făcută ca să atragă şi să fie subjugată, ea trebuie să se facă plăcută bărbatului în loc să-l provoace; violenţa ei constă în farmecul ei. Prin farmec îl constrânge ea să-şi descopere puterea şi s-o folosească. Arta cea mai sigură de a însufleţi această forţă este de a o face necesară prin rezistenţă. Atunci amorul propriu se uneşte cu dorinţa şi unul are triumful puterii pe care cealaltă 1-a făcut s-o dobândească. De aici se naşte atacul şi apărarea, îndrăzneala unui sex şi timiditatea celuilalt, în fine modestia şi ruşinarea cu care natura a înarmat pe cel slab ca să robească pe cel puternic. Cine s-ar putea gândi că ea ar fi prescris indiferent aceeaşi însuşire şi unora şi altora şi că cel în care se naşte întâi

°) Considerarea femeii – chiar date fiind particularităţile şi funcţiile ei biologice specifice – dintr-un unghi de vedere educativ deosebit decât cel al bărbatului, a dat naştere unor aspre şi îndreptăţite critici.

Astfel, chiar la începutul secolului al XlX-lea, d-na de Remusat (1780- 1821), fostă doamnă de onoare la curtea lui Napoleon, autoarea lucrării Essai sur Veducation des femmes (încercare asupra educaţiei iemeii), arată că nu există nici un temei ca femeia să fie tratată – în educaţie -cu mai puţină seriozitate decât bărbatul. Femeia are, deopotrivă, şi sensibilitate, şi raţiune; se conduce potrivit conştiinţei şi este stimulată de năzuinţa de a se perfecţiona. Ea trebuie să fie bine instruită şi pregătită pentru viaţă, căci menirea ei este legată de viaţa socială şi politică a ţării.

EMIL dorinţa trebuie să fie şi cel dintâi care s-o mărturisească? Ce ciudată depravare a judecăţii! Faptul având urmări atât de diferite pentru cele 346 două sexe, este oare natural ca ele să aibă aceeaşi îndrăzneală pentru a-1 îndeplini? Nu vedeţi că, faţă de o atât de mare inegalitate în tovărăşia lor, dacă rezerva n-ar impune unuia moderaţia pe care natura impune celuilalt, ar rezulta îndată ruina amândurora, iar genul omenesc ar pieri prin mijloacele stabilite pentru a-1 conserva? Cu uşurinţa pe care o au femeile de a mişca simţurile bărbaţilor şi de a putea să deştepte în adâncul inimilor lor resturile unui temperament aproape stins dacă ar exista pe pământ un climat nenorocit în care filosofia să fi introdus acest obicei, îndeosebi în ţările calde, în care se nasc mai multe femei decât bărbaţi, bărbaţii, tiranizaţi de ele, ar deveni victimele lor şi s-ar vedea toţi târâţi la moarte fără să se poată apăra.

Dacă femelele animalelor nu au aceeaşi pudoare, ce urmează de aici? Au ele, ca femeile, dorinţe nelimitate, cărora această pudoare le serveşte de frâu? La ele dorinţa nu apare decât odată cu trebuinţa; trebuinţa satisfăcută, dorinţa încetează. Ele nu mai resping pe bărbătuşi cu prefăcătorie*), ci cu tot dinadinsul: ele fac tocmai contrarul de ceea ce făcea fiica lui August. Nu mai primesc călători când corabia e plină. Chiar când sunt libere, epoca lor de bunăvoinţă e scurtă şi trece repede; instinctul le mână şi instinctul le opreşte. Ce ar înlocui acest instinct negativ la femei, dacă le-aţi lua pudoarea? A aştepta ca ele să nu se mai preocupe de bărbaţi ar însemna să aştepţi ca ei să nu mai fie buni de nimic.

Fiinţa supremă a vrut să cinstească genul uman în toate: dând omului înclinări nemăsurate, îi dă şi legea care le pune în ordine, spre a fi liber să-şi poată comanda sieşi; dându-i pasiuni nepotolite, le uneşte cu raţiunea, pentru a le stăpâni; lăsând femeia în voia dorinţelor fără limite, uneşte aceste dorinţe cu pudoarea, ca să le reţină. Mai mult, adaugă şi o răsplată prezentă pentru buna întrebuinţare a facultăţilor sale, anume gustul pentru lucrurile cinstite, pe care omul îl dobândeşte când îşi face din ele regula acţiunii sale. Toate acestea, mi se pare, înlocuiesc instinctul animalelor.

Deci, fie că femela omului împărtăşeşte sau nu dorinţele bărbatului, fie, că vrea sau nu vrea să le satisfacă, ea îl respinge şi se apără totdeauna, dar nu întotdeauna cu aceeaşi forţă şi, în consecinţă, nici cu acelaşi succes. Pentru ca cel care atacă să fie victorios, trebuie ca atacata să permită sau să poruncească aceasta; căci câte mijloace iscusite nu are pentru a sili pe agresor să întrebuinţeze forţa? Cel mai liber şi mai dulce dintre toate actele nu admite violenţă reală, căci se opun şi natura, şi raţiunea: natura, pentru că a dat celui mai slab atâta putere ca să reziste când îi place; raţiunea, pentru că o violenţă reală este nu numai cea mai brutală dintre toate actele, dar şi cea mai contrară scopului. Pentru că bărbatul ar declara astfel război tovarăşei sale şi ar în-dreptăţi-o să-şi apere persoana şi libertatea chiar împotriva vieţii agre-

*) Am observat de-acum că refuzul prefăcut şi destinat mai mult să excite este comun mai la toate femelele, chiar printre aniroale, şi chiar atunci când _sunt mai dispuse ca oricând să cedeze; trebuie să nu fi observat niciodată mişcările lor pentru a nu fi de acord cu aceasta.

fie pentru că femeia singură îşi poate da seama de starea în U1' găseşte şi pentru că nici un copil n-ar avea tată, dacă orice băr-Ti-ar putea uzurpa drepturile.

T ta deci a treia conseckiţă a constituţiei sexelor, şi anume că cel. PUternic e stăpân în aparenţă şi depinde în realitate de cel mai Aceasta se întâmplă nu dintr-o frivolă întrebuinţare a curtoaziei, din orgolioasa generozitate a protectorului, ci printr-o lege invariant a naturii, care, dând femeii mai multă uşurinţă să stimuleze dorin-fele decât bărbatului să le satisfacă, îl face pe acesta dependent şi-1 sileşte la rândul lui, să caute să-i placă pentru ca ea să consimtă să-1 lase ă fie cel mai tare. Atunci, ceea ce e mai dulce pentru bărbat în victoria sa este de a se îndoi de faptul dacă slăbiciunea a cedat forţei sau dacă voinţa s-a supus; iar şiretenia obişnuită a femeii este să lase totdeauna această îndoială între el şi ea. Spiritul femeilor corespunde în aceasta în mod perfect constituţiei lor; în loc să roşească de slăbiciunea lor, îşi fac o glorie; muşchii lor delicaţi sunt fără rezistenţă. Se prefac că 'nu pot să ridice nici cele mai uşoare greutăţi; le-ar fi ruşine să fie puternice. De ce aceasta? Nu numai pentru a părea delicate, ci ca o precauţie mai iscusită; îşi pregătesc pentru mai târziu scuzele şi dreptul de a fi slabe la nevoie.

Progresul cunoştinţelor dobândite de viciile noastre a schimbat mult vechile opinii pentru noi, şi nu se mai vorbeşte de violenţe de când ele sunt atât de puţin necesare şi de când bărbaţii nu mai cred în ele*); în vreme ce ele sunt foarte comune în vechea antichitate greacă şi ebraică, pentru că aceste opinii se găsesc în simplicitatea naturii, şi anume experienţa libertinajului ea singură a putut să le dezrădăcineze. Dacă în zilele noastre se citează mai puţine acte de violenţă, aceasta nu se datoreşte, desigur, faptului că oamenii ar fi mai potoliţi, ci situaţiei că ei sunt mai puţin creduli şi că o plângere care altădată ar fi convins popoare simple n-ar face în zilele noastre decât să atragă râsul batjocoritorilor; câştigi mai mult tăcând. In Deuteronum este o lege prin care o fată care păcătuia era pedepsită împreună cu seducătorul, dacă delictul a fost comis în oraş; dacă însă el a fost comis la câmp sau în locuri îndepărtate, era pedepsit numai bărbatul; câcz, zice legea, fata a strigat, dar nu a fost auzită deloc. Această blinda interpretare învăţa pe fete să nu se lase surprinse în locuri frecventate.

Efectul acestei diversităţi de opinii asupra moravurilor este sensibil. Curtoazia modernă este opera lor. Bărbaţii, găsind că plăcerile lor de-Pmd mai mult decât îşi închipuiau de voinţa sexului frumos, au captivat această voinţă prin amabilităţi pentru care au fost bine despăgubiţi.

Vezi cum fizicul ne duce pe nesimţite la moral şi cum din unirea grosolană a sexelor ies, puţin câte puţin, cele mai plăcute legi ale iubirii.

°niinaţia nu aparţine femeilor din cauză că aşa aii vrut bărbaţii, ci

Pentru că aşa vrea natura: o aveau înainte de a părea că o au. Acelaşi

) E posibil ca într-o disproporţie de vârstă şi de forţe să existe o violenţă reală; „ar tratând aici despre starea relativă a sexelor după ordinea naturii, le consider pe amândouă în raportul obişnuit care constituie această stare.

Hercule, care crezuse că poate silui pe cele cincizeci de fete ale lui Tes-pitius436), fusese totuşi silit să toarcă pentru Omphala437), iar puternicul Samson nu era atât de puternic ca Dalila. Această dominaţie aparţine femeilor şi nu le-o poate lua nimeni, chiar dacă ele ar abuza de ea; dacă ar fi fost cu putinţă s-o piardă vreodată, ar fi pierdut-o de mult.

În ceea ce priveşte consecinţele sexului, nu există nici o egalit. Aţo jntre sexe. Bărbatul e bărbat numai în anumite momente, femela e_J melă ţpa+* „-'n ri OQ”mpeIL puţin tot timnnl t. inprptiitnt.nl nhQQTT”Ţ îndatoririle sexului ei şi are nevoie de o constituţie potrivită pentru a-şi îndeplini bine funcţiunile. Cât e însărcinată, trebuie să fie cruţată; cit e lehuză, trebuie să se odihnească; îi trebuie o viaţă liniştită şi sedentară ca să-şi alăpteze copiii; ca să-i crească, îi trebuie răbdare şi blândeţe, un zel şi o afecţiune pe care nimic n-o învinge; ea serveşte de legătură între copii şi tată, ea singură îl face să-i iubească şi-i dă încrederea să-i numească ai lui. Câtă duioşie şi câtă grijă nu trebuie pentru a menţine în unire toată familia! Şi, în fine, toate acestea nu trebuie să fie virtuţi, ci înclinări plăcute, fără de care specia umană s-ar fi stins de mult.

Severitatea îndatoririlor celor două sexe nu este şi nu poate fi aceeaşi. Când femeia se plânge în această privinţă de inegalitatea injustă în care o ţine bărbatul, n-are dreptate. Această inegalitate nu e deloc o instituţie omenească sau cel puţin nu e opera prejudecăţii, ci a raţiunii; căci sexul care a primit de la natură misiunea de a păstra copiii trebuie să răspundă faţă de celălalt. Fără îndoială că nu e îngăduit nimănui să-şi calce credinţa şi orice soţ infidel, care lipseşte pe soţia sa de singurul preţ al datoriilor austere ale sexului ei, este un om nedrept şi barbar; dar femeia infidelă face şi mai mult: ea distruge familia şi rupe toate legăturile naturii; dând bărbatului copii care nu sunt ai lui, ea îi trădează, atât pe el, cât şi pe copii, uneşte perfidia cu infidelitatea. Cu greu pot vedea vreo încălcare a legii sau vreo crimă care să nu ţină de aceasta. Dacă există o stare îngrozitoare pe lume, aceasta e aceea a unui tată nenorocit care, neavând încredere în soţia sa, nu îndrăzneşte să se dedea celor mai duioase sentimente ale inimii, care atunci când îşi îmbrăţişează copilul stă la îndoială dacă nu îmbrăţişează cumva copilul altuia, dovada dezonoarei lui, răpitorul bunurilor propriilor lui copii. Ce este în acest caz familia, dacă nu o societate de duşmani ascunşi, pe care o femeie vinovată îi ridică pe unul contra altuia, silindu-i a se preface că se iubesc.

Nu este important deci ca femeia să fie numai fidelă, ci trebuie să fie socotită ca atare de bărbatul său, de rude şi de toată lumea; este necesar să fie modestă, atentă, rezervată şi să poarte în ochii altora ca şi în pro-pria-i conştiinţă mărturia virtuţii sale: dacă e important ca un tată să-şi iubească copiii, e important să stimeze pe mama lor. Acestea sunt temeiurile care situează chiar aparenţa printre îndatoririle femeilor şi fac ca onoarea şi reputaţia lor să nu fie mai puţin dispensabile decât castitatea. Din aceste principii derivă, cu diferenţa morală dintre sexe, un motiv

4; e) Hercule, erou al legendelor mitologiei greceşti, a scăpat – între _ alte isprăvi – pe tespieni de un leu care le decima turmele; dar, în acelaşi timp, a sedus pe cele 50 de fiice ale regelui Tespitius.

437) Omphala, o regină a Lydiei, a primit în serviciul ei pe acelaşi Hercuie şi i-a dat şi să toarcă.

— O îndatorire particulară a femeilor pe acea vreme.

De datorie şi de convenienţe, care prescrie în mod special femeilor CARTEA n° ţja cea mai scrupuloasă asupra conduitei, asupra manierelor, asupra – - utei lor. A susţine în mod vag că cele două sexe sunt egale şi că dato-le lor sunt aceleaşi înseamnă a te pierde în declamaţii deşarte, în-a nu spune nimic atâta vreme cât nu poţi răspunde la cele spuse mai SUSNu e oare un mod foarte solid de a raţiona acela de a da excepţiile drept răspuns unor legi generale atât de bine întemeiate? F. Pmfiilg, veţi °iC (T mi fac totdeauna copii! Nu însă menirea lor proprie este de a face. pe pentru că se găsesc pe pământ o sută de oraşe în care femeile, trăind n'desfrâu, fac puţini copii, pretindeţi că starea femeii este să facă puţini copii! Ce ar deveni oare oraşele voastre, dacă satele depărtate, în care femeile trăiesc mai simplu şi mai cast, nu ar compensa sterilitatea doamnelor? În multe provincii, femeile care nu au avut decât patru-cinci copii sunt socotite că au avut puţini*). In sfârşit, ce importanţă are dacă cutare sau cutare femeie face puţini copii? Starea femeii nu este oare aceea de a fi mamă şi nu prin legi generale trebuie ca natura şi moravurile să menţină această stare?