Jean Favier
Yüklə 2,1 Mb.
|
|
Imperiul franc printr-o supunere faţă de papalitatea care preia, după Carol cel Mare, puterea spirituală a imperiului occidental. Dar Boemia şi Moravia sunt repede luate în stăpânire (867) de papalitate şi mai ales de episcopii franci din Germania, în aceeaşi măsură ca dezacordurile doctrinare în legătură cu Treimea sau cu cultul icoanelor, aceste rivalităţi pentru primatul asupra Bisericilor slave deja constituite vor duce, înmulţind frustraţiile, la ruptura definitivă din 1054 şi la împărţirea creştinătăţii. Marele succes al Bizanţului, care înfruntă aici păgânismul, şi nu Roma, este, în secolul al Xl-lea, convertirea Rusiei kievene. Rusia este pe vremea aceea un ansamblu disparat de popoare foarte diferit organizate. Urmând goţilor, hunilor şi avarilor, khazarii ocupă, începând cu secolul al VH-lea, întinsa câmpiei a Rusiei Meridionale, în jurul Donului şi al Volgăi de Jos. în nord, de la Baltica la Urali, trăiesc dispersate câteva populaţii finice. La vest, nişte slavi, separaţi în secolul al III-lea de cei care şi-au căutat norocul între Elba şi Vistula, se stabilesc pe Dvina şi pe Volga de Sus. La ei apar, prin secolul al VUI-lea, triburi de varegi, cu alte cuvinte de scandinavi recrutaţi mai întâi ca mercenari pentru a face faţă asalturilor bulgarilor şi khazarilor, apoi implantaţi şi ridicând repede pretenţii în ceea ce priveşte partea lor de teritoriu, în mijlocul secolului al IX-lea, ei formează un mic stat, în jurul Novgorodului. Câţiva ani mai târziu, sunt la Kiev. Nemulţumindu-se doar să se impună slavilor, ei îi regrupează, îi protejează şi se folosesc de ei. Apare, în cele din urmă, un stat slav, structurat în mod paradoxal, de scandinavi înrudiţi cu vikingii care terorizează oraşele Ţi satele din Occident, în mijlocul secolului al X-lea, osmoza dintre cele douŁ Populaţii este aproape realizată, şi atunci când prinţii Kievului îi supun pe bulgari şi pe khazari, ei termină de transformat o dominaţie „normandă” într un adevărat regat rus. 92 FORJELE PROFUNDE Rusia kieveană beneficiază de o intensă circulaţie comercială, ale cărei mari drumuri sunt Niprul şi apoi Volga, deschise spre Marea Neagră şi, deci, spre lumea bizantină. Pe aici îşi exportă câmpia rusească produsele, blănurile, mierea, lemnul. Pe aici, dar în sens opus, pătrund în Rusia influenţele culturale ale Orientului grec. în secolul al IX-lea, Chirii şi Metodiu au început, cu acordul împăratului bizantin Mihail III, să le predice khazarilor de pe Volga Evanghelia.
Orientul rus şi bizantin – Moscova, după căderea Constantinopolului în 1453, va pretinde moştenirea Bizanţului – nu este deci încă rupt de Occident şi mai există aceeaşi frontieră a creştinătăţii care progresează în continuare spre est. Dar, câştigând întinsa câmpie rusă după Bulgaria, Biserica din, Constantinopol restabileşte un echilibru pe care îl pierduse de trei-patru secole din pricina progreselor Evangheliei în Occident. Bisericile Marii Britanii, Germaniei, Poloniei, Boemiei şi Moraviei fuseseră tot atâtea extinderi ale puterii romane în Biserică. Deodată, la acest început de secol al Xl-lea, Bizanţul valorează din nou ceea ce valorează Roma: un vechi creştinism şi foarte mari speranţe pentru Evanghelie. Asemenea Romei, deşi cu mult mai târziu şi într-o zonă mai limitată, Bizanţul ajunge în lumea nordică, la Baltica. Nimeni nu-şi face iluzii, creştinismul este acolo încă superficial, fragil, ba chiar sporadic, şi va mai trebui să treacă vreme până când poporul rus să-şi uite în străfundul sufletului vechiul său păgânism. La orizontul lumii cunoscute, totuşi, patriarhul de la Constantinopol priveşte tot atât de departe ca papa de la Roma. Nimeni nu se va mira deci cu adevărat că, în 1054, şi unul şi celălalt se consideră egali şi se excomunică reciproc. Expansiunea creştină începe cu ruptura. PELERINAJE Totul porneşte de la o idee simplă, care decurge din „Comuniunea sfinţilor”, adică participarea tuturor în avantajul tuturor. Creştinul mediu găseşte un profit în virtuţile celor mai buni. De aceea, trebuie să meargă pe aceste căi, cele ale imitaţiei pe care o favorizează exemplele luate din vieţile sfinţilor – din care se inspiră iconografia creştină – şi cele ale frecventării pe care o favorizează vecinătatea. Acestor căi ale Mântuirii prin proximitate le aparţin aşadar practici atât de diferite cum e cultul moaştelor, îngroparea lângă trupuri sfinte, călătoria spre locurile privilegiate care sunt Locurile Sfinte ale vieţii lui Hristos şi ale Patimilor sale, ca şi mormintele apostolilor şi ale principalilor mijlocitori din Lumea de Dincolo, martiri şi mărturisitori ai credinţei. CĂILE CREDINŢEI 93 Aceasta este de asemenea explicaţia furturilor sau cumpărării de trupuri sfinte şi de moaşte care îmbogăţesc comoara spirituală a celor mai experimentaţi. Creştinătatea occidentală va plăti bani grei ca să aibă mai multe trupuri ale Sfintei Măria Magdalena sau ale Sfântului Benedict, iar Ludovic cel Sfânt se va gândi că face o treabă bună profitând de faptul că împăratul bizantin este plin de datorii pentru a cumpăra de la el Cununa de spini a Mântuitorului. Trupul sfânt sau moaştele sunt o comoară, care e apărată şi protejată de calomnie şi de furt. Pelerinul la Saint-Gilles-du-Gard spune verde-n faţă impostorilor care-şi bat joc de virtuţile pelerinajului său: Acesta este mormântul preafericitului Gilles, mărturisitorul, în care se odihneşte şi este cinstit trupul său. Să roşească de ruşine ungurii care pretind că au trupul lui! Să tremure călugării de la Chamalieres, care îşi închipuie că au trupul întreg! Să se ruşineze oamenii din SaintSeine, care se fălesc că au capul lui! Să tremure de frică normanzii din Cotentin, care se laudă că au trupul lui întreg. Şi cei de la Saint-Leonard-de-Noblat sunt la fel de vehemenţi, fiindcă acolo se ştie că monahii de la Corbigny îndrăznesc să se laude că păstrează trupul sfântului. Acesta este şi aşa destul de bun că îi copleşeşte cu binefaceri, deşi ei nu au „nici cel mai mic oscior de-al lui”, în realitate, se precizează la Noblat, sfântul de la Corbigny este un anume Leotard, pe care ei l-au rebotezat în dispreţul onoarei. Acestei justificări a „peregrinării” prin căutarea meritelor altuia, comunicabile cu preţul credinţei, i se alătură justificarea personală prin participarea la suferinţele lui Hristos şi la cele ale martirilor: pelerinajul este o încercare, o mortificare, un sacrificiu. Te întorci cu picioarele sângerânde. Pierzi prin asta puţină sănătate şi avere, atunci când nu pierzi chiar viaţa. Cele două căi spre Mântuire se întâlnesc atunci când, la capătul unui drum lung, adeseori dureros, pelerinul capătă graţia de a muri aproape de Locul Sfânt. Să mori aproape de Mormântul lui Hristos, după ce ai călcat pe urmele Lui, este o şansă spirituală, chiar pentru cei care, în mod cât se poate de sincer, preferă să se reîntoarcă vii, având doar ciudatele foloase care sunt obţinerea graţiei divine pentru Lumea Cealaltă şi aureola de erou pentru cea de aici. încercarea reprezentată de Cruciadă.
Compostela, pelerinul ajuns la capătul drumului va găsi un râuântr-un locâmpă durit. Acolo se dezbracă complet şi se spală în întregime. Aceşti oameni d' 94 FORŢELE PROFUNDE treabă n-au deloc obiceiul să-şi facă o asemenea toaletă şi mulţi, după un drum atât de lung şi plin de praf, s-ar mulţumi cu o baie bună la picioare. Ritualul care îi dezbracă şi îi cufundă în apă în întregime are totul pentru a-i tulbura. Unul numeşte asta „spălarea sufletului”. Mai puţin înclinat spre supranatural, un altul vorbeşte de „spălarea părţilor intime”. Cel puţin astfel devin conştienţi că pelerinajul nu-i doar o performanţă, o bravură, o distracţie. Primele pelerinaje sunt consecinţa păcii romane. Occidentalii se duc, în secolul al IV-lea, să se roage la Ierusalim la Mormântul lui Hristos. Şi această descoperire a lumii, care este şi pelerinajul, constituie material pentru ghidurile de călătorii. Itinerar de la Bordeaux la Ierusalim furnizează sfaturi folositoare în ceea ce priveşte alegerea rutelor şi etapelor: oare pelerinului bordelez i-ar trece prin minte că cel mai bun drum din Provence până în Italia merge prin Nord, prin valea râului Durance şi prin trecătoarea muntelui Genevre? Totodată, Itinerarul nu pierde ocazia să indice, pe parcursul drumului, curiozităţile care jalonează atât călătoria cât şi istoria sfântă, fântâna lui lacob, precum şi peştera de la Betleem. Şi-i atrage călătorului atenţia asupra bazilicilor recent construite în Ţara Sfântă din ordinul lui Constantin. Asemenea peregrinări duc la redactarea mai mult sau mai puţin spontană a unor povestiri care sunt ele însele ghiduri pentru viitorii pelerini. Aşa s-a întâmplat, în a doua jumătate a secolului al VH-lea, cu episcopul franc Arculf, aruncat de furtună pe coastele Hebridelor, la vest de Scoţia, şi adăpostit la mănăstirea colombană din lona. Arculf fusese în pelerinaj la Ierusalim. A vizitat Ţara Sfântă şi a ajuns până la necredincioşi. A văzut Betleemul, ca şi Damascul. A admirat în Egipt a şaptea minune a lumii, catalogată oficial ca atare de nouă secole: farul din Alexandria cu cei 134 de metri înălţime ai săi. A poposit în Creta. La Constantinopol, unde a stat de la Paşte până la Crăciun, s-a recules în faţa atât de multor moaşte însemnate că nici nu pot fi citate din memorie. Abatele din lona n-a pierdut prilejul de a însemna, la dictarea călătorului, amănuntele acestui extraordinar periplu. Minunile naturii nu lipsesc din povestirea care-l uluieşte pe bunul călugăr: oare n-a văzut episcopul, în Sicilia, un vulcan scuipând foc? De altfel, Arculf nu scapă ocazia să facă apel la pitoresc: pe malurile Nilului, a văzut crocodili urmărind măgari şi mâncându-i. Singurul lucru pe care nu-l explică este cum a reuşit, luând o corabie în Sicilia care să-l ducă la Roma, să se pomenească la vest de Scoţia! Nici un călător nu pierde ocazia de a vizita, chiar dacă face un ocol, trupurile sfinte pe care i le poate oferi o călătorie a cărei ţintă este cu totul alta. Ducându-se la Ravenna, Sfântul Martin se abate în itinerarul său spre nord pentru a se ruga, ne spune Fortunat, la Soissons la mormântul Sfântului Medard
CĂILE CREDINJEI 95 se născuse când a murit Sfântul Martin şi că, în secolul al Vl-lea, bunul poet Fortunat împrumută, fără îndoială, fostului episcop de Tours propriile lui devoţiuni. Sfărâmarea imperiului nu aduce cine ştie ce schimbare în privinţa drumului spre Ierusalim. De la Imperiul carolingian la imperiul succesorilor lui lustinian, piedicile se înmulţesc, sunt păgâni pe drumurile de uscat şi piraţi pe calea apei, dar pelerinul, cel mai adesea, nu părăseşte pământul creştin, iar convertirea ungurilor conferă, la sfârşitul secolului al X-lea, întreaga însemnătate unui drum continental de acum înainte sigur. Fără îndoială, ţinuturile din Ţara Sfântă au încăput pe mâinile necredincioşilor începând din secolul al VH-lea, dar arabii lasă accesul spre Locurile Sfinte mai mult sau mai puţin liber celui care se arată a fi credincios şi om paşnic. Chiar după anul 1000, aceasta este călătoria prin excelenţă. Totul se schimbă cu brutalitate în secolul al Xl-lea, o dată cu sosirea turcilor seleucizi: se instalează intoleranţa, Occidentul asistă la închiderea drumului spre Locurile Sfinte. Turcii se află la Ierusalim în 1070. Ei ocupă temeinic oraşul începând din 1078. Creştinii înţeleg că s-a terminat cu pelerinajul la Mormântul lui Hristos, tocmai când dinamica pelerinajului fusese reanimată datorită iniţiativelor spontane care însoţesc o mie de ani de la Patimile lui lisus. în acel an 1033, cronicarul Raoul cel Spân notează cu uimire că se văd plecând tot mai numeroşi bogaţi şi săraci, şi plecând împreună. Foulque Nerra, teribilul conte de Anjou, care nu ezită în faţa nici unei violenţe pentru a-şi extinde principatul, prin multiple trădări şi violenţe împotriva bisericilor şi mănăstirilor, şi care se pedepseşte în compensaţie prin penitenţe spectaculoase, nu dă înapoi, la 67 de ani, în faţa a ceea ce va fi cel de-al patrulea pelerinaj al său la Ierusalim, un pelerinaj din care nu se va mai înapoia viu: va muri pe drumul de întoarcere, la Metz, în 1040. Tot acesta e şi momentul în care mişcarea care duce spre est Evanghelia se încheie cu consolidarea creştinismului roman în Polonia şi primele succese ale creştinismului bizantin în Rusia kieveană. încă din anii 1050, se vorbeşte de o recucerire militară a Ţării Sfinte. Va fi Cruciada. Turcii creează ocazia de care se foloseşte în 1095 papa Urban II, preocupat să-şi afirme autoritatea asupra Bisericii în sfârşit însănătoşi te prin reforma gregoriană. Nu-i întâmplător că timpul Cruciadei este şi cel al extraordinarei înfloriri a unor noi ordine religioase. Toate aceste ordine, de la cistercieni la premoniţi şi de la Grandmont la Chartreuse, privilegiază spiritul de austeritate şi de mortificare, păşesc pe o aceeaşi cale a Mântuirii prin încercări şi renunţări, la care participă spiritul de pelerinaj devenit spirit de cruciadă. Un alt tip de pelerinaj se impune foarte curând, în sânul aceleiaşi creştinătăţi occidentale: el îi conduce pe credincioşi spre mormintele apostolilor şi principalilor mijlocitori spirituali, a acelor sfinţi în care o ţară sau Europa întreagă recunoaşte ceea ce se va numi mai târziu un sfânt patron. Ei există 96 FORŢELE PROFUNDE în toate ţinuturile şi la toate distanţele. Ei există pentru toate pungile şi pentru toate faptele eroice. Cel mai adeseori, mormintele principalilor întemeietori ai Bisericii locale sunt de ajuns pentru a atrage în zilele de sărbătoare o întâlnire populară reînnoită an de an. Moaştele atrag şi ele în aceeaşi măsură. Alte sanctuare îşi creează un renume fără să deţină nici un trup sfânt. În rest, credincioşii sunt împiedicaţi să practice un cult la mormântul îngerilor, iar trupul Fecioarei rămâne sustras adoraţiei oamenilor din cauza Adormirii. Le ţin locul statuile miraculoase care prelungesc foarte adeseori ritualurile anterioare creştinismului. Ele fac încă din Evul Mediu timpuriu reputaţia unor locuri ca Chartres sau Puy, iar mai târziu, în secolul al XV-lea, cea a oraşului Czestochowa. Se merge la Chartres încă din secolul al IX-lea, deoarece Carol cel Pleşuv i-a oferit catedralei din Beauce omoforul Fecioarei, iar la Cunault, la porţile oraşului Anjou, poate fi găsit inelul de nuntă al Măriei, cu câteva picături din laptele ei. O apariţie a Arhanghelului Mihailcu tot cortegiul lui de miracole – aduce pentru totdeauna celebritatea muntelui Gargano, în Puglia, iar pelerinajul de Sfântul Mihail pare înfloritor acolo încă din secolul al Vl-lea. Alţi pelerini venerează acelaşi arhanghel la Mont-Saint-Michel, a cărui istorie legendară se îmbogăţeşte începând din secolul al IX-lea cu episoade împrumutate direct de la călători întorşi de la Gargano. Sărbătoarea religioasă constituie un pretext pentru toate întrunirile acestea. Mari bâlciuri vor lua naştere astfel în secolele al X-lea şi al Xl-lea, cu forfota lor de oameni şi de mărfuri, şi de asemenea cu traficul lor financiar. Ca să vină să petreacă o zi plăcută la sărbătoarea Sfântului Denis, parizienii şi vecinii lor apropiaţi n-au cine ştie ce merit şi nimeni nu s-ar lăuda cu acest lucru, încercarea e uşoară. Recompensa, de asemenea. Justificarea prin sacrificiu dă valoare pelerinajului în locuri îndepărtate, cel care, pe de altă parte, satisface nevoia de a schimba aerul, de a descoperi ţări şi oameni, de a deschide o paranteză în desfăşurarea monotonă a anotimpurilor la oraş sau la sat. Ocredinţă profundă se combină uşor cu o nevoie de evadare. Astfel iau naştere, încă din Evul Mediu Timpuriu, marile confluenţe. Aşa se face că se merge la Roma la mormântul apostolilor, la cel al Sfântului Petru în primul rând. Ducându-se în pelerinaj la Roma, în ciuda riscurilor pe care şi le asumă călătorii din pricina incursiunilor întreprinse de sarazini în zona dinspre continent a ţărmului provensal şi ligur, abatele de la Cluny, Mayeul, este făcut prizonier în 972 pe drumul de întoarcere. Fireşte, pelerinajul la Roma dobândeşte un nou prestigiu o dată cu întărirea autorităţii pontificale care are la bază, în secolul al Xl-lea, reforma gregoriană şi, în secolul al XlII-lea, tentativele de teocratic întemeiate pe augustinismul politic al lui Innocenţiu III. Stânjenit în a restabili asupra Bisericii din Occident o autoritate puternică, atacată de prinţii temporali-şi îndeosebi de regele Franţei, Bonifaciu VIII dă o nouă CĂILE CREDINŢEI 97 specială, cea a Jubileului, cu alte cuvinte a Anului Sfânt. Succesorii săi vor repeta acţiunea. Papalitatea romană a Marii Schisme va face chiar din aceasta, la sfârşitul secolului al XlV-lea, un instrument de luptă împotriva oraşului Avignon şi un pretext de percepere financiară menit să compenseze insuficienţa unei organizări administrative victimă a menţinerii aici a arhivelor şi administratorilor vechii papalităţi unice de la Avignon. Fideli ai papei care-şi are reşedinţa în acest oraş se vor duce. în ciuda tunetelor şi fulgerelor pe care le va arunca acesta, să capete de la adversar o indulgenţă emisă în avans pentru intervalul —l400 de o papalitate romană afiată în criză de bani. Pelerinajele se înmulţesc. Se merge la mormântul Sfântului Martin la Tours, a Sfântului Nicolae la Bari, a Sfintei Măria Magdalena la Saint-Maximin sau la Vezelay, a Sfintei Foy la Conques. Fireşte „cea de-a doua Romă” nu rămâne mai prejos. Petrecând câtva timp la Constantinopol în 1403 în aşteptarea corăbiei care-l va duce la Trapezunt, ambasadorul castilian Ruy Gonzales de Clavijo înţelege să profite cât poate de comorile de moaşte adunate de împăraţi, de la Constantin la lustinian. Nu-i decât o problemă de răbdare. I-am făcut cunoscut împăratului că am dori să vizităm oraşul, bisericile sale şi să contemplăm moaştele lor. împăratul l-a delegat pe ginerele său, Micer Hilario Doria, căsătorit cu una dintre fiicele sale bastarde, precum şi pe mai mulţi gentilomi de la curtea sa să ne însoţească pentru a ne arăta tot ceea ce am vrea să vedem… N-am văzut de data aceasta numeroasele relicve ale lui lisus Hristos pe care le are biserica, din cauză că împăratul uitase şi plecase la vânătoare nelăsându-i împărătesei decât cheile de acces la alte moaşte. Ne vor fi arătate în altă zi. Ambasadorul castilian vede la biserica Fecioarei Pammacanstos braţul Sfântului loan Botezătorul de la care lipsea un deget, muşcat de un tată a cărui fiică era ameninţată, în Antiohia, să fie dată pradă balaurului: tatăl a azvârlit degetul sfântului în gura balaurului, care a murit pe loc. De asemenea, el vede la Sfânta Sofia grătarul pe care „a fost pârjolit” Sfântul Laurenţiu. Dar la Sfântul loan în Trullo îi sunt arătate marile relicve ale Patimilor, bucata de pâine de la Cina cea de Taină pe care Iuda n-a mâncat-o, cupa plină cu Sfântul Sânge, fire de păr din barba Mântuitorului, „smulse în clipa răstignirii pe cruce”, fierul Sfintei Suliţe, un fragment din buretele îmbibat cu oţet, cămaşa trasă la sorţi. Cât despre Biserica Sfântului Francisc, ea oferă spre veneraţie o bucată din Adevărata Cruce, moaştele Sfântului Apostol Andrei, braţul drept al Sfintei Ana şi veşmântul Sfântului Francisc din Assisi. Există relicve pentru toate devoţiunile. La drept vorbind, Clavijo pare mai degrabă curios decât evlavios. Dar nimic nu-i scapă acestui turist de ocazie: 98 FORJELE PROFUNDE acoperişurile de plumb, jaspul coloanelor, adâncimea portului. Şi cum să nu notezi uluitorul modernism al concluziei pe care o trage de pe urma vizitei la Sfânta Sofia: „Tot acest ansamblu merită să fie văzut”. Cei care nu se deplasează la Constantinopol pentru treburile lor sau la Roma din evlavie pot, în Europa Occidentală, să se ducă la Santiago de Compostela: locul de pelerinaj este frecventat îndată după descoperirea, în 813, a unui mormânt identificat ca fiind al Sfântului lacob cel Mare. Acesta este momentul în care Sfântul lacob devine patronul Reconquistei asupra Islamului. A fost văzut apărând, în 844, în toiul bătăliei de la Clavijo, pentru a conduce, cu sabia în mână, armatele creştinătăţii împotriva celor ale necredincioşilor. Sfântul lacob este Matamoro, cel care îi învinge pe mauri. Creştinătatea în război identifică lupta ei cu acţiunea sfântului apostol. DRUMURILE DE PELERINAJ Pe harta Europei se înscriu drumuri de pelerinaj. Sunt drumurile pe care pelerinii se povăţuiesc unii pe alţii să le urmeze, cele pe care le indică mănăstirile transformate în adevărate agenţii de voiaj în folosul mănăstirilor înrudite, deoarece fiecare îşi are ruta lui preferată, care-i favorizează pe călugării săi. Mai sunt şi rutele pe care pelerinii sunt asiguraţi că vor găsi adăpost, îngrijire şi asistenţă, în căminele concepute pentru ei şi finanţate în acest scop de milostenia publică. Ei ştiu că vor întâlni acolo însoţitori. De-a lungul drumului, le este uşor să se integreze acestor grupuri de călătorie şi de rugăciune, făcând mai puţin aventuroasă o călătorie întotdeauna plină de riscuri. După cum scrie un pelerin, spitalele sunt locuri sfinte, case ale Domnului, care aduc îmbărbătare pelerinilor, odihnă nevoiaşilor, mângâiere bolnavilor, mântuire morţilor şi ajutor celor vii. Cele mai multe dintre aceste „drumuri” sunt cele de la Santiago de Compostela, a cărei reţea întinsă în toată Europa organizează convergenţa şi uşurează sistematizările logistice. Există „Drumul” prin excelenţă, Camino, al cărui tronson final ajunge la Compostela pornind de la Saint-Jean-Pied-de-Port şi valea Cizei, prin trecătoarea de la Roncevaux, Pamplona, Logrono, Burgos şi Leon. Un traseu pe litoral, prin Bayonne, Bilbao, Santander şi Oviedo, dublează „Drumul”. Spre aceste trecători occidentale ale Pirineilor converg în Franţa patru mari drumuri. Unul vine din Loara şi din Aquitania. Este cel al pelerinilor regrupaţi la Paris, unde pornirea se dă în mod tradiţional de la Saint-Jacques-de-la-Boucherie şi unde prime îngrijiri sunt oferite mai sus de strada Saint-Jacques, în stabilimentul ţinut de fraţii ospitalieri de la Saint-Jacques-du-Haut-Pas. Prin Orleans, Tours, Poitiers, Saint-Jean-d'Angely, Saintes şi Bordeaux, drumul aiunee la CĂILE CREDINŢEI 99 Ostabat şi urcă spre trecătoare. Unii preferă, la Poitiers, să părăsească drumul tradiţional şi să treacă prin Charroux şi Angouleme. Ca fapt esenţial, acest, drum prin Tours” este cel care permite pelerinilor să se roage la mormântul Apostolului galilor: Sfântul Martin, care este aproape la fel de celebru ca Sfântul lacob. Posibilitatea de a îmbina cele două pelerinaje nu lasă pe nimeni indiferent. Aceasta nu-i împiedică pe unii – normanzi şi bretoni – să prefere mai degrabă să-şi înceapă pelerinajul la Mont-Saint-Michel; prin Nantes sau prin Angers, aceştia întâlnesc grosul pelerinilor la Poitiers sau la Saint-Jean-d'Angely. Yüklə 2,1 Mb. Dostları ilə paylaş:
|