Jean Favier

SPAŢIUL REPREZENTAT 225 naturale ale litoralului. Acele chenare, litoralul, reprezintă în portulan esenţialul.

O spune şi denumirea: o hartă-portulan este o hartă a porturilor.

Pe scurt, nu se mai pune problema de a furniza filosofului ori teologului un suport pentru meditaţia asupra lumii sau asupra Creaţiei, ci de a oferi navigatorului un desen exact al coastelor, o localizare amănunţită a obstacolelor naturale ascunse sub apă, un reper şi o identificare a porturilor, o reprezentare precisă a obiectelor fixe de pe coaste, care servesc de jaloane şi pun la dispoziţie aliniamente sigure în pasajele dificile, în pofida hipertrofierii – în scopuri practice – a golfurilor şi insulelor, rezultatele răspund foarte curând aşteptărilor.

Este în joc soarta marinarilor şi a afacerilor. Se pot adăuga indicaţii privind orientarea vânturilor şi a curenţilor. Harta va fi, în acest caz, cu atât mai bună.

Primele portulane sunt italieneşti, lucru firesc într-o perioadă în care marile corăbii cu pânze ale Genovei şi ale Veneţiei străbat în lung şi-n lat toate mările. Prezenţa unei hărţi practice pe o navă e atestată în 1270; această navă nu-i alta decât corabia genoveză care-l poartă pe regele Franţei în expediţia lui către Tunis. Cel mai vechi portulan conservat e o hartă denumită „pisană”

— deşi e, probabil, genoveză – din 1290 (Biblioteca Naţională, Paris). Mediterana e reprezentată aici cu oarecare exactitate, dar Atlanticul rămâne o imprecisă dungă oblică între Lisabona şi Marea Nordului. Ţinând seama de aceste limite

— care sunt cele ale informaţiei unui genovez, într-o etapă în care marinarii familiarizaţi cu ruta directă spre Londra şi Bruges erau încă rari – se poate spune că este într-adevăr vorba despre un portulan în accepţia proprie a cuvântului: cartograful nu dă nici o indicaţie cu privire la ţinuturile din interior; sunt desenate doar coastele şi sunt indicate numele porturilor.

În secolul al XlV-lea, marinarul are la dispoziţie hărţi mai precise şi mai bogate în informaţii. Cel ce se decide să navigheze găseşte în ele Mediterana şi Marea Neagră, dar şi coastele atlantice la nord şi la sud de Gibraltar, cu o reprezentare a Africii de Nord şi a insulelor recent descoperite.

În aceste hărţi, reprezentarea spaţiului e organizată nu pentru a da dimensiunile exacte în ansamblul lor, ci spre a indica foarte precis, în termeni de unghiuri, poziţii şi direcţii; împreună cu trasarea contururilor coastelor, aceasta este una dintre trăsăturile esenţiale ale portulanului.

De aici înainte, orice hartă maritimă se suprapune pe un fond de trasee angulare: pe un cadrilaj, o stea cu şaisprezece colţuri (numită marteloire) desenează un fel de roză a vânturilor utilizabilă la scara lumii navigabile, Succesiunea denumirilor moderne reflectă această diviziune în şaisprezece „direcţii ale vântului” – N, NNV, NV, VNV. V, VSV. SSV, S etc. – a căror prezenţă ca fond al hărţii facilitează desenarea prin triangulaţie. dar şi, de asemenea – şi poate mai ales – citirea unghiurilor care precizează identificarea vânturilor şi favorizează opţiunile în alegerea direcţiilor.

226 MIJLOACELE

Sistemul avea să se perfecţioneze. Harta veneţiană din 1426 a lui

Giacomo Giraldi prezintă deja un fond angular cu mai multe repere, înconjurat fiecare de treizeci şi două de „direcţii ale vântului” (carturi) de 11° 1/4. Contemporană cu aceasta, harta genovezului Battista Beccario combină un cadrilaj oblic pe meridian şi repere cu şaisprezece braţe, divizate fiecare în două, cuprinse în diverse intersecţii ale cadrilaj ului. De acum înainte triangulaţia sistematică se extinde la reprezentarea lumii cunoscute. Acesta este fondul geometric pe care-l reia, ornamentându-l cu roze ale vânturilor, o hartă din

1460 conservată la Biblioteca Ambrosiana din Milano.

De acum înainte, toţi cartografii îşi impun precizia angulară, pe care o înlesneşte şi o justifică steaua cu şaisprezece colţuri. Şi, înainte de sfârşitul secolului, se ajunge la o relativă orientare a acestei stele aliniate pe paralele, de vreme ce nu putea fi aliniată pe meridianele deformate de proiecţia cilindrică.

Este epoca în care începe să fie preferată măsurarea latitudinilor în locul estimării drumului parcurs pe mare. Hărţile reflectă această preocupare pentru precizie şi eficacitate. Astfel, pe harta unui atlas veneţian din 1489 (aflat la

British Library) se vede paralela 4 trecând cum e corect în largul Capului

Pălmaş, care mărgineşte la vest Golful Guineii, iar ecuatorul tăind exact la jumătatea drumului dintre vărsarea râului Ogooue şi insula Săo Tome, pe acea coastă a Gabonului care nu fusese totuşi descoperită decât cu cinci ani în urmă.

Aceeaşi precizie se regăseşte într-o hartă anterioară anului 1492, care trece drept inspirată de Cristofor Columb (Biblioteca Naţională, Paris). E de notat că meridianele şi paralelele de pe această hartă sunt trasate cu linii subţiri, în vreme ce steaua unghiulară cu şaisprezece colţuri e desenată cu linii groase.

Pentru navigator, unghiurile orizontale care indică drumul sunt mai importante decât unghiurile verticale care indică înălţimea pe ecuator.

Harta-portulan este aşadar făcută pentru a fi folosită, încă din faza de tatonări a începuturilor, e practică. Asemenea hărţii rutiere moderne, portulanul utilizează un sistem coerent de culori, simboluri inteligibile (personaje, animale, nave, castele), legende explicative. Desenată asemenea „scării de zidar”, harta cuprinde o scară gradată în mile marine, cu excepţia câtorva scări gradate în leghe, pentru Atlantic.

Recurgerea la o proiecţie paralelă a meridianelor – aşa va fi în secolul al XVI-lea cea a lui Mercator – face, desigur, inutile comparaţiile şi estimările de distanţe la scară mare şi falsifică proporţiile la latitudini înalte. Portulanul nu este însă conceput pentru a indica navigatorului timpul unei călătorii de la Genova la Bruges, ceea ce el ştie foarte bine fără a avea nevoie să consulte harta. Portulanul are ca obiect poziţia zilei, iar distorsiunile care dăunează unei reprezentări a globului, practic fără interes, nu prezintă mari inconveniente pentru cel ce urmăreşte să ocolească un promontoriu ori să traverseze un golf.

SPAŢIUL REPREZENTAT 227

Ceea ce-l interesează pe marinar este unghiul drumului, pe care i-l indică portulanul, şi distanţa de parcurs într-o zi, care, datorită înşiruirii reperelor vizibile poate fi măsurată din oră în oră. Nu se foloseşte un acelaşi portulan pentru a merge de la Bergen la Novgorod şi de la Palermo la Alexandria. Harta maritimă se resimte în această privinţă de pe urma originilor ei mediteraneene şi de pe urma scurtimii traversărilor: curbura globului nu are în Mediterana repercusiuni perceptibile la scara unei zile cu vânt, iar căpitanul nu pierde niciodată din vedere coastele mai mult de două sau trei zile. Dar are nevoie să nu confunde accesul în porturi, să nu ia un reper de pe coastă drept un altul şi să nu se înşele în privinţa insulelor. Rezumând o experienţă de patru ani de navigaţie în îngusta Mare Egee, florentinul Cristofano Buondelmonti redactează o Carte a insulelor, în care fiecare insulă e situată la locul ei în ansamblu, sunt precizate contururile şi indicate reperele importante. Lucrarea avea să fie utilă: există şaizeci şi patru de copii.

Harta este acum orientată. Convenţia conform căreia nordul se situează în partea de sus se stabileşte repede. Mapamondurile situau de obicei sus estul: direcţia, prin excelenţă, era cea către Ierusalim, cea a altarelor bisericilor.

Portulanul renunţă la orice simbolism, începând din secolul al XlV-lea, ceea ce se situează în partea de sus a hărţii este direcţia imediat verificabilă, cea indicată de către Steaua Polară şi de busolă.

Marinarul trebuie însă să se mulţumească cu un nord aproximativ din pricina variaţiilor nordului magnetic. Sunt de la opt la zece grade de declinaţie magnetică, dar cei care foloseau busola s-au deprins repede cu aceasta, în ceea ce priveşte nordul, se navighează conform coordonatelor busolei, acestea fiind cele indicate de portulan, Stelele servesc mai ales pentru calcularea latitudinilor.

Chiar cei care, la începutul secolului al XVI-lea, vor considera rezonabilă revizuirea orientării hărţilor nu aveau să fie deranjaţi de discordanţă decât din pricina distanţelor ce trebuiau parcurse: abia în Atlantic, în secolul al XV-lea dificultăţile legate de necoincidenţa dintre polul astronomic şi nordul magnetic încep să-l stânjenească pe navigator. Acolo, în Atlantic, îşi dau seama navigatorii că măsurătorile după Steaua Polară şi după soare sunt mai sigure decât acul busolei, încă din 1460, portughezii încep să noteze, de-a lungul călătoriilor lor, înălţimile succesive ale Stelei Polare. Douăzeci de ani mai târziu, măsoară în acelaşi fel înălţimea soarelui la amiază. Nu e sigur că aceste relevee erau considerate ca un real avantaj. Poate că navigatorii nu se foloseau cu adevărat de cvadrant decât pe uscat pentru a calcula drumul parcurs şi a verifica harta. Dacă n-au prea înlesnit păstrarea direcţiei, aceste observaţii au condus cel puţin la sensibile ameliorări ale cartografiei. Hărţile din anii 1500 stau mărturie în acest sens.

Cartografia practică rămâne vreme îndelungată legată de supremaţia navală a italienilor, dominaţi ei înşişi de cercurile de afaceri şi de lumea navigaţiei

228 MIJLOACELE comerciale. Lombarzii – mai adesea toscanii decât cu adevărat lombarzii – sunt la acea epocă prezenţi pe toate pieţele economice ale Occidentului, iar cheiurile din Genova şi Veneţia freamătă de amintirile aduse din toate porturile Orientului şi Occidentului, în pofida defectelor comune tuturor reprezentărilor litoralului, cum ar fi hipertrofierea – cu scopuri practice – a golfurilor şi a insulelor, cartografii italieni realizează atunci portulane remarcabile, ca de pildă cele ale genovezului Pietro Vesconte, care desenează, între anii 1311 şi 1327, pentru compatrioţii săi, dar şi pentru clienţii veneţieni, mai multe hărţi şi atlase.

Chiar dacă mai există cartografie de prestigiu, ilustrând pretenţii politice

— cum e cazul hărţilor murale, pe care, asemenea lui August, dogele Francesco

Dandolo le comandă a fi pictate, către 1330, în Palatul Dogilorpreocuparea principală a cartografilor este la acea vreme de ordin practic. Pietro Vesconte acordă, în interiorul aceleiaşi hărţi, o evidentă importanţă poziţiilor şi proporţiilor: problema este de a nu-l rătăci pe marinar, în schimb, de la o hartă la alta, scara se schimbă, atunci când nu se schimbă chiar poziţia. Vesconte ştie bine că nu se navighează pe două mări deodată. Hărţile sunt – şi se vor – doar regionale. Portulanul genovez nu are nici o legătură cu mapamondul scolastic şi cu reprezentarea globală a Creaţiei. Scara e cea care îngăduie punerea în pagină a unei mări ori a unei coaste. Cât despre alegerea porturilor menţionate, portulanul arată că a fost avut în vedere interesul negustorului şi al tovarăşului său, căpitanul navei comerciale. Vesconte nu indică nici Araratul, nici oraşul Micene.

Dar nu uită drumul către Tana, marele stabiliment comercial genovez de la capătul Mării Azov. Semnalează, de asemenea, micile golfuri în care nava surprinsă de furtună îşi poate afla un adăpost provizoriu. Şi nu uită nici insulele care servesc de antrepozit, nici căile recomandabile pentru înaintarea în estuare şi în delte.

Catalanii au fost întotdeauna marinari remarcabili şi erau familiarizaţi cu universul genovez. Deschiderea orizonturilor economice la sfârşitul secolului al XlII-lea îi determină să-i concureze pe italieni, de câte ori lucrul e posibil

— ceea ce practic excludea mările nordice, dar lăsa la dispoziţia celor din Mallorca şi din Barcelona o bună parte a pieţei din porturile mediteraneene şi a celor de pe litoralul iberic. Nu e deci de mirare că foarte curând apar portulane catalane.

Activitatea cartografică în principal opera comunităţii evreieşti din Barcelona

— e susţinută, de altfel, chiar de puterea publică: în 1354, marele călător şi om de cultură care e Pedro IV (Ceremoniosul), regele Aragonului, impune tuturor căpitanilor să aibă la bord cel puţin două hărţi maritime. Inventarele alcătuite după decese dovedesc aceasta, patronii catalani lăsând adesea la moartea lor mai multe hărţi de navegar.

În 1339, Angelino Dulcert din Mallorca desenează prima hartă (Biblioteca

Naţională, Paris) care prezintă un traseu adecvat atât al Insulelor Britanice cât

SPAŢIUL REPREZENTAT 229 şi al Insulelor Canare. Nefiind mulţumit doar cu litoralul, se „aventurează” pe uscat, acolo unde acest lucru i se pare util pentru negustori. Astfel, la porţile deşertului indică un punct-capăt caravanier ca Sijilmasa, iar în inima Europei nu neglijează oraşele de pe Rin, nici pe cele de pe Dunăre sau de pe Vistula.

Dulcert este bine informat cu privire la Norvegia, la Marea Caspică, la Mali şi se face încă şi mai util oferind, pe lângă traseul coastelor, comentarii ilustrate asupra obiceiurilor locului şi resurselor pe care le poate spera un negustor.

Guineea este „pământul negrilor”, în Egipt „sunt elefanţi”.

Un alt atlas catalan, alcătuit cu puţin înainte de a intra, în 1375, în biblioteca lui Carol V, şi datorat probabil şcolii de cartografie conduse la Barcelona de familia evreiască Cresques, înfăţişează cu adevărat nivelul cunoştinţelor atinse în acel timp, pe care încearcă cu oarecare succes să le lege de datele moştenirii antice: aşa, de pildă, desenând Azorele-încă nu îndeajuns de cunoscute

— şi fără a fi cine ştie ce informat, sugerează că aceste insule nu sunt poate altele decât legendarele Insule ale Fericiţilor, citate de Isidor din Sevilla după Pliniu.

Un infante de Castilia, tentat de coroana Insulelor Canare, nu fusese oare numit, în 1344, de papă „prinţ al Fortunei”? Câţiva ani mai târziu, Guillem

Soleri din Mallorca încearcă, mai stângaci, o sinteză între diferite genuri de hărţi, a căror incompatibilitate nu o sesizează, şi alcătuieşte, în 1385, o hartă a lumii care revine la concepţia tripartită a Creaţiei, hartă pe care o actualizează cu câteva împrumuturi de la Islam şi căreia îi integrează şi datele moderne ale portulanului.

Achiziţionarea unei asemenea hărţi de către Carol V este semnificativă pentru interesul trezit de noile încercări de reactualizare figurată a spaţiului util. Un om de afaceri florentin ca Baldassare Ubriachi socoteşte acest lucru destul de important pentru a comanda reprezentantului său de la Barcelona, Simone di Andrea Bellandi, agentul comercial al lui Francesco di Marco Datini, patru „mapamonduri”, pe care are intenţia să le vândă regilor Aragonului, Navarrei şi Angliei. La aceste hărţi lucrează, în 1400, cartograful genovez Francesco

Becca, venit la Barcelona pentru a-şi îmbogăţi cunoştinţele. Afacerea nu are nimic excepţional. N-am fi ştiut nimic despre ea dacă n-ar fi fost vorba despre o comandă de lux şi dacă Becca, dorind să obţină un profit cât mai mare de la clientul său, n-ar fi forţat nota, aplicând pe hărţile sale de 80 de fiorini tot felul de desene inutile. Una dintre aceste hărţi, şi nu cea mai mare, este ornamentată cu 25 de corăbii şi galere, 140 de copaci, 100 de peşti, 165 de personaje,

340 de stindarde ale cetăţilor şi castelelor din lumea întreagă. Lucrul nu se mai termina, factura se încărca mereu, florentinul supărându-se în cele din urmă.

A avut loc un proces. Cartografii care nu-şi umflau lucrările spre a obţine un profit mai mare se mulţumeau să-i aprovizioneze pe negustori, pe patroni şi căpitani cu hărţi de două livre. Mai multe ateliere de cartografie rivalizează:

230 MIJLOACELE cel al evreului Abraham Cresques şi al fiului său Jafuda, cunoscut sub numele de Jacme Riba după convertirea lui la creştinism, cel al catalanului Gabriel de

Vallseca, cel al lui Becca. Hărţile catalane se vând atât la Genova cât şi la Palermo, la Bruges ca şi la Alexandria. Reputaţia lor era bine stabilită.

HĂRŢILE UTILE

Şi totuşi, abia în secolul următor aveau să ajungă portulanele la adevărata perfecţiune. Apar peste tot, la Mallorca şi la Genova, dar şi la Veneţia, unde se perfecţionează reprezentarea detaliilor desenate pe cartoane distincte la o scară diferită de cea generală, în felul acesta, atlasul combină calitatea vechilor portulane desenate pe mari cartoane veline şi formatul uşor de mânuit pe care-l apreciază navigatorii. Planisfera lui Giacomo Giraldi integrează deja în 1426 reprezentarea detaliată şi relativ precisă – cu indicaţii angulare aproximativ exacte – a insulelor recent cercetate de navigatori: Azorele, Porto Santo şi

Madeira, Canarele. Aşezarea în formă de arc a Arhipelagului Canarelor e bine redată, ca şi conturul insulelor respective, Lanzarote, Fuerteventura, Sânta Cruz de Tenerife. Triunghiul insulei La Palma e exact. Doar insula Gran Canaria nu e bine desenată, cu o coastă stâncoasă zdrenţuită care nu corespunde conturului său real aproape circular, în acelaşi an, genovezul Battista Beccario desenează, la fel de fidel, Mediterana şi coastele atlantice ale Maghrebului. De astă dată unghiurile se combină cu cadrilajele.

Mapamondul veneţianului Fra Mauro (1460) este una dintre hărţile cele mai precise care s-au realizat în Evul Mediu în încercarea, de astă dată încununată de succes, de a aplica realismul portulanului la o vedere de ansamblu a lumii cunoscute şi nu doar la un sistem de rute maritime. Fra Mauro – călugăr camaldul stabilit în mănăstirea veneţiană de la Murano – se informează despre toate descoperirile recente ale navigatorilor italieni şi portughezi, colecţionează schiţe făcute de călugării întorşi din Etiopia şi izbuteşte astfel să înfăţişeze unele pământuri până nu de mult ignorate. Fra Mauro se încumetă să juxtapună în acelaşi desen frontierele politice şi bazinele hidrografice cu ale lor linii muntoase de cumpene ale apelor, îşi asumă chiar riscul de a reprezenta Nilul Albastru.

În fine, oferă în legendele sale un comentariu istoric, politic şi economic pentru ţinuturi şi oraşe.

Africa Australă lipseşte încă, desigur, cu totul. Lipseşte, de asemenea, şi ecuatorul din această planisferă circulară a cărei parte meridională prezintă ca limite ale pământurilor răsărite din ape Golful Guineii şi coasta Etiopiei.

Fra Mauro refuză însă deliberat schema vechilor mapamonduri. Centrul unei lumi care se întinde de la Gibraltar până la Marea Chinei nu e nici la Roma, SPAŢIUL REPREZENTAT 231 nici la Ierusalim, ci undeva în Persia. Harta e geografică. Nu mai are nimic de-a face cu simbolul. Singura asemănare este, poate, faptul că în partea de sus a hărţii figurează sudul.

În acest secol al XV-lea, în care toate privirile se îndreaptă spre largul oceanului, infantele Henric Navigatorul socoteşte util să trimită, împreună cu exploratorii Golfului Guineii, expediţii ştiinţifice. La sfârşitul secolului, regele

Joăn II îl trimite pe medicul şi astrologul său să măsoare înălţimea soarelui în

Guineea. Rezultatul e o mai corectă apreciere a latitudinilor şi, deci, o reprezentare mai exactă a coastei africane, în ceea ce-i priveşte pe navigatori, aceştia sunt cuprinşi – la un secol după oamenii de afaceri italieni şi după primele manuale de mărfuri – de frenezia de a-şi povesti aventurile şi de a descrie ţările, mai degrabă spre a obţine avantaje, recompense, ori pur şi simplu pentru a justifica finanţarea călătoriei următoare decât pentru a contribui la informarea altora. Geograful dispune acum de liste de insule, de promontorii şi de fluvii, alcătuite la faţa locului, şi se poate servi, pentru desenul său, de unele relevee de distanţe date la început în mile parcurse, apoi în unghiuri de latitudine. De la Porto Santo de Madeira la Săo Tome, în largul Golfului Guineii, Vasco da

Gama se poate bizui pe mai bine de treizeci de latitudini precise, la sfert de grad.

De-a lungul întregii Europe, cartografia utilitară reia tradiţia cartografiei scolastice. Primii, spaniolii şi portughezii, rivalizează cu italienii. Henric

Navigatorul creează la Lisabona o şcoală de cartografie. Fratele său, don Pedro, străbate Italia în căutare de hărţi vechi şi moderne. Curtea din Castilia nu se lasă mai prejos: se cultivă astronomia şi geografia, dar, în aceeaşi măsură, şi cartografia, care reprezintă aplicaţia lor practică. Lumea se interesează din nou de speculaţii grafice oarecum uitate, cum ar fi acel mapamond găsit la Veneţia de don Pedro şi care sugerează, pe baza calculelor lui Ptolemeu, o Asie mai întinsă către est şi un ocean mai puţin întins spre vest decât afirmau cei mai mulţi autori. Descoperirea aceasta întăreşte ideea, care-şi făcea tot mai mult loc în mintea multora, a unei expediţii spre vest, în loc de aceea spre est trecând prin sud. în 1436 apare pe atlasul lui Bianco, sub denumirea de Stockfâxa, sau

La Morue, o insulă care ar putea fi Terra Nova. Aceeaşi, desigur, apare în 1444 pe mapamondul de la Yale, sub numele de insula Vinland. Atlanticul a încetat de a mai fi un simplu chenar al lumii cunoscute.

Curţile iberice rivalizează în realizarea unui program ştiinţific ale cărui consecinţe sunt evidente pentru descoperirea lumii încă neexplorate. Acest program face parte din misiunile atribuite de suverani navigatorilor pe care-i autorizează să iasă în larg. Navigaţia astronomică, ale cărei tehnici se dezvoltă după 1450, are ca rezultat numeroase relevee ale înălţimilor astrelor, destinate să precizeze latitudinile. Longitudinea, se ştie, rămâne incertă din lipsă de ceasuri transportabile. Nisiparniţele (clepsidrele cu nisip), care se răstoarnă din oră în

232 MIJLOACELE oră, nu sunt destul de precise, astfel că, după vreo sută de răsturnări, eroarea devine considerabilă. De-a lungul coastei Africii, portughezii îşi înmulţesc observaţiile. Nimeni nu mai navighează fără un calendar perpetuu, un astrolab şi un cvadrant.

Principala dificultate ţine de instabilitatea navelor. Se poate măsura înălţimea soarelui la amiază – ori cea a Stelei Polare, noaptea – cu oarecare precizie de pe sol, dar orizontul nu e totdeauna degajat în direcţia cea bună.

Pe mare, orizontul este la amiază foarte limpede, mai puţin limpede noaptea, dar ceea ce viciază vizarea este mai cu seamă mişcarea vasului. De pe castelul unei nave care are ruliu sau tangaj, te poţi uşor înşela cu cinci grade. Columb însuşi s-a înşelat, iar jurnalul lui de bord abundă în contradicţii. Totuşi, acest releveu, care îngăduie ameliorarea hărţilor, se practică în continuare pentru lumea explorată.

Casa de India şi Casa de contratadon de las Indias sunt create pentru a centraliza şi a sintetiza informaţia. Centre de documentare şi ateliere de cartografie aplicată, ambele anunţă o politică pentru care harta va fi esenţială. Ba mai mult, suveranii doresc să coordoneze iniţiativele private ale navigatorilor: nu mai poate fi vorba de a lăsa pe fiecare să-şi piardă timpul şi banii. Casa din

Sevilla aplică chiar o ştampilă de conformitate pe copiile făcute după exemplarul oficial.

Ceva mai târziu, se va constata cât e de imprudentă divulgarea prea rapidă a informaţiilor utile către concurenţi. Navigatorii portughezi păstrează, prin tradiţie, secretul asupra cunoştinţelor pe care le dobândesc despre coaste şi vânturi, deci despre rute. La 13 noiembrie 1504, regele Manuel I al Portugaliei interzice publicarea oricărei informaţii precise în cifre despre pământurile descoperite dincolo de ecuator. Tot astfel, Cristofor Columb este foarte discret cu privire la hărţile pe care le deţine de la familia soţiei sale. Măsura aceasta nu va servi la nimic. Toţi citesc hărţile portugheze, iar emulii lui Columb se vor grăbi să pornească pe urmele sale. Ceea ce avea să protejeze descoperirile Portugaliei este faptul că de acum înainte lumea îşi va aţinti privirile în altă direcţie.

Revenit la Niirnberg, oraşul său natal, după ce lucrase la Lisabona invitat de regele Joăo II şi-l întovărăşise pe Joăo d'Aveiro până la sud de Congo, germanul Martin Behaim se încumetă, în 1492 – în vreme ce Cristofor Columb navighează spre Lumea Nouă – să construiască, în fine, un glob terestru, cel mai vechi, pare-se, creat în Europa, după sfera de lemn pe care o folosea, cu puţin înainte de anul 1000, profesorul diocezan Gerberto – viitorul papă Silvestru