James Joyce Ulysses Copyright by James Joyce Shakespeare and Company 12, Rue de l'Odeon, 12 Paris, 1928 Toate drepturile asupra acestei versiuni sînt rezervate Editurtf univers. Ulise

70

garete de bărbăţiile lui taureşti. Şi ce, zice domnu Dixon da pînă n-a ajuns aicia fermieru Nicholas care este eunuc a"p^us ^^e *~^{a SC0}P^{lt un} colegiu întreg de doftori, care nici nu era mai breji deloc decît el. Acuma luaţi-o din loc, zice, şi vedeţi de faceţi cum v-o învăţa văru-mea bun lord Harry şi mai luaţi de aici blagoslovire de fermier, şi zicînd aşa s-a plesnit tare cu palma peste şăzut. Da şi blagoslo-veala asta şi plesnetu jos tot l-au ajutat la ceva, zice domnu Vincent, şi ca să nu se dea bătut i-a arătat zburdălnicie care era cît două d-ale ăluilant şi uite aşa fetică, soaţă, stareţă şi văduvă şi pînă în ziua de az au să zică că mai bine şi mai bine să îi ofteze lui la ureche pe întuneric pe prin grajduri au să-l lase să le lingă pe la ceafă cu limba lui lungă şi sfinţită cît să se cunoască prin pat cu cel mai de soi şi mai chipeş flăcău din toate cîmpiile Irlandiei. Şi încă un altul să-şi mai spuie şi el vorba : L-au îmbrăcat, zice, şi în iie cu funduliţă şi în fotă şi cu basmăîuţă şi cu bete şi cu mînecuţe la mădulare şi i-a« tuns şi cîrlionţu şi peste tot l-au frăcat cu spermanţăt şi i-au şi zidit staul ia tot cotu drumului cu iesle şi jgheab de aur pline ochi cu fînu cel mai bun din piaţă să înfuîice şi să balige după poftă. Şi atunci tata credincioaselor (că aşa îi ziceau) se făcuse gras de abia mai ieşea la păscut. Ca să direagă aiasta damele şi damzelele noastre viclene venea de îi ducea nutrăţu în poala rochii şi el cum se umfla la burtă odată se ridica în doao picioare şi le arăta cucoanelor o taină şi mai mugea şi scotea răget pe idiomu lui taurăsc şi toate dă-i după el. Aşa e, zice altu, că aşa îl răsfăţau că nu mai suferea să crească pe pămînturile ţării decît iarbă verde pentru el (că numai coloarea asta îi plăcea) şi a înfipt şi scîndură pe un deal în rm'jlocu insulei cu scriitură şi zicea : Pe legea Iu lord Harry, verde în valuri să se volbure iarba în văi. Şi, zice domnu Dixon dacă adulmăca vrun hoţ de turme în Roscommon sau prin pustiu sau prin Connemara sau vrun gospodar prin Siigo care să fi semănat vrun pumn de muştar sau vro mină de sămînţă de gulie îl prindea pandaliile şi o lua pe coclauri pîn toată ţară să desgroape cu coarnele tot ce se semănase şi asta din porunca lui lord Harry. Că la început a fost gîlceavă între ei, zice domnu Vincent, şi lord Harry l-a dădut pe fermieru Nicholas la toţi dracii şi îi zicea că îi ţiitor belit de-şi ţine şeapte tîrfe

71

în casă şi lasă că îl învăţ eu minte, zicea. îl fac eu să simtă cum pute iadu, zice, că am aicea coardă de bou de la taica lăsată. Da într-o seară, zise domnu Dixon, cînd lord Harry îşi peria pielea lui regească să se ducă şi el la masă că cîş-tigase la întrecerea de bărci (că el la barca lui are lopeţi late şi aşa scrie la întrecere toţi ăilanţi să vîslească cu fur­cile de fîn) s-a văzut în oglindă că se asamănă al dracu cu un taur şi a citit în nuşce terfeloaga ce-o ţinea pe acolo şi murdară de pe urmele de degete soioase că se şi cobora prin stînga din stirpea ălui taur campion de la romani, Bos Bovum, va să zică pe latinească de baltă patroanele jocului. Atunci, zice domnu Vincent, lord Harry s-a vîrît cu capu în troaca de adăpat la vaci în văzu tuturor curte­nilor şi l-a tras afară pe loc le-a spus la toţi cum i este numele ăl nou. Pe urmă, cu zoaiele şiroaie pe el, s-a vîrît în fotă veche că fusese a bunică-sa şi a luat şi grămăti-ceasca carte a idiomului tăuresc să buchisească decît că n-a învăţat din ea doar primele prănume .că l-a şi copiat mare şi îl tot răpiţea pe de rost şi iară cînd ieşea să se plimbe îşi împlea buzunările cu cridă să îl scrie unde îi venea lui chef, colo pe o piatră sau pe masă la ceainărie sau pe sacu de bumbac sau pe pluta undiţii. Ce mai. el şi tauru Ir-landiei s-au făcut priatini nesmintiţi ca cămaşa cu spina­rea. Aşa erau, zice domnu Stephen, şi fîrşitu storiei a fo.^t că bărbaţii pe insulă, dacă au văzut că nu e ajutoriu că fomeile necuvincioase era toate de un gînd, au făcut plută de trecere, s-a suit pe ea singuri cu boarfele lui fiecare, au ridicat catargu, au suit pe vărgi, au lăgat învărgătura, au puns-o în vînt, au lăţit trei pînze în vînt, şi tot cîrmind în vînt şi peste valuri, cu vira ancorii, trâgînd cătră stînga s-au tot dus pe mare să dezvălească iară ţara Americii. Ce a şi fost prilej, zice domnu Vincent, ca contramaistoru să izvodească cîntecele marinăresc :

Papa Petre e doar papă lapte Bărbatu e bărbat mai mult prin faptă.

Vrednicul bărbat ce-l ştim, jupîn Maladii Mulligan, acuma s-au arătat în pragul porţii cît discipolii îşi gătau apologul însoţit de un prieten care numai atunci îl nime­rise, tînăr seniore, numele lui Alee Bannon, mai nou la

r

oraş. cu gînd aşezat să-şi strîngă pe parale brevete de o fi-ţir sau de cornet la miliţie şi să se scrie să meargă la răz­boaie. Jupînul Mulligan s-a înduplecat cu politeţuri să arate semn de îmbucurare la aceasta şi mai mult că sta deopo­trivă cu o osteneală a lui ca să curme boala de se vorbise despre ea. Şi a vîrît prin mînă la toţi acolo strînşi cărti­cele care tot az pusese să le tragă la stambă la jupîn Quinnill cu zicere în caractir frumos aplecat : Kir Maladii Mulligan, înroditoriu şi incubatoriu, pe insula Lavibay. Osteneala şi gîndul lui, cum zise lăţindu-şi înţelesul mai înainte, era să se tragă îndărăt din hora plăcerilor de le­nevie care era petrecerea de samă a lor ca şirele Papagalos Fluşturatec şi a sirelui Papălapte Cemaie la oraş şi să se închine alor mai înalte strădanii per.tru care maşinăria noastră trupească socotită este. Aha, să ascultăm de asta, bunule şi prietine, a zis jupîn Dixon. Nu fac îndoială că amiroase a afemeiare. Aide, şădeţi, şi unul şi altul. Tot banul ăla îl plătiţi şi din şăzut şi din picioare. Jupîn Mulli­gan s-a învoit la poftire şi, mai pe larg fâcînd discurs de asta, zicea cum la acela fusese împuns de oareşcare pre-judecare pe cauzele stearpiciunii, şi propritoare şi îngrădi-toare, acum să fie că poprirea de felul ei din asuprire la măritiş sau împuţinării cumpănirii la fel sau să fie că în­grădirea venea de la vătămări din părinţi dădute sau din năravuri rele de cu sine dobîndite. îl ustura ca şi rana, zicea, să vază culcuşul nuntesc drămuit de cele mai dragi zăloage ; şi să gîndească la atîtea femei de farmec pline şi cu mădularele podoabe, căzute pradă unor popi scîrbavnici, care îşi ascund flacăra sub obroc în vro mînăstire întune­coasă sau îşi rumpt floarea femeiască în labe de dihor pu­turos cînd ar putea aşa de bine să înmulţească cuibarele de fericiri, şi jertfindu-şi scula de nepreţuit a părţii lor femeieşti cînd suta de voinici ar sta la îndemînă să o mîn-gîie, aceasta, le stătea el chezăşie, făcea inima lui să plîngă. Să dreagă astă frângere (ce el o socotea pricinuită de scă-pătare a căldurii mocnitoare), şi sfătuindu-se cu anume sfetnici de ispravă cu diudicaţie cîntărind treaba aceasta, s-a hotărît să agonisească pentru sine cu fişicuri peşin şi pentru veac pămîntul liber de pe insula Lambay de la stă-pînul lui, lordul Talbot de Malahide, conservatoare şi nu prea la îndemînă cu ai noştri dinspre stăpînire. Avea în gînd

72

73

să întemeieze acolo o chiverniseală de înzămislire să-i pună numele Ompkalos cu obelişte tăiat şi învîrtoşat pe chipul eghipţian şi să aşeze slujba lui cuvincioasă de ţăran liber la zămislirea oricărei muieri de orişice stare şi trai care acolo s-ar apropiia de el şi cu dorinţa de a îşi plini trebuinţele de fire. Banii nu stau la socoteală, zicea, şi n-avea să ia parale pentru osteneală. Fetica din bucătărie cea mai pe­ticită cît şi cucoana îndestulată în văzul curţii, dacă aşa îe-ar fi fost trupeasca potriveală, iară capriţul lor înfierbîn-tat ar fi vorbit cu stăruinţă de a lor cerşire, avea să nime­rească întru dînsul bărbat cinstit pentru fie care. Insă ca hrană le limpezea el cum s-a îndestula cu feluri singure de cartofi aromaţi cum şi de peşte şi de iepuri de pe acolo, că carnea acestor roade-tot fiind de toţi supusă ca ajută­toare celor ce chiteşte el, şi fiartă dar şi friptă cu cîte un fir de ierburi şi cîte un bumb de boabe usturoiate. La astă omilie rostită cu căldură şi stăruitoare jupîn Mulligan şi trase de pe pălărie legătura de basma cu care o ferise. Şi el şi prietenul, părere ar fi fost, îi prinsese ploaia şi daseră ei zor la umblet dar apă tot se revărsase peste ei cum era a vedere pe hainele lui jupîn Mulligan nainte cenuşii şi acum parcă bălţate. Gîndul acesta al lui între acestea cu toţii zicea că e frumos şi dobîndea din inimă euloghia de la unul şi altul doar singurul jupîn Dixon au zis ba, şi întreba cu faţă rînjitoare că ce, avea de gînd să vînză castraveţi la grădinar. Doară că jupîn Mulligan le-a rătezat din băr­băţie la disţipoluşi, luînd vorbă de la clasicii autori care cum îi venise înainte în minte erau de reazăm trainic şi ales la ce supţinea : Talis ac tanta depravatio hujns secuii, O quirites, ut matres familiarum nostrae lascivas cujusli-bet semiviri libiei titillationes testibus ponderosis atque excelsis erectionibus centurionum Romanorum magno-pere anteponunt; iar celor cu duhul mai bont oarecum le îndesea înţelesul ce-l înţelegea cu aligorii din neamul do-bitocesc mai cuvenite la pipotele lor, căpriorul şi căprioa­rele de prin pădure, răţoiul şi cu raţa de prin giurul casii. Sumeţindu-se nu puţin de eleganţia lui, că şi era, ade­vărat, om curăţel la făptură, vorbăreţul îşi pleca acum în­grijirea înspre straie cu vorbe de năduf oarecît fierbinte ]a nestatornicia puterilor văzduhului iar această vreme so-ţietatea nu pregeta în encomii pentru întreprinderea ce

atît de bine o dezvelise. Tînărul jentilom, prietenul, în­veselit prea tare de oarece ce i se nimerise lui, n-avea as-tîmpăr să îi spuie celuia de alăturea. Jupînul Mulligan, ce îşi trecea acum ochii peste masă, întrebă cui se pre­gătiseră peştii şi pîinile acestea şi, văzînd pe strein, s-a plecat cum se cuvine în faţa lui şi a zis, Rogu-vă, doamne, au sunteţi în nevoie de ajutor de breaslă care nouă să ne fie în putinţă a vi-l da ? Care, poftit în acest fel, i-a mulţumit din inimă, şi încă ţinîndu-se cuvincios în departe, i-au răspuns cum venise aici pentru o cocoană, acum trasă în casele lui Horne, care era în potrivirea încercării, sărăcuţa, în munci femeieşti (aici dînd oftat mare) să ştie a afla de ceasul ei de fericire dacă sosise încă. Jupînul Dixon, să ducă vorba într-altă parte, se puse să îl întrebe pe jupînul Mulligan, oare creşterea pîntecului său care se arăta a fi început, de care îl şi rîdea niţeluş, să fi fost semn de îngre-care în de ouăle din cămara pentru boaşe sau pîntece bărbătesc sau se trăgea ca şi la doctorele fanios meşterul Austin Meldon, că avea lup în stumace. în răspuns jupînul Mulligan cu vînt de hohotire în cele mici ale sale, s-a şi plesnit cu coragiu pe sub foaie, zicînd tare iar la faţă mai-muţind-o prea minunat şi de rîs pe Baba Grogan (cea mai exţelinte criatură de parte femeiască doar că ce păcat că e o ţiitoare) : Pîntecele aiastu nkicînd n-a stat să nască bastard. Aşa de veselă cuvîntarea asta că cu toţii în odaie se scuturau ca frunza în vînt de bucurie mare. Şi aşa vo-roavele lor se alergau în chipuri şi măscări asemenea cînd numai se făcu alarmă în cămara din faţă.

Aici ascultătorele, care nu era altul cît şi discipokle din ţara scoţească, om subţirel şi puţinei, albinos cum cî-nepa, s-a gratulat în chipul cel mai frumos cu coconaşul, şi întrerupse povestirea la un loc mai veselilor, dorindu-se de cel care dinainte îi sta la masă cu semn de plecăciune să îi întinză chiupul cu apă repede a rachiului tot dintr-o dată întoarcere de iscodire a capului cereînd (cum nici v.r\ seculum de cuvincioasă împreună petrecere în soţietate n-ar fi adus mişcare mai fromoasă) la care se adăuga echi-valintă numai că protivnică clătire a capului, l-a cercetat pe povestitorele cît ştia el mai pe neocolite a se face d'm cuvinte dacă ar putea să îl împărtăşească cu un pocal din acela. Mais bien sur, noblu streine, a zis voios acela, et

75

miile complhnents. Aista poţi a face şi chiar aplitud este. Lipsea doar paharul acesta să coroneze fericirea mea. Că, ceruri miloase, nu mi-ar mai fi decît fărîmitură în dăsagă şi singur urcior cu apă de isvoară, zic zeu, le-aş strînge şi aş mai găsi în inimă îndemn să caz în genunchi pe pă-mînt şi să dau mulţumire puterilor de sus pentru fericirea împărtăşită mie de Acela care dăruieşte lucrurile bune. Cu vorbele acestea îşi apropiiă pocalul înspre buze, sorbi o gură de voioşie din băutura de întremare, puse rînduială în părul său şi încă, dezgolindu-şi pieptul, a tras afară me­dalioanele care ţinea de sfoară de mătasă şi acolo chipul ce mult îl iubise încă de cînd mîna ei scrisese înăuntru. Privind la acele trăsuri cu o lume de tandreţă, Ha, înăl­ţate Musiu, zise, să o fi văzut domnia ta cum am coprins-o si eu chiar cu ochii ăştia în clipa priincioasă inimii în iia ei frumuşică şi cu băsmăluţă nouă şi fărmăcată (zălog dăruit de sărbătoarea ei, că aşa mi-a spus) atîta în dulce neorînduială şi atîta cu blîndeţe de milă, pre legea mea, senioare, te-ar fi mînat firea iubăreaţă şă te şi dai pe mîna unei asemenea vrăjmaşe sau de nu să te tot sihăstreşti. Cu socotinţă spunea-voi că nu am fost nicicînd atît vînturat la simţiri cît am treit eu. îţi dau mulţumire Ţie Dum­nezeule Ziditorele zilelor mele ! Fericit, de trei ori fe­ricit va fi acela ce făptură atît de înaltă îl va binecuvînta cu consimţirile ei. Oftat de multă dragoste făcu adeverinţă vorbelor acestea şi, aşezînd iar medalioanele la locul său peste piept, ochii şi i-a şters şi iar a dat oftat. Binefăcă-torule Semănător de binefacere pentru toate făpturile Tale, cît de întinse şi de pretutindenea trebuie să fie acele dulci ale Tale tiranii să ţie în frîu şi pe slobozi şi pe legaţi pe barilul cel prost şi pe coconul cel lustruit, pe ibovnicul în protivnicia pătimirii lui năpustite şi încă şi pe cununatul Ia anii lui mai copţi. Dar cu adevărat, cucoane, mă în­depărtez de la puntul meu. Ce sînt amestecate şi nesăvîrşite bucuriile noastre de sub lună ! Blăstem ! De-ar fi fost pre-ştiinţa cea înţeleaptă să îmi fi fost amintire a fi luat cu mine şi mintria ! Lacrimi îmi dau gîndind la asta. Că atunci, măcar să fi potopit de şapte ori, nici unul n-am fi fost nici cu un dram isterisiţi. Da ce stau eu să zic, strigă plesnindu-se cu mîna peste fruntea sa, şi mîine mai e treabă şi, tune-ar să tune. ştiu eu marchand de capotes, Musiu

76

Poyntz, de la care să iau pe o livre imurliuc franţozesc în-căpătoriu cît să proteguiască pe cocoană de orce udătură. Na, că nu, strigă atunci îndoitoriul, adăogîndu-şi vorbirea, prietenul meu Musiu Moore, călătoriu de toate încercările (care am şi închinat dimpreună avec lui un clondiraş în soţietatea celor mai luminaţi din oraş), mi-a adeverit că la Capul Horn, venire biche, au ei acolo ploaie care le udă pe toate, pînă şi caftanul cel mai grozav. Udeală de atîta violinţă, zicea, sans blague, a mînat cu grabnica moarte pe ceea lume mulţi fără noroc. Păi ! O livre ! strigă la acestea Monsieur Lynch. Fleacuri din astea sînt prea scump plătite şi ia o para. Un cortelu, să nu fie mare nici ca o mînătîrcă, şi tot e bun ca zece cepuri din astea de stătut ploaia. Femeia care îşi ştie mintea ei în aşa ceva nu se înfăşoară. Kitty drăguţa mea zicea încă astăz că mai drag îi e să joace în potop cît să se usuce ca de arşiţă în arca de mîntuială ca aceasta că, cum mă trăgea la aten­ţiune (cu roşaţâ de ispită şi amăgindu-mi la ureche chiar de nu era nimenea să spioneze vorbele ei decît fluturaşi ameţiţi colo şi colo), cocoana Firea cu bună a ei cuvîn-tare zeiască, a semănat în inima noastră şi de atunci se şi ştie asta în toată genera că ily a deux choses pentru care curăţia goliciunii straiului nostru strămoşesc al lui Adam, ce în alte împrejurări ar fi ca batjocură de cuviinţă, cel mai de bine, ba chiar singur el chiar, veşmînt. Dintîi lucru, zicea (şi aici filosoafa mea frumoasă, cînd eu o rezemarn să suie în rădvan, ca să mă facă să iau aminte, uşure îmi gîdila cu vîrful limbei cămările dinspre afară ale ure­chii), cel dintîiul este la scaldă... dar aici un clopoţel dete zvon subţire în hală şi acest fel scurtă vorbirea care atît făgăduia de frumos să podobească bogăţia noastră de cu­noaştere.

în desimea de rîsete deşerte a acelor strînşi acolo, deodată s-a zuruit un clopoţel şi cînd steteau toţi făcînd congiunturi ce pricină să aibe lucrul slujnica Callan se arătă şi. vorbind unele vorbe cu glas scund cătră tînărul cucon Dixon, merse apoi cu plecăciune adîncă la soţietate. Presenţa doar şi o singură clipită în partida aceasta de orgiaşti a unei femei îndănuită cu toate darurile de sfială şi cît serioasă cum şi în frumuseţă avută a tăcut zicerile şăguitoare şi a celor mai aprinşi de mari pofte însă

77

plecarea ei a fost semnal de năvălire de vorbe surepe. Ce mai pe cinste arătare, a zis Costello, slăbănog ce se aiurise de tot de vinuri. Măiastră viţică ! Mă încumet să zic că ţi-a şoptit randevu. Ce spui, dine ? Ştii feluri de a face cu ele ? Falnic flăcău. Ştiu o mulţime, a zis cuconul Lynch. Fel de a fi grijuliu şugubăţ ca şi cum ai sta pe lîngă pat aşa se face în spitalul mumelor. En spune, adică doctorele O'Gîlgîl nu le cam furnică el pe măicuţele aici pe sub bărbie ? Adevărat pe mîntuirea mea ştiu asta de la Kitty care a tot fost aici slujitoare şapte luni de zile. Doamne păzeşte, doctorule, a ţipat învăţăcelul cu surtuc primă-văratic, maimuţind chicot femeiesc şi gudurare neruşinată din tot trupul, cum mai năcăjăşti matale pe orişicine ins cînd te pui mai dinadins ! Ce mai voinicos ! En te uită, tremur ca frunza. Păi eşti mai zburdalnic ca popa Sătepup drăguţul, aşa eşti ! Să-mi stea oala asta în gît, a strigat şi Costello, dacă femeia nu e pornită către familie mare. Ştiu eu cucoană care se umflă a naibii numai ce-mi arunc ochii pe ea. Tînărul gerah, între acestea, se sculă de la masă cerînd adunării iertare că merge însă grijitoarea îi spusese că este nevoit înăuntru. Miluitoarea providenţă cu harul ei se îndurase să termine caznele cocoanei care era enceinte şi le ţinuse cu curagiu atîta vreme spre lauda ei şi acum născuse prunc băiat săltăreţ. Lipsă îmi e de tot de paţienţă, zicea, faţă de cei care fără minte să se mai însufleţească sau fără învăţătură să se instruiască, scuipă pe o epangheimă de îmbonătăţire care, reverinţă fie dată Domnului, este puterea cea mai mare sprea a aduce fericirea pe pămînt. Mă încredinţez să spui că de ar fi nevoie aş aduce roi de mărturisitori pentru exţelinţa acestui nobel exerţiţ care, lasă că nu e vorbă goală, ci şi trebuie să fie un incitatoriu glorios în pieptul omului. Să-mi piară din ochi. Cum asta ? Să îndefăimezi una ca ea, amabila doanzelă Callan, care sculă de preţ pentru secsul ei este şi mirarea celui al nostru şi aceasta în ceas din cel mai greu care se poate întîmpla unui nevol­nic prunc al ţarinii ? Gînd pocit! Mă ia frigul cînd mă gîndesc ce poate să mai fie înainte cu această stirpe în care dau astfel seminţele răotăţii şi care nu cunoaşte cinstirea mumei şi fecioarei în casa lui Horne. Uşurîndu-se

78

de aceste mustrări îi salută el pe cei strînşi acolo şi lungi pasul către uşă. Glasuri de îndemn la asta suin» de la cu toţii şi ziceau unii să îl şi ţipe afară pe beţivanul fără zăbavă mare, urmare care s-ar fi şi făcut şi plata cuvenită numai ar fi luat pentru vorba lui rea dacă el nu şi-ar fi scurtat prihana punînd cu suduială scîrboasă (că înjura cu toată gura) că el era viţel vrednic în turmă. Să mă tăieţi, zicea, chiar acestea au fost totdeauna simţămintele lui Frank Costello care de mic am fost dăscălit că cinsteşte pe taica şi pe maica care cea mai bine se destoiniceşte să întindă plăcinta sau să facă de grabă fiertura şi aşa să-mi ajute Dumnezeu că îmi aduc aminte cu dragoste la inimă. Caută însă să ne întoarcem acum la sinorul Bloom care, de la intrarea dintîi aici, luase aminte de unele batjocuri fără ruşine ce el, însă, le lăsase ca fiind roade ale etatei care în genere este acusată că nu cunoaşte pietatea. Acele tinere cioturi, adevărat este, erau iscaţi la estravaganţa ca nişce copii crescuţi prea dingrabă ; cuvintele discuţi-unii lor tumultuoasă era dificil a le pricepe şi nu deseori erau plăcute ; oraţiile de necuvinţă şi ultragiu erau de acest fel că mintea i se zburlea împotrivă ; şi nu erau cu respect simţitoare la buna-cuvinţă cu toate că sorbirea lor de multe rachiuri tari le mai era de iertare. Cuvintele lui sinor Costello nu erau limbagiu bine venit lui că se îngreţoşase de scîrboşenia aceluia ce i se părea creatură cu urechile clăpăuge de păcătoşenie borîtă înainte de cunu­nie şi scuipată cu dinţii rinjiţi şi picioarele înainte pe lume, care şi însemnele cleştilor de moşire pe căpăţîna lui întăreau această impresiune, ca să îl ducă cu mintea şi la veriga lipsă din lanţul creaţiei după care orbecăise şi mintosul repaozatul sinor Darwin. Acuma trecuse el de mijlocul anilor care omului îi sînt hărăziţi prin miile de aventuri ale vieţii, şi fiind dintr-un neam cu fereală şi el însuşi om de pregiudecată osebită, se îndemna în inima sa să pună frîne tulburărilor mîniei crescătoare şi, oprin-du-le cu cumpăneală socotită, să hrănească în sufletul său acel belşug de îngăduinţă la care minţile joase rid, pe care pripiţii în judecată o despreţuesc şi pe care cei mai mulţi muritori altfel nu o cred decît o slăbiciune care să fie suferită şi numai suferită. Pentru aceia care îşi croiesc

79

deşteptăciunea pe spinarea gingăşiei femeieşti (obicinu-inţă la care el nu consimţea) pentru aceia el nu le dădea nici dreptul de a ţine de tradiţia unui om de bună creştere ; în vreme ce aceia care, pierzînd ei orice ruşine, nu mai avea ce pierde, le mai rămînea leacul experienţii care să le înfrîngă insolenţa şi să o bată într-o retragere grăbită şi fără glorie. Nu că i-ar fi lipsit să ţină în simpatie pe nişte tineri fugoşi care, fără să le pese de schimele bătrînilor sau de murmurările încruntaţilor cată mereu (ctim spune în caste cuvinte Sfînta Scriptură) să mănînce din pomul oprit dar nici nu mergea atît de departe încît să uite bunacrestere oricare ar fi fost împregiurarea faţă de vreo doamnă de neam bun care era la legiuitele prile­juri. Ca să încheiem, cînd din vorbele surorii sperase o rapidă naştere, era, cu toate acestea trebuie să o mărturi­sim, nu puţin alinat de novela că deslegarea astfel ogurată după suferinţă atîta de aspră dovedea şi astă dată de îndu­rarea ca şi de bunătatea Fiinţei Supreme.

Consecuinte in acquesta se dezveli ellu la minte spre celu de aproape dicendu que, a esprima concepciunea sa despre tote, opiniunea sa (quare pote nu avea dispensă a o dice) era qua a nu am juisa oarecine de acquesta cea mai noua novella a fructiferarii confinamentului acquelleiea quare prin atâta labore fusese innocenta de ori ce culpa a fi de o gelidă minte şi de frigid ingeniu ar însemna. Cochetul juvene dise qua sociul fuse acquellu quare en acquesta posiciune o pusese or en puţin ellu se fi fostu dacă nu altfeliu ea se nu fi fostu matroana ephesiana. Sunt a ve aduce la sciinţă, a dis D. Crotthers, lovindu tare peste masa se evoce un resonantu eccho de emphasis, betranul Domnemilueşce a fostu din nou astedzi aicea, un venerabile cu barbete, forneindu pe nasu cerinţă se aibe diallogare cu Gulielmina, trezorele meu, cum ellu o appeleaze. Chiemare i-amu fecutu se stea en pregătire deoarece evenimentele este a se adduce quarîndu. Aha ! me accordezu cu dom­niile vostre. Nu am decât a da laude virilei potente acques-tui capricornus betran quare enca se a făcutu capabil a esmulge altu pueru den dansa. Unanimi detere laude la acquesta, fiequare en feliu particulara, enca juvenele acquellasi da cu opiniunea sa anteriore qua altulu şi nu

80

conjugele damei, fuse berbatulu se umple golulu, vide clericu en cannone, servessu (de virtute) sau vendatoriu vagantu de bunuri quare en orice casa trebuitoare sunt. Singullarites, communa ospitele en sine, admirabila inegalata facultate de metempsychosis quare toţi o aveau, qua şi dormitoarele unde nascere se face şi sala de disceciune m edicalicească locu de didascallie pentru acqueste frivoliteţi se fie, qua en o singura clipita de timpu acquest feliu de amanţi ai dilecţiei se agiungă practicanţi ai artei de omeni de tota eminenţiia appreţuită cea mai estimate. Quare, a fecutu addenda, pote en a allevia simţimintele multu ferrecate quare îi appase făcu acquesta căci am fecutu observaciunea frequente qua paserile deopotrivă la un loc cânta.

Dar cu ce potriveală, se va pune întrebarea, de la nobilul comite, suzeranele său, acest strein, pe care privilegiul unui slăvit prinţip îl ridicase în drepturi de obşte, se întemeiase singur lord protectore al politisului nostru interne ? Unde este gratitudinea pe care loialitatea să o fi consiliat ? în resbeliul care decurînd fusese oare nu oareşicînd enmiul făcea înaintare vremelnică cu agiuto-riul boambelor sale, acest proditoriu a lor săi lua acel pri­lej ca să slăboade arteleria sa împotriva imperiului unde el nu este decît trecător suferit şi aceasta şi tremurînd pentru siguranţia răntelor sale ? A uitat el oare de aceasta aşa cum a uitat şi benefiţiile ce le-a avut ? Sau să fie că de la a fi îngăimat pe alţii a ajuns în fine sieşi singur amăgitoriu aşa cum este, de nu negreşte spusa lumii, al lui sieşi şi singur desfătătoriu ? Departe de gîndul curat să răzbească cu de-a sila iatacul de culcare al unei dame digne de tot respectul, fiica unui maior eroe, sau să arunce cele mai nedesluşite răsfrîngeri pe oglinda virtuţilor sale dară dacă el stîrneşt'e atenţia într-acolo (cum ar fi fost cu mult interesul său să nu facă) atunci fie. Nefericită parte femeiască prea îndelung şi prea cu statornicie refuzată înaintarea ei legiuită ca acum să mai asculte rugăciunile lui cu vreun alt simţămînt decît despreţul sarcastic al des-peraţiei. Sade el să vorbească, păstrătoriu al moralei, pe­lican hrănindu-se din pioşenia lui, care nu a făcut scrupule, cu uitare de legătuinţele firii, să cerce faptă necuvincioasa

31

cu o femeie slujnica scoasă dintre prostime. Ba încă, de n-ar fi fost măturoiul cumetrei să-i stea de înger păzito-riu ar fi mers cu ea cum a fost cu Hagar, eghipţianca ! în problemul cu păşunile răotatea lui în răspăr este ştiută ele toţi şi dl. Cuffe fiind marture a dobîndit de la un fer­mier supărat suduială usturătoare aşezată în vorbe cît neocolite şi la fel de ţărăneşti. Nu îi sade bine să predice asenune scriptură. Nu e pe-aproape de casa lui ogoru-n paragină că nu s-a priceput să dea brazdă ? Oarecare nă­rav care la adoliscinţă e de ruşine i-a intrat în fire şi îi aduce ocară la anii lui copţi. Şi dacă se ţine ţinut să dea din leacurile lui de hagialîc în omilii şi apoftegmuri cu bănuială ca să cerce să tămăduiască o generaţie de risi­pitori fără grijă să vază mai bine ca urmările lui să se potrivească cu dogmele pe care le rodeşte acuma în pîn-tece. în pieptul său conjugal se odihnesc taine pe care curăţia se sfieşte a le vorbi. Ademenirile neruşinate ale vreunei frumuseţi veştejite poate să-l mai mîngîie de soaţa nemaicercetată şi dedată cîesMnărilo'r dar să se ştie că povăţuitorele acesta mai nou al moraliceştilor învăţă­turi şi vraci vindecător de boale este numai bine copaciu esotic care. atunci cînd stă în rădăcină la el în oriente, poate a creşce şi a înflori şi în prisosinţă de balsamuri nu­mai că, mutat sub soare mai cumpănit, şi-au mai risipit rădăcinile din vlăguirea de odinioară şi zeama ce iesă din el e stătută, borşită şi nelecuitoare.

Mujdelea s-a făcut cunoscută cu uzul subţire aminti­tor de ţeremonialul de la Sublima Poartă de către a doua slujnică spitalicească spre ofiţirul doctoricesc de huzuret, carele la rîndul său au cumunit diputăţiei că se născuse clironom. Cînd el se depărtase în apartamenturiîe femeieşti să stea de faţă la temenelele prescrise de după nască torie dimpreună cu locotenent domnesc şi sfetnicii de taină, tă­cuţi ţinîndu-se în istoveală şi aprobare unanimă, diputa-ţii, fierbînd de lungimea şi solemnitatea priveghiei lor şi sperînd că fericita ocasiune avea să palieze o licenţie ce absenţa deodată a slujnicei şi a ofiţirului o făcea mai les­nicioasă, prorumpse în svon de glasuri. In darn vocea dlui ticluitoriu Bloom se auzea streduindu-se să insis-teze, să moaie, să frîne. Momentul era prea propice pen­tru desvelirea acelei retorici ce părea a fi singura trăsură