James Joyce Ulysses Copyright by James Joyce Shakespeare and Company 12, Rue de l'Odeon, 12 Paris, 1928 Toate drepturile asupra acestei versiuni sînt rezervate Editurtf univers. Ulise

_

cum pentru îngropăciunea pruncului îl învălise în cămăşuţă de lînă de noatin (că era atunci către miezul mort al iernii) iar acum şirele Leopold căruia nu îi mai era os din osul trupului său să îi fie moşnean privind către feciorul pria-tenului său se şi închidea în tristeţă pentru fericirea de dinainte risipită şi atîta cît silă îi era că n-are şi el făt să-i fie stîlp împodobit la nevoile lui să şi le sprijinească (că cu toţii îl ziceau om de bine) cît se întrista tot la fel pentru tînărul Stephen că hâlădua cu oameni de izbelişte şi îşi sufla vîntului talanţii cu vrute.

Atunci pe acea vreme tînărul Stephen turna în toate paharele de stăteau deşerte că prea puţin ar mai fi rămas dacă cei mai cu măsură nu şi-ar fi umbrit gura pocalelor de la cela ce cu rîvnă le cerca şi, cu rugăciuni multe pen­tru gîndurile patriarhului Romei, îi aroma să închine lui Vicarului lui Cristos care zicea el tot aşa este vicarul de zbieret frumos. Acuma cată să bem, îndemna el, din cu­pele acestea şi cu toţii sorbiţi din miedul acest carele ade­văr zic nu este trup din trupul meu ce duhului meu îi este întruparea. Şi lăsaţi frîngerea pîinii celora care sin­gură cu pîinea trăiesc. Nici nu vă fie teamă că ceva să vă lipsească că aceasta mai mult are să vă mîngîie cît are să vă fie în răspăr cealălaltă. Uitaţi-vă numai aicea. Şi le arătă dinari lucitori din ai tributului şi banchele de ale argintarilor preţ de doao lire nouăsprăzăce şilingi pe care îi avea, zicea, pentru un cîntic ce îl alcătuise. Se mirau toţi să vadă bogăţiile aici spuse într-atîta secetă de bani cită fusese acoloşa înainte. Vorbele lui au fost acestea după cum se urmează mai încolo : Toţi cum că să ştie, a zis, rumurile timpului zidesc casele veşniciei, ce va să zică asta în 'tălmăcire ? Vîntul dorinţei usucă măceşul dar după aceea se face că din mărăciniş se ridică trandafirul pe crucea timpului. Băgaţi seamă la ce vă spun eu. în pîn-tecele femeii cuvântul s-a făcut trup dar în spiritul alcătui­torului tot trupul ce trece se face cuvîntul care nu se va trece niciodată. Asta e postcreaţia. Omnis caro ad te veniet. Nu stăm la îndoială că este puternic numele ei al acelia care a găzduit în pîntecele ei trupul Atoaterăscumpărăto-rului, Mântuitorului şi Păstorului nostru, maica noastră

60

cea puternică şi mare şi maica noastră prealăudată ; iară Bernardus drept a spus că ea are o omnipotentiam dei-ŢMrae supplicem, adică cum ar veni o atotputernicie de mijlocire pentru că ea este a doua Evă şi ea ne-a mîntuit, cum spune şi Augustin, însă cealaltă, străbuna noastră, de care sîntem înverigaţi cu anastomose unele după altele de aţele buricului ne-a vîndut pe toţi, şămînţă, vipt şi prăsilă, pentru un simbure de măr. Dar uite cum se pune înti-ebarea. Sau ea l-a cunoscut, aceasta a doua de care spun, şi nu a fost decît criatura criaturii sale, vergine madre figlia di tuo figlio, sau nu l-a cunoscut şi atunci stă în aceeaşi tăgadă sau ignoranţă împreună cu Petru Piscator care lăcuieşte în casa pe care Iacob a clădit-o şi cu Iosif Tîmplarul mare patron al morţilor fericite a tu­turor nuntirilor nenorocite parce que M. Leo Taxil nous a ăit que qui l'avait mise dans cette fichue position c'etait le sacre pigeon, ventre de Dieu ! Entweder transsubstan-ţialitate oder consubstanţialitate dar nicidecum subsub-stanţialitate. îndată toţi au strigat la aceasta că scîrbavnică vorbă este, îngrecare fără bucurie, zicea ei, născătoare fără de cazne, trup fără de imăciune, pîntece fără de cres-cătură. Datu-le e şi desfrînaţilor să se dedea evlaviei cu credinţă şi curăţie. Cu vrere va să vlăguim vrăjmăşirea, va fi vouă vrednicie.

Aici Costello Pumn Tare băngăni cu pumnul în masă şi dete să cînte un viers de voie bună Staboo Stabello despre o fetică şi cum s-a văzut cu burta la nas de la un mercenar mai fălos din Ţara Nemţească şi astfel îşi începu cîntecul : La început două luni trei n-a prea fost în ale ei, Staboo, cînd numai ce grijitoarea Quigley din prag cu glas mînios îi pofti hşşt ce nu vă ruşinaţi nicicum şi nici nu făcea decît ce se cădea să facă aici cînd îi învăţa să bage seamă că locul ei acolo era să fie toate cum se cuvine pînă ce avea să vină doftorul Andrew fiind cu grijă să nu se facă bîn-tuială şi zarvă multă care să împuţineze vrednicia veghii ei. Era o matroană bătută de ani şi petrecută în tristeţuri cu priviri potolite şi mers creştinesc, în straie întunecate cum se cuvenea feţei ei de durere şi cu semnele vîrstei înscrise, şi nici îndemnul ei nu trecu să nu aibe ascultare că de îndată Costello Pumn Tare a fost de ei toţi certat tare şi l-au dosădit pe ţărănoi cu asprime mireană unii şi cu .pri-

61

mejdiile de îndreptare alţii dară în vremea asta cu toţi ciufuindu-i darear boala în viţicul acesta, la ce blastămăţii te mînă nepriatenul, că pocitanie, că stîrpitură eşti, borî-tură, printre paie, zoaie, pezevenghiu, scursură de răsvră-tire, căzătură prin haznale, lepădat nainte de vreme, că să-şi astupe botul de maimuţă lătrătoare, iar bunul şirele Leopold care avea pentru cunoaştere floarea liniştirii, dul­cele maghiran, şi el dedea sfatul că prilejul timpului acela prea sfînt era şi cuvenit să fie ţinut prea sfînt. In halele lui Horne liniştea lasă să lăcuiască.

Şi să nu mai fie vorba lungă, nici nu se potoliseră aceste cînd meşterul Dixon de la Mary în Eccles, rînjin-du-se foarte tare, l-au şi întrebat pe Stephen tînărul pen­tru ce nu se otărîse să facă legămintele monahiceşti şi el i-au răspuns că ascultarea-i la vintre, ferirea de preacur-vie-n morminte şi fără de voia sărăcie în toate zilele vieţii sale. învăţăcelul Lenehan la aceasta i-a întors că şi el auzise de isprăvi rele din astea şi încă mai cum, că i se spusese şi lui povestire, acela noroise curăţia de crin a unei fetişcane încrăzătoare care amăgire a celor necopţi la minte însamnă şi cu toţii se îmbulziră cu un acelaşi glas mare înveselindu-se şi închinînd pentru ostenelile lui de zămisleală. însă el spuse cu faţă nefăţărită că era tocma pe dos presupusului lor că el era veşnic fecior şi fără ştir­bire neştiutor de muiare. La vorbele acestea îmbucurarea se lăţi în ei şi mai mult şi se apucară să îi aducă aminte de cîntul ciudos de despuiarea şi deschiderea porţilor fecioriei la soaţe, cum se face de cătră prioţii din insula ce îi zice a Madagascariului, ea să fie în îmbrăcări albe şi şofranii, mirele în albe şi sîngerii, cu aroame de nard şi facle aprinse, pe pat de nuntire şi chiricii să cînte în vremea aiasta chirie eleison şi cîntarea de laudă Ut novetur sexus omnis corporis mysterium pînă cînd i se străbătea acolo fetia. Şi după aceea le-a glăsuit el un prea formos cîntecel făcut de gin­gaşii menăstraşi Meşterul John Fletcher şi Meşterul Fran-cis Beaumont care e tras din Tragedia Fecioarei de ei năs­cocită dinadins pentru împărăchiere de ibovnici ca aceasta: De sîrg în pat, de sîrg în pat, fiind aceasta repeţirea cîn-tării cîntate cu însoţire de pe strunele cembaliului, Epitha-lamion negrăit dulce cu îndemnuri peste poate înmuietoare pentru tineri nestruniţi în ale amorului pe care făcliile

62

aromitoare ale rusalcelor i-au minat cătră culcuşurile cu patru picioare ale nunteştilor însoţiri. Bine s-au nimerit aceştia doi, a spus Meşterul Dixon veselit, numai că, ascul­taţi aici, tineri jupîni, mai bine ar fi fost ei chemaţi Beau Mult şi Flocosul că, pe legea mea, din astfel de potriveală putere mare ar putea să se prăsească. A zis şi Stephen cel tînăr atunci că şi cît îi arăta lui ţinerea de min te aceia doi singură o frumoasă aveau a lor şi pe aceea o schimbau între ei întru desfătările amoroase că în zilele acelea îşi trăiau cu mult saţ viaţa şi obiceiurile pămîntului primeau asta. Mai mare, iubire decît aceasta, zicea el, nu poate omul să aibă decît aceia care îşi pune soaţa întinsă pe pat în calea prietenului adevărat. Mergi şi tu acuma şi fă tot aceasta. Aşa tocmai, sau vorbe tot acestea zicînd, grăit-a Zarathustra, în vremuri regius profesore de umanităţi fran-ţuzăşti la Universitatea Coada Boului şi nici nu şi-a tras suflarea bărbat vreodată la care seminţia oamenilor să fie mai datorată. Căci adă tu numai străin în turnul casei tale, şi mare minune dacă patul tău nu ţi-o fi aşternut în alte cămări decît cele mai bune. Orate, fratres, pro meme-iipso. Şi cu toţii să zică, Amin. Adu-ţi aminte, Erin, de ge­neraţiile tale şi zilele tale din vechi, cum puţin ţi-ai ple­cat tu urechea la mine şi la cuvîntul meu şi ai adus străin la poarta mea să se dea curviei în văzul meu şi să crească gras şi să dea din picioare ca şi Jeshurum. Pentru aceasta ai păcătuit împotriva luminii şi ai făcut din mine, domnul tău, sclavul slujitorilor tăi. întoarnă-te, întoarnă-te, clan al lui Milly, şi să nu mă dai uitării, o Milesiano. Pentru ce ai făcut această stricăciune în văzul ochilor mei că l-ai luat înaintea mea pe neguţătorul de curăţanie şi te ai lepădat de mine în faţa romanului şi a indianelui cu vorbirea de întunecime cu care fiicele tale au împărtăşit aşternutul ? Priveşte acum în faţa ochilor tăi, o poporule meu, peste ţara făgăduinţei, încă de pe Horeb şi de pe Nebo şi de pe Pisgah şi de pe Coarnele Hattenului peste ţara unde curge lapte şi miere. Dară tu m-ai alăptat cu lapte amariu ; luna mea şi soarele meu mi le-ai stins în veac de veac. Şi singur m-ai lăsat în veacul veacului pe cărările de în­tunecime ale amărăciunii mele ; şi cu sărut de cenuşă ai sărutat tu gura mea. Astă întenebrare a înlăuntrului, a purces el să suie, nu a fost luminată de înţălăpciunea set-

63

puagintei nici pomenită că Orientele care de din înalturi a spart porţile iadului a fost străbătoriu unei întunecimi care erau de dinainte aşezate. Obicinuinţa împuţinează întunecatele pătimiri (cum Tullius zice de dragii lui stoi-cieni) nici Hamlet tatăl aceluia n-a arătat prinţului fiu-su buboi de arderea focului. Dulceaţa în nămiaza vieţii este plagă a Eghipetului care în nopţile de dinaintea născătoa­rei şi de dincolo de muritorie îşi au foarte cuvenit ubi şi quomodo. Şi tot precum sfîrşiturile şi ultimariile ale tu­turora lucrurilor se acordă oarecumva în mijlocuri şi mă­sură cu începuturile şi sorginţiile încît e tot aceeaşi con­cordanţă pe multe căi care vine de face creşterea de la naştere încă mai săvîrşind prin acel metamorfozion spre îndărăpt scăzămîntul şi ştergerea cătră fine care plăcută este pentru fire tot la fel se întîmplă cu fiinţarea noastră de sub soare. Surorile cele bătrîne ne trag în viaţă ; ne jăluim, ne sporim, ne zburdălnicim, ne agăţăm, ne îmbră-ţăm, ne despărţăm, ne împuţănăm,- ne repaosăm ; asupra noastră cînd sta-vom morţi apleca-se-vor ele. Dintîi iz­băvit din apele îmbătrînitului Nilus, prin trestii plecate, în culcuş de nuiale împletite ; la urmă scorbura vrunui munte, sepulcrum în întunecime astupat printre strigările laolaltă ale pardosului de munte şi ale pajerei care frînge oasele. Şi cum nici unul nu-ştie ubicitatea tumulului nici prin ce treptate rînduiri într-acolo fi-va vîrît nici de spre Tophet sau cetatea Edenului, asemenea este totul ascuns cînd am vrea înapoi după spate să vedem din ce ţinuturi ale înde­părtării ceul cinelui nostru şi-a tras de undele.

Aicia Costello Pumn Tare a zbierat cu tot glasul mai ales o Etienne chanson şi cu larmă i-a îndemnat să ia seama, că înţelepciunea şi-a clădit casă cu boltire naltă împărătească de veche instituire, chiară paiaţă de sticlă al Ziditoriului unde toate sînt aşezate după lege fromoasă iară răsplată cui a o înţelege se încumetează.

Priviţi casa clădită de Iacob din stirpea dedalicească, Vedeţi boabele strînse în sacii ce stau să plesnească, In ogrădia unuia altuia rătunjită, împărătească.

Şi iată s-a arătat trosnet înnegurat şi fum, înfricoşat, slobozindu-se cu mare lătrat. Dinspre stingă strîmb Thor

64

tună încruntat ; cu miniere aprigă azvîrle baltagul. Venit-a furtuna care îi spăimînta inima. Şi meşterul Lynch l-a cam poftit să ia aminte cum cîrteşte şi să făleşte că doară zeul se burzuluieşte de vorba lui demonească şi păgînească, iară cela care pînă atunci se îndărătnicise să fie atît de grozav, galbin se făcu acum la chip şi toţi îl vedea cum se chircea şi se împuţina că făloşenia lui atîta de sus înăl­ţată acum stătea pleoştită şi inima ii dîrdîia în cuşca piep­tului cum îl cerca zavistia furtunii. Şi care au rînjit aşa văzîndu-l care s-au rîs cit ce Costello Pumn Tare s-a în­verşunat iară în beutura lui care şi meşterul Lenehan s-a juruit să facă întocmai şi împărăchia fapta cu spusa fără să îi dea careva ghes la asta. Doar că fălosul cel falnic a ţipat atuncia că să fie şi Nichipercea în pocalul lui tot aceea şi el nu va să se lase ajuns pe de la spate. însă erau doar vorbe să făţărească înfricoşarea de se pitea şi chitea în că-şile lui Home. Bău atunci din mare sorbire să-şi facă inimă oareşicît că huruia tunetul dindelung peste ceru­rile toate că şi meşterul Madden, priceput să fie cu frica de Dumnezeu cînd voia, i-a dat ghiont în coaste la tunetul cela ca de Judeţul cel Mare şi meşterul Bloom, alăturea de fălosul îi făcea vorbe de potolire să-i aţipească frica lui mare, dîndu-i de veste că nu era nimic alt lucru decît zgo­mot mincinos ce auzea el, scurgerea apelor din norul de tunet, uită-te ca să vezi, că se şi săvîrşise, tot în fire cum se cad fenominurile.

Dar oare a fost înfricarea tinerelului Umflă-n-Pene îngenuncheată vorbele Liniştitoriului ? Nu, că purta el la îingurea spinos de tăinicie Amărăciune numit care nu din vorbe se potea risipi. Să nu fi fost el atuncia nici liniştit ca şi unul acela nici nu frica de Dumnezeu ca şi celalt ? Nu era nici cum astfel cît de mult ar fi vrut el oricum. Dară nu i-ar fi fost în potere caznă iarăşi să găsească ca şi în tinereţe clondirul Cuvioşenie cu care pe atunci se întrema? Cu adevărat nu că nu era Harul care să îi găsească acel clondir. Auzea el aşadară plesnetul cela glasul dumnezeiţii Născătoare sau, ce Liniştitoriul spusese o minciună de Fenomăn ? Auzea ? Vezi bine, că nu potea să n-audă decît doară că astupatu-şi fi-ar ţeava înţălăgere (lucru ce nu făcuse). Că prin tava ceea cunoştea el că iaste în ţara Feno-mănului unde şi trebuia fără amăgire într-o zi bună să şi

65

5 — Ulîse, voi. II

moară că era şi el ca şi cu toţii doar chip trecătoriu. Şi n-avea el să să învoiască să moară ca şi toţii., şi să să treacă? In nici un chip nu vroia şi dădea să facă multe jocuri aşa cum fac bărbaţii cu soaţele lor ce le-a poruncit Fenomăn să facă care se scrie la cartea Lege. Atunci nu avea el ştiinţă nimic de ţara ailaltă care să chiamă Să-crezi-în-mine care ias-a ţara făgăduinţii că stă sub regele Desfătătorul care să fie în veac unde nu este nici moarte nici născătorie nici însoţire nici făptuire de mumă la care toţi au să intre atîta de mulţi cît crez în ea ? Da, Evlaviosul povestise de ţara aceia şi Curatul îl mînase pe drumul bun însă cauza era că pe cale să însoţisă cu o curtizană anume plăcută ochiului la vedere pă numele ei, zicea ea, i se zicea Ce-ai-în-mînă-nu-i-minciună şi l-au aromit în gre-şală de la calea direaptă cu linguşălile ei ce i le spunea ca, Ho, chipăşule, ia trage-te într-o parte încoace şi am să-ţi arăt mîndră privălişte, şi atîta l-a îmbiat cu vorbă mie­roasă că l-a tras în peştera ei care se; zice Doi-într-un-tufiş sau, cum o chiamă unii mai învăţaţi, Concupiscinţă Tru­pească.

Aceasta era întru ce toată soţietatea care sădea acolo dintraolaltă în Conacul Mumelor cel mai mult lăcomea şi dacă s-ar fi tîmplat cu curtizană aiasta Ce-i-în-mînă (care pe dinlăuntru toată era plăgi scîrbavnice, jivine urîte şi diavol blăstămat) toţi s-ar fi îmbulzit cu ghionturi gro­zave să să întindă cu ea şi să o cunoască pă ea. Că despre ţara Să-crezi-în-mine ziceau că nu era decît închipuire şi nici nu poteau să lege gînd despre asta că, mai întîi, Doi-într-un-tufiş încotro îi amăgea ea era peştera cea mai des­fătătoare şi înlăuntru patru perine erau cu patru înscri­suri şi cu vorbele acestea acolo, Haipespate şi Dearăstur-nica şi Dearuşinelea şi Gemaiîncoaceîncolo şi, doilea, că de plaga scîrbavnică Sfrinţ şi de jivine lor nu le păsa de asta, că Prezervativ le dăduse scut mare din maţ de bou şi, treilea, că nici nemulţămire nu le potea face Prăsire care era diavolul cel rău tot prin virtutea scutului care se chiamă şi Pruncumort. Aşa stăteau toţi în vedaniile lor orbeşti Meşterul Şicană, şi Meşterul Rareori cu Frica de Dumnezeu şi Meşterul Maimuţa care Suge, Meşterul Din Făţărie Om Liber, Meşterul Dixon Mofturosul, Tinerelul Fălos Falnic, şi Meşterul Liniştitorul cu Binişorul. In care

66

lucru, nebunilor îmbulziţi laolaltă, cu toţii luaraţi amăgire că acela era glasul zeului care mult şi adînc se mînia şi stătea să-şi nalte braţul să le terciuiască sufletele pentru ocările şi voroavele lor scuipate protrivnic poruncii lui care pentru prăsire părinteşte povăţuieşte.

Aşa că joi în paisprezece Patk. Dignam coborît în pă-mînt de dambla şi după secetă cumplită, mila lui Dumne­zeu, şi a plouat şi un barcagiu venind pe apă în jos cale de vreo cincizeci de mile cu turbă de zicea că sămîntile nu dedea, cîmpurile însetate, tare posomorite şi duhnind tare, şi mlăştinişurile şi landa. Greu îţi mai trăgeai sufletul şi toate ierburile şi mlădiţe ai'se fără strop de apă de atîta vreme cît nimeni nu-şi mai aducea aminte să fi fost atîta vreme fără ploaie. Şi mugurii rumeni toţi păliţi şi năpădiţi de bube şi pe dealuri numai uscături şi vreascuri gata pă-lăîaie la orice scăpărare. De toată lumea zice, care cum îl taie capul, că vîntul ăl mare din anul trecut în februar de-a bătut ţara cu atîta nevoie nimica toată lîngă amără­ciunea asta mare. Numai încet încet, cum ziceam, după ce s-a amurgit seara, şi vîntu se lăsase spre soare apune, nori mai mărişori de se umfla cît se înteţea întunericu şi babele alea de zic vremea căsca ochii în sus la ei şi fulgeră reş-chirate întîi pe urmă, după ceasurile zece, trăsnet mare cu tunet uruitor şi cît ai bate din geană cu toţii la goană de se dau peste cap să se dea la adăpost din fumăgăraia de ploaie, de bărbaţii îşi ferea pălăria de paie cu cîte o cîrpâ sau batistă, femeile ţopăind şi-şi ţinea fustele abur­cate cum a început potopu. Din piaţa Ely, pe strada Baggot, peste pajiştea Ducăi, d-acolo prin grădinile Iu alde Mer-rion şi mai departe pe uliţa Holles, puhoaie de curgea în bolboane pe unde fusese nainte sterp şi lucios ca osu şi nici carîtă sau caleaşca sau fiacăr să vezi da nici nu a mai trăsnit după tunetu cela de la început. P-acolo chiar în poarta prea cinstitului domn jude Fitzgibbon (care va să judece dimpreună cum domnu Healy pricinia cu pămîn-turile şcoalii) Mal. Mulligan gentilom de toată cinstea că tocmai venea de la domnu Moore scriitorele (care a fost papistaş, zice lumea, da acuma s-a făcut regalist cum-săcade) s-a nimerit să dea de Alee Bannon care cu păru ca tunsă (cum le poartă acum şi cu ilicuri de seară de la

67

Kendal) şi atunci sosise în oraş din Mullingar cu poşta re­gulată unde alde văru-su şi fratele lui Mal. M. mai şăd încă o lună pînă la Sin Swithin şi—1 întreabă că ce dracu-i cu el aicişa, că el se ducea acasă la ălalt la Andrew Horne cu gînd să mai ciocnească şi el un pahar, aşa zicea, şi dă-i să-i spuie de o viţică mai nărăvaşă, bine îngrăşată la eta­tea ei şi cu picioarele zdravene de tot da toată vremea turna cu găleata aşa că haide dimpreună pînă la Horne. Acolo Leop. Bloom de la gazeta lui Crawford, foarte la largul lui cu o liotă de băieţi de viaţă, adecă învăţăcei de nădejde, Dixon mai tînăru, disţipol de la Maica Domnului a Miluirii, Vin. Lynch, unu din Scoţia. Will. Madden, T. Lenehan, cu întristare de la un cal de curse ce-şi pusese gîndu la el şi Stephen D. Leop. Bloom era acolo dintr-o langoare de a o avusese de acuma era mai bine, visînd el az-noapte chip minunat cu cucoana lui madam Moli în papucei roşii şi şalvari turceşti care zice cine se pricepe că însamnă schimbare la faţă şi madanv.Purefoy şi ea acolo, care o primiseră că se rugase că-i cu burta mare, şi acuma la cazne, săraca femeie, îi şi trecuse vremea de două zile, şi moaşele le trecea toate tiăduşelile dar nu se slobozea deloc, cu greaţă mare că mîncase o strachină de fiertură de orez bun să usuce maţele pe dinăuntru şi îşi trăgea sufletu iute de tot de ar fi trebuit să fie flăcău mare cum se tot zbătea acolo înlăuntru ei ziceau, da să dea Dumne­zeu să facă mai repede. Asta-i al nouălea mititel, cică, şi de Blagoveştenie a mîncat din unghişoară la ăl mic care împlinise tocma anu şi cu alţi trei care-i alăptase la sînu ei şi murise toţi trecuţi cu scris frumos în biblia casei. Bărbatsu şi el de vreo cincizeci de ani şi metodist dar pri­meşte împărtăşania şi îl vezi duminica dacă e vreme fru­moasă cu cîte unu din băieţi pe chei cu undiţa sau în bărcuţa lui care o are de iese la peşte şi prinde o grămadă, am auzit. Ce să zic a fost ploaie foarte mare că s-a răcorit de tot şi ajută şi la recoltă numai că cine zice că se pricepe zice că după vînt şi apă vine foc că aşa a şi proorocit în almanahu Malachi (şi aud că domnu Russell a scris un oracol proorocitor tot la fel luat din idiomu hindustani în gazeta lui pentru fermieri) că unde-s două trebuie să fie şi-al treilea dar asta e numai aşa o vorbă fără adîncime de înţeles pentru babe şi pentru copii de ţîţă dar vezi că

63

uneori se găseşte că s-au brodit aşa cu toate minunăţiile şi nici nu ştii cum.

Cu astea s-a împins Lenehan pînă în capu mesei să zică cum că scrisoarea asta fusese în gazeta de astă-seară şi se tot făcea că o scoate să o arate (că se jura cu vorbe urîte că mult îl muncise gîndu la asta). Da Stephen i-a dat ghiont să stea din căutat şi l-a poftit să şadă aproape şi a şi făcut asta cu îndemn mare. Era soi de om de jocuri multe care îi ziceau toţi şugubăţ mare şi mai şi paiaţă încă la femei. ]a cai, sau la vorbe despre unu şi altu cel mai descurcăreţ. Adevărat ieste că era cam strîmtorat şi mai mult şi mai mult prin cîrciumi şi taverne mai soioasă cu recrutori de matrozi, grăjdari, ăi de ţin paraua la pariuri, zavistnici, bătăuşi, maimuţoi stîrciţi, cumetre, alea de prin lupanare şi alţii buni de puşi în cadru sau cu vrun por­tărel sau sergent la nimereală care îşi pierdea mereu nop­ţile cu ei pînă ziua în nămiaza-mare că mai ciupea de la ei prin hărdacele de băutură cîte o poveste unsuroasă. Mînca pe apucate prin cîte un han dărăpănat şi dacă băga în el ceva resturi de bucate sau vrun castron cu maţe şi mai avea şi o băncuţă în pungă apoi îi dădea cu gura, cîte vreo vorbă de batjocură de la haimanalele lui de se ţinea toţi cu mîinile de burtă. Alălant, Costello, adecă, că a auzit ce vorbea a întrebat dacă e vro scorneală sau lucru poeti-cesc. Ba nu, zău că nu, zice, Frank (că aşa îl chema) chestii despre vacile din Kerry care le taie acuma cauza molimii. Da n-au decît să le ia dracu, zice, şi făcea cu ochiu, din partea mea, cu tauru lor cu tot, nici nu-mi trebuie. Are balta peşte şi cu mare prietenie se întindea să ia din he­ringii afumaţi de era atîrnaţi acolo şi îi ochise cu poftă vremea asta şi acest fel avusese pofta de-o poftise că ori­cum avea gura mare. Mort aux vaches, zice Frank atunci pe limba franţuzască că i-o băgaseră în cap de la un ne­guţător de rachiuri ce ducea cu corabia de la magaziile lui din Bordeaux şi vorbea acuma franţuzeşte ca un om de lume. De mic copil Frank ăsta fusese un fel de pierde-vară şi taică-su, primare printr-o mahala, nu cine ştie ce înstărit să-l ţină pe la scoale să buchisească carte sau să socotească, l-a scris la universitate să înveţe fizica da el şi-a luat frîul în dinţi ca mînzu şi ştia mai bine socotelile pe la judecătorii şi la ţară decît cărţile lui de învăţătură.

69

Unele daţi voia să se facă actoriu, sau altă dată ca furier sau eu pariuri, pe urmă nici nu-l mai ţineai din cîrciumi sau la luptele de cocoşi, alte ori să se călătorească pe mare sau călare pe drumu mare cu ţiganii, să fure pentru bani copilu moşierului noaptea pe clar de lună sau să dosească rufele de la spălătorese sau să sucească gîtu la găini pe sub garduri. Tot fugise de acasă că nu mai ştia nici el socoteala şi iar se înturnase cu vîntu în buzunare că taică-su plîngea de toată bucuria cînd îl vedea la faţă. Cum aşa, zice domnu Leopold. care sădea mai încolo cu mîinile la piept, doritor să ştie unde bătea vorbele, le taie pe toatele? Vă zic eu că le-am văzut încă azi-dimineaţă cum le mina la corăbiile de Liverpool, zice. Nu-mi vine a crede că e aşa de rău, zice. Câ avea experienţie la vite ca astea de prăsilă şi la alea tinere, sau la berbece de un an cu lină groasă, că fusese mai demult cu leafă la domnu Joseph Cuffe, neguţător de soi ce-şi cîştiga traiu cu vite vii şi vindea şi locuri de păşune, chiar lingă curţile Iu domnu Gavin Low pe strada Prusiei. Aicia nu sînt să zic ca dom­niile voastre, zice. Mai degrabă-i sughiţu de la nădufu vacilor. Domnu Stephen, cam luat de mirare da îi vorbea frumos, zice că nici vorbă de aşa ceva şi că avusese ştire de la marele pieptănar al cozilor de la curtea împărătească cu mulţumiri pentru ospeţie, că-l trimitea pe doftoru Boalavitei, cel mai renumit prinzător de vaci din ducatul Muscoviei. cu ceva bărdace de leacuri să ia tauru de coarne. Haide, haide, zice domnu Vincent, ce mai. Te tre­zeşti că te ia dilema-n corne cînd nici nu ştii dacă te bagi cu un taur care-o mai fi şi irlandez, zice. Irlandez de nume şi irlandez din fire, zice domnu Stephen. şi îi sălta băutura în pahar. Taur irlandicesc în prăvălie de porcela­nuri englezască. Văz eu unde baţi, zice domnu Dixon. îi tot acelaşi taur de l-a trimis pe insula noastră fermieru Nicholas, ăl mai mare crescător de vite dintre toţi, cu cîrligu de smarald trecut pîn nas. Aicia bine zice, zice domnu Vincent de peste masă, l-ai luat tauru de coarne. zice, că taur mai gras şi mai de soi nu s-a bălegat vrodată pe pajiştile astea. Că are coarnele îndestulării, pielea de aur şi suflarea fumegoasă şi bună de-i iese pe nară că toaie muierile de pe insulă şi-au lăsat dracului aluatu şi făcă-leţu, şi-au dat zor după el să-i atîrne încovrigări de mar-