Jean Favier



Yüklə 2.1 Mb.
səhifə2/47
tarix30.12.2018
ölçüsü2.1 Mb.
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   47

Pentru a scăpa de dominaţia doriana, grecii ionieni se stabiliseră de o jumătate de mileniu în Asia Mică. în timp ce Darius se războieşte pe Dunărea de Jos, ei se ridică împotriva perşilor. Se bucură de sprijinul atenienilor, foarte încântaţi de această primă ocazie care le e dată de a interveni dincolo de Marea

Egee (499). La Maraton (490), oastea lui Darius se pleacă în faţa celei a atenienilor. Egiptul se agită, apoi Mesopotamia. Fiul lui Darius, Xerxe (rege din 486 până în 465), duce în zadar un nou război împotriva grecilor, pe care aceştia îl numesc al doilea Război medic, în ciuda efemerului succes pe care îl reprezintă jefuirea Atenei, el îşi pierde flota şi armatele (Salamina, 480; Plateea şi

Capul Mycale, 479). Imperiul ahemenid se repliază atunci spre Asia, de unde va constitui o formidabilă ameninţare împotriva ambiţiilor greceşti până la revoltele interne de la sfârşitul secolului al V-lea şi din secolul al IV-lea, de care vor profita Filip al Macedoniei şi fiul său Alexandru.

Pentru prima oară, o dată cu imperiul lui Darius, spaţiul este stăpânit la o asemenea scară. E întocmită o hartă administrativă. Birocraţia conduce ţara.

Fiscul este administrat cu rigurozitate. Este impusă o anumită unitate monetară.

E concepută o politică economică incluzând mari lucrări – lucrări de irigaţie, un canal de la Nil la Marea Roşie – şi axe maritime privilegiate.

GRECIA

Expansiunea grecească însă este după modelul cetăţilor care se preschimbă în metropole de imperiu, alcătuite mai mult din legături decât din spaţiul stăpânit. Trebuie să mai reamintim că legătura nu este niciodată cea de dominaţie politică: coloniile sunt independente, iar ceea ce le uneşte sunt atât interesul, cât şi amintirea originii lor. în anii 775-675, oraşele greceşti mai



IMPERIILE 2 văd în coloniile lor centre de populare, de exploatare a resurselor agricole sa miniere şi noduri ale sistemului lor de relaţii comerciale. Dar deja spaţiul esl fragmentat. De-a lungul coastei Sicilici, botezată Grecia Mare, Corintul Întemeia2

Siracusa. Megara întemeiază oraşele Selinus şi Megara Hyblaea, iar Chalcisi întemeiază colonia Naxos. Cu toate că pământul este cel colonizat, imperii] sunt pe mare, formate din căi maritime şi porturi privilegiate. Şi fiindcă imperii imaterial întrece în importanţă imperiul material, nimic nu stăvileşte ambiţiili începând din 675, orăşel' greceşti se răspândesc de-a lungul tuturor ţa murilor Mediteranei şi Mării Negre, de la Tanais, pe Marea de Azov, Trapezunt, în punctul cel mai îndepărtat al Mării Negre, până la Mainake. p viitoarea coastă andaluză. Fiecare oraş continuă să creeze coloniile care-i sui cerute de propriul său comerţ, dar oraşele din Asia rivalizează acum cu vechil metropole ale Greciei din Europa, constituind şi ele zone de influenţă. Dup pilda Corintului, care colonizează coasta orientală a Adriaticii. iată că Focee din Asia Mică fondează Marsilia, Nisa. Antibes (fostă Antipolis) şi Agde (fost

Agatha), iar Miletul îşi înmulţeşte oraşele întemeiate pe malul Mării Negri întemeietorul nu ia, fireşte, locul nimănui. Ceea ce fac grecii, nu făcus nimeni mai înainte. Colonizarea trebuia aşadar să fie în esenţă paşnică. Fapti că arareori coloniştii pleacă împreună cu familia şi îşi iau adesea soţii localnic este un alt factor de bună înţelegere. Sunt perceptibile totuşi tensiuni, deoarec locuitorii din imediata vecinătate se simt dominaţi, iar popoarele din interiori zonei înţeleg să limiteze extinderile coloniei, în plus, coloniile nu întârzie s intre în jocul periculos al alianţelor locale. De fapt, totul depinde de tempen mentul vecinilor, tracii fiind mai fermi decât galii în privinţa rezistenţei k armate iată de pătrunderea grecească. Aceste tensiuni duc la înfruntări local zate, dar ele nu împiedică majoritatea populaţiilor de pe litoraluri – cele al

Galici, cele ale Peninsulei Iberice sau cele din ţara sciţilor – să se acomodez destul de bine cu aceşti comercianţi care nu râvnesc nici la pământul, nici l păşunile lor şi care realizează schimbul între producţia locală – grâu. fier, lem



— şi produsele unor lumi îndepărtate.

Acest nou tip de expansiune răstoarnă însăşi noţiunea de arie politici

Relaţiile economice şi influenţele între civilizaţii devin mai importante decf dominaţia instituţională şi ocupaţia militară. D; >r mai cu seamă, imperialismi îşi bate joc aici de distanţe. Megara este la Cherson în Crimeea la fel de bin ca la Megara Hyblaea în Sicilia. Cele zece colonii foceene de pe coasta gale iberică nu suferă pentru că sunt despărţite de cealaltă colonie foceeană car este E'. eea, în Italia Meridională, de alte colonii greceşti de pe coasta italian;

Intre fiecare dintre oraşele Greciei Mari din Europa sau din Grecia asiatici relaţia este directă. Colonizarea a generat spaţiul discontinuu.



Înfruntările din secolul al V-lea, şi mai ales interminabilul conflict dintr

Atena şi Sparta, pot într-adevăr să tulbure echilibrele interne de pe hart

IMPERIILE

(Susa ', Xl>^V^^Î_Perteî * politică. Ele nu schimbă nimic din această stăpânire instaurată de Grecia asupra litoralului Europei şi al Asiei Mici. Pentru prima oară se stabileşte un vast ansamblu organizat asupra unei părţi din Occident. El pune primele baze ale unei comunităţi economice şi culturale care va cuprinde în moştenirea sa, în secolul I, Oraşul prin excelenţă, Roma.

Aceasta este lumea în care se manifestă de acum înainte dinamismele şi impcrialismele. Orizontul atenian, pe timpul lui Pericle (46l-429), ca şi pe timpul lui Alcibiade (415-406). nu este altul decât colonizarea care trebuie să reziste. Frontiera care trebuie apărată nu este alta, atât de aproape de litoralul

Asiei Mici, decât cea a Imperiului persan, mereu neliniştitor, încă de la finele secolului al Vl-lca, expansiunea grecească a ajuns la sfârşit, în secolul al V-lea elenismul dă înapoi în faţa puterii crescânde a cartaginezilor, în faţa voinţei de independenţă a etruscilor, în faţa reacţiei sciţilor şi tracilor care se organizează, la nordul Pontului Euxin, pentru a-şi păstra avantajele vecinătăţii greceşti fără să suporte inconvenientele colonizării.

Se iveşte atunci o nouă pretenţie la hegemonie. Scăpată de sub dominaţia persană, Macedonia devine, sub Alexandru I, în prima jumătate a secolului al

V-lea. o rivală redutabilă pentru Atena şi aliaţii săi din Liga de la Delos. Sub

Filip II (rege din 359 până în 336), ea începe să-şi lărgească aspiraţiile. Filip pune mâna pe o parte din litoralul Peninsulei Calcidice (357-356) şi-şi afirmă astfel prezenţa într-o Mare Egee ale cărei ţărmuri erau până atunci în mâinile atenienilor şi ale aliaţilor lor greci, îndreptându-se asupra Greciei Centrale, al cărei acces nu-l poate forţa la Termopile, el supune Tesalia mai înainte de a se întoarce spre vest şi a-şi impune hegemonia asupra Epirului şi Iliriei. în ciuda elocinţei naţionaliste a unui Demostene, ale cărui Filipice nu reuşesc să convingă Atena că-şi va pierde independenţa, Filip se face recunoscut ca singurul stăpân al lumii greceşti, singurul capabil să facă fală pericolelor pe care le reprezintă în nord sciţii şi la est perşii. El le impune astfel dominaţia sa oraşelor greceşti încă îndărătnice (346-338).

Îi succede fiul său Alexandru, în zece ani, el face din regatul macedonean, întins în toată Grecia europeană, un imperiu fără precedent. De data aceasta, nu mai este vorba de influenţă sau de relaţii comerciale. Alexandru este, fără doar şi poate, un cuceritor, abil în a manevra împreună o cavalerie eficace şi puternica infanterie a falangelor sale. Dar este un imperiu pe care întemeietorul său îl vrea grecesc, iar întoarcerea mişcării de expansiune – de data asta spre est, şi nu spre vest, ca de obicei – zdruncină pentru o vreme spiritele obişnuite să meargă spre Apus şi să se teamă de Răsărit. Alexandru nu se angajează – ar fi făcut-o oare dacă n-ar fi murit la treizeci şi doi de ani? – în Grecia Mare şi în zona de influenţă elenică deja conturată în Mediterana Occidentală. Acolo nu-i nici un pericol, pe când în Asia se întinde dintotdeauna puterea imperiului

Ahemenizilor, în acel moment a lui Darius III. în 334, armata tuturor grecilor

IMPERIILE: trece strâmtorile Helespontului şi porneşte în aventură. Fără să se opreas în faţa câtorva cetăţi ezitante, ea ocupă litoralul Asiei Mici, apoi se asigură interior de sprijinul Frigiei şi al Cappadociei. învins (333), Darius III îi ofe în zadar alianţa sa şi împărţirea imperiului ahemenid lui Alexandru, care refu: şi se îndreaptă spre sud. Oraşele Byblos şi Sidon se predau. Tyrul este luat pi surprindere (332). Egiptul este supus, întemeierea Alexandriei va aminti ace lucru. Regatul faraonilor intră pentru multă vreme în lumea elenistică.

Întrucât Darius încearcă să-şi refacă forţele în contul Persiei. Alexand se îndreaptă acum într-acolo, cu toate forţele sale. Frece Tigrul. Darius es zdrobit la Gaugamela (331). Grecii sunt la Babilon. la Susa, la Persepolis. Dări este asasinat de anturajul său (330). Cuceritorul îşi dă seama că e prea depar de bazele sale pei iru a continua să viseze la o Grecie extinsă asupra lurr asiatice: în pofida compatrioţilor săi macedoneni şi greci, care nu înţeleg să: lipsească de profiturile victoriei. Alexandrii se instalează ca moştenitor al imp râului vacant, menţine structurile politice şi administrative ale statului pers; şi-şi pierde timpul – cinci ani – ocupând cu trudă regiunile adeseori deşerţi* din nordul şi din nord-eslul Iranului. Supune malul sudic al Mării Caspic traversează munţii Hinducuş. Trece peste Oxus (Amu-Daria), se instalează

Marcanda (Samarkand), ajunge Ia laxartes (Sâr-Daria). întemeierea Alexandri

Extreme (azi Duşanbe) atestă atât voinţa de a se implanta durabil, sublinia de încă multe alte oraşe întemeiate, cât şi cea de a limita acolo înaintarea eur< penilor în Asia Centrală. Alexandru este acum şovăielnic. Macedonia e depart

Armata e obosită. Câţiva dintre apropiaţii lui complotează împotriva regelt

Pedepsirea trădătorilor nu este de-ajuns pentru a-i convinge pe soldaţi de neo sitatea unui război care nu se mai sfârşeşte.

Alexandru nu iese totuşi din viesparul din nord decât pentru a lua drumi

Indiei, al cărei nume este deja sinonim cu bogăţia, în 325. întemeiază pe In o nouă Alexandrie.

Urmează să se întoarcă. Cucerirea nu este bine consolidată. Regii loca care s-au înclinat în faţa învingătorului n-au câtuşi de puţin intenţia s persevereze în supunere, întoarcerea este anevoioasă, pe ruta din sud. care f îndepărtează puţin de Golf. unde patrulează sub comanda lui Nearchos o flol grecească formată în acest scop. Prima cucerire, pe care Alexandru o parcurg din nou în sens invers, şi-a luat obiceiuri de independenţă în timpul intermim bilului episod din Iranul Septentrional. Cuceritorul e prins în capcana alianţi sale cu elita asiatică: perşii şi macedonenii se cearta în faţa lui. în vreme ce grec suportă din ce în ce mai greu orientalizarea manitesta a stăpânului lor. Cel car moare la Babilon la 13 iunie 323 este un om însingurat în triumful lui şi vlăgu de excesele de toate felurile şi pe care malaria îl dă gala.

În realitate, cu toate că cei care au suferit de pe ui mă îndepărtării d casă l-au privit cu ochi rai în acel moment, elenismul va rămâne profund an cori în civilizaţia unei bune părţi din cucerire. Chiar dacă imperiul s-a împărţit între succesorii lui Alexandru – „diadohii” – şi dacă noii stăpâni ai Asiei cucerite reiau ca inevitabilă politica de colaborare cu mediile conducătoare indigene, Asia Mică, Egiptul, Mesopotamia şi cea mai importantă parte a Iranului au intrat pentru multă vreme într-o lume elenistică fidelă modelelor comune de organizare politică şi militară, de structură administrativă şi financiară, de speculaţie intelectuală şi de expresie artistică.

Diadohii au avut mulţi urmaşi. Moştenire a lui Seleucos şi a descendenţilor săi, Imperiul seleucid va rămâne intact, din Asia Mică până în Belucistan, până la cucerirea romană; el va dăinui, redus în bună măsură, până la intrarea în scenă a arabilor, în Egipt, Lagizii, succesorii diadohului Ptolemeu I, vor domni până la Oeopatra.

CARTAGINA

O nouă stea se ridică în Mediterana Centrală, care ia locul Imperiului fenician. Nu mai e vorba, de data aceasta, de o federaţie de stabilimente comerciale cu interese preponderent economice. Faţă de Roma şi de coloniile greceşti, Cartagina se erijează în rivală pentru dominaţia lumii occidentale.

Oraşul e mai vechi decât Roma. Tradiţia plasează întemeierea lui în 814.

La origine, este o colonie a Tyrului, deci un oraş fenician. Anexarea metropolei de către Alexandrii a lăsat stabilimentele comerciale într-o independenţă propice ambiţiilor, în secolul al IV-lea, Cartagina ia în stăpânire ceea ce rămâne în

Orient din stabilimentele fenicienilor. Se construieşte un imperiu, întemeiat pe exploatarea reţelelor comerciale din Mediterana Occidentală', de la Leptis

Magna în Libia până la ultimele porturi de dincolo de Coloanele lui Hercule, la Gades în Europa, la Tingis şi Lixos în Africa. Stăpânirea cartagineză se întinde pe coasta iberică începând cu noua colonie de la Carthago Novus (Cartagena).

Balearele intră în orbită, ca şi, curând, Sardinia şi Corsica.

Având cu aproximaţie contururile Tunisiei actuale, un stat continental întăreşte poziţia dominantă a Cartaginei, unul dintre cele mai bune porturi de pe coasta africană. O aristocraţie negustorească o transformă curând în placa turnantă a întregului comerţ dintre Africa şi Europa. Se găsesc acolo produse ale Occidentului, de la cositorul de Cornwall până la argintul şi cuprul din Spania, ca şi cele ale traficului cu caravane din Africa, aurul, fildeşul, sclavii.

Moştenitori ai orizonturilor largi ale navigatorilor fenicieni, capabili încă din secolul al X-lea să caute aurul cu mult mai departe de Coloanele lui Hercule, cartaginezii nu ezită să exploreze pieţele îndepărtate, încă din secolul al V-lea, navighează de-a lungul coastelor Africii. Navigatorul Hannon trece de Capul

Verde şi ajunge la un fluviu pe ai cărui crocodili şi hipopotami îi descrie: ar putea fi Senegalul.

IMPERIILE 31

Imperiul cartaginez este şi el copiat după cel căruia i se conformau greci în urma prăbuşirii visului lor oriental. Oricât de întins este pe ţărmurile Medi teranei, el nu aspiră la altceva decât să asigure comerţului punic capete de pod monopoluri portuare, debuşeuri pentru caravane.

Cartaginezii s-au străduit să calmeze temerile romanilor. Cele două oraş< au încheiat acorduri comerciale. Cu atât mai mult cu cât Roma, dornică să joact rolul unei noi Atene, se simte animată de o vocaţie comercială care tulbur; orizonturile Oraşului rural de pe malurile Tibrului. Roma începe prin a-şi asigur; poziţii italiene, cu alte cuvinte oraşe încă independente din vechea Grecie Mare

Tarentul cade în 272. Sicilia devine, la rândul ei, romană.

Faptul că şi Corsica şi Sardinia rămân punice nu li se mai pare romanilo un lucru suportabil. Roma se simte încercuită. Aşa că ia iniţiativa. Primu

Război punic (264-241) înregistrează victoria Romei în Sicilia. în Sardinia ş în Corsica. Hamilcar Barca şi ginerele său Hasdrubal îşi iau revanşa în Spania unde Cartagina pune mâna pe un nou stat continental, cuprins între Ebru ş

Guadalquivir. La iniţiativa lui Hasdrubal, care încearcă o campanie în 20Łpornind din Spania Centrală, apoi a lui Hannibal, fiul lui Hamilcar, care atac; în 203 prin litoral şi prin Alpi, un al doilea Război punic (219-202) înregis trează chiar în Italia înfrângerea romanilor. Pe malul lacului Trasimeno, îr sfârşit, la Cannes, Roma trebuie să cedeze şi poate să se teamă de o soartî asemănătoare celei a cetăţilor recent alipite cu forţa la Imperiul punic. Pentri senatori, ca şi pentru legionari, zgâlţâiala e zdravănă: ei nu erau obişnuiţi nici şi întâlnească o armată de elefanţi, nici să îndure legea străinului în peninsulă

Hannibal a ocolit Oraşul, dar acesta era fără doar şi poate încercuit. Iar senatu numără o sută şaptezeci de morţi.

Atunci mişcarea se inversează, în vreme ce Hannibal îşi pierde timpu desfătându-se la Capua, Scipio ia conducerea ripostei romane. Şi are loc un mar; fulgerător asupra Cartaginei. Spania punică se prăbuşeşte, Scipio – care va f: denumit Africanul – culege unul după altul stabilimentele comerciale de pe coasta africană. Armata cartagineză, care încearcă să-şi protejeze capitala, este zdrobită la Zama (202). în pragul secolului al II-lea, Roma nu mai are nici c rivală posibilă în Occident.

Roma secolului al III-lea încă nu făcea altceva decât să-şi asigure independenţa cu preţul unui mic imperialism: miza acţiunilor sale nu era decât Italia.



şi era deja mult. Victoria asupra Cartaginei schimbă scara pretenţiilor romane.

Dominaţia senatului se extinde asupra peninsulei până în Alpii Lombardiei.



dar şi asupra insulelor Sicilia, Sardinia, Corsica şi peste mare pe un litoral destul de întins, care mergfe de la Pirinei până la viitoarea Extremadura. Chiar dacă prăbuşirea punilor a reprezentat în Africa un profit pentru regatul numid al lui

Masinissa, recompensat pentru fidelitatea sa faţă de alianţa romană, Scipio

Africanul a făcut din Roma o putere mediteraneană şi din Mediterana

Occidentală un lac roman. Preocupată până atunci de hegemoniile orientale şi, în particular, de ambiţiile greceşti, Roma dobândeşte în plus din acest moment o faţadă atlantică. Obişnuită cu îngustimea frontierelor peninsulare, ea are, de acum înainte, în Spania, o lungă frontieră continentală. Ea va trebui să organizeze coeziunea acestui imperiu format din două părţi. Va trebui, de asemenea, să tragă, atât în Occident cât şi în Orient, consecinţele acestei noi poziţii pe mare.

ROMA

Imperialismul roman este, mai întâi, pe timpul Republicii, o reacţie de apărare. Roma se teme. Cartagina la sud, grecii la est, cu amintirea unui imperiu extins de Alexandru al Macedoniei până la Ind, nu era nevoie de mai mult pentru ca populaţiile de pe malurile Tibrului să devină conştiente că independenţa este un lucru fragil şi că echilibrul în Mediterana reclamă organizarea unei puternice forţe europene. Dar orizonturile se îngustează şi Roma nu preia în contul său ambiţiile Cartaginei. Descendenţii lui Romulus rămân ţărani care îşi hotărnicesc pajiştea lor pătrată şi pe care o lărgesc amenajându-i taluzuri de protecţie. Au nevoie tot mereu de spaţiu. Spiritul navigatorilor fenicieni şi punici le rămâne străin: extinderea lumii romane nu se face prin stabilirea unor capete de pod şi prin luarea în stăpânire a drumurilor comerciale îndepărtate.



Dominaţia romană nu va fi o hegemonie a negustorilor.

Scipio Africanul domină încă Roma cu prestigiul său fără precedent când, în anul 200, senatul reacţionează la vestea alianţelor pe care le caută în Asia, după ce a îmbrăţişat cauza lui Hannibal împotriva Romei, un Filip V al

Macedoniei care trece drept un ambiţios şi pe care a trebuit deja să-l combată.

Filip a învins Liga etoliană. Aliat cu Hannibal, el avea mari speranţe să dobândească stăpânirea asupra unei Adriatici la care Cartagina nu avea nici un fel de aspiraţii. Senatul i-o ia înainte. Alcătuieşte cu etolienii şi aheii o coaliţie împotriva unei hegemonii de care aceştia au toate motivele să se teamă, fără să observe că sunt pe cale să schimbe doar stăpânul. Al doilea Război macedonean (200-l96), în care se distinge Flaminius, învingător la Chinocefalos (197), dă Romei o Macedonie care nu prezintă altă utilitate decât aceea a unui taluz protector. O victorie definitivă la Pidna (168) asupra fiului lui Filip, Perseu, consolidează această nouă situaţie reprezentată de dominaţia romană până la

Marea Egee.

Din această clipă, procesul e declanşat. La apelul aliaţilor săi din Rodos şi din Pergam, Roma intervine în Asia Mică. învins în 189, Antioh III cedează

Anatolia regelui Pergamului, care îi lasă moştenire Romei, în 133, regatul său în întregime: Roma are de acum înainte o provincie din Asia. între timp, romanii au devenit stăpânii întregii Grecii. Fiindcă s-a revoltat, Corintul este ras din temelii în 146, în acelaşi an cu Cartagina. Deoarece vechea capitală punică este definitiv nimicită după un al treilea Război punic (149-l46), devenit

IMPERIILE; necesar în urma unei ultime zvâcniri de independenţă cartagineză în fa pretenţiilor imperialiste ale aliatului Romei, regatul numid al lui Masinissa al urmaşilor săi. Delenda est Carthago, „Cartagina trebuie să fie distrusă”: Ca obţine, îu sfârşii, satisfacţie. Pe ruinele Cartaginei se presară sare. Pericole sunt îndepărtate.

De pe litoralul iberic până la peninsula greacă şi la Asia Mică, Oraş deţine în sfârşit ţărmurile septentrionale ale Mediteranei şi controlează trecer între Est şi Vest. O dată cu stareţul puterii punice, are loc şi sfârşitul influen orientale în Occident. Sensul mişcării de colonizare începe să se inverse;

Douăzeci de ani de campanii transformă în vremea aceea Spania roma în altceva decât fâşia litorală ocupată în timpul războiului contra lui Hannib

Sunt create două provincii romane. Romanizarea pare ireversibilă după

Numanţia a fost cucerită de Scipio Aemilianus (133). Câţiva ani mai târz romanii, la o chemare a vechiului lor aliat, cetatea foceeană a Marsiliei, nelinişt de mişcarea popoarelor galice, ocupă Galia Meridională (125-l22). O ultir intervenţie, la chemarea eduenilor, permite zdrobirea coaliţiei arvernilor ş allobrogilor, apoi crearea unei provincii a Galiei Transalpine (121). Va fi num pur şi simplu „Provincia”. Ea are drept capitală o colonie întemeiată în ac< scop, Narbonne. Roma primeşte acum cale liberă spre Coloanele lui Herci dincolo de care se află oceanul. Această rută va ii calea domiţiană.

A venit timpul să se asigure ordinea în Mediterana. De două ori, numic lugurta, nepot al lui Masinissa. ia iniţiativa unor ostilităţi în Africa, învingăl definitiv la Capsa (107), Marius transformă Tripolitaniaân protectorat rom;

Peste patruzeci de ani, Pompei le vine de hac piraţilor care deţineau insult din Marc i Egee (66-67), apoi asigură Romei controlul asupra Posforu zdrobindu-l (63) pe regele Pontului Mitridate, care îi reunea cu multă uşurii pe toţi cei care se împotriveau Romei într-o Asie Mică încă slab asimiiată care, de două ori, înfruntase legiunile romane. Sunt create patru provincii a organizează un Orient roman cuprinzând acum Creta, Cipru şi chiar, dup; singură campanie a aceluiaşi Pompei (64), Siria Occidentală.

Din nou totul se schimbă cu apariţia lui Cezar. Nu e întâmplător fap că el îşi îndreaptă ambiţiile spre Occident: pentru el se pune problema d ( rivaliza cu Pompei, nu di a-i continua opera în Orient. Profitând de tensiun interne din Galia, apoi făcând ţaţă revoltei generalizate conduse de Vercingetoi

Cezar stabileşte autoritatea romană până la ţărmurile Mării Mânecii şi Mc

Nordului şi până la Rin (58-52). în ianuarie 49, când Cezar trece Rubicoi şi porneşte asupra Romei lăsând în urma lui o cucerire în fine supusă, Imper rorr m î. i găseşte echilibrul european. Roma se află în centrul provinciilor sa

În Peninsula Iberică, la fel ca în Galia, s-a ajuns la ocean. Roma deţi

Dardanelele şi Bosforul. Din Asia Mică până la oraşele fenicienc Tyr şi Sid< stăpânirea romană se strânge în jurul Mediteranei Orientale. Rămâne în af; stăpânirii romane, împreună cu ludeea, cvasitotalitatea litoralului african. Eimperiul egiptean al Lagizilor se prăbuşeşte de la sine. învingător la Actium asupra rivalului său Antoniu şi a reginei Cleopatra, care visau împreună un imperiu oriental (31), Octavian August anexează fără dificultate Egiptul, în timp ce Cleopatra preferă să se sinucidă decât să sufere umilinţa înfrângerii.



Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   47


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə