Jean Favier
Yüklə 2,1 Mb.
|
|
Thule, pe care o situează cam pe locul insulelor Feroe, deci la jumătatea drumului dintre Scoţia şi Islanda. De aici înainte, informaţiile cu privire la Nord se îmbogăţesc. Misiuni diplomatice şi negustori îndrăzneţi se întrec în a oferi contururi şi dimensiuni MOŞTENIRI Şl RECONSIDERĂRI 209 mai apropiate de realitate ţărilor situate „dincolo de gurile de vărsare ale Vistulei”. Relatând, în secolul al Vl-lea, istoria unei ambasade trimise de heruli la vecinii lor din nord, istoricul bizantin Procopiu se apropie cel mai mult de adevăr în ce priveşte cvasilegendara Thule. Este, evident, Scandinavia de azi. Thule e de zece ori mai mare decât Marea Britanie. în cea mai mare parte e pustie. In regiunile locuite se găsesc treisprezece popoare, fiecare cu regele său. În fiecare an se întâmplă ceva neobişnuit: e vorba de soarele de la miezul nopţii care nu apune timp de patruzeci de zile şi rămâne vizibil la orizont. Şase luni mai târziu, soarele nu se mai vede: e noaptea cea lungă, apăsătoare pentru cei ce trăiesc acolo sus. În pofida eforturilor mele, n-am putut ajunge în insula aceasta ca să o văd. Dar m-am informat de la cei care se întorceau de acolo. Concepţia despre Marea Baltică şi despre contururile ei se precizează în timpul lui Carol cel Mare, pe când primii normanzi nu ameninţau încă ţărmurile imperiului. Eginhard nu cunoaşte ce lungime are, dar ştie că lăţimea nu depăşeşte niciodată o sută de leghe. La nord trăiesc danezii şi suedezii, pe scurt normanzii, în sud, se află slavii, estonienii şi alte câteva popoare. Începând din secolul al IX-lea, concepţia despre Nord continuă să se clarifice. Creştinarea înseamnă înainte de toate misionari care călătoresc, observă şi raportează. Succesul creştinării îi determină să pornească la drum atât pe clericii călători, cât şi pe pelerini. Chiar dacă Scandinavia mai este considerată o insulă, configuraţia Extremului Nord fiind ignorată, se ştie încotro se întinde Baltica, destul de corect apreciată a fi un golf prin care oceanul pătrunde până în inima Rusiei. Este, începând din secolul al XH-lea, şi convingerea negustorilor şi navigatorilor germani, în secolul al XlV-lea, convoaiele care transportă sare de la Bourgneuf ori Guerande la Liibeck sau Bergen transformă această percepţie geografică într-o realitate economică. Baltica e într-adevăr golful prin care se ajunge de la Bruges la Novgorod. Nu e prea mult adevăr în povestea care circulă în secolul al XV-lea sub numele de Descoperirea norocoasă. Un călugăr de la Oxford ar fi istorisit pescarilor din insulele Feroe şi Shetland călătoria sa până la bariera muntoasă care închide.
Norvegiei. Nimeni nu ştie cine inventează mai mult, englezul – poate el însuşi ur personaj imaginar – ori pescarii dornici să-şi dea importanţă în Norvegia. E gre\par de închipuit un universitar care se aventurează singur şi pe asemenea distanţe îi Nordul Extrem. Un lucru e în tot cazul cert: descrierea acestui Nord pustiu şi i acelor strâmtori ce dau către Oceanul îngheţat e adevărată, în această povest 210 MIJLOACELE sunt, fără îndoială, colportate informaţiile unor eschimoşi întâlniţi de marinarii scandinavi. Graţie acestora, la sfârşitul secolului, englezul John Day, un „negustor aventurier” din Bristol, va putea face, într-o scrisoare către Cristofor Columb, legătura dintre povestirile mitice despre Nord şi insula perfect reală -Terra Nova, desigur – pe care o cunoşteau pescarii din Bristol. Revizuirile geografiei moştenite se referă şi la oameni, la societăţi, la obiceiuri. Până în secolul al XH-lea, pare suficientă informaţia privind contururile unei mări ori vecinătăţile unei insule. De acum înainte, privirea trebuie să fie mai cuprinzătoare. Oamenii se interesează de diferite lucruri. Acest interes va creşte în secolul al XlV-lea, când cunoaşterea devine mai mult sau mai puţin experimentală în toate domeniile. Nici un călător nu uită să povestească, iar uneori să scrie, ce a văzut şi ce a auzit deosebit în domenii atât de diferite cum sunt organizarea politică, îmbrăcămintea, greementul navelor ori moneda folosită în tranzacţiile comerciale. Cezar era deja interesat de mentalităţi şi de cutume. La mijlocul secolului al Vl-lea, compilatorul got Jordanes informează că în Scandinavia trăiesc treizeci de triburi, prezentându-le modul de viaţă şi îndeletnicirile. Jordanes n-a făcut decât să-l citească pe Caslodor. în aceeaşi perioadă, bizantinul Procopiu încearcă să se apropie de acest tărâm şi îşi efectuează propria cercetare. După treizeci şi cinci de zile de întuneric hibernal, câţiva pândari se instalează pe vârful unui munte şi, îndată ce zăresc o rază de soare, transmit celor de jos că cinci zile mai târziu vor vedea soarele. Are loc atunci, în întuneric, cea mai mare sărbătoare a anului.
Marocanul ibn-Batuta notează la rându-i că, în Rusia fiind, a renunţat la voiajul în Nordul siberian din pricina perspectivei de a călători în sănii trase de câini; nu uită neliniştea pe care i-a provocat-o sunetul straniu al clopotelor de la Caffa; menţionează prostituţia practicată la lumina zilei în oraşele turceşti, ca şi pe cea expulzată spre marginile oraşelor în China dinastiei Yuan. Pe măsura experienţei sale personale, fiecare se miră de câte ceva. Dominicanul din Rouergue, Jourdain Cathala de Severac, adulmecă mirodeniile din Sumatra. Franciscanul italian Odoric de Pordenone evocă săgeţile otrăvite ale canibalilor din Borneo. Ca da Mosto descrie cu un oarecare talent cele două specii de papagali întâlnite pe coastele Senegalului. Arhivistul Gilianes din Zurara — care compilează la mijlocul secolului al XV-lea, pentru regele Portugaliei, o MOŞTENIRI Şl RECONSIDERĂRI 211 Cronică a Guineii combinând reiatările marinarilor reveniţi în port cu ceea ce poate extrage din corespondenţa adusă de fiecare navă – descrie modul de viaţă al unei familii maure, ca şi vasele guineene, atât de rapide încât sunt luate – i s-a spus – drept păsări acvatice. Preocuparea de a obţine o explicaţie antrenează uneori anchete istorice Wilhelm von Ruysbroeck află astfel că tătarii au preluat de la uiguri uimitoarea lor scriere verticală ordonată în coloane succesive începând de la dreapta în aceste condiţii, nu-i de mirare că, în 1311, Conciliul de la Viena asiguri; misionarilor trimişi dincolo de ţările islamice deprinderea cu limbile vorbite pentru a le favoriza comunicările verbale, care garantează o bună cunoaştere a ţărilor şi, finalmente, convertirea. Pentru că, dacă nu poţi negocia decât arătânc marfa şi numărând pe degete, nu dispui de mijlocul potrivit spre a transmit* adevărurile credinţei. Iată deci un amestec ciudat de moştenire antică, analizată şi triată de enci clopedii şi de culegeri de citate, cu reconsiderări ale bazelor ştiinţifice, oarecun străine de nevoile reale ale descoperirii, şi cu o acumulare necontroiată de obser vaţii şi zvonuri. Un amalgam ce dă naştere unor grave incertitudini şi câtorva iluzii în ce priveşte Sudul, se visează, deci, la o „trecere” în apropierea ecuato rului, a cărei ambiguitate este întreţinută de Golful Guineii. în esenţă, se trăieşti încă în continuare cu certitudinile moştenite din Antichitate, certitudini foarti bine rezumate în timpul lui Carol VI de Pierre d'Ailly care perpetuează confuzi între pământuri locuite şi pământuri răsărite din ape. Teritoriul african, la fel ca şi populaţia acestor meleaguri, e rm puţin mare decât teritoriul european, pentru că are de la natură rm puţin spaţiu locuibil şi pentru că din pricina soarelui neîndurătc cuprinde mai multe deserturi. Descoperind falsitatea acestei opinii, Cristofor Columb adnotează respec tivul pasaj din d'Ailly, referind-se mai cu seamă la părerea exprimată, încă di secolul al XlII-lea, de Roger Bacon, părere pe care i-o atribuie lui Avicenn; zona ecuatorială e temperată. Africa e ca o jumătate de Europă şi, măcar că în partea central e alcătuită din pământuri nisipoase, este totuşi locuită în unele părj E popuiată de nenumăraţi oameni în părţile australe şi septentrional şi asta în pofida căldurii excesive care domneşte acolo. Sub lin ecuatorială, unde ziua are mereu douăsprezece ore, regele serenissi: al Portugaliei posedă un teritoriu în care am fost şi am constatat ( regiunea e temperată. Să nu comentăm clima temperată a ecuatorului: Columb constată că n fost prăjit de soare. Cât priveşte ziua mereu egală sub ecuator, afirmaţia 212 MIJLOACELE suficientă pentru a falsifica întregul tabel pe care îl alcătuieşte navigatorul. Eroarea astronomică a lui Columb e aici evidentă. Cel puţin simte şubrezenia raţionamentului care atribuie Africii o limită meridională datorată căldurii. Dacă „trecerea” ar fi în legătură cu căldura, situarea sa sub ecuator tot n-ar fi atât de sigură pe cât o credeau anticii. Cu speranţa de a găsi indicii în experienţa altora, oamenii citesc. S-au păstrat 73 de manuscrise ale reiatării lui Pordenone, 143 ale cărţii lui Marco Polo, 250 ale compilaţiei lui Mandeville. Cristofor Columb este, cum se va vedea, un om care a citit mult. Dar lectura nu înseamnă aventură. Dacă, în a doua jumătate a secolului al XV-lea, se ajunge la cartografierea aproximativ corectă a unui Ocean Indian în care a fost, în fine, identificat şi localizat Ceylonul, Nilul rămâne tot sub semnul întrebării. Mulţi geografi văd în Nil adevăratul hotar ce separă Europa de Asia, ceea ce înseamnă că se spera uneori într-o navigaţie în amonte pe apele fluviului până în regiunele toride al căror acces poate că îl deschide, în secolul al XlV-lea, ibn-Batuta mai confunda încă Nilul cu Nigerul. Un secol mai târziu, Alvise da Ca da Mosto, navigatorul veneţian al infantelui de Portugalia, va mai adăuga „cu strădanie” la această confuzie: Acest fluviu [Senegalul], după cum mai mulţi o cred, este un braţ al fluviului Gion, care-şi are izvoarele în Paradisul terestru şi pe care anticii l-au numit Niger. Udând întreaga Etiopie şi apropiindu-se spre apus de ocean, în care se varsă, fluviul Gion se ramifică în mai multe braţe şi fluvii, altele decât Senegalul. Un alt braţ care se desface din Gion este Nilul, ce trece prin Egipt şi se întâlneşte cu marea noastră, Mediterana. Spre apus, iluzia e datorată faptului că toată lumea, de la Aristotel şi Ptolemeu, îşi închipuie globul mai mic decât este în realitate. Drumul către India şi China, ba chiar către fabuloasa insulă Cipangu se află la vest, cu condiţia de a avea mijloacele tehnice şi curajul de a naviga întorcând spatele către lumea cunoscută. Viziunea asupra lumii, exprimată la sfârşitul secolului al IV-lea de Cartea lui Esdras, conform căreia doar a şaptea parte a globului ar fi acoperită de ape, n-a fost încă dezminţită. Aristotel o afirmase deja: coasta Spaniei – prin care filosoful înţelege însă Africa Occidentală – e separată de cea a Indiei doar de o mare îngustă, în cartea a V-a din a sa Natura, Seneca afirma fără nici un fel de argument că, în prezenţa unui vânt favorabil, se poate merge de la Coloanele lui Hercule până în India. Pliniu spune, la rându-i, că se merge repede din golful Arabo-Persic până la aceleaşi Coloane ale lui Hercule. Toate acestea sunt doar ipoteze, dar ideea îşi face drum: ruta prin vest – e accesibilă, într-adevăr, faţă de pericolele semnalate în legătură cu „trecerea” ecuatorului prin sudul Africii, e firesc ca oamenii să fi visat la o rută atlantică prin care se evitau căldurile excesive din zona intertropicală. Citind Imaginea MOŞTENIRI Şl RECONSIDERĂRI 213 lumii a lui Pierre d'Ailly, care conchide sumar că „întinderea de apă nu e atât de mare încât să acopere trei sferturi din Pământ”, Cristofor Columb notează toate referinţele erudite şi discută inutil despre chezăşia dată de Sfântul Ambrozie textelor apocrife ale lui Esdras, dar ceea ce îi reţine în mod special atenţia e fraza referitoare la îngustimea oceanului: Nu trebuie să se creadă că oceanul acoperă jumătatea globului opusă celei pe care o locuim noi… Extremitatea orientală a pământului locuit şi extremitatea occidentală a pământului locuit sunt destul de apropiate. Ceea ce le leagă e o mare îngustă.
Globul terestru e cu mult mai mare decât şi-au închipuit anticii. Să nu le fie cu supărare matematicienilor care afirmă că ar fi mai puţin pământ decât apă, noi am dovedit contrariul. Au fost, fireşte, notate pe hărţi ţările imaginare. Cea a lui Gog şi Magog se află situată cum era uneori şi Paradisul terestru. Tot adnotându-l pe Pierre d'Ailly, Cristofor Columb se opreşte la citatul din Pliniu conform căruia Polii ar fi locuiţi de oameni fericiţi, care nu mor decât atunci când sunt obosiţi de viaţă, şi notează, extrapolând într-o oarecare măsură, dar fără a corecta confuzia făcută în trecut de legenda Sfântului Brendan: Dincolo de tropicul Capricornului [în emisfera sudică] se află cea mai frumoasă regiune locuită, pentru că e situată în partea cea mai demnă şi cea mai nobilă a lumii, adică Paradisul terestru. Toate acestea se confundă în minţile oamenilor cu o noţiune aparent simplă, dar mult încâlcită de legendă, anume cea de antipozi, încă din secolul al XH-lea, Gervase din Tilbury făcea caz, în ale sale Divertismente imperiale, de existenţa în Derbyshire a unei caverne ce ar conduce la o lungă subterană al cărei capăt ar fi situat în cealaltă parte a Pământului, într-un climat însorit, aşa cum se cuvenea să fie cel al antipozilor oraşului în cauză. Circulă în epocă şi alte poveşti asemănătoare: la antipozi ar exista soare şi aur; oamenii ar fi de înălţime mică. Se regăsesc aici ciudatele personaje care apar pe timpanul de la Vezelay. în atare condiţii, nu e de mirare că unul dintre vasalii regelui Arthur — citat de Chretien de Troyes în Erec şi Enide – este „regele antipozilor”. Lumea subterană şi lumea de dincolo se confundă, în mod evident: nu se poate ajunge 214 MIJLOACELE la antipozi decât printr-un miracol. Pentru aceşti oameni, care ştiu prea bine că Pământul e o sferă, antipozii sunt de domeniu] miracolului. Insulele, la rândul lor, incită imaginaţia celor care, având prezente în minte şi realităţile cosmologice şi legenda, gândesc totuşi sfera drept ceea ce este. Insulelor Fericiţilor şi Paradisurilor terestre li se adaugă pământurile exilului, care ar putea fi creştinătăţi îndepărtate şi ar putea întâlni astfel, în aspiraţiile religioase şi politice, acel Dincolo terestru simbolizat de Părintele loan. Acesta e cazul Insulei celor Şapte Cetăţi în care s-ar fi refugiat, în timpul invaziei maurilor, şapte episcopi din Castilia şi din Portugalia împreună cu credincioşii lor. Insula are însă un alt nume: Antilia. Se va crede că a fost găsită. Numele ei va deveni acela de Antile. Legenda se amplifică însă de la o generaţie la alta, iar Insula celor Şapte Cetăţi nu mai e doar un ţinut în care creştinii trăiesc în pace. Se găseşte acolo şi nisip „plin de aur”. E acel nisip miraculos, de care un Columb ori un Pinzon aveau să se mire, în 1492, că nu-l află decât în mici cantităţi. Atlantida nu e niciodată reprezentată. Aparţine unei „alte lumi”. In pofida atâtor speculaţii, în pofida afirmaţiei pur filosofice a celor care – asemenea lui Critias din Atena, dacă e să-l credem pe Platon – refuză să creadă că lumea răsărită din ape este unică şi că toţi oamenii sunt concentraţi pe acelaşi Pământ, în pofida, în fine, a celeilalte lumi din care miraculosul păgân ori creştin alcătuieşte un Dincolo, singurul lucru pe care nimeni nu l-a înţeles e că oceanul nu e doar unul singur. Nimeni nu-şi închipuie existenţa unei bariere între apele care scaldă la apus Europa şi cele care formează Oceanul Indian sau Marea Chinei. Aceasta va fi marea surpriză a lui Verrazzano. Abia atunci şi doar atunci, conchistadorii Lumii Noi vor reconstrui istoria lumii cunoscute spre a-şi justifica drepturile. Trăgând, în 1527, concluziile din descoperirea făcută de Cristofor Columb, Bartolome de Las Casas constată că partea din Atlantida neînghiţită de ape a fost cu adevărat regăsită şi că, într-adevăr, e vorba de o altă lume. Caro! Quintul nu ezită să reconstituie, fără nici o discontinuitate, continentul scufundat, atunci când, în 1533, afirmă că Dumnezeu a îngăduit reunificarea unei Spânii atât de lungă vreme despărţite de Caraibe. Dovada istorică e avansată cu o precizie care, la vremea respectivă, nu face pe nimeni să zâmbească: De 3091 de ani, aceste pământuri aparţin apanajului regal al Spaniei. Doi ani mai târziu, inspirându-se liber din Isidor din Sevilla şi din alţi câţiva autori de prestigiu, Gonzalo Fernandez de Oviedo avea să supraliciteze, în a sa Istoria generală şi naturală a Indiilor, pretenţiile nejustificate asupra emigraţiei din Insula celor Şapte Cetăţi şi să facă din Antile antica Grădină a Hesperidelor, pământurile dscoperite cu 1658 de ani înainte de Hristos, de Hesper, cel de-al doisprezecelea rege al Spaniei. Insulele Lumii Noi vor deveni astfel o parte regăsită din moştenirea spaniolă. Spaţiul reprezentat Ideea reprezentării lumii, cu alte cuvinte ideea unui desen a ceea ce, mai mult sau mai puţin, se cunoaşte, n-a fost dată uitării de la marile alcătuiri grafice ale geografiei antice, de la porticul lui Agrippa, sau tabelul numit „al lui Peutinger”, fără a lăsa deoparte imitaţiile târzii, ca, de pildă, harta murală pictată, în secolul al VUI-lea, pentru papa Zaharia în palatul său din Laterano, ori cea care ornamentează una dintre mesele palatului episcopal al lui Theodulf, un familiar al lui Carol cel Mare. Geograful Imperiului roman urmărea să confere o bază clară speculaţiilor sale, dar guvernanţii şi comandanţii de armate înţelegeau să arate întinderea puterii lor şi să cunoască distanţele. Lucrările de şcoală ajung în piaţa publică. Pare că toate acestea nu mai interesează după fragmentarea Imperiului roman. Cartografia de prestigiu nu mai are obiect. Va reapărea în secolul al XVI-lea. Iar cât priveşte cartografia utilitară, aceasta se prăbuşeşte o dată cu mutaţia intelectuală a claselor conducătoare. Carol cel Mare va putea face din câţiva prelaţi agenţii unei renaşteri deosebit de fecunde pentru secolele următoare, dar nu va putea schimba mentalitatea conţilor săi. Mult mai târziu, Alfons X se vă complăcea în compania savanţilor, dar aceasta nu va face din regatul Castiliei un regat de savanţi, în ultimele secole ale Evului Mediu, nobilii care încearcă – asemenea lui Cezar povestind războaiele împotriva galilor – să-şi istorisească vitejiile şi să-şi justifice politica – aşa cum face, de pildă, Geoffroy de Villehardouin după cucerirea Constantinopolului de către cea de-a Patra Cruciadă – arareori se aventurează să situeze istoria în spaţiu altminteri J ^ A.
ETAPE
DE-A LUNGUL DRUMURILOR Guvernatorul sau administratorul medieval îşi desfăşura activitatea într-o lume a cărei unică definiţie spaţială e drumul. Aşa se face, de pildă, că perceptorii unui mic oraş italian, obişnuiţi să adune imrwvr;<-~i~-*-> - 216 MIJLOACELE altul satele înşirate de-a lungul drumurilor dispuse radial în jurul oraşuluireşedinţă, au uitat timp de o jumătate de secol un sat care se afla la mijlocul distanţei dintre două drumuri. Registrele fiscale alcătuite de colectorii pontificali pentru prelevarea annantei (impozitul plătit papei de către deţinătorii de beneficii pontificale – N.tr.) şi decimei nu sunt altceva decât liste parohiale clasate pe circumscripţii ale diecezelor şi ordonate pe consilii de canonici pentru comoditatea traseului, în cazul în care colectorul e străin de regiunea respectivă
Parcursurile terestre sunt din toate punctele de vedere rânduieli transmise şi acceptate. Niciunul dintre importantele fonduri de arhive financiare, atât de bogate în liste de parohii, de castele, de pieţe ori de domenii, nu furnizează, pentru perioade anterioare ultimilor ani ai Evului Mediu, nici cea mai neînsemnată schiţă, cel mai neînsemnat itinerar, cea mai neînsemnată reprezentare teritorială. Se păstrează la Paris numele servitorilor plătiţi cu trei parale ca să ducă o scrisoare la Dijon ori la Avignon, la Londra – cele ale arbaletrierilor stabiliţi în vreo fortăreaţă normandă sau gasconă, la Roma – cele ale slujitorilor vreunei capele scandinave ori ale vreunui consiliu de canonici scoţieni. Nici un document nu spune că Blois se află la vest de Orleans. Referitor la strămoşii ghidurilor noastre turistice, care sunt ghidurile de pelerinaj – şi mai cu seamă celebrul Ghid al pelerinului la Santiago de Compostela
Saint-Bavon din Gent, bastard al ducelui de Burgundia, Filip cel Bun, culegerea numită Itinerare ale oraşului Bruges oferă informaţii atât pentru drumurile recomandate negustorilor, cât şi pentru cele frecventate de pelerini. Alături SPAŢIUL REPREZENTAT 21 de drumurile către Santiago de Compostela şi către Rocamadour, se află ci de la Bruges la Novgorod şi la Moscova. Pentru fiecare etapă, itinerarul indic distanţa, măsurată îndeobşte în leghe. Uneori itinerarul e rudimentar. Aşa s întâmplă când e vorba de o rută maritimă, pentru că indicatorul nu e destin; pilotului, ci călătorului care caută o navă pe punctul de a pleca: Itinerarele oraşuh Yüklə 2,1 Mb. Dostları ilə paylaş:
|