Jean Favier



Yüklə 2.1 Mb.
səhifə17/47
tarix30.12.2018
ölçüsü2.1 Mb.
1   ...   13   14   15   16   17   18   19   20   ...   47

Minele de argint din Europa Centrală preiau la momentul oportun ştafeta unei producţii europene moştenite din Antichitate şi ale cărei resurse sărăcesc din ce în ce. Antichitatea le-a ignorat, iar Tacit pare a da dovadă de o mare înţelepciune când, notând că în Germania nu e nici aur, nici argint, refuză să afirme că acolo nu se vor găsi nicicând. Nu s-a căutat, observă el. Nouă secole mai târziu, se fac prospectări. In 968 sunt reperate filoanele de plumb argintifer din Harz şi mai ales cele din Rammelsberg, care se iau la întrecere în secolul al Xl-lea cu bogăţia Saxoniei. Şi mai bogat încă este zăcământul descoperit în

1136 în apropiere de Freiberg. încă din secolul al Xl-lea, sunt exploatate de bine, de rău – cu o cantitate enormă de steril, care nu va fi redusă decât în secolul al XV-lea – bogatele filoane de cupru argintifer din nordul Ungariei

(astăzi în Slovacia), între Nitra şi Kosice. Minerii şi metalurgiştii germani dobândesc acolo o experienţă şi o reputaţie care vor face din ei, până în pragul timpurilor moderne, experţii Europei, îi găsim în secolul al Xll-leaân Ungaria.

Vor fi, în secolul al XV-lea. în Franţa.

În acelaşi timp, filoanele argintifiere din Carintia şi Stiria conferă, mai înainte să se deschidă circulaţiei regulate marile trecători centrale, un interes aparte văilor Alpilor austrieci. La sfârşitul Evului Mediu, ele vor constitui atât averea Habsburgilor, cât şi a lui Jacob Fugger.

Exploatarea beneficiază pe atunci de progresele metalurgiei şi ale relativei mecanizări permise de utilizarea forţei naturale a râurilor printr-o înmulţire a morilor: randamentul se dublează în două secole. Totuşi, rămâne destul de slab din pricina unei enorme pierderi de energie: la sfârşitul secolului al Xll-lea, nu se scoate mai mult de o livră de argint fin dintr-o mie de livre de minereu tratat, şi o tonă de argint costă combustia a cinci sute de steri de lemn. Zăcământul care nu se găseşte într-o regiune bogată în păduri şi în ape

Łste menit unei relative sterilităţi.

166 FORŢELE PROFUNDE

Europa medievală se va baza deci pe rezervele sale, rezerve a căror amploare permite o selecţie a zăcămintelor exploatabile, în decursul secolelor, pe măsură ce circulaţia comercială se îmbunătăţeşte, vedem închizându-se exploatările cele mai puţin rentabile. Toate acestea par a indica o piaţă monetară sănătoasă.

Argintul Occidentului procură lumii greco-romane şi succesorilor ei din

Evul Mediu esenţialul mijloacelor lor de piată. O asemenea situaţie va dura până prin secolul al XHI-lea. Pe de o parte, valoarea intrinsecă a argintului – valoare rezultând din raritatea sa sau din abundenţa sa într-un loc sau altul – este cea care corespunde cel mai bine valorii cu amănuntul a bunurilor de consuni şi celei a serviciilor. Bineînţeles, argintul n-ar fi de-ajuns dacă ar fi vorba să se cumpere mari domenii sau exploatări industriale, dar marile domenii nu se cumpără mai mult decât minele sau o importantă cantitate de arme. Banul de argint este în schimb moneda cea mai bine adaptată la achiziţionarea unei bucăţi de postav sau a unui sac cu grâu ca şi la remunerarea unui fierar, a unui medic sau a unei slujnice. Pe de altă parte, pentru masa schimburilor sale interne, Occidentul se mulţumeşte cu metalul pe care îl găseşte între Elba şi Atlantic.

E mare tentaţia de a folosi acest metal preţios pentru schimburile la distanţă mare, cu alte cuvinte pentru a procura societăţilor occidentale articolele de lux din Orient la care râvnesc ele. Mirodeniile, mătasea, orfevrăria, fildeşurile, toate acestea se cumpără pe undeva între porturile Mării Negre şi cele din Egipt sau din Siria. Iar Orientului îi lipseşte argintul.

Vechile civilizaţii din Orientul Apropiat şi Mijlociu şi-au solicitat prea mult resursele naturale. Prea multe paruri şi arme preţioase au fost înghiţite, cu tot ce era argint în ele, în mormintele celor din păturile înalte şi mijlocii ale societăţii. Iar îndelungata circulaţie a banilor din argint fin-din argint maleabil

— a constituit o bună parte din pierdere şi din uzura materială, în ciuda unei puternice reluări a activităţii exploatărilor miniere în Imperiul persan al

Sasanizilor, în epoca în care în Occident domneau Merovingienii, vizigoţii şi lombarzii, Orientului nu-i ajunge metalul său pentru a răspunde nevoii monetare a unui monometalism care înlătură aurul, aproape în exclusivitate destinat tuturor formelor de paruri şi ornamentaţiei. Bijuteriile şi vasele preţioase sunt din aur. Moneda este din argint. Dar argintul devine tot mai rar.

Avântul însuşi al economiei sa'-anide oferă roadele pe care le va da în

Occidentul medieval marea redresare din secolul al XH-lea şi al XHI-lea: în faţa crei. terii schimburilor, insuficienţa masei monetare se traduce printr-o tendinţă inflaţionistă. Raportul dintre aur şi argint era de paisprezece în lumea musulmană prin anul 800. El cade la zece prin 1200, ceea ce înseamnă că există mai puţin argint pentru o aceeaşi greutate de aur. Argintul devine un metal

AURUL 167 scump. Se pune din ce în ce mai puţin metal fin în moneda-etalon. Drahma partă din secolul al III-lea nu este decât un reflex palid al drahmei de argint pur care era utilizată în epoca elenistică. Dirhamul sasanid nu se poate salva o vreme decât cu preţul unui import masiv de metal folosibil la fabricarea banilor. Trei secole mai târziu, fabricarea banilor din argint e în primejdie în tot Orientul.

În secolul al Xl-lea, nu se mai bat monede din argint în Asia Mică, în Iran, la Bagdad.

Dându-i aurului un rol fundamental în economia de schimburi comerciale, cucerirea arabă n-a făcut decât să modifice condiţiile şi rata speculaţiei occidentale, în aceeaşi epocă, India şi China – unde raportul depăşeşte arareori cinci – atrag la rândul lor argintul din Orientul Mijlociu arab şi, prin el, argintul

Europei. Era nevoie de argint pentru a cumpăra în Orient. Acum devine avantajos pentru occidentalii Europei să vândă în Orient argint. Curentul merge în acelaşi sens, dar capătă o altă semnificaţie. Şi se vinde argint pe pieţele orientale pentru a se primi plata în aur. Argintul care părăseşte Europa nu mai este doar preţul luxului. Este un produs pe care Orientul îl poate cumpăra cu preţul plătit în aur.

Din timpurile romane până la cele ale ultimelor tranzacţii europene pe piaţa Alexandriei, Orientul a recurs la multe combinaţii ca să-şi procure argintul necesar reglementării schimburilor sale interne. El a facilitat folosirea drumurilor pentru caravane, ca şi a drumurilor pe mare spre India şi Arabia. Acum ajunge până acolo încât dă o primă pentru cursul argintului: pe piaţa Alexandriei, în secolul al XH-lea ca şi în al XlV-lea, se dă pentru argint mai mult aur decât se cuvine. Occidentalii văd deci, vreme îndelungată, în argintul care abundă, posibilitatea de a importa ca şi pe cea de a specula.



În sfârşit, stăpân pe sistemul său monetar, fără să fie constrâns, aşa cum era Imperiul roman – printr-o solidaritate cu o Mediterană Orientală săracă în argint – bogat în argintul său bătut în monedă, precum şi în rezervele miniere aparent inepuizabile, Occidentul carolingian alege, în mod cât se poate de firesc, monometalismul.

E mult de când aurul devenind rar în Europa, baterea sa în monedă se răreşte de asemenea. Se mai văd încă circulând, în Europa secolului al VUI-lea, câteva parale* de aur, dar ele sunt mai degrabă un etalon decât un veritabil mijloc de piată. Se stipulează preţul în parale, se plăteşte în monedă de argint sau în natură. Cei câţiva bani de aur puşi efectiv în circulaţie sunt destinaţi importurilor: sunt necesari pentru a face trafic cu Spania musulmană şi cu ţările ' Traducere aproximativă a termenului francez sou, provenit din termenul latin reprezentând o monedă divizionară a cărei valoare depinde de materialul şi greutatea ei. (N. (r.)

168 FORŢELE PROFUNDE baltice. Baterea banilor de aur nu mai apare, la începutul secolului al IX-lea, decât ca o prerogativă, un simbol al suveranităţii imperiale, şi carolingianul

Ludovic cel Pios, în anii 820, mai bate o treime de para de aur tocmai pentru a afirma identitatea puterii sale cu cea a împăraţilor romani; dar moneda nu conţine decât o treime din metalul fin pe care l-a conţinut pe timpul lui Constantin.

Fidelă tradiţiei Romei antice, Anglia anglo-saxonă mai emite câţiva bani de aur până după anul 1000.

În esenţă, începând cel puţin cu secolul al Vl-lea, adevărata monedă a

Europei Occidentale, dacă exceptăm pieţele marginale prin care se stabileau legături cu Bizanţul sau cu Islamul, este argintul. O monedă tinde să se generalizeze, cu toate diferenţele de figură şi de conţinut pe care Ie implică diversitatea politică a celor care bat monedă în diferitele regate barbare – e o monedă relativ grea şi bogată în metal fin: dinarul, încă de la începutul secolului al

VUI-lea. se plătesc doisprezece dinari pentru o para care nu este cu adevărat o para de aur şi care devine ceea ce va rămâne în tot cursul Evului Mediu: o monedă de calcul, cu alte cuvinte un multiplu. O para înseamnă doisprezece dinari.

Carolingienii trag consecinţele acestei stări de lucruri. Pepin cel Scurt, pe la 740, oficializează valoarea dinarului la o doisprezecime dintr-o para şi fixează greutatea monedei: 1,27 în gramele noastre. Prin 78J, Carol cel Mare organizează sistemul: 240 de dinari vor fi scoşi dintr-o livră – unitate de greutate



— de argint fin. Va fi de-ajuns pentru ca acest cuvânt, livră, să capete, pentru un mileniu, semnificaţia de calcul de 240 de dinari, adică douăzeci de parale.

În perioada imediat următoare, primii dinari emişi sunt mai grei şi mai buni.

Este o consolidare, o reevaluare a monedei de calcul.

Atâta timp cât subzistă în Occidentul european o economie relativ închisă, fundamental agricolă şi pastorală, organizată la scara redusă a domeniului, apoi a moşiei senioriale, echilibrul dintre apetitul pieţelor şi masa monetară disponibilă se menţine. Când apar deschiderea şi expansiunea, când schimburile pe termen lung şi mediu se încrucişează, când se pun în funcţiune circuitele comerciale cu poli multipli, depăşind schimburile lineare şi ducând la o imobilizare temporară a plăţii în numerar, masa metalică devine insuficientă.

Banul care plăteşte vinul viticultorului vecin e reinvestit a doua zi în unealta pe care o plăteşte viticultorul. Banul care permite în Anglia cumpărarea lânii necesare ţesăturilor flamande iese din circuit pentru mai multe săptămJMi.

Banul care plăteşte în Antiohia mătăsuri a ieşit din circuit pentru şase luni.

La Bruges, la Londra, la Paris, la Barcelona, la Florenţa, banul devine acum tot mai rar.

Sistemul lui Carol cel Mare ţine cam cinci secole, în care timp inflaţia se traduce printr-o lentă devalorizare a banilor. Ea e perceptibilă în cursul

AURUL 169 emiterilor, nu în viaţa cotidiană. Dinarul lui Ludovic cel Pios conţine, la începutul secolului al IX-lea, 2,039 g de argint fin. în Franţa, dinarul din anul

1000 mai cuprinde 1,53 g, dar cel din anul 1100, dacă este tot atât de greu, nu cuprinde mai mult de 1,53 g dintr-un aliaj de 8/12 argint fin: moneda de calcul s-a micşorat cu o treime într-o sută de ani. Dinarul lui Ludovic VII, în mijlocul secolului al XH-lea, nu are mai mult de 0,815 g de argint fin. Dinarul din 1250 nu cântăreşte mai mult de 1,16 g şi este vorba de un aliaj de 3,75/12: în dinarul tonrnois* al lui Ludovic cel Sfânt nu există decât 0,351 g de argint fin. în raport cu dinarul primilor Carolingieni, cel al tânărului Ludovic cel Sfânt a pierdut

83% din valoarea sa intrinsecă.

E uşor să găseşti un leac incomodităţii. De la sfârşitul secolului al XH-lea până la mijlocul secolului al XlII-lea, guvernanţii se iau la întrecere în a găsi mijloace de piată care să nu mai impună căratul unor întregi saci de plumb pentru cei 20 sau 25% argint fin care se găsesc în topitură. Primul, dogele Enrico

Dandolo ordonă, de cum este ales, să se bată o monedă grea valorând 24 de dinari: este vorba de matapan, denumit astfel pentru că noul stăpân al Veneţiei visează deja să pună mâna pe lumea grecească, ceea ce-l determină ca imediat să ocolească Peloponesul în largul Capului Matapan şi-l va face, peste doisprezece ani, să abată spre creştinescul Constantinopol cea de-a Patra Cruciadă.

Florenţa imită Veneţia în 1237, bătând atunci „groşii” de doisprezece dinari, cu alte cuvinte o para ca mijloc de piată. Alte oraşe, ca Lucea în 1242, procedează la fel, contribuind la o circulaţie a noilor „groşi” în numerar pe cuprinsul pieţelor comerciale şi târgurilor Occidentului. Ludovic cel Sfânt imită

Italia în 1266 prin emiterea unui „gros” din argint fin. Urmează regele Aragonului în 1273, contele de Flandra în 1275, regele Boemiei în 1278, regele Angliei în 1279.

Totuşi, nicăieri operaţiunea de prestigiu – va fi, în Franţa, timp de un secol, „buna monedă a regelui Ludovic cel Sfânt” – şi de bun-simţ economic nu trebuie să ascundă devalorizarea. „Grosul” valorează doisprezece dinari vechi, adică o para. Pentru prima oară în cinci secole, o para de calcul îşi are corespondentul în bani în numerar reali. Dar o para romană era de aur şi cântărea 4,6 g sub Constantin. Cea a lui Ludovic cel Sfânt este de argint şi cântăreşte 4,22 g. Căderea este de treisprezece la unu. Şi un „gros” de o para – care valorează doisprezece dinari din timpul său, dar nu conţine decât de două ori şi jumătate ceea ce conţinea în argint fin dinarul lui

Carol cel Mare, va valora curând, la aceeaşi greutate în argint, mult mai mult decât o para.

15 Denumire dată monedei bătute până în secolul al XlII-lea la Tours. apoi monedei regale franceze având acelaşi etalon. (M tr.)

170 FORŢELE PROFUNDE

AURUL

Pentru plăţile importante, se pare că este neapărat necesar să se revină la aur. Este ceea ce fac, în 1252, cu fiorinul şi ducatul guvernele Florenţei şi



Genovei, imitate cu timiditate de Ludovic cel Sfânt cu scudul bătut prin 1266 şi care, fără-ndoială, nu circulă, şi în mod deliberat de Filip cel îndrăzneţ şi

Filip cel Frumos în anii 1285-l290. După o încercare fără urmări în 1257, Anglia ajunge definitiv la moneda de aur în 1344. în Europa Occidentală se instalează bimetalismul, până atunci cunoscut numai în Peninsula Iberică şi regiunile aflate în contact cu lumea arabo-bizantină. De data acesta, Occidentul nu va trăi din producţia sa.



Încă de la bun început, este evident că aurul nu ajunge. Există aur pretutindeni în Europa, dar atât de puţin! Doar sudul Peninsulei Iberice oferă resurse cu adevărat exploatabile. Paietele de aur din Tajo şi Guadalquivir nu sunt neglijabile. Cele ale fluviilor Pad, Ron, Ariege şi Garonne sunt. Ele îi hrănesc pe câţiva spălători de nisipuri aluvionare. Nu vor suporta schimburile economice curente. Existau zăcăminte în Orientul elenistic, în Tracia, în

Macedonia. Lumea greco-romană a ştiut să profite de ele. Pe timpul lui Strabo s-au epuizat. Cucerirea Transilvaniei i-a permis într-adevăr lui Traian să pună mâna (107) pe zăcămintele aurifere din Carpaţi, pe aurul dacilor. Două secole mai târziu, n-a mai rămas decât amintirea lor. Şi aici, resursele au secătuit.

Occidentul trebuie să recunoască faptul că nu are aur.

Pentru Europa, metalul preţios care poate constitui etalonul şi mijlocul de piată al marilor traficuri şi al marilor afaceri se face deci cu preţul unui export pe scară mare de produse naturale cum este grâul sau de produse manufacturate cum sunt stofele de lână în Evul Mediu. Dar aceste curente de exporturi nu trebuie să contracareze importurile plătite cu preţul argintului. Dacă nu, în cadrul unui bilanţ global, aceasta ar însemna a schimba aurul pe argint, cum se face cam prea mult la Tlemcen sau la Sijilmasa. Aceasta poate să-l îmbogăţească pe un speculator abil, dar nu să-i dea Occidentului masa monetară care îi lipseşte.

Aurul cel mai apropiat este cel din Africa. Dincolo de deşert este aurul

Sudanului: aşa e denumit, global, fără să se ştie mai mult, aurul din Senegalul de Sus, Nigerul de Sus, Sierra Leone, ba chiar din actuala Ghana. Iar acest aur dă de gândit Occidentului.

Intermediarii – cei din Maghreb ca şi cei din Sahara – se înţeleg între ei să-i ţină pe europeni departe de zonele de producţie. Fenicienii şi cartaginezii au încercat, într-adevăr, să-i ocolească pe calea maritimă, calea care merge de-a lungul litoralului mauritan. Arareori au depăşit localitatea Lixos, cu alte cuvinte capătul de pe coastă al drumurilor pentru caravane care converg la Sijilmasa.

AURUL 171

Apoi s-a renunţat. A ajunge la aurul Sudanului în locurile unde este extras va ţine, până la sfârşitul Evului Mediu, de vis şi de aventură. Aurul aduce bogăţie negustorilor africani, nu statelor şi antreprenorilor europeni care trebuie să se acomodeze cu cantităţile insuficiente şi cursurile ridicate: produsele de schimb se vând la preţ scăzut. Câmpurile unde aurul creşte „ca morcovii” rămân de domeniul legendei. Africa e mult prea interesată să întreţină incertitudinea europenilor. Antonio Malfante, care ajunge în secolul al XV-lea la Touat, vede cum îi scapă mereu comoara sperată.

Am rămas paisprezece ani la negri. N-am întâlnit niciodată pe vreunul care să poată să-mi dea o informaţie sigură: „Uite la ce-am fost martor, uite cum se găseşte şi se adună aurul”. De aceea e de crezut că el vine de departe.

Să mai adăugăm că încălzirea generală a emisferei nordice începând din anii 1350-l400 se resimte puternic în Sahara. Deşertul câştigă teren spre nord.

Se întinde. Drumurile sunt compromise. Aurul se răreşte.

Pe cealaltă parte a continentului, aurul este încă prezent ca o resursă naturală şi totodată misterioasă şi mai ales inepuizabilă. Pentru contemporanii faraonilor, valea Nilului de Sus şi regiunea marilor lacuri, este „ţara aurului”, Nubia. Din secolul al VH-lea î. Hr. până în secolul al IV-lea d. H., civilizaţia meroitică îşi datorează prosperitatea fabuloaselor zăcăminte din insulele

Meroe. Assuan este o piaţă a aurului, unde se face reglementarea unui trafic dirijat spre Deltă şi spre oraşele de pe coasta siriană. Occidentul, evident, accede acolo la Alexandria. Dar lucrurile se modifică în secolul al IV-lea, schimbări politice taie drumul Nilului de Sus, aurul ajunge greu la ţărmurile

Mediteranei. Marile porturi ale Mediteranei Orientale, de la Alexandria la Tyr şi Antiohia, au fost pieţele de aprovizionare ale lumii romane şi ale primilor ei moştenitori cu aur din Nubia, Etiopia, ba chiar din Arabia. în ajunul cuceririi arabe, valul de aur este la cota de referinţă.

Fie că o considerăm dinspre est, sau dinspre vest, Africa apare deci multă vreme ca un continent al aurului. Fluviile africane sunt fluviile aurului, în porturile Africii Septentrionale, totul se vinde contra aur: ţesături de lână, veselă de sticlă sau de cositor, unelte de fier, atunci când nu e vorba de pietrele preţioase şi de mirodeniile Orientului pe care catalanii le cumpără la Alexandria spre a le revinde la Tunis. Pe pieţele Africii aurifere, la Tegdaoust, în Ghana, la Gao. aurul se plăteşte în grâu, fructe, cupru, produse textile ale industriilor din Egipt şi Maghreb.

Atâta timp cât sistemul monetar european va fi în stare să suporte creşteri, Europa va visa la mătasea Chinei şi la mirodeniile Indiei. Când va ajunge să se sufoce, când va fi evident că cea mai gravă problemă nu este de a-şi procura

172 FORŢELE PROFUNDE piper şi cuişoare, ci de a întreţine schimburi interne în pofida penuriei de metal din care să se bată monedă, atunci se va visa mai ales la aurul african, confundând Nilul şi Nigerul care cară, şi unul, şi celălalt, preţioasele paiete.

Occidentul trăieşte o iluzie. Deoarece aurul se găseşte în natură în ţări cu agriculturi sărace şi lipsite de adevărate producţii industriale, el pare a fi ieftin. Ceea ce face ca aurul să aibă un preţ scăzut pe pieţele Maghrebului este rezultatul conjugării a două realităţi economice: Africa are puţine produse de oferit traficului internaţional, şi extracţia nu costă decât uriaşă manoperă prost remunerată. Primii exploatatori europeni ai aurului din Guineea sau ai celui din Antile vor încerca o cruntă deziluzie: extracţia face cât preţul aurului.

Se vor abate cu toate forţele asupra negoţului cu sclavi şi asupra celui cu mirodenii ieftine.

Oricât de îndepărtat ar fi, aurul Orientului este mai puţin misterios. Din

Caucaz până în Arabia, există numeroase centre de producţie cunoscute de mii de ani. Zăcămintele din Caucaz şi din Armenia subcaucaziană par inepuizabile şi se va mai trage profit de pe urma lor şi în epoca contemporană. Nisipurile aurifere sunt spălate de-a lungul a două fluvii care coboară din munţi, Ingur şi Taz, ca şi în valea râului Terek care domină coasta dincolo de Trapezunt.

Se cern de asemenea aluviunile micilor afluenţi ai lui Cyrus şi Arax, dar acolo există mai ales adevărate mine de pepite pe care le exploatează deja perşii şi la care Alexandru râvneşte la rândul lui. Cele două centre de exploatare vor avea un frumos viitor urban: ele vor deveni Tiflis şi Echmiadzin, viitorul sediu al patriarhatului armean.

Occidentul accede la acest aur în porturile Mării Negre orientale, a acestei

Colhide unde – coincidenţa n-are nimic întâmplător – grecii situau căutarea

Lânii de Aur. Lupta pentru istmul Armeniei va număra întotdeauna, printre numeroasele sale motive, fascinaţia aurului. Dar cucerirea sasanidă va pune capăt facilităţilor. Aurul Caucazului nu mai este pentru neguţătorii Mării Negre şi pentru economiile mediteraneene. Aurul n-a secătuit, dar drumul e închis.

Sasaniziiâşi rezervă pentru ei metalul preţios. El le alimentează luxul. Parurile şi vesela sunt tot atâtea tezaurizări. Arabii vor regăsi într-o zi acest aur şi vor iriga cu el aria relaţiilor lor economice.

Aceleaşi secătuiri ale curentului spre Occident lovesc în acelaşi timp contribuţiile asiatice în care lumea greco-romană nu văzuse niciodată decât o sursă de aprovizionare complementară. Grecii găsesc în Marea Neagră aurul din Urali şi cel din Amu-Daria, ba chiar cel din Altai. In porturile din Marea

Roşie sau din Oceanul Indian, ei îşi procură aurul Deccanului şi cel al Tibetului, în acelaşi timp cu aurul, atât de important pentru economia mediteraneană, al Nubiei şi Etiopiei. Şi aici, drumurile se închid, Sasanizii îşi păstrează aurul, arabii îl acaparează.

AURUL 173

Drama are loc în patru timpi. Epicentrele sunt, în secolul al III-lea în

Iran, în al VH-lea în Arabia, în al IX-lea pe ţărmurile Mării Nordului, în al

XIV-lea în Boemia.

Primul cutremur porneşte de la constituirea în Iran a Imperiului sasanid.

Se foloseşte acolo o monedă de argint, dar se tezaurizează – în lingouri ca şi în veselă sau în orfevrărie – tot aurul care trece prin reţeaua drumurilor comerciale care unesc lumile Asiei şi Mediteranei. Continuând prin aceasta opera părţilor, al căror mobilier de aur era celebru, Sasanizii fixează şi fac steril un metal care le va lipsi – criza e deja gravă în secolul al Vl-lea – monetăriilor din Occident, ca şi celor de la Bizanţ.

Al doilea e cauzat în parte de cucerirea arabă, care pune brutal în circulaţie aurul tezaurizat astfel. Este, în primul rând, aurul din palatele sasanide.



Începând din anii 700, mai este şi aurul orfevrăriilor liturgice, pe care bisericile bizantine îl dau la topit pentru a satisface cerinţele sporite ale noilor stăpâni.

Aurul luxului şi aurul comorilor cultelor redevine un aur al negustorilor, în acelaşi timp, minele de aur din Africa Orientală revin la o activitate pe care o justifică reîntoarcerea la moneda de aur. Iar Islamul inundă cu dinarii lui toate ţărmurile Mediteranei. Punând de asemenea mâna, sub pretextul unei lupte împotriva icoanelor, adică împotriva unei eventuale reîntoarceri la idolatrie, pe majoritatea pieselor de orfevrărie ale bisericilor, împăraţii iconoclaşti nu fac altceva, începând din 726, decât să transfere spre nord acţiunea întreprinsă de Islam în sud: monedele cu efigia Bazileului se regăsesc până în Sicilia, Calabria sau Catalonia. Dar Occidentul creştin n-are mare lucru de vândut



Dostları ilə paylaş:
1   ...   13   14   15   16   17   18   19   20   ...   47


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə