James Joyce Ulysses Copyright by James Joyce Shakespeare and Company 12, Rue de l'Odeon, 12 Paris, 1928 Toate drepturile asupra acestei versiuni sînt rezervate Editurtf univers. Ulise

43

De. Cine ştie de ce-or fi zburînd aşa. Insecte ? Albina aia săptămîna trecută care-a intrat în cameră şi se juca cu umbra ei pe tavan. Poate-o fi fost aia care m-a-nţepat pe mine, şi-a venit îndărăt să vadă. Şi păsările nu-nţelegi niciodată ce spun. Ca şi noi cînd vorbim aşa să facem con­versaţie. Şi cu zice ea şi zice el. E ceva curaj ? Trebuie să zboare peste ocean şi-ndărăt. O grămadă trebuie că mor în furtună, pe firele de telegraf. Groaznică viaţă mai au şi marinarii. Monştrii ăia de transatlantice care plutesc aşa pe-ntuneric, şi mugesc ca nişte vaci ale mărilor. Faugh a ballagh. Dă-te la o parte, dracu să te ia. Alţii în coji de nucă, cu pînza cît o batistă, vînturaţi ca nişte dopuri cînd suflă vîntul de furtună. Şi-nsuraţi. Uneori plecaţi cu anii la capătul lumii undeva. N-are capăt de fapt, pentru că-i rotund. Neveste în fiecare port, se spune. Aia zic şi eu ca are caracter dacă stă şi-aşteaptă pînă se-ntoarce Johnny al ei iar acasă. Dacă se mai întoarce vreodată. Stă şi-adul­mecă porturile pe sub coadă. Cum poate să le placă ma­rea ? Şi totuşi le place. Sus ancora. Şi-odată plecă cu un scapular sau o medalie la gît să-i poarte noroc. Şi ? Parcă tephilimul nu cum îi zice pe care tata lui tata săracul îl avea pe uşă să-l atingă. Asta ne-a scos din Ţara Egiptului şi din casa sclaviei. E ceva în toate superstiţiile astea pen­tru că dacă ieşi afară nu se ştie ce primejdii. Atîrnaţi de cîte-o scîndură sau călare pe-o grindă, luptîndu-se pentru viaţa lor, cu colacul de salvare la brîu, înghiţind la apă sărată, şi asta-i ultima lui scăpare pînă vin rechinii şi—1 înşfacă. Peştii or fi avînd rău de mare ?

Şi pe urmă calm, linişte, frumos, fără un nor, apa li­niştită, placidă, echipajul şi marfa mici fărîme, în lada cea mare a lui Davy Jones. Şi luna care se uită de sus. Nu-i vina mea, o, tu, care-ţi dădeai atîta importanţă.

O rachetă prelungă rătăcită urcă în sus pe cer dinspre bazarul lui Mirus în căutarea fondurilor pentru spitalul Mercer şi se sparse, arcuindu-se-n jos, răspîndind un bu­chet de stele violete mai puţin una care era albă. Plutiră, căzînd ; se stinseră. Ceasul păstorului, ceasul cînd o ţii de mînă ; ceasul întîlnirii. Din casă în casă, cu bătaia lui du­blă întotdeauna bine venită, trecea poştaşul de ora nouă seara, cu lampa de licurici la centură, licărind ici şi co!o printre gardurile vii de laur. Şi printre cei cinci arbori

44

tineri o lampă cu fitil sus ridicată aprinse felinarul de pe terasa Leahy. Şi pe lingă ecranele ferestrelor luminate, prin faţa grădinilor simetrice un glas ascuţit se depărta strigînd, jeluindu-se parcă : Evening Telegraph, ediţie specială ! Rezultatul ! cursei Cupa de aur ! Şi din uşa casei lui Dignam ieşi în fugă un băiat şi strigă. Zvîcnind liliacul zbura încoace, zbura încolo. Departe peste nisip urca tîrîş fluxul, cenuşiu. Howth se aşeză să aţipească obosit de zi­lele lungi, de rododendronii şi gîngureala lor (el era bătrîn) şi simţea bucuros briza nocturnă mîngîindu-i blana de fe­rigi. Zăcea întins dar îşi deschise un ochi roşu neadormit respirînd adînc şi încet, somnoros dar treaz. Şi departe pe ţărmul de la Kish nava ancorată clipea făcîndu-i cu ochiul domnului Bloom.

Ce viaţă trebuie să aibă oamenii ăştia acolo, bătuţi în cuie în acelaşi loc. Comisia pentru farurile irlandeze. Pe­nitenţă pentru păcatele lor. Şi garda coastelor. Rachete şt tunuri şi geamanduri şi bărci de salvare. Ziua aia cînd am fost în excursie la Erin's King, şi le-am aruncat sacul cu ziare vechi. Urşii la grădina zoologică. Urîtă plimbare. Nişte beţivani ieşiţi să-şi mai vînture ficatul. Vărsînd peste bord să dea de mîncare la heringi. Greţuri. Şi femeile, cu frica de Dumnezeu scrisă pe feţele lor. Milly, n-a dat nici un semn că i-ar fi fost frică. Cu fularul albastru desfăcut, şi rîdea. Nu ştiu ce-i moartea la vîrsta aia. Şi pe urmă, stomacul lor e sănătos. Să nu se rătăcească, de asta le e frică doar. Cînd ne-am ascuns după copac, la Crumlin. Nu vreau. Mama ! Mama ! Copii pierduţi în pădure. Şi-i sperii şi cu măştile. îi azvîrli în sus în aer şi-i prinzi. Te omor. E glumă, măcar pe jumătate ? Sau copii cînd se joacă de-a războiul. Sînt serioşi de tot. Cum pot oamenii să ţintească cu puştile unii într-alţii ? Uneori chiar se descarcă. Săracii copii. Singurele lor necazuri rujeola si urticarea. Curăţenia cu calomel cînd i-am luat eu pentru asta. După ce s-a făcut mai bine, a adormit cu Molly. Are dinţii chiar la fel şi ea. Ce le place lor ? Altele ca ele ? Dar dimineaţa cînd fugea după ea cu umbrela.

O altă ea însăşi ? O alta ca ea însăşi ? Poate ca să n-o doară. I-am luat pulsul. Ticăia. Ce mînă mică avea, acuma e mare. Dragă dragă Papii. Tot ce poate să-ţi spună o mînă cînd o apuci. îi plăcea să-mi numere nasturii de la veston.

45

Primul ei corset, mi-aduc aminte. M-a făcut să rîd cînd am văzut-o. La început nişte sini aşa micuţi. Cel din stingă e mai sensibil, cred. Şi-al meu la fel. Mai aproape de inimă. îşi pun umplutură dacă e moda să fie grase. Dure­rile noaptea cînd îi creşteau, mă chema, mă trezea. Ce speriată a fost cînd i-a venit prima dată. Săracul copil ! E-un moment curios şi pentru mamă. Ii aduce aminte de cînd era şi ea fată.

Gibraltar. Priveliştea de pe Buena Vista. Turnul lui O'Hara. Păsările de mare ţipînd. Maimuţa aia bătrînă de Barbaria care şi-a mîncat toată familia. La apusul soare­lui, salva de tun pentru soldaţi ora stingerii... Privea în larg peste mare cînd mi-a spus. O seară ca asta, dar lim­pede, nici un nor. întotdeauna mi-am închipuit că am să mă mărit cu un lord sau un domn de familie, cu un yacht particular. Buenas noches senorita. El hombre ama la mu-chacha hermosa. De ce pe mine ? Pentru că erai aşa de­osebit de ceilalţi.

N-am să stau doar toată noaptea aici ca o moluscă din alea care se lipesc de stîncă. Vremea asta te amorţeşte. Trebuie să se apropie de nouă după cum se întunecă. Să merg acasă. Prea tîrziu pentru Leah, Lily din Killarney. Nu. S-ar putea să fie încă. Să trec pe la spital să văd. Sper c-a născut. Am avut o zi lungă. Martha, baia, înmormîn-tarea, casa cheilor, muzeul cu zeiţele alea, cîntecul lui De-dalus. Pe urmă scandalagiul ăla de la Kiernan. Dar i-am zis-o şi eu atunci. Nişte beţivani numai gura de ei. Ce i-am zis despre Dumnezeul lui l-a cam usturat. E-o greşeală să dai şi tu cînd dă el. Sau ? Nu. Ăştia ar trebui să se ducă acasă şi să rîdă singuri de prostiile lor. întotdeauna se strîng să bea cît mai mulţi laolaltă. Le e frică să rămînă singuri ca un copil de doi ani. Dacă m-ar fi atins. Dar să mă pun în locul lui. Atunci nu mai pare aşa de rău. Poate că n-a vrut să mă lovească. De trei ori ura pentru Israel. De trei ori pentru cumnata cu care se tot laudă el aia cu trei dinţi în gură. Acelaşi gen de frumuseţe. Cu o babă ca asta chiar ţi-ar face plăcere să-ţi bei ceaiul împreună. Sora nevtstei sălbaticului din Borneo care tocmai a venit la oraş. închipuie-ţi aşa ceva dimineaţa în zori să-ţi iasă deodată în faţă. Fiecare cu gustul lui cum zicea Morris cînd a sărutat viţelul de aur. Dar Dignam i-a pus capacul.

46

Casele îndoliate sînt aşa de deprimante pentru că nu ştii niciodată. Oricum ea are nevoie de banii aceia. Trebuie să trec pe la văduvele scoţiene cum i-am promis. Ciudată denumire. Iau ca de la sine înţeles că noi o să dăm în pri­mire întîii. Văduva de luni era în faţă la Cramer care se uita la mine. Pe săracul bărbatu-su l-a îngropat dar acum o duce bine cu recompensa. Părăluţa ei de văduvă. Şi ? Ce-ai fi vrut să facă ? Trebuie să meargă şi ea înainte. Pe văduvi nu-mi place de loc să-i văd. Par aşa părăsiţi. Săracul O'Connor nevastă şi cinci copii otrăvit cu stridii aici. Ca­nalizarea. Fără nici o speranţă. Vreo matroană cu inima bună cu pălărie ca un castron să-l dădăcească. Să-l ia-n remorcă, cu faţa ca o lună şi şorţ cît toate zilele. Panta­lonaşi de damă cenuşii de flaneluţă, trei şilingi perechea, ocazie excepţională. Urîţică şi iubită, iubită pe toată viaţa, aşa se zice. Urîtă : nici o femeie nu crede că e aşa._Să iu­bim, să minţim si să fim frumoşi căci mîine murim. II tot văd cînd şi cind umblînd de colo pînă colo tot căutînd să descopere cine şi-a bătut joc de el. K.k. : caca. Asta e soarta. El, nu eu. Şi cu cîte-o prăvălie se întîmplă aşa am văzut. Pare s-o bîntuie un blestem. Am visat azi noapte ? Stai niţel. E ceva încurcat. Ea avea papuci roşii. Turceşti. Purta pantaloni. Să zicem că ea îi poartă. Mi-ar place s-o văd în pijama ? Greu de răspuns. Nannetti a plecat acum. Nava poştală. Acuma-i pe lîngă Holyhead. Trebuie să pun mîna pe reclama aia cu Keyes. Să mă ţin de Hynes şi de Crawford. Fustiţa pentru Molly. Are ce pune-n ele. Ce-i asta ? S-ar putea să fie bani.

Domnul Bloom se aplecă şi ridică o bucată de hîrtie de pe plajă. O apropie de ochi privind atent. Scrisoare ? Nu. Nu văd să citesc. Să mă duc mai bine. Mai bine. îs obosit de tot să mă mai mişc. O pagină dintr-un caiet vechi. Toate gropile astea, pietricelele. Cine poate să le numere ? Nu ştii niciodată ce poţi să găseşti. Sticlă cu o istorie întreagă înăuntru cu o comoară aruncată de pe o corabie naufra­giată. Colete poştale. Copiii întotdeauna le place să arunce lucruri în mare. încredere ? Pîine aruncată în valuri. Ce-i asta ? o bucată de lemn.

O ! M-a dat gata femela asta. Nu mai sînt aşa tînăr. Are să mai vină aici mîine ? S-o aştept undeva toată viaţa.

47

Trebuie să se întoarcă. Şi ucigaşii se întorc. Şi eu am să mă-ntorc ?

Cu băţul său domnul Bloom răscolea încet nisipul la picioarele sale. Să scriu un mesaj pentru ea. S-ar putea să ţină pînă mîine. Ce ? Eu.

Vreunul cu labe mari să calce peste el dimineaţă. N-are rost. îl spală apa. Fluxul vine pînă aici era o baltă lingă piciorul ei. M-aplec, îmi văd faţa acolo, oglindă întune­cată, suflu pe ea, tremură. Toate stîncile astea cu linii şi cicatrice şi litere. O, transparentele astea ! Şi pe urmă ele nici nu ştiu. Ce înseamnă cuvîntul acela. Ţi-am spus că eşti un băiat rău pentru că nu-mi place. SÎNT. UN.

Nu-i loc. Las-o baltă.

Domnul Bloom şterse literele cu gheata sa înceată. în nisip n-are nici un rost. Nu creşte nimic în el. Totul se pierde. Nu-i nici un pericol să vină vreun vapor mai mare aici. Doar şalupele de la Guinness. Ocolul lui Kish în opt­zeci de zile. Pe jumătate dinadins.

îşi aruncă pana de lemn. Băţul căzu în nisipul noroios, se înfundă. Uită-te, dac-ai fi încercat să faci aşa ceva o săptămînă întreagă, n-ai fi reuşit. Şansă. Nu ne vom mai întîlni niciodată. Dar a fost frumos. Adio, draga mea. M-a făcut să mă simt atît de tînăr.

Un somnuleţ acum dac-ar fi. Trebuie să fie aproape nouă. Vasul de Liverpool a plecat de mult. Nici măcar fumul. Şi ea poate să. A şi făcut-o. Şi Belfast. Nu mă duc. Fuga acolo, fuga înapoi pînă la Ennis. El n-are decît. Să-nchid ochii un moment. Dar n-am să dorm. Ca un vis. Dar nu se repetă niciodată la fel. Iar liliacul. Inofensiv. Doar cîteva.

O draga de tine toată micuţa ta fetie albă în sus am văzut cum murdară pantalonaşii m-a făcut să fac dra­goste lipicioşi acuma noi doi urît urît Grace draga mea ea cu el pe lîngă pat mă-tu-n-pisoză volănaşe şi Râul să par­fumeze părul negru al nevesticii tale forme pline sub gră­sulia senorita ochii tineri Mulvey durudilii anii visurile se reîntorc pe sub coadă Agendath ameţit tot de iubire şi mi-a arătat ea la anul în pantalonaşi se-ntoarce ea iar ea iar.

48

^; Un liliac zbură. Aici. Acolo. Aici. Departe în noaptea cenuşie sună un clopot. Domnul Bloom cu gura deschisa, cu gheata stingă îngropată în nisip pe o parte, se întinse, respirînd adînc. Doar cîteva.

Cucu Cucu Cucu

Ceasul de pe consola căminului în casa parohială îşi cîntă ora în vreme ce canonicul O'Hanlon şi părintele Con-rov şi reverendul John Hughes S.J. îşi beau ceaiul cu pune de secară şi unt şi cotlete de miel cu sos discutînd despre.

Cucu Cucu Cucu

Pentru că era o păsărică un cănăraş care ieşea din că­suţa lui mititică să spună cit e ora aşa cum văzuse Gerty MacDoweîl atunci cînd fusese acolo pentru ca ea era iute să prindă lucruri din astea, aşa era Gerty MacDoweîl, şi ea văzuse imediat că domnul acela care părea străin şi care şedea pe stîncă uitîndu-se la ea era

Cucu Cucu Cucu.

Deshil Holles Eamus. Deshil Holles Eamus. Deshil Hol-les Eamus. ²

Sloboade întru noi, strălucitorule, luminatule, Horhorn, înroditor şi rod al pîntecului, sloboade întru noi, strălu­citorule, luminatule, Horhorn, înroditor şi rol al pîntecu­lui, sloboade întru noi strălucitor, luminatule, Horhorn, înroditor şi rod al pîntecului.

Hopşaşa, băiat e băiat, hopşaşa ! Hopşaşa, băiat e băiat, hopşaşa ! Hopşaşa, băiat e băiat, hopşaşa.

49

Pretutindeni ascuţişul minţii acelui om este cîntărit ca prea puţin străbătător faţă de orişicare din treburile ţinute ca cele mai profitabile de către muritorii cu înţe­lepciune înzestraţi întru învăţătură adică al celui care este ignorant în ceea ce învăţaţii cei mai mari în doctrină şi care cu siguranţa prin această podoabă a înaltei lor minţi meritînd preţuire susţin cu constanţă atunci cînd cu a tu­turor consimţire afirmă că toate aceleaşi rămînînd prin nici o splendoare către afară nu este prosperitatea unei naţiuni mai cu forţă dată la iveală decît deopotrivă cu cît merge mai departe tributul îngrijirii sale faţă de con­tinuitatea proliferantă ceea ce relelor le este origine dacă absentă şi cînd în chip fericit prezentă constituie semnul neîndoielnic al binefacerii necorupte a naturii atoatepu-tincioase. Căci cine este cel care orice de vreo însemnătate oarecare a priceput şi să nu fie simţitor că această splen­doare către afară poate fi doar vestmîntul unei realităţi noroioase înspre jos tinzînd sau dimpotrivă cine să fie într-atîta neînluminat încît să nu se dumirească precum că tot astfel cum nici o dăruire a firii nu poate lupta împo­triva binefacerii înmulţirii la fel se cuvine ca oricare ce­tăţean prea cumsecade să fie îndemnul şi povăţătuitorul semenilor săi şi să tremure ca nu cumva ceea ce în trecut fusese început în chip excelent de naţiuni să nu ajungă poate în viitor să fie desăvîrşit fără o asemănătoare exce­lenţă dacă cine ştie ce moravuri lipsite de modestie ar izbuti să strămute treptat cinstitele tradiţii din strămoşi transmise într-o atîta coborîre încît ar fi fost să fie peste măsură de îndrăzneţ acela care cu sfruntare să se ridice întru a zice că nu poate fi o mai odioasă crimă pentru oarecine decît să împingă în nepăsarea uitării acea evan­ghelie deopotrivă poruncă şi făgăduinţă care pentru ure­chile tuturor muritorilor la profeţia prisosinţei sau la ame­ninţarea scăzămîntului mereu a adăugat nedespărţită puterea mult lăudată de a procrea in chip iterativ ?

Nu pentru asta aşadar ne vom minuna dacă, aşa cum povestesc cei mai buni dintre istorici, printre celţi, care nimic din ceea ce nu era prin natura sa însăşi admirabil nu admirau, arta hipocratică a fost ţinută la mare cinste. Ca să nu vorbim de bolniţe, leprozerii, băi de aburi, gropi de pe vremuri de ciume, cei mai mari doctori, alde

50

O'Shiel, O' Hickey, O'Lees, au aşternut cu rîvnă osebitele căi prin care bolnavii şi cei pe care boala i-ar fi cuprins iarăşi şi-au regăsit sănătatea fie că suferinţa le-ar fi fost tremuriciul, lingoarea sau boala împărătească. Sigur că în orice treabă obştească care în sine înfăţişează cîtuşi de puţină gravitate pregătirile trebuie să fie pe măsura în­semnătăţii şi astfel un plan a fost de către ei întocmit (că dintr-o prevedere sau din coacerea înţelepciunii e greu de spus care lucru vederile neîntocmai a celor mai tîrziu întrebîndu-se în asta neajungînd pînă astăzi să se potri­vească spre a-l face limpede) cu ajutorul căruia faptul maternităţii era atît de mult îndepărtat de orice putinţa întîmplătoare încît orişice îngrijire pătimitoarea ar fi cerut în acel dintre cele mai grele ceasuri pe care le în-tîmpină femeia şi nu numai pentru cea din îmbelşugare îndestulată ci şi pentru cea nefiind îndeajuns de avută în bani că doar cu parcimonie şi deseori nici chiar cu par­cimonie nu mai puteau subsista îi era din toată inima şi în schimbul unei răsplătiri deloc considerabile dădută.

Pentru ea nimic chiar de atunci şi de atunci înainte nu mai era în nici un fel în stare să-i fie dăunătoriu căci aşa simţeau mai ales toţi cetăţenii că dacă n-ar fi fost mame proliferante cîtuşi de puţin n-ar fi fost să fie îm­belşugare şi tot astfel cum primiseră vecinicia zeii iar muritorii puterea zămislitoare ca să le fie de folos iară pe ea văzînd-o, cînd făptuirea era astfel încît se făcea să fie, născătoarea într-un car într-acolo purtînd-o dorinţă nesfîrşită în sinea lor unul pe altul stăruind întru ea ca să fie primită în acea casă. O, lucru al naţiunii prevăză­toare nu numai atunci cînd a fost văzut înfăptuindu-se ci şi chiar atunci cînd e povestit demn de laudă că ei de dinainte se purcedeau să o vadă mamă, că ea datorită lor dintr-o dată începuse să se simtă fiind pe cale de a fi în acest chip de îngrijiri împrejmuită.

Naintea născătorii noroace avea pruncşorul. Prins încă în pîntece preţuire prea mare precîştiga. Şi fieştecare lu­cru se cădea de făcut cît mai bine în nevoi de acestea aşa se făcea. Culcuş de soaţe slobozitoare încongiurat cu bu­cate din cele mai dătătoare de sănătate şi întru tihnire aşternuturi nespurcate ca şi pentru slobozirea pruncului să fie acuma făcută şi cu înţeleaptă prevedere pritocită ;

51

ci întru aceasta nu puţine din lucrurile care iaste nevoie şi uneltele doftoriceşti ce se cădea îi a fi aşezate nedă-dînd uitării vreunul oricare din toate cele foarte desfă­tătoare vedanii de către orbul nostru lumesc gătite prin osebitele lui margini dimpreună cu chipuri, dumnezeieşti şi omeneşti, cumpănirea cărora de către femeile din cri-vate este către deschidere îndemnătoare sau ca să uşu­reze ieşirea întru lăudata scăldată de soare bine zidită frumoasă lume aceasta de către mamele care, cînd se vădeşte a fi departe înainte merse şi nescătoare, le este dădut acolo să se alungească, vremea venindu-le.

Oareşicare bărbat care mult bătuse cărările stătea în preagul porţilor la pogorîrea nopţii. Din neamul israili-tanilor era bărbatul acela care pe pămînt departe rătă­cind acest fel umblase. Vajnică milostenie de oameni fu pribegeala lui carele pe el însingurat pînă la acea casă îl minase.

Aceleia case A. Horne îi este sţăpînul. Şeaptezeci cri-vate ţine acolo mînoase în femei îngrecate care după obi­ceiuri aiciia se întind să se muncească şi să aducă pe lume feţi în putere tocma după cum îngerul lui Dumne­zeu grăitu-a Măriei. Slujitoare locului îmbla ele, albe su­rate în cămări pe unde somnul nu hălăduieşte, arsurile boliciunii împresură şi războlirile potolindu-le ; în două­sprezece luni de trei ori suta. Vrednice grijitoare de pat în chip şi feliu, pentru Horne ţinînd neadormită priveghe.

în veghe vitează veghetoarea auzind venea omul acela cu inimă potolită dară deîndată urcîndu-şi trupul strîns în straie monahiceşti lui poarta cea mare larg des-chisu-o-a. Şi iată, fulgerare cu licăr mare licăre în clipită către soare-apune pe bolta Irlandiei ! înfricoşîndu-se ea foarte că Domnul Dumnezeul Răzbunării toată omenirea va să o răstoarne cu puhoae de ape pentru păcatele cele rele. Crucea lui Cristos făcîndu-şi-o peste piept pe el l-a tras ca degrabă să aibă intrare sub acoperişul ei. Şi băr­batul cela vrerea ei vrednică a fi văzîndu-o veni de intră în casa lui Horne.

Sfielnic să facă vreo stricăciune în lăcaşele lui Horne strîngîndu-şi în mînă coperitoarea de cap stătea cercetă-toriul. In astă aşezare a ei lăcuise el odinioară cu soaţă dragă şi fiică iubită inimii lui care mai de pe urmă preste

ţări şi preste aşternuturi de mare se călătoriseră îndeparte. Ci odată pe ea în schela cetăţii întîmpinînd-o el la plecă­ciunea capului ei capul nu şi îl descoperise. De iertăciu­nea acuma îi făcea rugăciune bun temeiu de la ea dedîn-du-i-se că aceea de el curundă văzută faţă a ei atîta de tînără atunci se vădise. Lumină grabnică ochii ei înte­ţiră, înflorire de roşaţă cuvîntul lui cucerind.

Ci cînd ochii ei apoi straiele lui cernite cuprinseră dintru aceasta de jale mare temu-se. Dară înveselită după aceasta a fost ea care încă înainte înfricoşată fuse. De la ea făcu în­trebare acela dacă O'Hara doftorul ştire mai trimisese de pe îndepărtatele ţărmuri şi ea cu oftat plin de tristeţuri dete răspuns cum că O'Hara doctorul în ceriuri era acuma, în adînc năcaz căzu bărbatul cuvîntul acela să îl audă întru atîta se greuaseră de jale multă maţele sale. Pe toate de firul a păr ea le spuse, jeluind moarte de priatin atîta de tînăr, dară chiar că cu durere fiind nevrînd să rostească potriva dreptei înţelepciuni a lui Dumnezeu. Spuse ea poveste cum că avusese moarte frumoasă şi dulce prin mila lui Dumnezeu cu preot de spovedanie, prea sfînta împărtăşanie şi maslu sfinţit pe mădularele sale. Bărbatul atunci cu vorbă drept cumpănită iar în­trebă de la monahă de ce moarte mortul murise şi călu-gara dete răspuns zicînd că el de moarte fusese cuprins pe insula ce se zice Mona de racul pîntecului, trei ani acuma la sfînta sărbătoare de ziua uciderii pruncilor şi rugăciune naltă cătră Domnul Atoatemiluitorul să îi ţină sufletul în nemoartea lui. Asculta acela vorbele ei întris­tate strîngîndu-şi copermîntul de cap şi în tresteţă ţinîn-du-şi privirile. în acest chip statură ei unul şi altul deo­potrivă o vreme în scăzămînt al nădejdii, jeluind şi unul şi cealălaltă.

Drept aceea, cme, fieştecare ai fi, ţine-ţi privirea că­tre sorocul de sfîrşire, care îţi este ţie moartea, şi cătră pulberea care îşi întinde ghiarele pe orişicare om născut din femeie, aşa cum a venit omul gol din pîntecele mî-ne-sa astfel gol va să să mîie pînă la urmă întru a să duce tot aşa cum a venit.

Călătorul de intrase atunci în casă vorbi către griji­toare şi întrebîndu-o ce se prilejeşte cu femeia care acolo

53

se afla aşteptîndu-şi slobozenia. Grijitoarea răspunzîndu-i îi zise lui că femeia aceea era în munci de trei zile de-a întregul în naştere grea cu caznă nemaivăzută dară că acuma nu peste mult avea să să plinească. Mai spuse ea la acestea că multe născătoare de prunci văzuse fără numai nici una în atîtea obizi ca la femeia aceea. Şi aceste toate le înfăţişa celuia care prin vremi trecute lă-cuise în prejmurile casei. Acela asculta vorbele ei şi cu minunare mare de ostenelile femeieşti în trudelile pe care le au la naşterea pruncilor şi mult se mira să privească în faţa obrazului ei care chip tînăr erea pentru privirile ori-şicui să îl vază măcar că după ani lungi rămăsese ea văr-gură. De nouă ori douausprezăce curgeri da sînge cruţîn-du-o pe ea fără de stirpe.

Şi pe cînd vorbeau ei într-acest feliu poarta caste­lului se trase în lături şi de ei veni aproape o sunare de veselie ca o mulţime şezînd acoloşa la ospăţ. Şi veni spre locul unde şedeau ei învăţăcel pe numele lui chemat Di-xon. Şi călătorul Leopold îi era ştiut lui la faţă că se pri-lejise de stătuseră la sfat dimpreună în casa milosteniei unde îmbla jupînul învăţăcel cauza călătorul Leopold acolo sosise să să tămăduiască pe unde fusese vătămat greu în piept de un cap de lance ce îl izbise grozav şi spăimos balaur şi pentru care pusese de să făcuse de bal­sam săruri care de îndată se risipesc în aeriu şi unsori cîte aveau să îi ajungă. Şi acum îi spunea că să păşască înăun­tru în castel şi să să veselească dimpreună cu cei de acolo. Dară călătoriul Leopold zise că trebuie el să margă în-tr-altminterelea fiind el bărbat de socoteală cumpănită şi cu mintea supţire. încă şi jupîneasa îi ţinea parte şi îl certa pe învăţăcel măcar că bine ghicise cum că călătorul spuse vorbe făţărite din mintea lui cea supţire. Fără de-cît că jupînul învăţăcel nu vroia să asculte tăgadă nici să o lase pe ea între acestea să îşi amestece glasul nici încă pe el să îl audă în ceva ponciş rugăciunilor sale şi mereu lăuda ce minunat lucru este castelul pe părţile de din­lăuntru. Şi călătoriul Leopold purcese înlăuntru în cas-teliu să îi tihnească o vreme fiind mădularele sale os­tenite în durere după multe ocoluri prejur prin ţări ose­bite şi în unele părţi vînătorie.

54

Şi în castel erea întinsă masa din lemnul mesteacă­nului din Ţeara Finlandiei şi sprijinită erea scîndura ei de patru stîx-pituri de din ţeara aceea nu mai că nu în­drăzneau să se clintească din loc de farmece ce fuseseră puse asupră-le. Şi pe scîndura mesei erau spăimoase şpăngi şi cuţite carele sînt bătute într-o peşteră mare de către draci acolo istovindu-se de din flăcări albicioase şi pe care le prind în coarne de zimbru şi cerbi prin locu­rile acelea umblind mulţime de mirare. Şi ereau vase lucrate în podoabe prin vrăjiie lui Mahound din nâsipuri de mare şi din văzduhuri de cătră un vrăjitor cu suflarea lui care o suflă în acestea în chipul unor bulboane. Iară bucate de frumuseţă şi bogate ereau pe masă că neştine n-ar fi ştiut să gîndească mai multe nici mai în dulce­ţuri. Şi era încă un ceaun de argint carele numai prin vrăjitorii să împingea a să deschide şi înăuntru zăcînd peşti de seminţii nemaiştiute fără de capete măcar că oameni care nu cred merg spunînd că aiasta este lucru cum nu se poate decît cînd îl văd ei dară însă aşa sunt. Şi peştii aceştia stau într-o apă ca untul de lemn adusă ai-cia din Ţeara Portocaliei că unsuroase sunt elătirile în ea şi ca storsurile la teascul de măsline. Şi de mirare erea să vezi în castelul acela cum cu vrăji mare fac ei un fel de fiertură din rărunchii grînelor mînoase de din Chaldeia şi care cu agiutoriu de sufluri dinadins învîrtoşate care le pun înlăuntru vine de creşte minunat ca şi un munte lăţit. Şi acolo învaţă ei şerpii să se înconjoare pe beţe înalte care le înfige în pămînt şi din solzii şerpilor aceş­tia mustesc ei băuturi asemenea ca şi miedul.

Şi învăţăcelul puse de îi turnară cuconului Leopold un pocal plin şi îl momi spre acesta în vreme ce toţi cei care erau acolo beau fiecare îndemnîndu-se. Iară cuconul Leopold îşi ridică el coiful căci să-i facă pe voie şi sorbi în văzul lor chezăşie de prietenie numai oareşicît că el nu bea niciodată feluri de rachiu şi îl vărsă apoi mai pe tot cu meşterşug în chiupul megieşului de la masă însă me-gieşul nu prinse de ştire de viclenia aceasta. Şi stete el în jilţ în castelul acela dimpreună cu toţi şi să se tihnească acolo o vreme. Mulţumită fie Atotputernicului Dumnezeu.

Insă în vremea aceasta buna surată stătea pragul uşii şi rugîndu-i pe ei întru mărirea numelui lui Isus stăpânul

55

şi domnul nostru prea înalt să lase deoparte înveselirea căci acolo asupra lor zăcea femeie în munci de născătoare, nobilă cuconiţă, şi vremea ei de sîrg apropiindu-se. Şirele Leopold auzea el la catul de sus ţipăt mare şi se minuna ce strigare să fi fost aceea de femeie oare de prunc şi mă socotesc, zicea el, dacă nu cumva nu a şi sosit vremea sau chiar acumaşa. După gîndul meu pare că prea mult ţine. Şi deschizînd el ochii în jur văzu un om liber pre numele său Lenehan de ceasta parte a mesei care mai vrîstnic decît oarecare din toţi ceilalţi era şi pentru aceea că erau ei doi tot ca unul cavaleri de virtute în treaba de care se apucau încă şi fiind el mai vrîstnic a grăit cătră el cu vorbă aleasă foarte. Dară, a zis, oare mult nu are să mai fie şi va să aducă pruncul cu Dumnezeu prin mila Lui şi bucurie va să aibă la facere căci ce mult a aşteptat de mi­rare. Ci răzeşul care sorbise din băutură a zis : Aşteptîn-du-ne noi oareşicare clipă să îi fie ţeonchiul acuma. Şi încă a nălţat el paharul care-i stătea împotrivă că lui nu îi era vreodată trebuinţă să îi ceară sau să îl înghiontească oarecine spre băutură şi, Aide să bem, a zis, întru deplină înveselire. şi sorbea după puterile lui cît mai adînc închi-nînd pentru ei şi unul şi altul pentru că era om să se în­demne vîrtos la poftele lui omeneşti. Iară şirele Leopold ca cel mai vrednic oaspe pomenit în sălile învăţăceilor şi omul cel mai cu blîndeţă şi cu milosîrdie dintre cei care pun mînă de gospodar chibzuit sub cloşcă şi cel mai inimos cavaler de pe lumea întreagă care vreodată către vreo cucoană aleasă şi-a făcut slujba îi turna cu osîrdie în pocal. Muncile muiereşti cu mirare mare cîntărindu-le. Aicia vine rîndul să vorbim acuma despre adunarea care aici se ajunsese cu gînduri să se dea la beţie dacă avea să îi ţină puterile. Liotă de capete învăţate pe de o rînă şi pe de alta a mesei, adică cum ar veni să se cheme după nume, Dixon de i se zicea mai tinerele de la sfânta Măria ce-sare-într-ajutor cu alţi soţi ai lui, Lynch şi Mad-den, învăţăcei în praxisuri doftoriceşti, şi răzăşul cel liber care se chema Lenehan şi încă unul de pe la Alba Longa, unul Crotthers, şi tînărul Stephen cu chipul ca de călugăr de şedea capul mesei, încă Costello care oamenii îi zic Cos-tello Pumn Tare numele trăgea de pe o faptă voiniciască mai dindărăt pomenită în scrisoare (iar între ei toţi, tînă-

56

rul Stephen care se ţinea tras la o parte, el era cel mai îmbeţivit care şi striga încă după tot mai multe mieduri) şi alăturea blîndul şirele Leopold. Insă pre tînărul Malachi îl aşteptau ei că se giuruise că are să vină şi dintre aceia care îşi ţinea gîndul înspre viclenie ziceau că îşi spărsese el cuvîntul dădut. Şi şirele Leopold dacă venise sădea cu ei dimpreună că el prietenie nesmintită purta sirelul Si-mon şi acestuia fecior al lui tînărul Stephen şi încă sîîr-şeala îl domolise aicia după mersurile lui lungi îneît ei îl ospătau acuma bogat din toate părţile cinstindu-l. Milo-sîrdia mare îl minase, patima părea că îl împunge a pur-cedere, iarăşi oareşicare silă de la a se stîrni locului.

Că erau ei învăţăcei mintoşi tare. Şi asculta la ei cum se îndemna la sfat unul protiva cestuilalt tot despre fa­cerea pruncilor şi de ce se cade întru aceasta, tînărul Mad­den zicînd că dacă ar fi şi ar fi rău lucru ar fi fost soaţa să moară (că aşa se şi nimerise vreme de un an îndărăt cu o femeie din Eblana în casa lui Horne care acuma se pe­trecuse de pe lumea aceasta şi chiar în noaptea din urmă dinaintea morţii ei toţi meşterii tămăduitori şi apotecari veniseră de stătuseră la voroave despre ce şi cum cu ea). Şi spuneau ei acum mai încolo că ea era să trăiască fiindcă de la început zisu-s-a că muierea trebuie să facă în durere şi aşa aceia care erau în gîndul ăsta întăreau că bine zisese Madden şi adevărat căci avea întristăciune să o lase să moară. Iarăşi nu puţini şi dintre aceştia era şi tînărul Lynch căzuse la nedumireală de nu cumva lumea este sub rele ocîrmuită şi nici vreodată nu ar fi fost altmintrelea măcar că oameni de neştiinţă zic într-alt fel numai că ei nici cei care îi stau judeţ nu aduc leac la aceasta. Dove­direa războlirii Dumnezeu dee o. Abia se răciseră acestea spuse numai că toţi strigară cu un singur ţipăt că na, pe Sfînta noastră Fecioară şi Mumă, muierea să stea să tră­iască şi pruncul să fie să moară. Dar încă şi în această umoare s-au înverşunat tare la capul acesta care cu argu-menturi care din. băutură vorbind numai că moşneanul Lenehan îndată se înghesuia care cînd să le îndestuleze păhărele cu vinuri piştitoare din ierburi aşa îneît deloc voia inimii să nu lipsască. Deci tînărul Madden le desluşi la toţi potrivirea împregiustării spunînd că muierea s-o pristăvi cătră Domnul şi că precum pentru evlavie şi după

57

sfaturile peregrinilor şi călugărilor şi de o giuruinţă care o făcuse la Sfîntul Ultan ot Arbraccan cinstitul de băr-batu-su nu vroise să lase moartea ei care lucru auzind cu toţii minunat să înăcăjiră. La care tînărul Stephen aceste vorbe avu după cum urmează, Murmurarea, no­bili siri, lucrul adesea întîmpinîndu-se prin oameni de obşte. Şi acuma pruncul cît şi părintea lui laudă aduc Zi­ditorului, care din întunecimea dintîiului cerc ce hăul-n-grădeşte, ceastălaltă din focul de curăţire. Dară, mila lui Dumnezeu, ce facum cu sufletele noastre cu putinţă întru Domnul care noi noapte de noapte în a le face fără de putinţă stăruim, lucru care ieste păcat împotriva Duhu­lui Sfînt, Făcătorul şi Dătătorul de Viaţă ? Că, boierilor, pofta noastră curîndă este. Noi suntem singure mijloace de lesnire pentru jigăniuţele din sinea noastră şi firea alte scoposuri are decît pe noi doar. Şi spuse atunci mai tînărul Dixon către Costello Pumn Tare dacă ştie el ce scoposuri sînt acelea. Decît că băuse prea tare şi cuvîntul pe care dinlăuntru s-a mai priceput a-l scornire a fost că mereu ar stătea gata cu tot dinadinsul să necinstească orce muiere, cum ar fi ea, soaţă, vărgură sau ţiitoare dacă aşa i se fă­cea să lepede de la sine umoarea împreunării trupeşti. Şi la acestea Crotthers de la Alba Longa s-a apucat să ţipe epifonema din alcătuirea tînărului Malachi de lauda dobi­tocului inorog numit carele la mia de ani o dată desfăta­rea în cornul lui şi-o cată iar celălalt împuns din toate părţile de zburdălniciile lor cu care de dînsul băteau jocul pe toţi cu fierbinţeală i-a rugat să stea chezăşie că cu aju­torul lui Sînt Foutinus şi sculelor lui avea să se arate des­toinic în orce lucru ce stă în putinţa omului. La asta au rîs toţi cu strîmbături mari decît tînărul Stephen şi-şirele Leopold care nu se îndemna să rîdă prea netainic de la o melanholie ipohondriacă care nu se lăsa să o -răşchireze cît şi de milosîrdie pentru ea de-şi slobozea pruncul oareşi­care ar fi fost ea şi oareşiunde. Şi a zis apoi tînărul Ste­phen cu neplecare despre maica Biserica şi cum voa ea să-l lepede de la ea, şi despre pravila canoanelor, despre Lilitha, mijlocitoarea slobozirii pruncilor nainte de vreme, cum şi de îngrecarea prin vîntul cu seminţele luminii au prin bărbăţia şoarecilor zburătorii gură la gură au, cum Verghiliu au zis, prin izdărirea soarelui-apune au prin mi-

53

roasele floarei de lună au încă dacă s-a împreunat cu o fe­meie care de curînd cu bărbatu-su s-a împerechiat, effectu secuto, au tîmplătoriu din scăldătoare după doxa lui Aver-roes sau Moisi Maimonidul. Mai zicea cum la capul lunii a doua duhul omenesc vine de se picură şi cum maica noastră cea sfîntă împătureşte vecinie în cuprinderea ei sufletele întru mai marea laudă a numelui lui Dumnezeu vreme ce maica pămîntenească care doar alcătuire muie-rască să sloboade născuţii dobitoceşte ieste se cade să piară după canoane cum bine a zis cel care ţine peceţile pescui­torului, însuşi fericitul Petre pe care piatră s-a întemeiat sfînta biserică în veacurile toate. L-au întrebat atuncea toţi învăţăceii pe şirele Leopold dacă la peristase ca aces­tea pînă într-atîta cu primjdiia muierii ar ispiti ca să pună în cumpănă viaţa protiva vieţii. Cu coaptă zicere ar fi vrut el să răspunză şi cuvenită tuturora, cît proprindu-şi falca în palmă, a zis meşteşugeşte, după obiceiul său, că şi cum lui i se dăzvelise, care dintotdeauna iubise arta doftori­cească cum se poate un neştiutoriu să o facă, şi potrivind aceasta şi cu experienţa unui peristasis care atît de rar vădeşte bine este că Maica Biserică cu aceeaşi mînă strînge paraua şi de la naştere şi de la moarte ; şi în acest chip răspunzând scăpă de iscodelilor lor. Adevărat este aceasta, pe Dumnezeu, a zis Dixon, şi dacă nu mă nedumiresc eu tare, aici e cuvînt greu atîrnînd ca şi îngrecat. Ce auzind tînărul Stephen minunat de învoioşat de arătă şi se puse chezaş la toţi că adevărat cine de la sărac fură Domnului cu dobîndă îi dă că era bărbat cu duhul sălbăticit cînd aburul băuturii i să învăluia la cap şi că acuma aburii aceştia era încuibaţi foarte tare în sinea lui stăruitor se arăta.

Iarăşi şirele Leopold stătea în posomorala multă cu toate vorbele sale ca unul ce încă se miluia tare de străgătele de spaimă ale muierilor gureşe în obidă şi pentru că îşi în­torcea privirea minţii îndărăt la buna sa doamnă Marion care îi dăduse singur un prunc de parte bărbătească ce în a unsprăzecea zi a vieţii murise şi nici un om de meşteşug doftoricesc nu se învrednicise să îl lecuiască atît de nop­tatic este sorocul. Şi cum ea rămăsese la mare jale şi cu suspinuri mari de la inimă pentru acea întîmplare rea şi

59