J. J. Rousseau

— I ~Să-U mtârzia> cred că Pot presupune, fără a ieşi din legea ei, că torită îngrijirilor mele, Emil a rămas în inocenţa sa primară şi văd această epocă fericită se apropie de sfârşit. Înconjurat de pericole ac °e~m ce mai mari> el îmi va scăpa, orice aş face. La prima ocazie, şi si8 ocazie nu va întârzia să se ivească, va urma instinctul orb al r; as paria o mie contra unu că se va pierde. Am reflectat l

EMIL tinerii sălbatici, Emil trebuie să se oprească şi să se schimbe ca ş măsură ce înaintează în vârstă. Singura diferenţă este aceea că să acţioneze numai pentru a se juca sau pentru a se hrăni, el a Liiaţat în activităţile şi în jocurile sale, să gândească. Ajuns deci la capătul acestui drum, el este pregătit pentru drumul în care îl introduc acunv subiectele de reflecţie pe care i le înfăţişez îi aţâţă curiozitatea, pentru c-' sunt frumoase prin ele însele, cu totul noi pentru el, şi pentru că est în stare să le înţeleagă. Dimpotrivă, elevii voştri fiind plictisiţi şi sătu de lecţiile voastre fade, de lungile voastre predici morale, de eternele voastre catehisme, cum să nu renunţe ei la acea practică a spiritului ne care le-aţi făcut-o tristă, la preceptele greoaie cu care i-aţi încărcat, la meditaţiile asupra creatorului fiinţei lor, din care am făcut duşmanul plăcerilor lor. Pentru toate acestea ei n-au simţit decât aversiune, dezgust, plictiseală. Constrângerea i-a îndepărtat de ele; cum vreţi de-acum, când sunt stăpâni pe ei înşişi, să se dedea lor? Ca să le pi; le trebuie ceva nou, nu le mai trebuie-nimic din ceea ce li s-a spus ci erau copii. Acelaşi lucru şi pentru elevul meu; când devine om, vorbesc ca unui om şi nu-i spun decât lucruri noi; tocmai pentru că ele plictisesc pe ceilalţi, el trebuie să le găsească pe placul său.

Iată cum îl fac să câştige timp de două ori, întârziind progresul naturii în folosul raţiunii. Dar am întârziat oare în adevăr acest progres? Nu, nu am făcut decât să împiedic imaginaţia de a-1 accelera; am cumpănit prin lecţii de un alt fel lecţiile precoce pe care tânărul le primeşte din altă parte, în vreme ce torentul învăţăturilor noastre îl antrenează, alte învăţături îl atrag în sens contrar, ceea ce nu înseamnă că îl scot din locul său, ci că îl menţin acolo.

Soseşte, în fine, adevăratul moment al naturii; el trebuie să sosească. De vreme oe trebuie să moară, omul trebuie să se reproducă, pentru ca specia să dureze şi ordinea lumii să fie păstrată. Când prin semnele de care am vorbit vei presimţi momentul critic, părăseşte îndată pentru totdeauna vechiul ton faţă de el. E încă discipolul tău, dar nu-ţi mai este elev. Este un bărbat, îţi devine prieten; tratează-1 de-acum înainte ca atare.

Ce, trebuie să renunţ la autoritatea mea atunci când ea îmi este mai necesară? Trebuie să-1 las pe adult în voia sa în momentul în care ştie mai puţin să se conducă şi când poate să facă cele mai mari greşeli? Trebuie să renunţ oare la drepturile mele când e mai important să mă folosesc de ele? Drepturile dumitale! Cine îţi spune să renunţi la ele. De-abia acum intră ele în acţiune în privinţa lui. Până aici nu ai obţinut nimic decât prin forţă sau prin înşelăciune: autoritatea, legea datoriei u erau necunoscute; trebuia să-1 constrângi sau să-1 înşeli pentru a-1 face să asculte. Vezi acum cu câte lanţuri noi i-ai încătuşat inima. Raţiunea, prietenia, recunoştinţa, mii de afecţiuni îi vorbesc pe un ton pe care nu poate să nu-1 asculte. Viciul nu 1-a făcut încă deloc surd la vocea lor. & nu simte încă decât pasiunile naturale. Cea dinţii dintre toate, care iubirea de sine, îl îndreaptă spre tine. Deprinderea îl îndreaptă şi i mult. Dacă o pornire de moment îl îndepărtează de tine, regretul v' înapoiază numaidecât; sentimentul care îl ataşează de tine este singur permanent; toate celelalte trec şi se şterg unele pe altele. Nu-1 lăsa, mrupt şi va fi totdeauna supus; el nu începe să se răzvrătească decât l? Mci cină este pervertit.

'Recunosc că înfruntându-i toate dorinţele care se nasc şi socotindu i orosteşte drept crime noile trebuinţe pe care le simte, nu te va asculta multă 'vreme; dar de îndată ce părăseşti metoda mea, nu mai răspund He nimic. Gândeşte-te întotdeauna că eşti sfetnicul naturii şi nu vei fi iciodată duşmanul ei.

Ni rfr pentru care parte să optezi? Ţi se pare că ai de ales între alter-de a-i sprijini înclinările sau de a i le combate, de a-i fi tiran sau nitor Amândouă au consecinţe atât de primejdioase, încât trebuie să îăneşti mult asupra alegerii.

Cel dintâi mijloc care se înfăţişează pentru a rezolva această dificul-te este să-1 căsătoreşti foarte repede; este incontestabil expedientul cel nai sigur şi cel mai natural. Mă îndoiesc totuşi că acesta ar fi cel mai bun şi cel mai util. Voi spune mai departe motivele mele; în aşteptare, sunt de acord că trebuie să căsătoreşti pe tineri la vârstă nubilă, însă această vârstă vine pentru ei înainte de timp; noi sin tem cei care i-am făcut-o precoce; trebuie s-o prelungim până la maturitate.

Dacă nu ar trebui decât să asculţi de înclinări şi să urmezi indicaţiile lor, ar fi uşor; dar sunt atâtea contradicţii între drepturile naturii şi legile sociale încât, pentru a le împăca, trebuie să faci ocoluri şi săamâni neîncetat; trebuie multă artă ca să împiedici omul social de a fi cu totul artificial. Pe temeiul celor expuse mai înainte, socotesc că prin mijloacele indicate de mine şi prin altele asemănătoare poţi cel puţin prelungi până la douăzeci de ani necunoaşterea dorinţelor şi curăţenia simţurilor; acest lucru este atât de adevărat încât, la germani, un tânăr care-şi pierdea virginitatea. Înaintea acestei vârste rămânea dezonorat; iar autorii atribuie cu temei castităţii din tinereţe a acestor popoare, vigoarea constituţiei lor şi mulţimea copiilor.

Se pcate prelungi şi mai mult această epocă şi, cu puţine secole în urmă, nu era nimic mai obişnuit ca aceasta, chiar în Franţa, între alte exemple cunoscute, tatăl lui Montaigne, om pe cit de scrupulos şi iubitor de adevăr, pe atât de puternic şi de bună constituţie, jura că s-a căsătorit virgin la 33 de ani, după ce servise multă vreme în războaiele din Italia390) şi se poate vedea în scrierile fiului său cită vigoare şi cita vioiciune păstrase tatăl până peste şaizeci de ani. Desigur, opinia contrară ţine mai mult de moravurile şi de prejudecăţile noastre decât °e cunoaşterea speciei în general.

Vorba de războaiele din timpul regelui Francisc (1515 – 3547).

% Pot deci lăsa la o parte exemplul tinerimii noastre, el nu dovedeşte imic pentru cel care nu a fost crescut ca ea. Considerând că natura în această privinţă nici un termen

EMIL prea mult asupra moravurilor omeneşti pentru a nu vedea influenţa neînvins a acestui prim moment asupra restului vieţii sale. Dacă -

306 prefac şi-i arăt că nu văd nimic, el se va folosi de slăbiciunea m* crezând că mă înşală, mă dispreţuieşte şi sunt complicele pierderii sja;

Dacă încerc să-1 opresc, nu mai este timp, nu mă mai ascultă, îi ţjev. E> incomod, urât, insuportabil; nu va întârzia să scape de mine. Nu e f1 deci decât o singură cale rezonabilă de ales, şi anume aceea de a-1 fa răspunzător faţă de sine însuşi, faţă de acţiunile sale, de a-1 feri' c°î puţin de surprizele erorii şi de a-i arăta deschis pericolele de care est înconjurat. Până acum îl opream prin ignoranţa lui; de acum înainf6 trebuie să-1 opresc prin cunoştinţele lui. E

Aceste noi învăţături sunt importante şi trebuie să luăm lucrurile mai de la început. Iată momentul în care îi voi înfăţişa, ca să zic astfel calculele mele; îi voi arăta cum să întrebuinţeze timpul său şi al meu' îi voi declara ce este el şi ce sunt eu, ceea ce am făcut eu şi' ceea ce a făcut el, ceea ce ne datorăm unul altuia, toate relaţiile lui morale, toate angajamentele pe care le-a contractat, toate cele pe care le-a contractat faţă de sine însuşi, unde a ajuns cu progresul facultăţilor sale, ce drum îi mai rămâne de făcut, dificultăţile pe care le va întâmpina, mijloacele de a înlătura aceste dificultăţi, în ce chip îi mai pct fi de ajutor, în ce mod poate el de-acum înainte să se ajute singur; îi voi arăta, în fine, punctul critic în care se găseşte, noile pericole care-1 înconjoară şi toate motivele temeinice care trebuie să-1 oblige să vegheze în mod atent asupra lui însuşi înainte de a asculta dorinţele sale născânde.

Gândeşte-te că, pentru a conduce un adult, trebuie să faci în toate contrariul a ceea ce ai făcut ca să conduci un copil. Nu sta în cumpănă să-1 avertizezi în privinţa acestor primejdioase taine pe care i îe-ai ascuns până acum cu atâta grijă. Dat fiind că el trebuie în cele din urmă să le cunoască, este important să nu le înveţe nici de la altul, nici prin sine însuşi, ci numai de la tine; de vreme ce de-aicum înainte este silit să lupte, trebuie să-şi cunoască duşmanul, ca să nu fie surprins de el. Niciodată un tânăr care cunoaşte aceste lucruri fără să-ţi dai seama cum le-a învăţat, nu le-a învăţat nepedepsit. Această informare indiscreta neputând avea un scop cinstit, mânjeşte cel puţin imaginaţia celor care o primesc şi-i predispune la viciile celor care le-au dat-o. Şi nu numai atât; unii servitori se strecoară astfel în spiritul copilului, îi câştigă încrederea, îl fac să vadă în guvernorul său un personaj trist şi supărate, unul din subiectele favorite ale convorbirilor lor secrete fiind acela a-1 vorbi de rău. Când elevul a ajuns aici, învăţătorul se poate retrag. El nu mai are nimic bun de făcut.

Dar de ce copilul îşi alege confidenţi particulari? Totdeauna dato” tiraniei celor care-1 conduc. De ce s-ar ascunde oare, dacă n-ar fi ' să se ascundă? De ce s-ar plânge de ei, dacă n-ar avea nici un motl% se plângă? In mod natural, aceştia sunt cei dinţii confidenţi; vezi acea după graba cu care vine să le spună ce gândeşte şi ce crede căa g. Numai pe jumătate până ce nu le-a spus-o. Ţine seama că dacă rr) nu se teme că va fi dojenit sau certat de tine, îţi va spune înt tot, şi nimeni nu va îndrăzni să-i încredinţeze ceva pe care să-1 de tine, dacă se ştie cu certitudine că el nu-ţi va tăinui nimic

Regăsesc s >_ n1 mă face cel mai mult să mă sprijin pe metoda mea este fapO Ceea ce, JU_i efectele cit mai exact posibil, nu văd nici o situaţie în ~ cg urlui mell care să nu-mi lase o imagine plăcută despre el. Chiar e*ev '} n care e purtat de violenţa temperamentului şi când, re-vă mâinii care-1 opreşte, se zbate şi începe să-mi scape, în agitaţiile şi supărările sale simplicitatea sa primară; aşa de curată ca şi corpul său, nu cunoaşte nici prefăcă-viui. Nici certurile, nici dispreţul nu 1-au făcut laş; niciodată toria. Ngjoas§ nu 1-a învăţat să se ascundă. Are toată indiscreţia ino-tearna. g scrupul; nu ştie încă la ce serveşte să înşeli pe cineva, cenţei,. Ece njcj o mişcare în sufletul său pe care să nu i-o mărturi-U 3 pura sau ochii, şi sentimentele pe care le încearcă îmi sunt adesea

S „ ji * noscute înaintea lui.

Cită vreme el continuă astfel să-mi deschidă în mod liber sufletul au şi să-mi spună cu plăcere ceea ce simte, nu mă tem de nimic, dar dacă devine mai timid, mai rezervat, dacă observ în convorbirile noastre cea dinţii urmă de sfială, înseamnă că instinctul se dezvoltă de-acum, că nu mai e nici un moment de pierdut şi că dacă nu mă grăbesc să-1 instruiesc, curând va fi instruit fără voia mea.

Mai mulţi cititori, chiar dacă adoptă ideile mele, vor socoti că aici ' nu e vorba decât de o conversaţie luată la întâmplar* şi că totul e o facă torie. O, nu astfel se conduce o inimă omenească! Ceea ce spunem nu valorează nimic dacă n-ai pregătit momentul în care-1 spui. Înainte de a semăna trebuie să ari pământul: sămânţa virtuţii rodeşte cu greu; e nevoie de lungi pregătiri pentru a o face să prindă rădăcină. Una din cauzele care fac ca predicile să fie în cea mai mare măsură inutile o constituie faptul că ele sunt aceleaşi pentru toată lumea, fără discernământ şi fără alegere. Cum ne putem gândi oare că aceeaşi predică va conveni atâtor ascultători cu capacităţi şi minţi deosebite, atât de diferiţi ca stare afectivă, vârstă, sex, stare socială şi opinii? Poate că nu sunt doi cărora li se poate potrivi ceea ce spui tuturor; iar toate afecţiunile noastre sunt atât e Puţin statornice, încât poate nu există două momente în viaţa fiecărui om m care aceeaşi cuvântare să producă aceeaşi impresie. Apreciaţi dacă timpul să asculţi lecţiile serioase ale înţelepciunii, când simţurile înflă-sf, a. înstrăinează inteligenţa şi tiranizează voinţa. Nu da deci niciodată i-aj lnteifP_te tinerilor, chiar când sunt la vârstă raţiunii, dacă nu ţări mai întâi în stare sa le înţeleagă. Cele mai multe cuvân-pecj e irosesc datorită mai ales greşelii învăţătorilor decât a discipolilor. Înork>U „ i institutorul spun aproape aceleaşi lucruri; dar primul le spune de efect 11mpreJurare> iar al doilea nu le spune decât atunci când e sigur în timpul somnului, merge adormit m – - ar cădea dacă 1-ai deştepta brusc, tot meu, m somnul ignoranţei, scapă de pericole pe care nu, daca 1-ac far>o c5 o”,}-*. I_ ~,…

— M o

L. Ot>servă dpln „Ju', m somnul ignoranţei, scapă de peri (Stam mai fAt!: aŞ-faCe/ă Se de? TePte tresărind, ar fi pierdut. U a 0 arStfV11 a-i, depărta de prăpastie şi apoi îl vom deştepta penarăta de e

— De OCUPa*e> via*a m°Wtă şi sedentară, şi cu tinerii: iată cărările primejdioase care se desEmil „U1 vi l L chid la vârsta lui şi-1 ţin necontenit pe lângă pericol. De aceea voi îndrept

— Simţurile lui spre alte obiecte sensibile, voi trasa un alt curs gânduril

08 sale, pentru a-1 îndepărta de cele spre care începuse să se îndrept

Supunându-i corpul la munci grele, opresc activitatea imaginaţiei care n captivează. Când braţele lucrează mult, imaginaţia se odihneşte; cjjAcorpul e prea obosit, inima nu se încălzeşte deloc. Măsura de'precaut' cea mai promptă şi cea mai uşoară este aceea de a-1 smulge din pericolul local. 11 duc mai întâi departe de oraşe, departe de lucrurile care-1 p0t ispiti. Dar nu e destul; în ce pustiu, în ce adăpost sălbatic va scăpa do imaginile care îl urmăresc? Nu înseamnă nimic să îndepărtezi de el obiectele periculoase, dacă nu îndepărtezi şi amintirea lor, dacă nu găsesc arta de a-1 desprinde de toate, dacă nu-1 distrag de propria-i persoanăatunci mai bine 1-aş lăsa unde se găsea. '

Emil ştie o meserie, dar această meserie nu ne ajută aici; îi place agricultura şi se pricepe, însă agricultura nu ne este de ajuns. Ocupaţiile pe care le cunoaşte devin rutină; trecându-şi vremea cu ele, e ca şi cum n-ar face nimic; se gândeşte la cu totul altceva; capul şi braţele lucrează separat. Ii trebuie o ocupaţie nouă, care să-i placă, care să-i ceară multă deprindere, o ocupaţie care să-1 pasioneze şi căreia să i se dedea în întregime. Or, singura care mi se pare că îndeplineşte toate aceste condiţii este vânătoarea. Dacă vânătoarea poate constitui o plăcere nevinovată, dacă ea este vreodată potrivită omului, apoi acum e momentul să recurgem la ea. Emil are tot ce-i trebuie pentru a reuşi: e robust, în-demânatic, răbdător, neobosit. Fără îndoială că va prinde gust pentru acest exerciţiu; îşi va pune în el toată căldura vârstei; va pierde, cel puţin pentru câtăva vreme, pornirile primejdioase care se nasc din viaţa moleşită. Vânătoarea întinereşte inima, ca şi trupul; te învaţă cu sângele şi cu cruzimea. Diana a fost înfăţişată ca duşmana iubirii şi alegoria este foarte justă: moleşeala iubirii se naşte numai într-o odihnă dulce; un exerciţiu violent stinge sentimentele duioase. In păduri, în câmp, îndrăgostitul şi vânătorul sunt impresionaţi atât de divers, încât aceleaşi obiecte le produc imagini cu totul deosebite. Locurile cu umbră răcoroasă, păduricile, adăposturile plăcute ale celui dinţii sunt pentru celălalt câmp de hrană a cerbului, ascunzători ale mistreţului, tufişuri unde se tupilează potârnichile sau iepurii; când unul aude cimpoiul, cântecul privighetorii şi ciripitul păsărelelor, celălalt îşi închipuie cornul de vânătoare şi lătratul câinilor; unul nu-şi imaginează decât driade şi nimfe, celălalt gonaşi. Haite de câini şi cai. Plimbă-te pe câmp cu aceste două feluri de oameni-după deosebirea limbajului lor vei cunoaşte îndată că pământul n”ar. pentru ei aceeaşi înfăţişare şi că mersul ideilor lor este tot atât de dilen ca şi alegerea plăcerilor.

Înţeleg cum aceste gusturi se unesc şi cum în cele din urmă se g seşte timp pentru toate. Dar pasiunile tineretului nu se împart aşa, o singură ocupaţie pe care o iubeşte, şi tot restul va fi îndată uitatv Ş tatea dorinţelor vine de la cea a cunoştinţelor, şi cele dinţii Pacegu care le cunoşti sunt multă vreme singurele pe care le cauţi. NU ca Emil să petreacă întreaga tinereţe omorând animale şi nu pretm justific în întregime această pasiune feroce; îmi ajunge daca ac îmi serveşte pentru a putea întârzia o pasiune mai periculoasa, Pe putea fi ascultat cu sânge rece vorbind despre ea şi pentru a avea timp i-o zugrăvesc fără a-1 aţâţa.

Sunt epoci în viaţa omenească care nu se pot uita niciodată. Aşa este, „ntru Emil, vârsta învăţăturii de care vorbesc; ea trebuie să influenţeze jupra restului zilelor sale. Să încercăm deci a i-o întipări în memorie aşa fel ca să nu se mai şteargă niciodată. Una din erorile vârstei noastre; te aceea de a apela doar la raţiune, ca şi când oamenii ar fi numai) irit. Neglijând limba semnelor care vorbesc imaginaţiei, am pierdut pe 1 mai energic dintre limbaje. Impresia cuvântului este totdeauna slabă vorbim inimii mai bine prin ochi decât prin urechi. Voind a da totul aţionamentului, am redus preceptele noastre la cuvinte; nu am pus ni-i'c în acţiune. Raţiunea singură nu este nicidecum activă; ea înfrânează jteodată, rareori stimulează şi niciodată nu a înfăptuit ceva măreţ. A aţiona totdeauna este mania spiritelor mărunte. Sufletele puternice au jun alt limbaj; prin acest limbaj convingem şi îndemnăm la acţiune.

Observ că în secolele moderne oamenii nu mai au înrâurire unii asu-ira altora decât prin forţă şi prin interes, pe când cei vechi acţionau mai wlt prin convingere, prin afecţiuni sufleteşti, pentru că nu neglijau toba semnelor396). Toate convenţiile se făceau cu solemnitate, pentru a face mai inviolabile: înainte de a fi instituit forţa, zeii erau magistraţii: enului uman; în faţa lor încheiau oamenii tratatele, alianţele şi pronunţau igăduielile; faţa pământului era cartea în care se păstrau arhivele. Stânci, [rbori, grămezi de pietre, consfinţite prin asemenea acte şi devenite astei vrednice de respect pentru oamenii barbari, erau filele acestei cărţi, fesei lisă neîncetat tuturor privirilor. Fântâna jurământului, f întina vieţii a vederii, bătrânul stejar de la Mambre, movila martorului: iată care Irau monumentele grosolane, dar sublime, ale sfinţeniei contractelor; ni-fceni n-ar fi îndrăznit să întindă o mină nelegiuită împotriva lor, iar Vdinţa oamenilor era mai bine garantată de aceşti martori muţi, decât pte azi prin toată zadarnica asprime a legilor.

În ceea ce priveşte guvernarea, măreaţa pompă a puterii regale imputa supuşilor. Diferite semne ale demnităţii, un tron, un sceptru, o mantie '? E purpură, o coroană, o fâşie cu care se încingea fruntea erau pentru ei lucruri sacre. Aceste semne respectate îl făceau venerabil pe omul pe |'are-l vedeau „împodobit cu ele; fără soldaţi, fără ameninţări, îndată ce '°rbea, era ascultat. Acum, când pretindem că înlăturăm aceste semne*), l In pedagogia filantropinismului şi în „provincia pedagogică” a lui G o e t h e (Wilhelm Meister), simbolurile joacă un rol deosebit de însemnat (cf. S a 11-w ij r k, op. Cit, voi. II. P. 173).

I Clerul roman le-a păstrat cu iscusinţă şi, după exemplul său, unele republici, între care Veneţia. Astfel, guvernul veneţian, cu toată căderea statului, se bucură încă, sub aparenţa vechii sale majestăţi, de toată iubirea şi de toată adoraţia poporului; iar după Papă, împodobit cu tiara sa, poate că nu există nici un alt rege, nici un alt stăpânitor, nici un alt om pe lume atât de respectat pa' dogele Veneţiei, care, fără putere, fără autoritate, e sfinţit prin pompa sa şi împodobit sub cornul său ducal cu o pieptănătură de femeie. Această ceremonie a Bucentaurului, care face pe proşti să râdă aşa de mult, ar face ca populaţia Veneţiei să-şi verse tot sângele pentru menţinerea tiranicului său guvernământ.396 a) > Bucentaurul era numele dat unui vas mare şi magnific, fără catarge şi fără Pânze, asemănător unui galion, pe care urca dogele Veneţiei când, în fiecare

~ Emil sau despre educaţie

CARTEA IV 309 ce urmări are dispreţuirea lor? Majestatea regală se şterge din toate inimile, regii nu se mai fac ascultaţi decât prin forţa trupelor, iar respectul supuşilor se datorează numai fricii de pedeapsă. Regii nu se mai ostenesc astăzi să poarte diademe, nici cei mari semnele demnităţilor lor; însă trebuie să aibă o sută de mii de braţe totdeauna gata să determine executarea ordinelor lor. Deşi acest lucru li se poate părea mai frumos, e uşor de văzut că, cu vremea, această schimbare nu le va fi de folos.

Ceea ce au făcut cei vechi cu elocinţa e prodigios, însă această elo-cinţă nu consta numai în cuvântări frumoase, bine orânduite, şi niciodată nu a avut ea mai mult efect decât atunci când oratorul vorbea mai puţin. Ceea ce se spunea cu mai multă vioiciune nu se exprima prin cuvinte, ci prin semne; nu era rostit, ci arătat. Obiectul pe care-1 punem înaintea ochilor zguduie imaginaţia, aţâţă curiozitatea, ţine spiritul în aşteptarea a ceea ce se va spune şi, adesea, acest obiect singur a spus totul. Trasibul şi Tarquiniu tăind capetele macilor, Alexandru punând pecetea sa pe gura favoritului său, Diogene mergând înaintea lui Zenon, nu vorbeau ei oare mai bine decât dacă ar fi ţinut lungi cuvântări? Ce rânduire de cuvinte ar fi putut exprima tot aşa de bine aceleaşi idei? Darius, angajat în Sciţia cu armata sa, primeşte din partea regelui sciţilor o pasăre, o broască, un şoarece şi cinci săgeţi. Solul dă darul şi se retrage fără să spună un cuvânt. În timpurile noastre acest om ar fi fost luat drept nebun. Această teribilă cuvântare a fost înţeleasă şi Darius porni în graba cea mai mare spre ţara sa397), înlocuiţi aceste semne cu o scrisoare; cu cât ea va fi mai ameninţătoare, cu atât va speria mai puţin; ea n-ar fi decât o fanfaronadă de care Darius şi-ar fi putut bate joc.

Câtă atenţie acordau romanii limbajului semnelor! Haine deosebite după vârste, după condiţia socială; toge, tunice de război, pretexte, bule, laticlave, tribune, lictori, fasci, securi, coroane de aur, ierburi, frunze, ovaţii, triumfuri, totul era la ei pregătire a ceea ce era pompos, reprezentaţie, ceremonie, şi toate acestea impresionau inimile cetăţenilor. Era important pentru stat ca poporul să se adune mai curând în cutare loc decât în altul – ca să vadă sau să nu vadă Capitoliul – să aibă sau să nu aibă privirea îndreptată spre senat; să delibereze de preferinţă în cutare sau cutare zi. Acuzaţii îşi schimbau hainele, asemenea şi candidaţii; războinicii nu-şi lăudau faptele, îşi arătau rănile, îmi imaginez pe unul din oratorii noştri, la moartea lui Cesar, cum ar epuiza, TOind să impresioneze poporul, toate banalităţile artei verbale pentru î face o descriere patetică a rănilor, a sângelui, a cadavrului acestuia; Antoniu, deşi elocvent, nu spune nimic din toate acestea. El pune să i Je aducă corpul. Ce retorică!

An, de ziua înălţării, se unea cu marea. Această ceremonie a încetat în epoca în care Veneţia a trecut sub puterea Austriei, prin Tratatul de la Campo-formio în 1797.

97) Explicaţia este dată de Herodot (Istorii, IV, 31): „Dacă nu veţi deveni păsări ca să zburaţi la cer, dacă nu veţi deveni şoareci ca să vă ascundeţi sub pământ, dacă nu veţi deveni broaşte ca să săriţi în lac, nu ne veţi scăpa. Veţi fi uciŞt de aceste săgeţi”.

Această digresiune mă duce însă pe nesimţite departe de subiectul u, aşa cum s-a mai întâmplat şi cu altele, iar abaterile mele sunt prea frecvente pentru a putea fi lungi şi tolerabile; revin deci la subiect.

Nu raţiona niciodată în mod sec cu tineretul. Dă-i raţiunii un veş-rnânt concret dacă vrei să-1 faci s-o simtă. Fă să treacă prin inimă limbajul minţii, spre a se face înţeles. Repet, argumentele reci pot determina opiniile noastre, nu acţiunile noastre; ele ne fac să credem şi nu să acţionăm; demonstrezi ceea ce trebuie să gândeşti, nu ceea ce trebuie să faci. Dacă acest lucru este adevărat pentru toţi oamenii, cu atât mai mult este el adevărat pentru cei tineri, care sunt încă închişi în simţurile lor şi care nu gândesc decât atât cât îşi imaginează.