James Joyce Ulysses Copyright by James Joyce Shakespeare and Company 12, Rue de l'Odeon, 12 Paris, 1928 Toate drepturile asupra acestei versiuni sînt rezervate Editurtf univers. Ulise

82

de uniune între temperaminte atîta diverginte. Fiecare Ipostasis al situaţiunii a fost pe rînd eviscerat: repulsia dinainte de natalitate a fraţilor de uterus, tăetura chesa-riană, postumitatea dinspre tată, şi acea întîmplare mai rară, dinspre mamă, cazul fratricid ştiut fiind ca uciderea Childs şi adus amintitoriu de pledarea pasionată a dlui avocate Bushe care a smuls iertarea acusatului pe nedrept, direpturile primogeniei şi bunătatea regelui cu respect la gemeni de doi şi de trei, la naşteri greşite şi pruncucideri, prefăcute şi ascunse, joetus in foetu neinimos, aprosopia care de la congestiune devine, agnaţia unor chinezi fără bărbie (numiţi de dl. candidat Mulligan) consecuenţie a unei încrengături cu defect a gîlcilor de falcă pe axisul mijlociu aşa fel că (cum zicea) o ureche poate să auză ce vorbea cealălaltă, binefacerile amorţirii sau ale somnului crepusculariu, lungirea chinurilor de născătoare în.îngre-carea înaintată de la apăsarea pe venă, scurgerea înainte de vreme a fluidei amniotis (ca esemplu în întâmplarea de acum) cu pericolul de consecinţă al sepsiei în matrice, însămînţarea cu artifiţiu cu pompele, scăzămîntului pîn-tecelui urmînd de la periodul de curmarea soroacelor, pro­blemul perpetuităţii speţiei ca cum e la muierile înmuiate prin siluinţă criminalicească, întristătoriul chip de slobo­zirea pruncului chiemat de brandenburgări Sturzgeburt, esemplele pomenite de naşteri pe mai din multe îngemă­nări, pe din două şi cu pocire a firii zămislire prin zilele sorocului femeiesc sau din părinţi de un sînge — cu un cuvînt orişice instanţie de născătoare omenească care Aristotele le-a împărţit pe glave în capul lui d'operă şi cu chipuri cromolitograficeşti. Cele mai grele problemuri ale moşitoriei şi ale învăţăturii mediceşti de lege au fost discutate cu zgomot mare ca şi crezemintele cele mai vol-gare despre starea de femeie cu copil cum ar fi poprirea unei femei grele să păşească peste puieaz ca nu cumva, din mişcările ei, aţa buricului să nu sugrume creatura şi povăţuirea ei ca de se va isca dorire, fierbinte şi fără îm­plinire, ea să-şi aşeze mîna peste acea parte a trupului ei care obiceiuri îndelungi au consfinţit-o ca fiind locul pe­depsirii, ieşirile anormale cu buza de iepure, iadeş, prisos de deget, buric încurcat, tărcare stacojie, pătare vineţie, erau zise de unul ca •primafacie şi esplicaţiune naturală

83

de ipotesis pentru pruncii cu căpăţînă de rîmător (întîm-plarea cu madame Grissel Steevens nu a fost uitată) sau cu păr de cîine care în unele ocazii se nasc. Ipotesisul unei aduceri aminte plasmice, propus de diputatul din Cale-donia şi dign de tradiţiile de mai încolo de fisică ale ţârii pentru care şedea el, ziceau în asemenea împrejurări de oprirea embriului în creşterea sa într-un oarecare fasis mai dinainte de cel omenesc. Un diputat din streinătâţuri a supţinut în contra acestora două vederi şi cu atîa trans­port de sta pe toţi ca să-i înduplece tioria copulajiunii dintre femei şi partea bărbătească de animaluri, întărirea în asta fiindu-i credinţa în paraboli cum ar fi Minotaurele pe care ingeniul elegantului poet latinesc ne-a pus-o în mînă în foile Metamorphosisuîui lui. Efectul ce produsese vorbele lui a fost momentan însă nu a ţinut. S-a şters pe atîta de uşor cît se şi evocase prin alocuţiunea candida­tului Mulligan în tot acelaşi glas de glumă la care nime­nea ca el nu ştia să se îngîne, statornicind ca cea mai su­premă ţintă a dorinţei bărbat bătrîn curăţel şi frumuşel. Simultane, argumentări încălzite ivindu-se între dl. dipu­tat Madden şi dl. Candidatele Lynch cu respect la dilemul juridicesc şi teologicesc dacă cumva vreunul din gemenii din cei legaţi ca în ţara siameză moare dinaintea altuia, cu consimţămînt reţiproc dificultatea a fost trecută la dl. ticluitorul Bloom ca să se supună pe moment la dl. adjunct ţîrcovnic Dedalus. Pînă aici silenţios, dacă spre a arăta prin gravitate preternaturală dignitatea eludată a rasei în care era înveşmîntat sau dacă în ascultare la o voce lăun­trică, rosti laconic, şi cum unii au gîndit doar că din vîr-ful limbii, porunca eclesiastă prin care se opreşte omului să despartă ce Dumnezeu a fost unit,

însă istoria lui Malachia prinse a le îngheţa sîngele în vene de oroare. Congiura întreaga scenă în faţa ochilor lor. Uă uşiţă secretă alăturea de gura focului se dedea deoparte şi în gaură îşi făcea apariţiunea... Haines ! Cine dintre noi putea să nu-şi simtă perii ridicîndu-se ? Ţinea într-o mînă o gentuţă doldora de romanţuri celtice, în alta o mică sticluţă avînd marca Otravă. Surprindere, oroare, silă erau zugrăvite pe toate feţele în timp ce el îi ochea cu un rînjet de strigoi. Anticipasem o primire asemenea, începu el cu un rîs satanic, pentru care, pare-se, istoria

84

este de blamat. Da. este adevărul. Eu sînt ucigaşul îui Samuel Childs. Şi cît sînt pedepsit de aspru ! Infernul nu îmi mai rezervă o spaimă, lată ce îşi face apariţia pe chipul meu. Blestem şi semne, o, încotro să-mi caut odihna, mur­mura el cu glasul năclăit, şi în toată vremea aceasta bătînd Dublinul cu stihurile ce-mi sînt partea mea pe pămînt iar el însuşi urmărindu-mă asemenea cu un demon sau o zgripţuroaică de noapte ? Iadul meu, şi al Irlandiei, este în astă viaţă. Este tot ce am cercat eu să şterg suvenirul crimei mele. Petreceri, vînătoare cu puşca la ciori, dialec­tul gaelic (recită în aceasta), opiul (înălţă sticluţa spre buzele sale), dormitul în aer liber. In van ! Spectrul lui mă urmăreşte de tot. Drogul îmi este singura speranţă... Ha ! Damnaţiune ! Pardosul negru ! Scoţînd un strigăt el dispăru deodată şi uşiţa se trase la loc. Un moment mai tîrziu capul lui apăru în uşiţa dimpotrivă şi spuse : Aş-teaptă-mă fără greş în gara Westland Row la zece minute după unsprezece. El pieri ! Lacrimi ţîşneau din ochii gaz­dei istovit în disipaţiuni. Vizionarele ridică mîna spre cer, murmurînd, Venditta lui Mananaan ! înţeleptul repetă Lex talionis. Sentimental este acela care ar vrea doar să se înfrupte fără a lua pe umerii săi datoria enormă pentru un lucru săvîrşit. Malachias, covîrşit de emoţie, încetă vorbirea sa. Misteriul era dezvelit. Haines era fratele al treilea. Numele său adevărat era Childs. Pardosul cel ne­gru era el însuşi fantoma chiar părintelui său. Sorbea bău­turi de aiurare să şteargă. De astă uşurare foarte mulţu­mesc. Singurateca casă de alăturea de ţintirim este nelo­cuită. Nici un suflet nu vrea să trăiască acolo. Paingul îşi ţese pînze în solitudine. Şobolanul cel de noapte priveşte din gaura sa. Un blestem apasă asupra acestei. Străbătută de stafii. Sălaş al ucigaşului.

Care să fie etatea animei omului ? Cum este stăpînă pe puterea cameleonului să-şi preschimbe culoarea la fiecare apropiere mai nouă să se înveselească cu veselii şi jal­nică cu deprimaţii, aşa la fel este etatea ei schimbătoare ca şi starea. Nu mai este Leopold, cum stă el acum, întor-cînd, meşterind amintirile, jurnalistul stătut şi rentierul de modeste redevenţuri. Este tînăr acum Leopold, ca într-o aranjare să o priveşti înapoi, o oglindă într-o oglindă (hop, şi-aşa !) el se vede pe sine. Făptura aceea tînără de atunci

85

este visibilă, bărbătească precoce, pornindu-se într-o di-mineaţă cînd frigul te pişcă din casa cea veche pe strada Clambrassil la şcoală, cureluţa cu cărţi petrecută peste piept, şi în săculeţ o bucată mai generoasă de pîine albă, gîndul cel bun al mamei. Sau este aceeaşi făptură, a tre­cut un an şi mai bine, cu prima sa gambetă (a, aceea a fost o zi mare !), pornit la drum, călător cu depline drep­turi pentru prăvălia familială, armat cu registru de co­menzi, batistă parfumată (şi nu numai ca să se lase ad­mirată), cu bocceluţa cu tinichele lucitoare (vai, lucruri din trecut), şi tremurare de zîmbete cuvenite pentru una sau alta din casnicele care îşi fac socotelile pe degete sau pentru o fecioară abia mugurită timidă acceptînd (dară inima ei ? mie-mi spui !) bezamenul lui exersat. Parfu­mul, surîsul dar mai pe sus decît acestea, ochii cei negri şi vorba alunecoasa ca untul de lemn aduceau acasă la căde­rea'amurgului multe comisioane pentru şeful firmii aşezat cu luleaua proorocului după asemănătoare laboruri la va­tra părintească (găluştile, să fim încredinţaţi, s-au pus la încălzit), peruzînd prin ochelarii rotunzi cu ramă de baga vreo gazetă europenească veche de o lună. Dar hop, şi-aşa, pe oglindă se face o suflare şi tînărul cavaler pribeag se duce, se închirceşte, e doar mică fărîmă prin ceaţă. Acum el este ea un părinte şi cei din jurul său ar putea să fie fiii săi. Cine poate să spună ? Înţelept părintele care-şi cu­noaşte copilul său. Se gîndeşte la o noapte cu bură pe strada Hatch, pe lîngă antrepozite, cea dinţii, împreună (ea e doar o biată copilă, rodul ruşinii, a ta şi a mea, şi a tutu­ror pentru un şiling numai şi o para pentru norocul ei), împreună aud paşii grei ai patrulei pe cînd două umbre învăluite în ploaie trec prin faţa universităţii celei noi re­gale. Bridie ! Bridie Kelly ! Niciodată el n-are să uite nu­mele acesta. întotdeauna are să-şi amintească noaptea, noaptea dintîi, noaptea nuntirii. S-au cuprins în întune­ricul cel mai adînc, doritorul şi consimţitoarea, şi într-o clipită (fiat!) lumina va să se reverse pe lume. A bătut inima peste inimă ? Nu, bunule cetitor. Dintr-o suflare s-a făptuit însă — stai ! înapoi ! Nu e scris să fie ! In ghia-rele spaimei sărmana fată fuge în noroaie. Ea este mireasa întunecimii, o fiică a nopţii. Nu îndrăzneşte să aducă pe

lume copilaşul auriu însorit al luminii. Nu, Leopold. Bu-rml nume şi amintirea nu te consolă. Iluzia plină de tine-reţă a puterii tale ţi-a fost smulsă şi în van. Nu-ţi este alături fecior al rărunchilor tăi. Nu mai e nimeni să-i fie lui Leopold ceea ce Leopold a fost lui Rudolph.

Glasurile se contopesc, se topesc în tăcere înourată ; tăcerea este infinitul spaţiului ; şi grăbit, liniştit sufletul se poartă peste ţinuturile unde sînfc şiruri şi şiruri ale ge­neraţiilor celor care au trăit. Ţinut peste care cenuşiul amurg nu coboară vreodată, nicicînd nu pogoară peste pă­şunile înverzite de salvie, dăruindu-şi crepusculul, risipin-du-şi rouă perenă a stelelor. Ea îşi urmează măicuţa cu paşi şovăielnici, iapă înainte mergînd munzuleei sale. Fan­tasme de amurg sînt însă învăluite în graţia profetică a făpturii, crupe zvelte sinuoase, gîturi suple şi muşchiu-loase, capul blînd temător. Se pierd, triste fantome ; s-a sfîrşit totul. Agendath este o ţară pustie, un sălaş al bufni­ţelor ţipătoare şi al buhelor oarbe în nisipuri. Netaim. au­rita, nu mai este. Şi pe drumul cel larg al norilor se apro­pie, murmurător tunet de răsvrătire, strigoii fiarelor. Huhuu ! Ascultă ! Huuuu ! Parallax se strecoară pe ur-mă-le şi le împunge înainte, pe a cărui frunte fulgerele sfîr-tecătoare sînt scorpioni. Elanul şi iacul, bivolii Bashanului şi Babilonului, mamutul şi mastodonlele, vin strîngîndu-se spre marea afundă, Lacus Mortis. Rău prevestitoare, răz­bunătoare turmă zodiacală ! Mugesc năvălind peste nori, cornorate şi capricornate, cu trompe şi colţi, cu coame de leu şi coarne uriaşe, scormonitoare şi tîrîtoare, rozătoare, rumegătoare şi pahiderme, multa lor mulţime mişcătoare, mugitoare, ucigătoare a soarelui.

înainte spre marea moartă aleargă să soarbă, nedo­molite şi cu hidoase horcăituri, săratele somnolentele ne-eesatele ape. Şi al calului semn prevestitor creşte iarăşi, măreţit pe ceriurile deşerte, încă pînă la însăşi a cerului măreţie, pînă ce se înalţă, imens, asupra casei fecioarei. Şi, iată, minune a meternpsihosei, este ea, mireasa veş­nică, crainica luceafărului de zori, mireasa, pururi fecioară. Este ea, Martha, pierdută tu, Millicent, tînăra, nestemata, de zare nimbata. Cit de senină se înalţă acum, o regină printre Pleiade, în penultima oră înaintea zorilor, în în­călţări uşoare de aur strălucitor, peste părul ei văl de cum

87

îi spuneţi voi firul Fecioarei ! Pluteşte, unduieşte pe trupul ei născutul din stea şi larg şiroieşte smarald şi safir, vio­riu, liliachiu, purtat pe şuvoaie de vînt îngheţat, interstelar, şerpuind, colăcind, lin bolbonind, zvîrcolind pe ceriuri tai­nică scriere pînă cînd după miriade metamorfoze de sim­boluri, străluce, Alpha, rubin şi trei unghiular semn pe fruntea lui Taurus.

Francis îi amintea lui Stephen de ani de demult cînd fuseseră împreună la şcoală pe vremea lui Conmee. în­trebă despre Glaucon, Alcibiade, Pisistrate. Unde erau ei acum ? Nici unul nu ştia spune. Ai vorbit despre trecut şi fantomele lui, Stephen spuse. Pentru ce să ne mai gîndim la acestea ! Dacă le chem la viaţă peste apele Lethei nu se va strînge turma sărmanelor fantasme la glasu-mi ? Cine-şi închipuie asta ? Eu, Bous Stephanoumenos, Bardul bivolilor binevoitor, eu sînt stâpînul şi dăruitorul lor cu viaţă. îşi cercui părul său răvăşit cu cunună de frunze de viţă, surîzîndu-i lui Vincent. Răspunsul acesta şi frun­zele acestea; Vincent îi spuse, mai cuvenită podoabă îţi fi-vor cînd altceva şi mai mult, cu mare mai mult, decît un capiteliu de ode firave îţi vor numi ingeniul părintele lor. Toţi cei care-ţi vor binele nădăjduiesc aceasta întru tine. Toţi doresc să te vadă că dărui opera ce o meditezi. Din inimă îţi urez să nu le înşeli speranţele. O, nu, Vincent, Lenehan spuse, lăsîndu-şi mîna pe umărul care aproape îi sta, nu aibi teamă. N-ar putea lăsa pe mama sa orfană, Chipul tînărului bărbat se înnegura. Toţi puteau vedea ce grea era pentru el aminte să i se aducă de ce promisese odată şi de pierderea ce avusese. S-ar fi retras de la pe­trecere de nu i-ar fi ostoit durerea sonul glasurilor. Mad-den pierduse cinci drahme ce le pusese pe Sceptru dintr-un capriciu pentru numele călăreţului : Lenehan de atîtea ori mai mult. Le povesti de alergare. Steguleţul căzuse şi, haşşşt, gata, zburătăciseră, iapa alerga sprintenă şi O. Madden sărise în picioare. Era în fruntea plotonului ; ini­mile le băteau tare la toţi. Nici chiar Phyllis nu se mai putea conţine. îşi flutura basmaua, striga : Huţţa ! Scep­tru cîştigă ! Dar cînd ocoliseră şi veneau înapoi şi caii toţi se strînseseră în grup murgul Risipitorul a cîştigat drum, a ajuns-o, a întrecut-o. Totul acum era pierdut. Phyllis sta tăcută ; ochii îi erau triste anemone. Pe Juno, strigă, sînt

88

ruinată. Insă iubitul ei o consola şi-i aduse o casetă luci­toare de aur în care erau zaharicale ovale din care ea a gustat. O lacrimă a lunecat ; una numai. Straşnic mai ştie acesta să-şi sfichiuiască biciul, a spus Lenehan, acest W. Lane. Patru cîştigători ieri şi trei astăzi. Ce călăreţ mai este ca el ? Suie-l pe o cămilă sau pe bourul burdu-hănos, izbînda în trap de plimbare a lui încă e. Dar să stăpînim durerea cum anticul obişnuia. Clemenţă pentru cei fără noroc ! Sărmana Sceptra ! spuse cu un suspin uşor. Nu mai este ce a fost odată. Niciodată, v-o jur n-om mai vedea una la fel. Da, domnule, le este regină. Ţi-o mai aduci aminte, Vincent ? S-o fi văzut tu pe regina mea astăzi, Vincent răspunse, ce tînără era şi radioasă (Lalage pe lîngă ea îşi pierde frumuseţea) în condurii galbeni şi mătasă de muslină, nici nu ştiu să o descriu. Castanii care îşi lăsau peste noi umbra erau în floare ; aerul sta lînced de mireazma lor pătrunzătoare şi polenul plutea uşor în jur. în petele de soare uşor ai fi putut coace pe piatră o tavă de gogoşi cu stafide cum vinde Peplomenos în chioşcul lui lîngă pod. Dar ea n-avea nimic să spargă în dinţi doar braţul meu cu care o ţineam şi pe care mi-l mai mîngîia în­tre buze cînd o strîngeam prea tare. O săptămînă acum a fost bolnavă, patru zile în culcuş, dar astăzi era slobodă, vioaie, rîzîndu-şi de primejdie. Atunci e mai ispititoare. Şi ce mişcări! O nebunatecă, s-a săturat din plin cînd ne-am întins o clipă să ne odihnim. Şi să-ţi spun la ureche, prie­tene, nici n-ai să crezi pe cine am întîlnit cînd am ieşit din cîmp. Conmee el însuşi ! Plimbîndu-se de-a lungul zapla-zului citind, cred că o carte cu litera măruntă şi înăuntru, nu mă îndoiesc, o scrisoare mai dezgheţată de la Glycera sau de la Chloe să însemneze pagina. Ea frumoasa făcea feţe-feţe cum se fîstîcise, se făcea că-şi ceartă o neorîn-duială uşoară a portului ; o rămurică agăţată acolo căci înşişi copacii o adoră. Cînd Conmee trecuse pe lîngă noi ea şi-a privit frumosul ecou în oglinjoara pe care o poartă. Dar el se arătase atît de bun. Trecînd ne binecuvîntase. Şi zeii sînt întotdeauna buni, Lenehan spuse. Dacă n-am avut noroc cu iapa lui alde Bass poate că licoarea asta a lor

89

are să-mi fie mai binevoitoare. îşi lăsase mîna pe un urcior cu vin ; Malachi l-a văzut şi i-a oprit gestul, fâcînd un semn către strein spre inscripţia cea stacojie, Prudenţă, a şoptit Malachi, păstrează o tăcere druidică. Sufletul lui este departe acum. E poate tot atîta durere să fii smuls dintr-un vis ca să te naşti. Orice obiect, privit intensiv, poate fi o poartă a intrării către incoruptibilul eon al zei­lor. Nu gîndeşti astfel, Stephen ? Theosophos mi-a povestit astfel, Stephen răspunse, cel pe care într-o altă viaţă înainte preoţii eghipţieni l-au iniţiat în misteriile legii Karma. Stăpînii lunii, mi-a spus. Theosophos, sosiţi pe o navă cu luciri de flăcări aurii de pe planeta Alpha a lanţului lunar, nu s-au învoit să-şi îmbrace făpturile de văzduh care le sînt dedublările şi atunci acestea s-au în­trupat în euriîe rubinii din cea de a doua constelaţie.

Totuşi, în de fapt însă, scornirea ridiculă că el ar fi fost adîncit în vreo stare sau alta de melanholie sau poate hipnotizat, şi care era în întregime pornită dintr-o eroare de tot găunoasă, nu-şi găsea aici locul. Omul ale cărui or­gane ale vederii, pe cînd cele de mai sus se petreceau ast­fel, începea în clipele acelea să dea semne de însufleţire, era o minte pătrunzătoare poate cea mai pătrunzătoare din lume şi oricine ar fi susţinut contrariul s-ar fi văzut repede de tot înfundat. în timpul ultimelor patru minute sau mai bine îşi ţintise neabătute privirile asupra unei can­tităţi anumite de bere Bass extra pusă în sticle de D-nii Bass şi Co la Burtan-on-Trent care se întîmplau să fie situate printre altele o mulţime chiar în faţa locului unde şedea el şi care în mod sigur fuseseră calculate să atragă atenţia oricui prin înfăţişarea lor stacojie. El pur şi simplu, aşa cum s-a vădit mai tîrziu şi din motive mai bine cu­noscute lui care au aruncat o cu totul altă lumină asupra împrejurărilor, după imaginile dinainte cu o clipă din zi­lele copilăriei şi de la alergări, îşi amintea acum de două sau trei socoteli ale lui particulare de care ceilalţi doi erau fiecare tot atît de neştiutori ca şi pruncul nenăscut. Curînd, însă, ochii amîndorura se întâlniră, şi, îndată ce începea să mijească în el gîndul că celălalt se străduia să se ajute din lucrul acela, el fără de voie se decise să-l ajute el însuşi şi astfel că în consecinţă apucă recipicientul de sticlă nu prea mare care cuprindea lichidul dorit şi crea

90

gol încăpător în acesta turnînd o parte mare din el cu. de asemenea în acelaşi timp totuşi, un grad considerabil de atenţie astfel încît să nu verse ceva din berea care era în el prin jur in locul acelaşi.

A fost în scopul şi în înaintarea ei un epitom al cursu­lui vieţii dezbaterea ce a urmat. Nici locul nici sfătuirea nu erau lipsite de dignitate. Disputanţii erau cei mai astuţi din întreaga ţară, tema în care se porniseră dintre cele mai avintate şi mai vitale. Nicicînd nobila hală a casei lui Home nu mai privise asupra unei adunări atît de bogate şi de diferite în cuprinderea lor nici vechile lemnuri ale acestui aşezământ nu ascultaseră vorbire atit de enciclope­dica, în adevăr somptuoasă scenă închipuiau. Crotthers era acolo în coada mesei în zgomotoase straie scoţieneşti, cu faţa lucindă de vînturile sărate de la Mull of Galloway, Tot acolo, în faţa lui era Lynch, al cărui chip începuse ai arate stigmaturile desfrînării pretimpurii şi ale înţelep­ciunii premature. Alături de scoţian era locul menit lui Costello, fantastul, în timp ce în coasta lui se aşezase în tihnă greoaie trupul îndesat al lui Madden. Adevărat, je­ţul rezidentului sta gol în faţa căminului dar de fiecare parte a lui făptura iui Bannon în haine de explorator din pantaloni scurţi de ţesătură groasă şi în ghete din piele de vacă argintărcate făcea contrast apăsat cu eleganţa pri-măvâratică şi purtările de orăşean ale lui Malachi Roland St John Mulligan. în fine în capul mesei era tînărul poet care găsise un refugiu din ostenelile sale în pedagogie şi cercetările mrtmfiooe în atmosfera jovială a discuţiei so­cratice, în timp ce în dreapta şi în stingă sa îşi găseau loc volubilul pronosticator, proaspăt întors de la hipodrom, şi acel rătăcitor vigilent, murdar de pulberea drumului ţi a luptei şi pătat de glodul unei dezonoare indelebile, dar din a cărui inimă neclintită şi credincioasă nici o amăgire sau primejdie nici o ameninţare sau degradare n-ar fi putut şterge vreodată icoana acelei frumuseţi voluptuoase pe care penelul inspirat al lui Lafayette a inluminat-o pen­tru vîrstele ce va să vină.

Mai bine ar fi să se spună la început aici şi acum că transcendentalismul pervertit la care aserţiunile d-lui Stephen Dedalus (Sc^pticus Theologicus) ar fi părut să-l vădească dedat în îngrijorătoare măsură este de-a dreptul

91

contrariu metodelor ştiinţifice acceptate. Ştiinţa, nu se poate repeta aceasta prea mult, are a face faţă la feno­mene palpabile. Omul de ştiinţă ca şi omul de pe stradă are a înfrunta fapte obstinate care nu pot fi evitate şi cată să le explice cit poate mai bine. S-ar putea să fie, e drept, anumite întrebări la care ştiinţa să nu ştie răspunde — în prezent — cum ar fi spre pildă prima problemă supusă de dl. L. Bloom (agent de publicitate) privind determinarea în viitor a sexului. Trebuie să acceptăm părerea lui Empe-docle din Trinacria că ovariul din dreapta (perioada de după scurgere, afirmă alţii) este răspunzător de naşterea băieţilor sau sînt spermatozoii prea multă vreme lăsaţi sau nemaspermele factorii divergenţi sau, cum embriolo-giştii cei mai mulţi se apleacă să-şi dea cu părerea, cum ar fi Culpepper, Spallanzani, Blumenbach Lusk, Hertwig, Leopold şi Valenti, este vorba de un amestec din amîn-două ? Aceasta ar echivala cu o cooperare (una din pro­cedurile favorite ale naturii) între nisus farmativus al nemaspermei pe de o parte şi pe de alta o poziţiune fe­ricit aleasă, succubitus felix, de către elementa pasivă. Cealaltă problemă ridicată de acelaşi cercetător abia este mai cu puţin vitală : mortalitatea la prunci. Este de interes aceasta pentru că, cum remarcă el în chip pertinent, noi cu toţii ne naştem în unul şi acelaşi chip dar toţi murim în diferite chipuri. Dl. M. Mulligan (Dr. în med. şi eugenie) condamnă condiţiile de sănătate în care cetăţenii noştri cu pulmonii încenuşaţi contractează gîlci, vătămări pulmonare etc. trăgînd din aer bacteriile care pîndesc în praf. Fapte ca acestea, pretinde el, şi spectacolele repulsive date de străzile noastre, hidoasele afişe de publicitate, ecleziaşti de diferite mominaţiuni, soldaţi şi marinari mutilaţi, şoferi subnutriţi şi dezbrăcaţi, hoiturile atîrnate în cîrlige ale unor animale, holtei paranoici şi babe nerodite — acestea, spunea, sînt explicaţia pentru oricare din şi toate căderile în calibrul stirpei. Kalipedia, a proorocit el, curînd avea să fie general adoptată, şi toate harurile vieţii, muzica în adevăr bună, literatura plăcută, filosofia uşoară, tablou­rile instructive, copiile în ghips după statuile clasice cum ar fi Venus şi Apollo, fotografii artistice în culori ale co­piilor încununaţi cu premii de frumuseţe, toate aceste mici atenţiuni aveau să le facă pe doamnele aflate într-o

anumită poziţiune să-şi petreacă lunile pînă la eveniment în felul cel mai desfătător. Dl. J. Crotthers (licenţiat în disc.) explică unele din aceste decese prin traume nenor­male în cazul femeilor uvriere supuse unor travalii grele în fabrici şi disciplinei maritale acasă dar de departe marea majoritate neglijenţei, private sau publice, şi pînă la marginea extremă de a lăsa în frig pruncii nou născuţi, practicii avortului criminale sau crimei atroce a prunc­uciderii. Dar chiar de cea dinţii (ne gîndim la neglijenţă) este în chip neîndoios doar prea adevărată cazul pe care domnia-sa îl citează cu infirmierele care uită să numere fesele în cavitatea abdomenului este prea rar să fie o normă. De fapt cînd ajungem să privim cu de-amănuntul de mirare este că atit de multe sarcini şi naşteri merg atîta de bine cum merg, ţinînd seama de toate şi în ciuda scă­derilor noastre omeneşti care adesea zădărnicesc naturii intenţiile sale. O sugestie ingenioasă este cea propusă de dl. V. Lynch (lic. în arithmetică) că atît natalitatea cît şi mortalitatea, precum şi toate celelalte fenomene ale evo­luţiei, mişcările fluxului, fazele lunare, căldura sîngelui, boalele in general, totul, în fine, în vastul atelier al na­turii de la stingerea vreunui îndepărtat soare pînă la în­florirea uneia dintre nenumăratele flori care înfrumuse­ţează grădinile noastre publice, se supune unei legi a numărării pinâ acum încă nedesluşită. Totuşi întrebarea de-a dreptul simplă de ce un copil din părinţi normal să­nătoşi şi în aparenţă copil sănătos şi cum se cuvine îngri­jit sucombă inexplicabil în pretimpurie pruncie (deşi alţi copii dintr-o aceeaşi căsătorie nu o fac) trebuie negreşit, după vorbele poetului, să ne oprească în loc. Natura, pu­tem fi liniştiţi în aceasta, are raţiunile ei bune şi puter­nice pentru fiece lucru ce face şi în toată probabilitatea morţi din acestea se datorează unei legiuiri a anticipaţiei prin care organisme în care germeni de boală şi-au făcut cuib (ştiinţa modernă ne-a arătat decisiv că numai sub­stanţa plasmică se poate zice a fi nemuritoare) tind să dis­pară la o,fază tot mai timpurie a dezvoltării, aranjament care, deşi pricinuitor de suferinţă pentru unele din simţă­mintele noastre (mai ales cel de mamă), este totuşi, cred unii dintre noi, în cele din urmă binefăcător rasei în gene­ral asigurînd astfel supravieţuirea celor mai potriviţi.

93

Observaţîunea d-lui S. Dedalus (Scepticus Theologicus) (sau să o numim mai bine o întrerupere a vorbitorului ?) că o fiinţă omnivoră care poate să mestece, să înghită, să mis­tuie, şi după aparente să împingă pe canalul obişnuit cu netulburare maimultcaperfecîă asemenea alimente multi­laterale cum femeile bolînde emaciate de naştere, liber profesioniştii mai corpolenţi ca să nu mai vorbim de po-liticenii invidioşi şi monahele clorotice, ar putea să gă­sească plăcere gastrică într-o cină inocentă dintr-o vră-bioară, dezvăluie cum nimic n-ar putea-o face şi într-o lumină de tot neplăcută tendinţa la care ne-am referit adineaori. Pentru luminarea celor care nu cunosc atît de intim dedesubturile abatoarelor municipale cum acest estet cu mintea morbidă şi filosof în faşă care cu toată lăudăroşenia lui presumţioasă în problemele ştiinţifice de abia poate deosebi un acid de o sare se laudă totuşi că ar fi, ar trebui poate să se sublinieze că vrăbioară în vorbi­rea grosolană a parlagiilor autorizaţi din clasele de jos înseamnă carnea aptă de a fi gătită şi mîncată a unui viţel proaspăt fătat de maică-sa. Martori oculari afirmă că de curînd într-o controversă publică cu dl. L. Bloom (agent de publicitate) care a avut loc în sala de vizite a mater­nităţii naţionale din strada Holles numerele 29, 30 şi 31, căreia, cum bine se ştie, dr. A. Horne (lic. în obstetr., membru al Fac. de Med. a Irl.) îi este competentul şi popu­larul medic-şef, el ar fi declarat că odată ce o femeie a vîrît miţa în sac (o aluzie estetică, probabil, la unul din­tre cele mai complexe şi minunate dintre toate procesele naturale, actul uniunii sexuale), ea trebuie să-i şi dea dru­mul afară sau să-i dea viaţă, cum s-a exprimat dînsul, pen­tru a şi-o salva pe a ei. Cu primejdia propriei ei vieţi a fost răspunsul elocvent al preopinentului nu mai pu^in eficient prin tonul moderat şi măsurat cu care fu for­mulat.

în vremea aceasta iscusinţa şi răbdarea chirurgianului făcuseră cu putinţă un accouchement fericit. Greu, greu de tot fusese şi pentru pacientă şi pentru doctor. Tot ce ştiinţa medicală ar fi putut face se şi făcuse şi curajoasa femeie ajutase cu bărbăţie. Da, ajutase. Luptase cu vite­jie şi acum era atît, atît de fericită. Cei care au fost odi­nioară, care sînt acum printre cei drepţi, şi ei sînt fericiţi