Jean Favier

MOŞTENIRI Şl RECONSIDERAI 193 istorisesc care mai de care misiunile în Arabia, Mesopotamia, Armenia, unde şi este jupuit de viu. Azvârlit în mare. – sarcofagul cu trupul apostolului pluteşte până în insulele Lipare. Se ştie că trupul a ajuns în secolul al IX-lea la Benevento şi, în secolul al X-lea, la Roma, în insula Tibrului. unde este încă venerat. Credulul

Gregoire de Tours nu ezită însă nici un moment când e vorba de o navigaţie cu mult mai îndoielnică decât cea din tradiţia romană: Bartolomeu a predicat

Evanghelia în Asia, iar sarcofagul a plutit pe valuri din India. Cu alte cuvinte, acest sarcofag a renunţat la istmul egiptean. De îndată ce se evocă Extremul

Orient, fantezia acţionează din plin. Să ne fie clar: arhiepiscopul din Tours confundă ţările, ignoră istmul şi ia pur şi simplu India drept cel mai nimerit exemplu pentru o ţară sălbatică.

Tot atât de important e miraculosul şi în Atlantic, cu istoria Sfântului

Brendan. E cert că abatele irlandez, mort către 580, a făcut cel puţin o traversare din Irlanda în Scoţia. Pentru legendă a devenit însă un personaj de excepţie: abatele navigator care a străbătut timp de şase ani în lung şi în lat oceanul cu cei şaptesprezece călugări ai săi. Brendan acostează pe ţărmurile cele mai bizare, întâlneşte din belşug sirene şi ciclopi. E faimos mai cu seamă pentru că, într-un an, a celebrat Liturghia de Paşte pe spinarea unei balene pe care a luat-o drept insulă. Cu mai multă ori mai puţină fantezie, există vreo douăzeci de asemenea exemple de navigaţii miraculoase care – asemenea aventurii

Sfântului Guirec, cel care a traversat Marea Mânecii în scobitura unei stânci plutitoare – nu sunt adesea decât imitaţii fanteziste ale lui Hristos păşind pe valuri.

Să înţelegem bine: treptat, legenda grefează pe viaţa abatelui irlandez un întreg fond de vechi istorii marinăreşti fabuloase, deosebit de antrenante într-o Irlandă veşnic confruntată cu oceanul şi cu orizonturile lui incerte. Nu mai puţin, succesul acestei legende de-a lungul întregii Europe, din Norvegia şi Germania până în Provence şi în Italia, nu se datorează pur şi simplu doar gustului pentru pitoresc, în aceeaşi măsură în care reprezintă un aspect al barocului medieval, istoria lui Brendan corespunde şi imaginii pe care Europa şi-o făcea cu privire la marginile ei septentrionale şi la limita atlantică. Nu e întâmplător faptul că atâţia pioşi schimnici ai epocii merovingiene şi-au petrecut sihăstria pe câte o insulă de pe litoralul atlantic, îi găsim la Ouessant ca şi la

Groix, pe insula Jersey ca şi pe viitorul Mont-Saint-Miche! Datorită tocmai neregularităţii lor, marginile oceanice ale lumii cunoscute conferă – ca de altfel şi adâncurile pădurilor – un cadru material potrivit retragerii din lume.

În ceea ce-i priveşte pe locuitorii uscatului, aceştia văd în ocean şi în pericolele lui pur şi simplu Infernul. Cei care contemplă talazurile din înaltul falezelor percep caracterul implacabil al veşnicei lor repetări – valurile, mareele

— cu mai puţin realism decât marinarii deprinşi cu lupta. Marea e pentru ei iz de catastrofe.

194 MIJLOACELE

Marea azvârle pe ţărmuri monştrii pe care i-a hrănit cu peştii săi.

Ascultă, fără îndoială, de legile naturii atunci când devorează făpturi vii şi le scufundă în torentele ei impetuoase.

Nimeni nu se lasă cu adevărat păcălit, nici măcar bunul abate de SaintRiquier din Picardie, care reproşează Mării Mânecii mai cu seamă faptul că aruncă la mal valuri de invadatori normanzi. Dar miraculosul naturii inventate corespunde, în viziunea teologică a cosmosului, laturii de iraţional din dogmă.

În spaţiu ca şi în spirit, limitele cunoaşterii sunt în mod esenţial întreţesute cu incertitudini. Englezul Gervase din Tilbury notează, către 1215, în ale sale

Divertismente imperiale (numită şi Cartea minunilor lumii), că ceea ce rămâne obscur în miraculos nu e decât partea încă neexplicată a Creaţiei. Omul nu înţelege tot. Poţi să crezi şi totodată să cauţi să înţelegi. Reluând cu eroism tentativa lui Aristotel, Toma d'Aquino nu va face altceva, în generaţia următoare, decât să încerce să elimine caracterul esenţial conferit de teologia tradiţională şi platoniciană antagonismului dintre Credinţă şi Inteligenţă.

În ceea ce priveşte lumea, aceasta e totdeauna văzută în tripla oglindă schiţată de Vincent de Beauvais: oglinda naturală, oglinda istorică şi oglinda doctrinară. Una e să priveşti, alta să-i înţelegi pe marii autori antici şi alta să tragi învăţăminte din scrierile lor. Acestea privesc destinul sufletului şi nu căile marinarilor. Lumea reflectă omul, în măsura în care e opera lui Dumnezeu.

Precizarea revine oarecum o dată cu marile compilaţii datorită cărora

Evul Mediu va putea conserva o tentă de clasicism. Căci Pliniu şi Aristotel sunt mai adesea citaţi decât citiţi, iar exemplele pe care le folosesc învăţaţii care scriu ori care predică sunt îndeobşte cele aflate în enciclopedii şi manuale. Unii adoptă genul literar al poveştilor alegorice. Este cazul retorului Martianus Capella, care în lucrarea sa Nunta lui Mercur şi a Filologiei (secolul al V-lea) face bilanţul metodic al culturii antice. Alţii, ca Isidor din Sevilla (la începutul secolului al

VII-lea). în Etimologiile sale. elaborează un catalog al cunoştinţelor necesare.

Dar nici măcar Isidor, a cărui operă va constitui în Evul Mediu o bază pentru orice explicaţie a lumii, nu se preocupă să-şi verifice citatele, nici să înlăture exagerările.

Pentru că, din prudenţă, învăţatul dă întâietate scrierilor antice asupra imaginaţiei, citatul este privilegiat în dauna observaţiei, în Imaginea lumii sau

Mapamondul, călugărul Gossouin din Metz, un contemporan al lui Toma d'Aquino. care transmite cu seninătate posterităţii imaginea unui Pământ rotund „ca un măr”, reia. fără să manifeste vreo îndoială, descrieri de făpturi monstruoase din Pliniu şi Isidor, ba chiar din Honorius din Autun şi – pentru a treia versiune pe care Gossouin o pune la punct după cruciada lui Ludovic cel Sfânt în Egipt – din Istoria Ierusalimului de Jacques de Vitry. Aceleaşi personaje şi animale fabuloase figurează, în secolul al XVIII-lea, pe una dintre cele mai

MOŞTENIRI şi RECONSIDERĂRI 195 bune hărţi pe care ni le-au lăsat aceste vremuri de efervescenţă intelectuală, mapamondul de la Ebstorf. Iar laicul Gervase din Tilbury. demnitar regal la

Arles şi familiar al curţii imperiale, face în continuare caz de pitorescul inventat când scrie Divertismente imperiale, enciclopedie istorică şi geografică – pornind de la Noe şi făcând referiri la trei continente. Dar Gervase e conştient de deosebirea ce se cuvine făcută între ficţiune şi mărturia documentară: el se bazează pe arhivele pontificale atunci când schiţează geografia administrativă a Bisericii.

În aceeaşi epocă. Bartholomew Englezul, un erudit franciscan venit din

Anglia pentru a preda la Paris, apoi la Magdeburg, alcătuieşte, sub forma unei culegeri de citate pentru uzul predicatorilor, un bilanţ relativ lucid al cunoştinţelor ştiinţifice din vremea sa în tratatul Despre însuşirile lucrurilor, în care îşi află loc notaţii referitoare la geografie şi astronomie, ca şi observaţii cu privire la cutumele ţărilor. Lucrarea devine curând un manual uzual de învăţământ. La cererea lui Carol V, va fi tradus din latină în franceză. Tratatul se regăseşte, ca lucrare indispensabilă, în biblioteca oricărui om bine educat din timpul primilor umanişti şi figurează printre primele cărţi tipărite în Franţa: sunt cunoscute douăsprezece ediţii incunabule în latină ş nouă în franceză, toate anterioare anului 1500.

La un secol după Gervase, Gossouin şi B: irtholomew, Jean de Mandeville face din cartea sa, pe care posteritatea o va boteza Călătorii, un talmeş-balmeş de lecturi proprii şi de amintiri atât personale, cât şi ale altora, în ultimii ani ai secolului al XlV-lea, teologul Pierre d'Ailly – rector al Colegiului din Navarra, apoi cancelar al Universităţii din Paris (este unul dintre protagoniştii Marii

Schisme a Occidentului) şi viitor cardinal – compilează la rându-i o Imagine a lumii în care, deşi se dovedeşte mai pi1 an credul decât bunul Gossouin, nu aduce nimic altceva decât o abundenţă de citate împrumutate din marii autori greci şi latini. Pierre d'Ailly consideră că păm;', ntul nu poate fi peste tot locuibil.

Asemenea lui Ptolemeu, socoteşte că populaţia nu poate fi grupată decât pe un sfert din „mărul” lui Gossouin: pe jumătatea cunoscută a emisferei cunoscute.

Pământul locuibil nu c rotund ca un cerc, aşa cum vrea Aristotel.

Este ca un sfert din suprafaţa unei sfere ale cărei două extremităţi sunt puţin îngustate, adică cele care sunt nelocuite din pricina căldurii şi a frigului. Dar această situaţie nu poate fi satisfăcător ilustrată pe o hartă plană aşa cum este pe o sferă.

Această ultimă frază pune în lumină confuzia ce se perpetuează între noţiunea de pământ răsărit din ape – ceea ce grecii numeau oikumene – şi cea de pământ locuibil. Raţionamentul lui Pierre d'Ailly se constituie pe noţiunea de pământ răsărit din ape, urmărind de fapt să sugereze pământul locuibil.

196 MIJLOACELE

Pierre d'Ailly se contrazice de altfel atunci când îşi formulează cele şase concluzii referitoare la efectele mişcării soarelui, înainte de a conchide corect că soarele e la zenit sub tropic în ziua solstiţiului şi că nu e niciodată la zenit dincoace de tropic, că lungimea zilelor e în funcţie de latitudine, că dincolo de

Ce i cui Arctic există zile fără noapte şi că zilele polare durează şase luni, toate acestea fiind „teorii evidente în sfera fizică fără alte dovezi”, d'Ailly enunţă această uimitoare concluzie:

Cei ce locuiesc sub ecuator ar avea zile egale cu nopţile totdeauna.

Soarele ar trece de două ori pe an pe deasupra capetelor lor… Aceşti locuitori ar avea în acelaşi an două ierni nu prea reci. una în perioada iernii noastre şi cealaltă în timpul verii noastre. De asemenea, ar avea două veri, una în martie în timpul primăverii noastre, cealaltă în septembrie când la noi domneşte toamna. Aceste consideraţii ar putea constitui un motiv de a crede în blândeţea suportabilă a climei din această regiune.

Astfel, mintea într-adevăr ascuţită a teologului Pierre d'Ailly se încurcă în problemele legate de soare şi crede că două veri şi două ierni – ca să reluăm propriile lui cuvinte – constituie un climat temperat, fără a înţelege că cele două veri văd soarele la zenit, iar pretinsele ierni îl văd totuşi la mai puţin de douăzeci şi patru de grade de zenit. In fine, cu greu se înţelege în ce fel ajunge la concluzia că variaţia duratei zilelor începe abia la tropice.

Cristofor Columb – care posedă un exemplar cu numeroase adnotări – va extrage din cartea lui Pierre d'Ailly cunoştinţele sale superficiale de fizică aristotelică. Va prelua din Imaginea lumii uimitorul tabel privitor la lungimea zilelor în funcţie de latitudine, tabel în care, fără a reţine concluziile aberante ale lui Pierre d'Ailly reieşite din mişcarea intertropicală a soarelui, stabileşte că ziua cea mai lungă, de 12 ore sub ecuator, e de 13 ore şi 30 de minute la tropice şi de 22 de ore şi 27 de minute la paralela 66, pentru a socoti apoi, subit, în zile: 24 de zile, 15 ore, 18 minute la paralela 67, 182 de zile, 14 ore, 55 de minute la pol. E drept că Cristofor Columb îl ia pe Dante ca referinţă şi că preia de la el afirmaţia privitoare la rotunjimea Pământului, ca şi cum poetul florentin ar fi fost egalul lui Ptolemeu.

Asemenea consideraţii nu împiedică, evident, învăţământul scolastic să repete împreună cu Isidor din Sevilla că Pământul este o roată. Să ştii că e un glob dar să-l reprezinţi ca pe o roată nu deranjează, fireşte, pe nimeni.

Portughezul Gilianes din Zurara, unul dintre apropiaţii lui Henric Navigatorul, a compilat şi el în cartea sa Cucerirea Guineii tot ce a găsit în bogatele biblioteci ale ţării sale, de la filosofii greci şi Biblie până la Isidor din Sevilla şi Toma d'Aquino. A alcătuit adică un florilegiu şi nu o relatare a unei experienţe nronrii. Gilianes dovedeşte chiar oarecare originalitate atunci când amestecă

MOŞTENIRI Şl RECONSIDERĂRI 19', ceea ce preia din lecturile sale, destul de dezordonate, cu rodul unei autentici curiozităţi, care-l determină să-i interogheze pe navigatorii reveniţi de pe coastei

Africii. I se întâmplă astfel să constate că realitatea observată nu se potriveşti cu părerile marilor autori. La sfârşitul acestei încercări medievale de sinteză portughezul Diogo Gomes insistă – lucru nou – asupra importanţei observaţiei

Preailustrul Ptolemeu a spus pe de altă parte lucruri admirabile despr împărţirea lumii. Dar s-a înşelat atunci când a afirmat că partea echinoc ţială a sudului – ecuatorul – e pustie din pricina prea marii călduri. Oi noi am constatat contrariul. Banda echinocţială este locuită de negri, can formează o multitudine de popoare.

RECONSIDERĂRI

„Nu cred tot ce spune Ptolemeu.” Cu aceste cuvinte defineşte în aceeaş vreme, în 1459, cartograful veneţian Fra Mauro atitudinea unei lumi ce şi confruntă cu noi observaţii şi chiar cu noi calcule, într-adevăr, savanţi şi călător se străduiesc să reconsidere datele cuprinse în literatura moştenită de la autori antici. La drept vorbind, sunt împinşi în această direcţie în măsura în can oamenii de acţiune se mulţumesc din ce în ce mai puţin cu un ansamblu di cunoştinţe despre lume care nu concordă cu propria lor experienţă şi cu ce; a semenilor lor. La iniţiativa califului al-Mansur şi a succesorilor lui Abbasiz se dezvoltă la Bagdad, începând din anii 750. o activitate de cercetare astrono mică bazată atât pe textele greceşti şi sanscrite – pe care Occidentul le va regăs bucuros în secolele al X-lea şi al Xl-lea prin intermediul traducerilor arabe – cât şi pe noile observaţii facilitate de observatorul înfiinţat chiar la Bagdad îi secolul al IX-lea. Graţie Spaniei arabizate şi traducătorilor ei evrei, Gerber d'Aurillac, inspectorul diocezan din Reims şi viitorul papă Silvestru II, desco peră la sfârşitul secolului al X-lea, o dată cu ştiinţa matematică a arabilor, calculeli lor astronomice şi viziunea asupra globului pământesc dedusă din aceste calcule

Nimeni nu se aventurează cu uşurinţă fără a fi investigat literatura, da în călătorie se observă totul cu atenţie. Un călător ca franciscanul Wilhelm voi

Ruysbroeck – care, după întoarcerea sa în 1255, redactează descrierea misiuni încredinţate de Ludovic cel Sfânt – nu se sfieşte să noteze că, pe drumul spn

China, n-a prea găsit ţările, fluviile şi mările la care se aştepta conform texteloi

Caspica – nota Isidor în studiul său – este un golf al oceanului. Ruysbroeck j găsit-o „înconjurată de pământuri din toate părţile”. Un secol mai târziu, ibn

Bătuta explică, în subtitlul cărţii sale Călătorii, necesitatea confruntării lecturilo cu realitatea:

Un dar făcut observatorilor, tratând despre curiozităţile oferite d şi Ho^rtn1 mirmmlt* întâlnite în fnlMt/^rii

198 MIJLOACELE

Cristofor Columb face şi el apel la observaţiile predecesorilor lui direcţi, reproşându-i – nemeritat, de altfel – lui Ptolemeu de a fi situat prea la nord, prea aproape de. ecuator, coasta sudică a Africii, şi notează ironic că nici el, nici vreun alt călător n-au văzut vreodată monştrii cu care i-a fostâmpuiat capul.

Ceea ce nu-l împiedică să adnoteze cu toată seriozitatea exemplarul din Imaginea lumii de Pierre d'Ailly, însemnând cu roşu pe margine, pentru uzul său personal, diverse pasaje, ca, de pildă, cel în care marele teolog scrie despre femeile din

India că nu nasc decât o dată, iar copiii lor, albi la naştere, devin negri pe măsură ce îmbătrânesc. Pe scurt, geografia navigatorului nu corespunde cu enciclopediile şi nici cu manualele de astronomie lăsate de filosofia Greciei antice.

Totuşi, preocuparea de a observa realitatea şi neîncrederea în ideile neverificate nu-l vor împiedica pe Columb să-şi facă iluzii atunci când, văzând nişte pietre strălucitoare într-un râu din Cuba, face referire la un precedent, fără altă justificare decât o afirmaţie a lui Pierre d'Ailly:

A văzut lucind nişte pietre stropite cu pete de culoarea aurului.

Şi-a amintit atunci că la vărsarea fluviului Tajo, în apropierea mării, s-a găsit aur şi i s-a părut că neapărat trebuie să existe şi aici.

Nu exista aur la gura de vărsare a fluviului Tajo, iar Columb se bazează în acest caz pe o afirmaţie a lui Pierre d'Ailly, care n-a verificat personal acest fapt

— o referinţă care-l incită să vadă aur acolo unde dorea atât de mult să-l vadă.

De asemenea, exigenţele principilor depăşesc acum simpla reprezentare a drumurilor terestre şi a profilurilor litorale. Planurile alcătuite pentru cruciadele din secolul al XHI-lea, destinate armatelor regale ale Portugaliei, şi pentru cele din secolul al XV-lea, destinate Spaniei, organizarea expediţiilor de lungă durată presupun o cunoaştere mai puţin hazardată a şanselor de succes şi a duratelor de parcurs necesare. Cuceritorul din Antichitate putea merge drept înainte şi constata în fiecare moment unde se află. Cel ce iniţiază o expediţie maritimă nu se poate aventura cu navele sale fără a le pune la dispoziţie mijloacele de orientare.

VREMEA SAVANŢILOR întâi au fost perfecţionate instrumentele de măsură şi, deci. precizate releveele astronomice. Astrolabul oferă acum un grad mai mare de precizie.

Încă de la începutul secolului al XH-lea, pe dosul unor instrumente de măsură apar linii orare, iar Raymond din Marsilia semnalează, într-un tratat din anii

1130, avantajele acestor noi indicaţii, în aceeaşi vreme se traduc multe tratate datând din ultimele două secole şi se alcătuiesc altele noi. Parizianul Jean

Fusoris, matematician şi medic, îmbină în lucrările sale, în cursul primei treimi a secolului al XV-lea. construcţia de astrolabi cu cea de ceasuri astronomice.

In^onti-” *-*-*” *” i-l ff>v”/ > -!” * l-l r* ocitr-/~

I

MOŞTENIRI Şl RECONSIDERĂRI 199 pentru gradarea eclipticii în pânză de păianjen. Pierre de Maricourt, în secolu al XlII-lea, şi Richard Wallingford. în secolul al XlV-lea, aduc instrumentului perfecţionări mecanice care-l fac apt pentru o vizare precisă. Prin 1330, Jean de Mandeville se va servi de acest instrument pentru a măsura cu relativă exactitate înălţimea Stelei Polare în Brabant, în Boemia, în Libia şi pentru a deduce din măsurători latitudinea acestor ţări.

Către 1210, al-Qazwini refăcea în totalitate calculele anticilor, deşi estimările sale conţineau erori grave: considera soarele de o sută şaizeci de ori mă: mare decât Pământul, în vreme ce diametrul astrului – căci la asta se referea

— e doar de o sută de ori mai mare; de asemenea, supraestima cam de trei sute de ori viteza planetelor.

În aceeaşi vreme, geografii arabi abordează problemele legate de determinatea longitudinii. Al-Farghăni îşi fundamentase deja calculele pe diferenţa de vizibilitate a eclipselor. Jn secolul al XlII-lea, arabii estimează întinderea Mediteranei de la vest la est la 42° – la 52°. uneori – cifră care se apropie foarte mult de realitate (aproape 41°) şi de care Ptolemeu era destul de departe cu estimarea sa de 62°.

Pe aceşti arabi, Occidentul creştin îi descoperă mai ales în secolul al XH-lea

Prin ei avea să redescopere ştiinţa greacă, operele lui Euclid şi ale lui Ptolemeu.

traduse deja la Bagdad în secolul al IX-lea. Totodată, avea să cunoască opera realizată, în secolele al IX-lea şi al X-lea, la Observatorul califilor Abbasizi din Bagdad şi apoi în anturajul califilor Fatimizi din Egipt. Compus la Bagdad la mijlocul secolului al IX-lea. tratatul de astronomie al lui abu-Mashar e tradus în Spania în 1130. E drept că tratatul conţine mai multă astrologie orientală decât astronomie ştiinţifică. Ceea ce nu e, din fericire, adevărat şi pentru operele traduse puţin mai târziu, cum ar fi Astronomia lui Al-Farghăni – numii

Alfragan în Europa – traducerea arabă a lucrării lui Ptolemeu. Planisferul, datorată lui al-Majriti, Astronomia lui al-Battani. numit de latini Albategnius, Fidel bazelor raţionamentului pitagorician. al-Farghahi afirmă sfericitatea cerului şi a Pământului, ca şi imobilitatea globului terestru în centrul unui univers cuprins în calota cerească. Observând şi comparând, în anii 900, înălţimea meridiană a soarelui şi frecvenţa eclipselor, al-Battani încearcă să stabilească latitudinea şi longitudinea a 273 de oraşe, de la Aksum până la Alexandria. Nu mai e nevoie să precizăm că latitudinile sunt mult mai exacte decât longitudinile

Ştiinţa arabă începe să se propage dincolo de lumea islamică. Gerbertc se referă deja la ea la sfârşitul secolului al IX-lea. Către 1150, al-Idrisi, savanl de origine aristocratică, descendent al unui guvernator de Malaga, lucrează pentru regele normand al Siciliei, Roger II. Născut la Ceuta. şcolit la Cordoba şi stabilit la Palermo, unde-i sunt acordate toate onorurile datorate originii şi ştiinţei sale, al-Idrisi e în măsură să ofere regelui, cu câteva săptămâni înainte r|<^ mrr t f* o ny^jctino loî „/~” e*rMitiil Ini 1 l”-”„! 11” %/1,” „. – - – - *- „„.,. ^^, it ui iJ/v/r f-

200 MIJLOACELE doresc să parcurgă diversele (inuturi ale lumii, care pentru mulţi va fi cea mai bună şi mai lesnicioasă în astronomia şi geografia arabe, încă de la sfârşitul secolului al XH-lea, Daniel de Morley are posibilitatea de a se inspira din lucrările arabilor pentru a sa Carte despre natura lucrurilor superioare şi inferioare.

Prin intermediul arabilor este redescoperit Aristotel, nu acela prelucrat de compilatorii latinităţii târzii, ci un Aristotel mai autentic la care se ajunge graţie traducerilor din greacă. Creştinătatea se va înşela uneori, mai ales în domeniul speculaţiei teologice, considerând fidele aceste traduceri şi subestimând partea de interpretare introdusă de un Avicenna şi, mai cu seamă, de un Averroes.

Dar în ceea ce priveşte astrele şi globul terestru, interpretarea e neglijabilă.

Matematicienii evrei şi creştini, reuniţi către 1250 la curtea din Toledo a regelui Castiliei Alfons X cel înţelept, vor aborda cu mai multă exactitate o revizuire a poziţiilor astronomice stabilite de Ptolemeu. Spiritul ştiinţific prevalează aici şi nu se preocupă nimeni de felul în care vor fi folosite cândva aceste date de către navigatori. Dar efortul avea să-şi arate roadele. Operele de căpătâi ale ştiinţei arabe se traduc acum peste tot. încă de la începutul secolului al XH-lea, o adevărată şcoală de traducători impulsionează mişcarea şi iniţiază demersul ştiinţific la Toledo. Se traduc filosofii, Avicenna şi Averroes, şi de asemenea se elaborează versiuni latine ale tratatelor de astronomie şi ale tabelelor de coordonate astrale. La Toledo, Bologna şi Cremona, se traduce Marea introducere în astronomie a lui abu-Mashar, un tratat datând din secolul al IX-lea care avea să mai fie folosit de matematicienii secolului al XV-lea. Astronomii parizieni, la rândul lor, verifică şi corectează în 1247 tabelele stelelor cu coordonate ecliptice întocmite în secolul al Vlll-lea de evreul Masha Allah ibn-Athar. Tradusă în latină de Juan din Sevilla, opera acestui „Mashallah” ori „Messahalla” cunoaşte în anii 1270 un succes despre care stau mărturie copiile care circulă în tot

Occidentul latin, unde lucrarea trece drept Tratat despre astrolab.

Ceea ce nu împiedică perpetuarea credinţei că soarele şi Calea Lactee se rotesc în jurul Pământului şi nici recopierea la nesfârşit a vechilor tabele.

Mai multe tabele anexate unor tratate de la începutul secolului al XlV-lea nu reprezintă decât transcrierea unui tabel alcătuit la Toledo în 1181. Nu mai puţin, astronomii acestui secol al XlV-lea, atât de fecund în ce priveşte dezvoltarea unei adevărate ştiinţe experimentale, pun la punct noi instrumente, cum ar fi marele „cvadrant nou” – mai lesne de construit decât de manipulat – precum şi reprezentarea plană a sferei cereşti (numită „turquet”).