Jean Favier

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 2.1 Mb.
səhifə23/47
tarix30.12.2018
ölçüsü2.1 Mb.
1   ...   19   20   21   22   23   24   25   26   ...   47

Bruges, de pildă, reduc drumul de la Rodos la Alexandria la cele patru etap pe care le impune navigaţia. Cui vrea să meargă de la Bruges la Babilon, i s recomandă pur şi simplu să treacă prin Damasc ori prin Ierusalim.



În schimb, pentru un drum terestru în Europa se dau adesea detalii extrei de precise: de la Tours la Poitiers sunt patru etape (prin Sainte-Catherine-di

Fierbois, Sainte-Maure şi Châtellerault) şi cinci de la Chartres la Tours (pri

Bonneval, Cloyes, Vendome şi Boulay).

Câţiva ani mai târziu, Harta itinerarelor din Europa, desenată între 14” şi 1511 de Martin Waldseemiiller, arată deja ca o hartă rutieră la scară mai precum cele ale secolului nostru: figurează pe ea oraşele, drumurile şi princ palele terenuri accidentate. Astfel, pe hartă se arată cum – asemenea frecvei tatorilor moderni ai şoselelor – călătorii pot evita traversarea unui mare ori cum ar fi Bordeaux, preferând un itinerar puţin mai lung, dar care, ocolir oraşul, îngăduie fără îndoială evitarea aglomeraţiei.

Astfel de itinerare nu sunt doar transpunerea unor realităţi geografic

Mici sau mari, oraşele rivalizează spre a atrage o circulaţie totdeauna profitabil

Călătorul nu e întotdeauna un biet pelerin cu picioarele însângerate. Mul pelerini călătoresc călare, înnoptează la han, mănâncă şi beau cum se cuvin

Notabilii călătoresc cu o suită. Un negustor înstărit, ca, de pildă, Francesco

Marco Datini, care în 1399 vizitează câteva sanctuare în apropiere de Florenţ se abţine pe drum de la consumul de carne, dar se ospătează cu peşt oferindu-le şi tovarăşilor săi de pelerinaj. Negustorul e, fireşte, puţin înclin spre frugalitate. De la financiar până la negustorul ambulant, fiecare trăieş după mijloacele sale, dar toţi cheltuiesc pe drum. Se locuieşte în hanuri şi: mănâncă, dar se mai şi potcovesc animalele sau se repară carele. Se plăteş notarul sau scribul public, ori serviciile unui căruţaş sau ale unei călăuze.

toţi plătesc taxele de intrare în oraşe ori de trecere pe poduri. Itinerarele ca se constituie încetul cu încetul din practică sunt, deci, rezultatul unui înden la foloase spirituale, dar şi la avantaje materiale. Vieţile sfinţilor, care pun valoare locurile sacre, sunt totodată şi o formă de propagandă. Faima primi:

— atenţia, ca şi hrana şi serviciile oferite călătorilor – ocupă un loc importa în alegerea care, devenită deprindere, creează drumurile.

O dată ce drumul intră în uz şi e fijfat de Itinerare, circulaţia se dezvol în mod durabil. Pe drumul ales de oameni, cel recomandat de „ghid” – persoai ori publicaţie – apar sau se dezvoltă infrastructurile de transport şi de găzduii ca şi cele legate de rugăciune ori de afaceri. Fluxurile de circulaţie se fixea: cu mult înainte de apariţia drumurilor regale ori a căilor ferate.

218 MIJLOACELE

Trebuie părăsite drumurile obişnuite pentru ca o publicaţie destinată mediului negustoresc ca Marchandise să consemneze câteva noţiuni de geografie.

Aşa se întâmplă, de pildă, în secolul al XlV-lea pentru drumul spre China cu publicaţia Practicarea comerţului a lui Francesco di Balduccio Pegolotti, unul dintre directorii marii companii florentine Bardi.

De la Tana la Astrahan sunt douăzeci şi cinci de zile în căruţă cu boi şi zece până la douăsprezece zile cu trăsură cu cai. Pe drum veţi întâlni mulţi mongoli, adică oameni înarmaţi.

De la Astrahan la Sărai e o zi navigând pe râu, iar de la Sărai la

Saraicic o zi navigând pe râu. Puteţi călători acolo într-un fel ori în celălalt, pe uscat sau pe râu, dar cei mai mulţi preferă calea fluvială pentru a cheltui mai puţin cu transportul mărfurilor.

De la Saraicic la Urgenci, sunt douăzeci de zile în vehicul cu cămilă.

Pentru cei care transportă mărfuri, este oportun să treacă prin Urgenci pentru că acolo se află o piaţă bună pentru mărfuri.

De la Urgenci la Utrar sunt apoi de la treizeci şi cinci la patruzeci de zile în trăsură cu cămilă. Luând drumul direct de la Saraicic la Utrar veţi călători cincizeci de zile. Pentru cel care nu transportă mărfuri, poate fi, deci, mai avantajos să prefere acest drum direct decât să treacă prin Urgenci.

Geografia negustorului e făcută din înşiruiri de etape şi de escale. Nu dintr-un spaţiu. A fost nevoie de dorinţa de a ului lumea a unui negustor retras din afaceri ca Marco Polo – şi de talentul notarului Rusticello din Pisa, căruia veneţianul îi dictează amintirile sale înflorindu-le – pentru a fi alcătuite descrierile colorate şi bogate în cifre de care s-a minunat Occidentul.

Tot talentul îl îndeamnă pe artist să ilustreze unul dintre aceste texte cu peisaje şi oraşe, într-un Itinerar de la Londra la Ierusalim (conservat la British

Library) se pot vedea dubla incintă a Antiohiei la o oarecare distanţă de coastă, ca şi puternica incintă de la Acra (Akko). Dintr-o aparentă preocupare pentru exactitate sunt localizate, în Ierusalim, templul lui Solomon, şi, în Acra, templul, castelul regal şi strada „pisanilor”. în realitate, preocuparea e de altă natură decât topografică: ceea ce se urmăreşte e caracterizarea oraşului prin locurile sale memorabile. Castelul e într-un oraş asemenea vaporului pe mare: reprezintă un simbol şi fixează amintirea.

Esenţial rămâne itinerarul care arată înşiruirea oraşelor. Astfel, pe ţărmul

Mediteranei sunt juxtapuse – îndată după Antiohia şi fără a păstra cea mai elementară proporţie a distanţelor, dar în ordinea în care le întâlneşte călătorul



— oraşele Sidon, Tyr, Acra, „Kaiffas” (Haifa), Château-Pelerin, „Cesaire”

(Cesareea), Jaffa, „Escaloine” (Ashkelon), „Darun” (Daron) şi, brusc, între cele două braţe ale Nilului, Damietta.

SPAŢIUL REPREZENTAT 219

Se regăsesc aici informaţii referitoare la preocupările obişnuite ale călătorului: „apa în care te îmbăiezi” şi apa potabilă „pentru că marea e departe”, Harta precizează că, pentru a ajunge la Ierusalim, trebuie să părăseşti drumul de-a lungul coastei către Jaffa. Dar nu se spune nicicum că între Sidon şi Damietta distanţa e tot atât de mare ca aceea dintre Sidon şi Tripoli. De asemenea, nu se spune că, după Daron – care, de altfel, nu e pe ţărmul mării, aşa cum ar părea după hartă – drumul pe coastă coteşte în unghi drept. Călătorul nu trebuie să greşească drumul şi să fie mereu sigur că se află pe calea cea bună. Dar timpul pelerinului nu-i acelaşi cu cel al negustorului, iar indulgenţa nu presupune aceleaşi constrângeri ca poliţa. Călătorul e mulţumit când e sigur de etapa următoare şi are totdeauna posibilitatea să se informeze pe loc de direcţie. Cel care părăseşte Cesareea ştie că trebuie să se îndrepte spre Jaffa. Pentru a evita să confunde drumul la ieşirea din Cesareea, e mai bine să se informeze la localnici

Secolele al Xl-lea şi al Xll-lea sunt o vreme de pelerinaje, de cruciade de călătorii, de colonizare. Cartografia este, la rându-i, influenţată şi multiplica lucrările practice, nomenclatoarele, itinerarele. La sfârşitul secolului al Xll-lea

Roger de Hoveden descrie deja drumurile şi traseele coastelor de la Marsilie la Acra.

MAPAMONDUL SCOLASTICILOR

Numeroşi autori includ deliberat – şi nu din stângăcie – notaţii al căroi anacronism e limpede oricui. Nu doar pentru că se inspiră din modelele antice situează autorul mapamondului de la Miinchen Coloanele de la Alexandria h limita extremă a Indiei. Nu din lipsă de discernământ menţionează încă teologu parizian Hugues de Saint-Victor – unul dintre erudiţii scolastici ai secolului a

Xll-lea – în mapamondul său şi în Descrierea care-l însoţeşte, nume de locur atât de străine de preocupările contemporanilor săi ca Teba, Salamina ori Gog şi Magog. Când autorul preia de la Paulus Orosius, ultimul istoric antic, toponime ca acelea ale fluviului Octogorra din Asia, sau ale muntelui Climax dir

Africa, de şapte secole uitate, nu caută altceva decât să se insereze într-o viziune moştenită, într-un univers definit o dată pentru totdeauna. Scopul nu e aceh al concordanţei cu realitatea, ci al coerenţei cu o viziune cosmologică a istorie omenirii, cu alte cuvinte cu Mântuirea, în a sa Arca mistică a lui Noe, Hugue: de Saint-Victor se referă la mapamondul său ca la ambianţa simbolică a arcei care este prezenţa lui Dumnezeu.

Cartograful Evului Mediu ştie prea bine că globul nu e un ansambli perfect circular de pământuri, închis într-un cerc mărginit de un îngust chenar oceanul, în care alternează cele douăsprezece mari insule şi cele douăsprezece vânturi alp rnypi vântiirilnr *îi Hi” ac<„ mc>n<„ a rm/=> inuiiic î, n omora Ac* ir-fct Hivi71line

220 MIJLOACELE ternară a lumii locuibile, cu cele trei continente aproape egale, separate de cele trei braţe ale unei mări interioare ce se deschide către Marea Neagră, către

Nil şi către viitoarea strâmtoare a Gibraltarului. Reprezentările lumii şi localizările în această lume n-au însă sens decât în funcţie de centru, de Ierusalim adică, simbolul augustinian al împărăţiei lui Dumnezeu. Ceea ce reprezintă mapamondurile nu e lumea pe care o parcurgi, e Creaţia. A contempla lumea lui Dumnezeu nu interzice însă să aspiri la cunoaştere, de vreme ce aceasta e dată de Dumnezeu şi reprezintă una dintre căile credinţei. Biblia începe cu inventarul lumii create, iar Mahomed îi face ecou când exclamă „Doamne, arată-mi lucrurile aşa cum sunt!”

Mapamondul învăţământului scolastic seamănă încă bine cu reprezentările antice. Contururile generale sunt deja fixate, ca şi locurile memorabile de referinţă, de modelele elaborate, între secolele al IV-lea şi al Vl-lea, de creştinarea prototipurilor greco-romane. Toată lumea admite ideea unui ocean periferic, enunţat deja de Herodot, ca şi aceea a unei lumi tripartite – trei continente de o parte şi de alta a unei mări interioare în formă de T – pentru simplul motiv că trei este o cifră sacră, o referire la SfântaTreime, adică la perfecţiunea presupusă a fi aceea a Creaţiei. Insulele aşezate în marginea pământurilor răsărite din ape sunt adesea în număr de douăsprezece, număr simbolic; iar cele douăzeci şi cinci de insule reprezentate, în secolul al Xll-lea, în Liber floridus al cartografului din Saint-Lambert se înşiră asemenea mărgelelor unui şirag de mătănii, la intervale uimitor de regulate, în jurul unei emisfere nordice, care era singura cunoscută.



În secolul al VUI-lea, „Cosmograful din Ravenna” avea să se mulţumească cu descrierea unei hărţi romane. Dar spaniolul Beatus, călugăr la Liebana în apropiere de Santander, care lucrează în aceeaşi perioadă, dă dovadă de o anume originalitate: într-un comentariu la Apocalipsă, acesta precizează forma celor trei continente echilibrate în jurul Ierusalimului în care vede moştenirea lumii împărţite între cei trei fii ai lui Noe (Geneza, IX, 19) – din nou o asociere teologică între istorie şi geografie – şi, de asemenea, schiţează conturul peninsulelor şi golfurilor. Tot Beatus subliniază, nu fără o intenţie politică, hotarele naturale – fluvii sau munţi – ale provinciilor ameninţate de hegemonia francă. Ilustratorii care vor ornamenta mai târziu exemplarele comentariului lui Beatus vor reda mai mult sau mai puţin bine această viziune a lumii. Renaşterea carolingiană realizează, la rându-i, câteva copii după lucrări antice, cel mai adesea după modele din secolele al V-lea şi al Vl-lea. Ceea ce înseamnă că Mediterana şi Orientul Apropiat rămân deocamdată privilegiate.

Timp de trei secole, acest tip definit de Beatus îi va inspira pe cartografii din Europa Occidentală. Există vreo zece mapamonduri elaborate în aceeaşi manieră, în mănăstirea sa gasconă de la Saint-Sever, autorul anonim al unui comentariu al Aoocalwsei alcătuieşte în secolul al Xl-lea un manamnnH

SPAŢIUL REPREZENTAT 221

Naţională, Paris) care, mult timp, va fi socotit capodopera reprezentării materiale a Creaţiei. Nimănui nu-i pasă că această capodoperă nu prea seamănă cu lumea locuită, pe care totuşi oamenii timpului o străbătuseră în lung şi în lat. La capătul acestei aşa-zise evoluţii, harta spaniolă, numită „a lui Salustiu”, elaborată în acelaşi secol al Xl-lea, reduce lumea la trei continente trasate net şi regulat de o parte şi de alta a braţelor de mare, deschise la extremităţi către imensitatea oceanică sugerată de chenarul cercului. Totul e aici simbolic şi atemporal.

Europa e Roma, cu Alpii şi Pirineii. Se întrevede totuşi o uşoară actualizare: apare Normandia între Franţa şi Bretagne. Africa e un şirag de oraşe antice, cu Cartagina şi Leptis. Cât despre Asia, aceasta e dispusă în jurul a trei oraşe:

Troia epopeilor homerice, Babilonul istoriei sfinte, şi un oraş fără nume care domină totul şi care n-are nevoie de nici o indicaţie pentru a se şti că este

Ierusalimul. Nu e o reprezentare a lumii, ci o chintesenţă a lumii.

O dată cu deschiderea orizonturilor politice şi economice din secolele al XH-lea şi al XHI-lea, mapamondul încetează de a mai fi doar suportul unui exerciţiu scolastic. Cu puţin înainte de 1130, călugărul parizian Hugues de SaintVictor adaugă indicaţiilor tradiţionale ale cartografiei simbolice câteva toponime pur occidentale, mai legate de noile fluxuri ale circulaţiei de persoane şi de bunuri decât de ordonarea lumii în jurul Ierusalimului terestru. Regensburg şi Mainz îşi fac apariţia pe Dunăre şi pe Rin. Şi totuşi, Hugues de Saint-Victor integrează mapamondul la sfârşitul tratatului său Arca mistică a lui Noe într-o vastă compoziţie simbolică, în care Hristos susţine lumea asistat de doi serafimi.

Şi, în fine, în mod ciudat, amestecă în partea de sus a reprezentării sale noţiunile de Orient şi de Paradis, iar în partea de jos pe cele de Occident – e oceanul necunoscut – şi de Infern. Desenul dă încă prioritate învăţământului teologic şi predicii morale, nu călătoriei. Mapamondul este „teatrul regatelor lumii”, adică reprezentarea Ierusalimului terestru. Din Orient spre Occident se situează momentele istoriei într-o desfăşurare escatologică ce conduce de la Creaţie la

Judecata de Apoi. Este o „imagine” a lumii, după cum Hristos e o imagine a

Fiului lui Dumnezeu şi nu o reprezentare. Pe mapamondul lui Heinrich din Mainz, drumul umanităţii se desfăşoară de la est spre vest, de la Babei la Ierusalim, de la Ierusalim la Delos, de la Delos la Roma şi de la Roma la Santiago de

Compostela: caracterul cronologic al civilizaţiilor succesive prin care se exprimă

Creaţia prevalează asupra realităţii localizărilor. Spaţiul nu reprezintă decât o transpoziţie a timpului, care e de esenţă divină.

A amesteca sursele şi epocile înseamnă a crea confuzie. Cartografia medievală nu e stânjenită de faptul de a avea un Caucazân Asia şi un altul în Cappadocia, de a numi Africa Libia şi invers. Africa, Etiopia, Egipt, Libia – sunt totuna, iar cartograful secolului al XH-lea e conştient de aceasta, chiar atunci când se resemnează. Nici cel din secolul al XV-lea nu e în necunoştinţă de cauză când r” rmmă TnHip în A „ia r> a Hnna TnHip rătrp Ftinnia „i n a treia Într-Un

222 MIJLOACELE continent austral. Nu e greu de înţeles de ce Cristofor Columb nu a ezitat să dea numele de India descoperirii sale: indiferent dacă noul continent era ori nu subcontinentul asiatic, era o Indie. Fiecare are, deci, maniera sa proprie de a numi ţările şi fluviile. Singurul lucru care nu se prea modifică – afară doar de scrierea denumirilor – e numele insulelor şi oraşelor, în schimb, pentru ele se sare peste milenii.

Nici acest talmeş-balmeş cronologic, nici această viziune mai degrabă escatologică decât topografică nu împiedică însă să se dea despre situarea ţărilor, fluviilor şi oraşelor o reprezentare destul de precisă pentru a fi pedagogică, în secolul al XlII-lea, atunci când cutezanţele se înmulţesc pe uscat şi în curând şi pe mare, oamenii încep să se gândească serios la informaţiile practice ale cartografiei. Desigur, autorii mapamondurilor de la Ebstorf (datorat poate lui

Gervase din Tilbury, în 1213 sau 1239) şi de la Hereford (către 1290) rămân, în ceea ce e esenţial, la schema moştenită de la Beatus şi, involuntar, creează o mare confuzie în reprezentarea reţelelor fluviale, subliniind astfel limitele informaţiei lor. Concepţia lor despre lume este înainte de orice o înaintare pe calea Mântuirii, aşa cum se vede şi din aşezarea chipului lui Hristos în partea de sus a compoziţiei şi din figurarea celor două mâini ale Creatorului susţinând de o parte şi de alta globul pământesc, sau din faptul că apar încă toponime a căror unică justificare este jalonarea istoriei sacre: astfel este muntele Ararat, al cărui interes geografic este nul pentru creştinătatea occidentală, dar care rămâne primul altar al Chivotului legii. Geograful nu ascunde, de altfel, scopul pe care şi-l propune, afirmat de câteva versuri în care cântă bucuria cititorului său: graţie hărţii, acesta va întoarce mai bine spatele Infernului.

Aceiaşi cartografi, care consideră conturul coastelor un detaliu lipsit de semnificaţie, manifestă însă o grijă specială pentru clarificare, suprimând, în fine, toponimele moştenite de la antichitatea clasică. Din cele şaizeci de denumiri pe care, la mijlocul secolului al XlV-lea, Jean de Mandeville le citează când descrie China, India şi insulele, doar şapte – pe care le cunoaşte de la Isidor din Sevilla şi de la Vincent de Beauvais – se aflau deja în Biblie ori la Pliniu cel

Bătrân, în cea mai mare parte, noile denumiri erau necunoscute Occidentului înainte de marile călătorii din secolul al XlII-lea.

Mai cu seamă scopul practic şi, o dată cu el, scrupulele realiste încep să răzbată de dincolo de schema teologică. Mapamondul din Ebstorf menţionează pentru Germania multe toponime care nu sunt moştenite din tradiţia grecoromană. Se pot număra şaptezeci şi şase de denumiri de oraşe, de castele şi de mănăstiri, situate în Imperiul german. Figurează de asemenea mici râuri din

Saxonia Inferioară, ca şi afluenţi ai Elbei şi ai Weserului, care nu au altă raţiune de a fi reprezentaţi decât comoditatea localizării. Mapamondul de la Hereford, la rându-i, face loc oraşelor traversate şi sanctuarelor la care duc principalele drumuri către Santiaeo de Comnnstpla TânH n^ivan^/-io T 0, o”t^ „, „,! -i

SPAŢIUL REPREZENTAT 223 lui Bonifaciu VIII, alcătuieşte către 1300 o hartă operaţională pentru viitoarea cruciadă, scopul este acela de a ghida paşii armatei creştine şi nu de a reprezenta lumea Mântuirii. La fel procedează Fidenzio da Padova atunci când desenează

Mediterana în sprijinul proiectului său de Cucerire a Pământului Sfânt. Aceleaşi ţeluri practice se regăsesc în mapamondul comandat de Marino Sanudo, autorul

Cărţii secretelor credincioşilor Crucii, cartografului genovez Pietro Vesconte, mapamond destinat să faciliteze pregătirea itinerarelor şi manevrelor navale ale cruciadei.

O abordare mai realistă îşi face loc şi în tratarea accidentelor topografice care condiţionează alegerea drumului. Tradiţia greacă se interesa mai mult de insule decât de munţi. Se punea problema de a-i ajuta pe marinarii în dificultate şi nu de a traversa lanţuri muntoase importante. Europa continentală a secolelor al XH-lea şi al XlII-lea ştie cât de multă atenţie trebuie acordată acestor bariere. Noile mapamonduri indică arcul Caucazului şi al Himalaiei barând Asia din India până în Armenia şi acordă importanţa cuvenită lanţului

Alpilor şi Apeninilor, de la accesul în Bosfor până la extremitatea Italiei. La drept vorbind, acest nou interes pentru barierele muntoase ţine în mare parte de dorinţa de precizie care determină numirea hotarelor. Vechiul limbaj era succesiv: „Şi apoi este”. Noul limbaj este descriptiv şi situează elementele hărţii unele în raport cu altele. Ceea ce propune Mandeville către 1356 este o schiţă de cadastru a lumii.

Vă voi vorbi despre regatul Persiei. Sunt două regate. Primul începe în partea de est către regatul Turkestanului şi se întinde către vest până la râul Phison, şi se întinde în partea septentrională până la marea

Caspille [Caspică] şi către miazăzi până la deserturile Indiei.

Ceea ce lipseşte în continuare pentru ţinuturile relativ apropiate, ca şi pentru lumea îndepărtată, e un desen măcar aproximativ al spaţiilor astfel localizate. Pentru cartograful mapamondului de la Miinchen, cele trei peninsule mediteraneene au un contur cvasicircular, cu totul străin de desenul „cizmei” italiene ori de acela al celor trei capuri ale Peloponesului. Regiunea Provence e pentru acest cartograf o mică peninsulă pe care nu o justifică traseul uşor convex al coastei între Marsilia şi Genova. Autorul a văzut corect că Pirineii separă

Franţa – mai degrabă Aquitania – de Spania, dar este de mirare că n-a văzut nici un fluviu la vest de Rin şi de Ron: Moselle, Meuse, Escaut, Sena, Loara, Garonne – toate acestea nu există. Te întrebi, în schimb, ce reprezintă cele trei degete din Adriatica şi te cuprinde mirarea găsind Ciprul în largul Dardanelelor

Şi Creta în „marea Egiptului”. Iar deformările nu încetează să se agraveze pe măsură ce te îndepărtezi: Delta Nilului are dimensiunile Italiei. Oceanul Indian trece drept o lărgire a Mării Roşii, Gangele şi Indul îşi întorc spatele…

224 MIJLOACELE

PORTULANUL

Susceptibil să folosească drept suport unei anume viziuni asupra lumii, mapamondul scolasticilor, gigantica hartă murală – cea de la Ebstorf are înălţimea a doi oameni – iese din uz atunci când tehnicile de navigaţie deschid noi posibilităţi europeanului. Nu se mai pune problema speculaţiilor privitoare la antipozi sau la organizarea Creaţiei. Acum este vorba de a şti cum se poate ocoli Africa şi ce insule se află în Atlantic pe drumul spre Cipangu. Este, de asemenea, vorba de a şti unde sunt trecerile din afara drumurilor obişnuite şi cum poate fi evitat calmul plat în timpul căruia apa potabilă se epuizează în aşteptarea vântului potrivit.

S-au întors timpurile unei geografii utilitare, şi nu e întâmplător faptul că şi enciclopediile inversează, în secolul al XlV-lea, ordinea priorităţilor.

Honorius din Autun se mulţumea încă, în secolul al Xll-lea, cu viziunea unui

Isidor din Sevilla după care esenţial e universul, iar Pământul se află în centrul universului. Pentru Honorius şi pentru succesorii lui din secolul al XlII-lea, atenţia se îndrepta înainte de toate către sistemul astral. La mijlocul secolului următor, Cartea de cunoaştere a tuturor regatelor, ţărilor şi domeniilor şi Cartea lui Jean de Mandeville arată o cu totul altă concepţie, în care sferele cereşti nu mai sunt decât mediul ambiant al Pământului, devenit obiectul principal al unei „imagini a lumii”. După zece secole de absenţă, cuvântul „geografie” îşi reia locul în vocabular, atunci când, în secolul al XV-lea, este redescoperită lucrarea lui Ptolemeu. Jacopo di Angelo, primul ei traducător, se simte obligat să definească termenul – „geografia înseamnă descrierea pământului” – şi să propună un echivalent latin mai uşor de înţeles, „cosmografie”. A observa spaţiul la suprafaţa pământului şi a apelor e un proiect care-şi face greu loc în conştiinţa intelectualilor.

O asemenea revenire pe pământ caracterizează, în schimb, efortul celor care alcătuiesc o hartă în loc să se mulţumească doar cu o descriere. Reînvierea hărţilor romane destinate curierilor călări şi legiunilor de pedestraşi nu mai prezenta însă interes. E vremea navigatorilor aventurieri şi se simte, deci, nevoia unor hărţi maritime şi încă a unor hărţi uşor de mânuit.

Portulanul îşi află, aşadar, locul în această dinamică a perfecţionării, prin invenţie ori prin adaptare, care deschide navigaţiei noi orizonturi. Portulanul nu e un antimapamond, pentru simplul motiv că autorii de portulane nu se prea interesează de mapamonduri. Dar, de fapt, e tot ceea ce nu e un mapamond.

Acesta din urmă reprezenta Terra şi pământurile răsărite din ape şi locuibile.

Portulanul reprezintă marea. Oceanul înconjura mapamondul, iar mările interioare apăreau doar ca înguste canale. Portulanul aşază marea în centru, în mapamonduri, coastele erau doar vagi chenare. Ptolemeu era deja preocupat să ofere navigatorilor, înainte de orice, coordonate precise pentru reperele



Dostları ilə paylaş:
1   ...   19   20   21   22   23   24   25   26   ...   47
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə