Jean Favier



Yüklə 2,1 Mb.
səhifə19/47
tarix30.12.2018
ölçüsü2,1 Mb.
#88473
1   ...   15   16   17   18   19   20   21   22   ...   47

Arhiducele Austriei devine atunci în Europa „prinţul cel bogat” prin excelenţă. Cel care era numit Frederic Buzunar-gol. Frederic IV de Habsburg, nu realizează, în 1424, din veniturile sale miniere decât 7600 de fiorini de Rin.

În 1479, fiul lui, Sigismund cel Bogat, încasează din minele sale 79400 de fiorini.

La sfârşitul secolului, vărul şi succesorul lor, Maximilian, îl lasă pe omul de afaceri Jacob Fugger, în schimbul unui credit de câteva sute de mii de fiorini, să-şi clădească averea organizându-şi monopolul exploatării şi al traficului transalpin de cupru şi argint din Tirol. Din septembrie 1487 până în decembrie

Marcă – veche unitate de masă în Franţa, echivalând cu 7447S p (/V. rr.1

182 FORŢELE PROFUNDE

1489, Fugger le avansează Habsburgilor vreo 268000 de fiorini din venitul unei producţii care ajunge la treizeci până la cincizeci de tone de argint pe an.



Întreaga Europă beneficiază de progresele tehnice ale Europei Centrale.

La mijlocul secolului al XV-lea, când Jacques Coeur redeschide exploatările miniere din Lyonnais, el o face cu concursul metalurgiştilor pe care îi aduce din ţările imperiului.

Nimic din toate acestea nu permite totuşi să se facă faţă nevoilor unei economii care a trecut peste un secol şi jumătate de crize şi care îşi regăseşte dinamismul de altădată. Expansiunea în condiţiile unei insuficienţe monetare este, pe bună dreptate, considerată ca aventuroasă. Guvernanţii şi oamenii de afaceri, fiecare având propriile lor orizonturi, nu pot decât să se'ântoarcă spre folosirea aurului.

PARTEA A TREIA

Mijloacele

IX

Moşteniri şi reconsiderări



O LUME MOŞTENITĂ întreaga ştiinţă a lumii se află în artele liberale, acele şapte discipline între care se împart cele două mari domenii ale inteligenţei şi cunoaşterii. Pentru inteligenţă – trivium, cele trei căi ale analizei, raţionamentului şi expresiei: gramatica, retorica şi dialectica. In aceasta constă esenţialul filosofici, dacă sunt lăsate deoparte problemele metafizice care se află la periferia teologiei. Pentru cunoaştere – quadrivium, cele patru căi ale ştiinţei: aritmetica, geometria, astronomia şi muzica. Lista celor şapte arte liberale e statornicită încă din vremea

Romei antice, de când Varro în secolul I, Martianus Capella în secolul al V-lea, Casiodor şi Boethius în secolul al Vl-lea au hotărât să pună astfel ordine în viaţa intelectuală şi să înlesnească învăţământul. Prea puţin s-a adăugat mai târziu. Complexitatea crescândă a vieţii juridice a făcut din Drept o disciplină de sine stătătoare, cu competenţele, glosele şi sintezele sale. Creştinismul a dezvoltat teologia cu cele două ramuri ale ei, dogmatica şi morala.

Pentru cunoaşterea lumii naturale, Evul Mediu n-a inventat nimic. Medicina este mai curând arta de a diserta decât de a observa şi colecţionează mai degrabă formule şi reţete decât diagnostice. Astronomia rămâne singura artă din domeniul acelei „istorii naturale” pe care începuseră s-o identifice latinii, ca Pliniu cel Bătrân, de pildă, în plus, trebuie spus că astronomul medieval, chiar dacă îl mai citeşte pe Ptolomeu, care va fi tipărit la sfârşitul secolului al

XV-lea, amestecă cel mai adesea ştiinţa cu divinaţia: astrologia prevalează totdeauna pentru majoritatea celor care-şi spun astronomi, în catalogul ştiinţelor nu se află un loc specific pentru geografie, pentru cunoştinţele referitoare la Pământ, mări, climă şi populaţii.

Ceea ce se ştie – sau ceea ce se poate afla – se găseşte deci răspândit în compilaţiile enciclopedice pe care Evul Mediu le-a moştenit de la latinitatea târzie. Se ştie că Pământul e o sferă, chiar dacă, prin anii 1150, Adelard din

Bath îşi mai pune întrebări, în ale sale Probleme naturale dificile, asupra imobilităţii acestui glob care nu cade şi rezolvă chestiunea cu un robust bunsimţ şi o reală capacitate de a inversa relaţia de la cauză la efect.

186 MIJLOACELE

E evident că într-un loc rotund centrul e locul cel mai de jos.

Lucrurile grele rămân stabile pentru că au găsit locul în care îşi căutau stabilitatea.

MINUNILE LUI PLINIU

Prima dintre aceste vaste enciclopedii, de care se face încă mare caz în şcolile din secolul al Xll-lea, este Physiologus (Fiziologul). compiiată în secolul al 1l-lea la Alexandria: este înainte de toate un catalog de semnificaţii simbolice şi morale care îmbogăţesc mai degrabă predica decât cercetarea asupra lumii.

Urmează apoi opera lui Julius Solinus care reia, în secolul al III-lea, istoriile cu pioşenie culese de Pliniu şi, aplecându-se cu complezenţă asupra miracolelor naturii şi asupra monştrilor Orientului, inventează o zonă a miraculosului care va prospera până în iconografia creştină a epocii gotice.



În aceeaşi vreme, lumea arabă cunoaşte un amestec asemănător de moştenire greacă şi de miraculos. In secolul al XHI-lea, iranianul de origine arabă

Zakariyya al-Qazwini face, în tratatul Despre lucrurile uimitoare ale creaţiei şi cele surprinzătoare ale existenţei, un bilanţ al lecturilor sale. citându-i adesea pe Ptolemeu şi pe Pitagora, şi schiţează un sistem cosmologic al cărui raţionalism moderat e preluat mai cu seamă de la Aristotel.



În felul acesta se adânceşte prăpastia care separă – pentru cei ce se vor interesaţi de lume – universul aproape „normal” al ţărmurilor Mediteranei de marginile aberante care limitează spre est ţinuturile locuite, în ceea ce priveşte aceste margini, sunt copiate pur şi simplu scrierile autorităţilor în materie. Aafirmat Cezar că locuitorii Arhipelagului Britanic se hrănesc altfel decât romanii – adică: „Iepurele, găina şi gâscă sunt pentru ei hrană interzisă”? Dominicanul Vincent de Beauvais reia afirmaţia în secolul al XlII-lea, iar cavalerul

Jean de Mandeville se referă la ea în secolul al XlV-lea: „Nu mănâncă nici carne de iepure, nici de găină, nici de gâscă”. Doar că Mandeville nu vorbeşte despre

Anglia, pe care are toate motivele s-o cunoască bine, ci despre o insulă din vecinătatea Asiei. Ceea ce nu se ştie despre un ţinut marginal se împrumută din ceea ce se crede că se ştie, sau din ceea ce alţii au spus, despre un alt ţinut.

Noţiunea de ţinut marginal precumpăneşte asupra autenticei localizări a fenomenelor relatate.

Astfel, Indika lui Ctesias înmulţeşte personajele şi animalele pe care pictorii şi sculptorii din epoca romanică le vor ridica la rangul de alegorii fără a le situa în spaţiu: manticora – leul cu chip de om şi coadă de scorpion – care apare ca atribut al profetului Ieremia la Catedrala din Cahors, ori pigmeii mari cât pumnul, sau neamul sciapozilor cu un singur picior de pe timpanul Abaţiei din Vezelay, ca să nu mai vorbim de nenumăraţii grifoni, licorni, centauri, sfincşi

MOŞTENIRI Şl RECONSIDERĂRI 187 şi sirene, ale căror fiziologii inventate au în plus, pentru sculptor ori sticlar, marele avantaj de a se înscrie lesne în orice fel de cadru sau medalion, fie el cerc, pătrat sau cvadrilob.

Literatura conferă şi ea acestor făpturi fantastice o substanţă, un mediu natural şi chiar o istorie. Inspirându-se din cele mai vechi texte – în secolul al

VUI-lea î. Hr., Hesiod menţiona deja cinocefalii – ca şi din vaticinaţiile tardive ale lui Pliniu şi Isidor din Sevilla, apar Bestiarele, în versuri şi în proză, de care secolul al XHI-lea se dovedeşte avid – cel al lui Philippe din Thaon, de pildă, ori cel al lui Gervase, al lui Guillaume le Clerc (Bestiarul divin), ori al lui Pierre din Beauvais. Toate reiau cunoştinţele transmise de Physiologus şi de Isidor din Sevilla în ale sale Etimologiae… Universul lor e populat de ciclopi, de femei cu barbă şi de uriaşi hirsuţi, de ihtiofagi enormi şi de pigmei, de himantopozi umblând în patru labe şi de hipopozi ale căror picioare sunt înzestrate cu saboţi.

Uneori, în tradiţia lui Pliniu, ţelul este cel de a informa. Bizuindu-se pe

Sfântul Augustin, unii afirmă că toate acestea nu înseamnă nimic. Indiferent de culoare, de mişcare, de limbă, de putere, de „calitatea naturală”, esenţa omului constă în capacitatea sa de a înţelege. Măreţia gândirii augustiniene alunecă la succesorii săi spre derizoriu: nimănui nu-i pasă cu adevărat de limitele povestirii.

Lumea e visată aşa cum e descrisă. Unele spirite subtile evită să facă vreo legătură între descrierile acestor tărâmuri stranii ori ţinuturi din marginea lumii

— „insulele” – şi realitatea observată: interpretarea simbolică prevalează sub pana unui Richard din Fournival sau a celor care, asemenea lui, compun aşanumite Bestiare de dragoste, în care nimic nu mai sugerează că ar fi vorba despre descrieri ale unui pământ real.

Imaginarul lui Pliniu poartă, fireşte, pecetea moralei creştine, sau, uneori, pe aceea a unei teologii cel puţin superficiale. E subliniată castitatea amazoanelor şi înţeleaptă lor cârmuire, se atribuie sfinţilor şi locurilor sfinte puteri extraordinare care devin miraculoase, animalele fantastice sunt considerate simboluri ale unor fiinţe ori comportamente. Manticora, leul cu chip de om şi coadă de scorpion, trăitor în măruntaiele pământului, devine atributul lui Ieremia, cel azvârlit în groapa de gunoi. Femeia cu coadă de peşte, sirena care-i ademenea în adâncuri pe navigatorii Antichităţii, se transformă în simbol al

Ispititorului. Licornul devine, la alegere, simbol al lui Hristos, al Diavolului, ori al purităţii virginale. Cât despre centaur, acesta e totdeauna Satana. Totul se rezumă la o afirmaţie: Dumnezeu a făcut minunile. Gossouin din Metz o spune cu înţelepciune:

El a făcut pe pământ nenumărate minuni pe care raţiunea nu le poate explica.

188 MIJLOACELE

Mai târziu, teologii şi-au îndreptat, nu fără realism, atenţia asupra posibilei evanghelizări a făpturilor fantastice. Vreme îndelungată, conform autorităţii

Părinţilor Bisericii, monştrii au fost socotiţi un soi de animale. Nu părea mai ciudat să ai un singur ochi decât să ai patru labe ori aripi. Ciclopul era înlăturat de la Mântuire, ca şi licornul ori sfinxul. Socotindu-se confruntat cu o realitate, la mijlocul secolului al IX-lea, călugărul Ratramne din Corbie raţionează în chip diferit în legătură cu cinocefalii din Nordul îndepărtat. Trebuie oare predicată Evanghelia oamenilor cu cap de câine? îl întreabă episcopul Rimbert



— când pleacă în calitate de arhiepiscop de Bremen cu misiunea de a evangheliza populaţiile din Nord – pe teologul din Corbie, cunoscut mai cu seamă pentru ostilitatea sa faţă de transsubstanţiere, adică faţă de doctrina oficială în legătură cu Euharistia. Se zice – adaugă episcopul Rimbert – că au o organizaţie socială şi că îşi cultivă pământul, deci activităţi care îi aşază deasupra animalelor. Până la informaţii mai ample, Ratramne conchide că este cu desăvârşire corect să li se predea religia.

Călătorii, după cum se va vedea, sunt mai mult sau mai puţin de acord să diminueze însemnătatea acestui miraculos moştenit, dar prea puţin confirmat de realitate în drumurile lor. Cei mai lucizi continuă să colporteze vechile istorii, dar fără a mai crede cu adevărat în ele, ci doar pentru că sunt distractive.

Misionarii, negustorii şi cititorii lor rămân foarte surprinşi atunci când constată că legendele se inversează: monstrul devine totdeauna „celălalt”. Astfel, prinţul armean Haitton, care a călătorit mult în Asia, relatează lucruri stranii în a sa

Istoric a Orientului, scrisă de el, către 1305, în franceză, în refugiul său cipriot

(tradusă apoi tot de el în latină şi retradusă finalmente în franceză de călugărul

Jean le Long de la mănăstirea Saint-Bertin din Saint-Omer):

Locuitorii din Chitai [chinezii] sunt foarte înţelepţi, foarte pătrunzători, bogaţi în toate soiurile de meşteşuguri şi ştiinţe. Din care pricină privesc cu dispreţ toate celelalte neamuri ale lumii. Spun că sunt singurii din lume care văd cu doi ochi, că latinii nu văd decât cu unul singur şi că toate celelalte neamuri sunt oarbe.

Fabulosului păgân inspirat din Pliniu şi din continuatorii lui, creştinismul îi adaugă propriul său miraculos, amplu inspirat din cosmogoniile orientale, al căror ecou e încă perceptibil în prima jumătate a secolului al XHI-lea în opera lui al-Qazwini. Fireşte, creştinii nu mai caută Grădina Edenului în zona celor patru fluvii de care se vorbeşte în Ecleziastul şi pe care le reia Apocalipsa. Chiar dacă sunt în continuare identificate cu Tigrul şi Eufratul, Nilul şi Gangele, apar două observaţii: cele patru fluvii reale sunt prea îndepărtate unul de altul pentru a putea iriga acelaşi tărâm, iar malurile lor sunt prea dens populate spre a putea constitui acea grădină din care omul a fost izgonit. Se ştie, pe de altă parte, că

MOŞTENIRI Şl RECONSIDERĂRI 189

Dumnezeu n-a condamnat Edenul la dispariţie: grădina miraculoasă e interzisă omului, dar nu distrusă. Ceea ce îi determină pe comentatori să înlăture din presupunerile lor deserturile. Neavând încotro, Paradisul terestru trebuie căutat, ori imaginat, într-un loc inacceptabil în care poate dăinui o grădină cu fructe minunate, dar la care omul nu ajunge niciodată.

Occidentul nu oferă în acest sens nici o speranţă: întinderile reci din Nord şi Nord-Est, care n-au fost încă întru totul explorate, n-au într-adevăr nimic dintr-un Eden. Cine zice delicii şi grădină se gândeşte la soare şi căldură. De aici până la a spera că, dincolo de regiunile toride pe care omul nu le poate străbate, se află o ţară cu soare temperat şi izvoare răcoroase nu mai e decât un pas. în secolul al VH-lea, Isidor din Sevilla are în vedere Bengalul. Mai prudent, Toma d'Aquino, în secolul al XlII-lea, vorbeşte doar de o oarecare regiune a Asiei de Sud-Est. Paradisul capătă strălucirea smaraldelor şi parfumul preţioaselor mirodenii.

Alţii renunţă să mai caute Paradisul pierdut, Paradisul terestru, şi îşi îndreaptă atenţia către Paradisul care rămâne deschis credincioşilor ca loc al preafericiţilor. Chiar dacă cei mai mulţi teologi şi literaţi concep un Paradis imaterial, un Cer care nu se confundă defel cu firmamentul înstelat al cerului fizic, mai există totuşi unii care şi-l închipuie ca pe un loc material, dar complet distinct de pământul locuibil. Apare astfel în vocabular „lumea cealaltă”, o lume inaccesibilă, pe care nimeni nu se mai gândeşte cu adevărat să o localizeze într-un Orient în care omul occidental pătrunde din ce în ce mai adânc. La mjlocul secolului al XlII-lea, Joinville mai poate încă visa că se află la ţărmul mării care se învecinează cu vechiul Paradis: n-a văzut el oare pescarii egipteni scoţând în plasele lor resturi pe care le-a recunoscut a fi mirodenii, aloe şi scorţişoară scuturate de vânt din pomii Grădinii Edenului? Iar două generaţii mai târziu, către 1340, Marignoli n-a auzit oare în India spunându-se că Paradisul terestru se află într-o insulă din Sud, altfel spus în Ceylon? Totuşi, în secolul al XlII-lea, autorul mapamondului de la Hereford ezită deja să localizeze Paradisul în afara lumii cunoscute: porţile pe care le aşază la intrarea lumii circulare sunt „Porţile

Paradisului”, în secolul al XlV-lea, Jean de Mandeville merge mai departe şi situează Paradisul în afara oricărui acces: Paradisul se află în vecinătatea cercului ceresc al lunii. Toate apele lumii îşi au acolo izvoarele. Dar trecerea e împiedicată de deserturi, de munţi, de cataracte, de animale feroce. „Nici un muritor nu se poate apropia de el”.

ATLANTIDA în acest moment oamenii încep să se gândească la Occident, la un alt pământ locuibil, străin de cele trei continente de pe mapamonduri şi de apele navigabile ale emisferei considerate aproape cunoscută. Grecii, şi Homer

190 MIJLOACELE printre mulţi alţii, vorbeau de acele „insule ale Fericiţilor” înălţate în mijlocul oceanului şi reprezentând rodul imaginaţiei îmbinate cu reiatările primilor fenicieni ce s-au aventurat în Atlantic, în secolul al Vl-lea. legenda irlandeză afirmă că Sfântul Brendan a navigat către vest până la nişte insule unde începe un Paradis terestru, despre care nimeni nu poate spune dacă este Paradisul pierdut al lui Adam şi Eva ori locul în care preafericiţii aşteaptă Judecata de

Apoi. în locul acesta, navigatorii secolului al XlV-lea descoperă Insulele

Canare, iar un infante de Spania nu pregetă să ceară papei să fie recunoscut drept „prinţ al Fortunei”. Deşi mai puţin siguri decât Homer, Părinţii Bisericii îşi îndreaptă uneori privirea în aceeaşi direcţie. Sfântul Ieronim în secolul al

V-lea şi Beda Venerabilul în secolul al VUI-lea înclină să situeze locul preafericiţilor într-un „alt” ţinut, foarte îndepărtat. Pe scurt, privirile se aţintesc dincolo de orizontul Atlanticului.

Se cuvine, de asemenea, reamintit cel de-al patrulea continent întrezărit de Platon în Timaios, un continent care ar da în chip oportun pământurilor răsărite din ape o aparenţă de simetrie, atât ca latitudine, cât şi ca longitudine.

Desigur, Platon n-a făcut operă de geograf. Coerent în perceperea lumii ca ansamblu de imagini imateriale şi a realităţii ca alcătuire a spiritului, filosoful dă mereu ficţiunii culorile istoriei şi se fereşte cu grijă să traseze el însuşi hotarul dintre fabulaţia semnificativă şi realitatea semnificativă.

Povestea are tenta luptelor mitice care i-au opus în negura vremurilor pe oameni şi pe uriaşi, făpturile pământului şi cele ale mării, forţele Binelui şi cele ale Răului. Un bătrân preot al zeiţei Neith – Marea Zeiţă din Sais – e cel care, conform lui Critias care relatează faptul lui Socrate, îl pune în gardă în secolul al Vl-lea (î. Hr.) pe Solon, legiuitorul Atenei. Grecia, spune el, nu ştie nimic despre propria sa istorie, cu excepţia celei recente, cunoscută din cele afirmate de grecii înşişi. Pentru atenieni, totul începe cu Homer.

N-aveţi nici o opinie străveche provenind dintr-o tradiţie arhaică, nici vreo ştiinţă de veacuri.



În această privinţă atenianul se comportă ca un copil pentru care lumea începe în ziua naşterii lui. Egiptul înţelepţilor e însă păstrătorul unei tradiţii mult mai vechi şi deţine astfel cheia istoriei vechii Atene.

Solon află că Atena a fost, cu nouă mii de ani în urmă, cetatea prin excelenţă – excelenţă aristocratică, după Platon – şi că ţărmurile ei se confundau în acea vreme cu cele ale 'urnii mediteraneene. Zeiţa Atena i-a dat „la împărţeală această organizare”. Mai exista însă o altă putere, întru totul opusă, o „putere insolentă”. Lumea acesteia se afla la vest, teritoriul său, dincolo de Coloanele lui Hercule, era o insulă mai mare decât Asia şi Africa la un loc: un continent înconjurat de Ocean.

MOŞTENIRI Şl RECONSIDERĂRI 191 în afară, se află această adevărată mare şi pământul care o înconjoară şi care se poate într-adevăr numi, în sensul propriu al cuvântului, continent. Or, în această insulă Atlantida, regii au statornicit un mare şi minunat imperiu.

Cetatea lui Solon îşi datora naşterea şi viaţa zeiţei Atena. Insula de la vest le datora zeului apelor adânci, lui Poseidon. Copiii lui Poseidon au invadat lumea Atenei. Puterile devastatoare, flotele Oceanului au trecut hotarele lumii ateniene. Străbătând Coloanele lui Hercule, ele au intrat în Mediterana.

„Datorită forţei lor spirituale şi artei militare”, puterile înţelepciunii – atenienii

— le-au respins chiar până în acel Ocean în care şocul elementelor a înghiţit totul într-un cutremur de pământ şi înspăimântătoare cataclisme. Al patrulea continent astfel acoperit de ape era Atlantida. Scufundându-se, a lăsat un nume

Oceanului.

Acest ocean de acolo e primejdios şi de neexplorat din pricina obstacolelor de pe fundul mocirlos şi foarte puţin adânc, pe care le-a creat insula scufundându-se.

Platon va reveni la această temă în Critias. Atlanticul prezintă navigatorilor obstacolul de netrecut al unui fund mocirlos, vestigiu al continentului scufundat în care Poseidon îşi aşezase copiii făcuţi cu o muritoare. Pentru acest imperiu al apelor şi pentru stăpânii lui, Platon va inventa o genealogie, o geografie şi o istorie a căror precizie e suficientă spre a sugera ironia. Se mai cuvine notat că, în schimb, Platon nu e defel stânjenit de absurditatea unei insule care înconjoară marea. Modelul mediteranean i s-a impus. Insula e doar un fel de a vorbi. De asemenea, filosoful nu explică în ce fel fundul mocirlos împiedică navigaţia; se referă, fără îndoială, la pragurile submarine. Esenţialul nu constă însă în povestire.

Nimeni nu va şti vreodată ce anume din relatarea de bază se datorează tradiţiei şi ce a inventat autorul lui Timaios. E totuşi evident că, mai curând decât descrierea unor pământuri răsărite din ape, Platon construieşte o filosofie a spaţiilor politice. Atlantida e o Asie a Vestului, o Asie a Apelor, o Asie a Răului.

Printr-un pericol biruit – şi un asalt pedepsit – Atlantida transferă în Vest pericolul oriental căruia, încă din vremea războaielor medice, i se dă în Agora un nume precis: Persia. Platon nu ne induce în eroare atunci când face din relatarea înfruntării ecoul unei alte celebre reiatări: cea pe care, în secolul precedent, Eschil o încredinţează, în Perşii, mesagerului Atenei. Atlantida este Persia Vestului.

E.a dă cetăţii colonizatoare conştiinţa ideologică a unei cetăţi eliberatoare.

Toate acestea ar putea fi doar un mit ori o parabolă. Dar Atlantida nu va înceta să obsedeze minţile oamenilor, dăinuind pe fundalul tuturor lucrurilor

192 MIJLOACELE neînţelese ale unei lumi înconjurate de necunoscut. Raţiunea nu se acomodează lesne cu vidul ce pare a fi pentru lumea oamenilor acest ocean lipsit de pământuri.

Timp de două milenii se va tot pune întrebarea dacă într-adevăr n-a mai rămas nimic din Atlantida.



Întrebările au continuat încă din Antichitate. La Atena părerile erau împărţite. Aristotel şi Eratostene resping existenţa Atlantidei şi nu văd în povestirea lui Platon decât o fabulaţie. Dacă e să-i dăm crezare lui Strabon, Posidonius e mai puţin categoric: „Legenda referitoare la această insulă ar putea foarte bine să nu fie o simplă ficţiune”. La Alexandria, Atlantida va fi considerată o realitate luată drept alegorie.

Moştenirea biblică conduce Evul Mediu către alte speculaţii. Aşezându-l pe Platon în posteritatea spirituală a lui Moise, primii Părinţi ai Bisericii lasă cale liberă tuturor interpretărilor. Ca victimă a Potopului, Atlantida îşi află locul în Istoria Sfântă. S-a retras oare cu totul Potopul? Nu va fi având oare Hristos şi „alte oi care nu aparţin acestei stâne?” Pământul dispărut nu e oare cel din care va apărea Antihristul? Nu e cumva Atlantida, la vest, pandantul acelui

Paradis terestru căutat încă la estul lumii cunoscute? N-are oare legătură cu regatul Părintelui loan, regat ce pare a fi urmaşul unei lumi de mult desprinse de cea a cărei inventariere în jurul Mediteranei s-a încheiat?

Orientul şi Occidentul se implică în asemenea măsură în investigaţie încât grecul Cosmas Indicopleustes respinge, în secolul al Vl-lea, în a sa Topografie creştină, o Atlantida a Vestului care nu-şi află locul în Mântuirea lumii, fără a o elimina însă dintr-un Orient în care o integrează, de bine, de rău, în moştenirea lui Moise.

CULTURA CREŞTINĂ

Astfel de ipoteze nu prea îl preocupă pe omul medieval. După cum nu se frământă în legătură cu monştrii, ştiind sigur că aceştia nu există în universul său familiar, tot aşa omul Evului Mediu nu se gândeşte în mod serios că ar putea ajunge vâslind până la noul Pământ al Făgăduinţei. Himerele sunt doar curiozităţi. Paradisul terestru este obiect de conversaţie. Dimpotrivă, „păgânismul”



— la care creştinătatea medievală reduce orice religie pe care o cunoaşte prea puţin – e de ajuns spre a exclude ţinuturile foarte îndepărtate de la destinul comun al pământurilor răsărite din ape. Ciudăţenia mirodeniilor şi a mătăsii îşi află un neaşteptat ecou în hagiografiile legendare. Nu-i nimic bun de aşteptat din ţările bântuite de monştrii tradiţiei antice.

Gregoire de Tours, care nu-i un mare călător, îşi îngăduie referiri la miraculos atunci când relatează istoria Sfântului Bartolomeu, acest apostol despre care Evanghelia nu spune absolut nimic, dar despre care povestirile apocrife


Yüklə 2,1 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   15   16   17   18   19   20   21   22   ...   47




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin