Jean Favier

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 2.1 Mb.
səhifə18/47
tarix30.12.2018
ölçüsü2.1 Mb.
1   ...   14   15   16   17   18   19   20   21   ...   47

Bizanţului, nici, de altfel, Orientului arab. Aurul care vine din Est este cumpărat cu preţul argintului. Tentaţia bimetalismului, căreia va vrea să-i reziste timp de cinci secole sistemul monetar impus de primii Carolingieni, nu poate cruţa

Europa de o revenire a inflaţiei.

Răsturnarea provocată de o repunere în cauză a echilibrului antic nu loveşte numai aria economică a relaţiilor mediteraneene, în Europa de Nord, jefuitorii normanzi repun şi ei în circulaţie, în maniera lor, comori metalice.

Tezaurizarea pe care o reprezentau raclele, potirele, cârjele şi crucile de orfevrărie se reîntorc în masa unei circulaţii a metalului preţios care, Occidentul optând pentru monometalismul argint, favorizează traficul Nordului cu Orientul, pe marile căi comerciale care sunt sau pe care le desenează fluviile Europei

Centrale şi Orientale. O mare mişcare a aurului înconjoară şi ocoleşte deci

Europa Occidentală, fidelă în continuare dinarului său de argint: ea se sărăceşte de un aur care-i va lipsi când va veni vremea unei noi expansiuni. Pentru lucrurile esenţiale, Occidentul n-avea alt aur decât aurul importat. El pierde o parte importantă din acesta, pe care nu o compensează numerarul arab şi bizantin găsit în peninsulele Mediteranei Occidentale.

174 FORJELE PROFUNDE

Spre est, o dată cu agravarea opreliştilor ridicate de Islam, orice speranţă pare pierdută: creşterea puterii otomane, eşecul cruciadelor din secolele al XH-lea şi al XlII-lea, sfârşitul visului născut din toleranţa religioasă a mongolilor, totul concură în a nu le lăsa europenilor decât o şansă slabă să pună din nou mâna într-o zi pe comorile Orientului. Un deficit constant în valoare, nu în cantitate



— al comerţului Occidentului creştin cu Orientul nu permite compensarea exodului de argint occidental printr-un aflux de aur. Aurul vine greu, iar argintul se duce uşor. La sfârşitul secolului al XlII-lea, Filip cel Frumos va trebui să ia măsuri coercitive împotriva exporturilor de argint prin porturile mediteraneene şi, în primul rând, prin Montpellier.

Între timp, producţia de argint scade. Pretutindeni, filoanele care au procurat lumii medievale dinarii săi se epuizează ca odinioară cel care dădea

Greciei drahmele sale. Chiar minele din Europa Centrală sunt, la rândul lor, în criză. Este ultimul cutremur care zdruncină piaţa monetară a unei Europe atinse, în secolul al XlV-lea, de crize demografice, de stagnarea preţurilor la cereale, de sufocarea unei creşteri care, la sfârşitul secolului al XlII-lea, ajunsese la limită o dată cu ultimele mari defrişări. Economia monetară este la capătul puterilor.

CREŞTEREA ECONOMICĂ şi SĂRĂCIA MONETARĂ

Abia aproape de anul 1000, economia de schimburi comerciale începe să se întremeze. Oraşele îşi redobândesc o funcţie comercială. Pe fluvii se creează porturi. Negustorii străbat drumurile. Apariţia burgheziilor orăşeneşti devine evidentă în secolul al Xl-lea, în Italia ca şi în ţinuturile râurilor Meuse şi Escaut. încă de la sfârşitul secolului, aceste noi forţe ale vieţii economice îşi manifestă pofta de răspundere politică. In timpul generaţiilor următoare, oraşele germane îşi cuceresc autonomia, oraşele italiene capătă aspectul unor principate independente, oraşele franceze devin stăpânele propriilor lor afaceri şi apar ca interlocutoare ale regalităţii capeţiene.

Din anul 1000 până la începutul secolului al XlV-lea, epocă în care devine vizibilă sufocarea creşterii, populaţia Europei poate că s-a cvadruplat. Marile epidemii s-au rărit. Nutriţia a cunoscut reale progrese. Au intrat în joc noi tehnici: jugul, calul de tracţiune, brăzdarul de fier, toate acestea concură, împreună cu înmulţirea morilor şi o mai bună selecţie a soiurilor de cereale, la naşterea unei economii mai deschise, legată de un dinamism demografic pe care îl traduc atât marile defrişări, cât şi dezvoltarea oraşelor. Producţia industrială creşte o dată cu producţia agricolă, totuşi în proporţii mai mici. Infrastructurile tehnice şi financiare reclamă mai mult timp până să fie create, iar spiritele înaintează mai puţin repede în a inventa tehnici de producţie decât în a extinde pământurile cultivate.

AURUL 175

Lumea rurală trăieşte marea aventură a defrişărilor, primele după vremea

Merovingienilor. Pământurile se extind, se organizează noi aşezări în inima a ceea ce va înceta să mai fie stepă sau pădure. Avântul demografic şi dezvoltarea tehnologică se combină într-o mişcare ce se traduce prin surplusuri de producţie cerealieră, acele surplusuri care permit hrănirea acelor ne-producători de alimente care sunt negustorii şi meseriaşii de la oraşe şi de la sate. Economia de piaţă reapare în Europa, cu caracterul ei esenţial: schimburile se fac prin folosirea normală a monedei. Ea este etalon, ca odinioară, dar este de asemenea mijloc de piată. Iar amplificarea lumii afacerilor, despre care aduce mărturie avântul marilor târguri din secolul al XH-lea şi naşterea, în secolul al XlII-lea, a marilor companii comerciale şi bancare, face să renască circulaţia cu rază mare de acţiune a acestui numerar cu care se plătesc tranzacţiile.

Pentru a munci, ca şi pentru a trăi, e nevoie de bani. Are nevoie ţăranul care trebuie să cumpere un brăzdar, ca şi seniorul care vrea să doteze o moară.

Are nevoie postăvarul care trebuie să-şi procure lâna, piatra acră, vopseaua şi mâna de lucru. Şi are nevoie şi negustorul, nu numai pentru a-şi procura marfa, ci şi pentru a plăti nenumăratele drepturi pe care stăpânii din spaţiul politic – de la rege până la ultimul senior – le prelevează pentru trecerea, intrarea, cântărirea, expunerea şi vânzarea produselor alimentare, pentru a nu rămâne străini de noile profituri pe care le generează economia comercială. Censul fermierului se converteşte în numerar, deoarece seniorul care trăieşte la oraş sau care serveşte în armată n-are cum să consume pe loc conţinutul hambarului său. Este unul dintre primele sfaturi pe care le dă viitorilor cruciaţi un Urban II preocupat ca nu cumva acţiunea iui de mobilizare a creştinătăţii să se transforme într-o expediţie de jefuitori: a participa la cruciadă înseamnă a-ţi procura mijloacele de a plăti pe drum ceea ce mănânci.

Din 1020 până în 1080, Abaţia de la Farfa, în Sabina, vede cvadruplându-se partea sa de venit pe care îl percepe în bani de argint. Intre 1080 şi 1155, Abaţia de la Cluny îşi înzeceşte pe domeniile ei exigenţele în numerar: de la 200 la

2000 de livre.

Se vând certificate de dezrobire. Se valorizează corvezile – se limitează, dar se şi convertesc în bani gheaţă. Să nu ne lăsăm înşelaţi; într-o asemenea răscumpărare a muncii obligatorii toată lumea are de câştigat: ţăranul preferă să plătească pentru a nu fi chemat pe terenul rezervat seniorului tocmai în momentul în care cultivarea pământului îi solicită prezenţa pe propriul său teren arendat, în timp ce seniorul preferă să fie plătit cu bani buni de către ţărani pentru a-i plăti şi el, la rândul lui, pe salariaţi, a căror muncă interesată este întotdeauna preferabilă celei a ţăranilor de corvoadă obligaţi să presteze un timp de lucru, dar mai preocupaţi de ceea ce li se dă să mănânce decât de calitatea muncii efectuate.

176 FORŢELE PROFUNDE

Dacă salariaţii din lumea rurală sunt plătiţi, la fel de bine sunt remunerate toate aceste funcţii cărora le dă naştere lumea nouă şi pe care nimeni nu se mai gândeşte să le plătească o dată pentru totdeauna cu o bucată de pământ.

Oare nu preferă până şi regele, chiar din secolul al XlII-lea, să le dea credincioşilor lui rente pe care poate să înceteze să le plătească celor care nu le mai merită, pe când predecesorul său din secolul anterior trebuie să-şi recupereze cu mare caznă un fief acordat cu imprudenţă unui vasal nesigur? Administratorul şi judecătorul sunt salariaţi. Avocatul şi procurorul se cer plătiţi. Nimeni nu s-ar gândi să remunereze altfel decât în bani sergenţii şi contabilii, brutarii sau zidarii. Nu mai este timpul şerbilor sau al slujitorilor domestici care trăiau în casa stăpânului şi al „împroprietăriţilor” cărora li se dăruia un teren pentru întreţinerea familiei lor.

Expansiunea înmulţeşte în întreaga societate cheltuielile pentru lux, care în perioadele anterioare erau rezervate numai câtorva. Nu costa prea mult construirea unui conac din scânduri pe movila feudală din secolul al X-lea; ea costă mai mult atunci când arhitectul şi cioplitorul în piatră participă la construirea marelui donjon şi a incintelor sale. Construcţiile cu care se înzestrează oraşele în mai multe etape, lărgindu-se între secolele al Xll-lea şi al XlV-lea, dau naştere unei fiscalităţi pur municipale care nu acceptă decât vărsăminte în numerar. Palate municipale şi turnuri, mari biserici şi hale comerciale reclamă de asemenea venituri în bani, la fel ca palatele aristocratice şi marile reşedinţe princiare. Fiind totodată manifestări de credinţă, catedralele şi marile mănăstiri ale epocilor romană şi gotică sunt produsul unei economii monetare care permite concretizarea, la orizontul oraşelor şi satelor, a prosperităţii comunităţilor.

Aparenţele se păstrează de asemenea în modul de viaţă, în hrană, în îmbrăcăminte, încă din secolul al XlII-lea, ordonanţele se succed pentru a limita cursa după vesela de aur şi blănurile scumpe. Fiecare trebuie să arate ceea ce este şi să caute să arate ceea ce nu este încă. De la gluga de hermină până la cingătoarea cu ţinte de aur, incluzând mantia de postav violet şi amfora cizeiată, toate acestea scapă complet schimburilor pe termen scurt ale economiei având la bază domeniul. Fiecare îşi etalează luxul său, iar luxul se plăteşte în bani.

De sus în jos, pe scara activităţilor, se organizează un traseu al banilor care lasă în limitele jocului economic simpla reinvestire a profiturilor în reaprovizionarea comerţului şi a meşteşugurilor. Expansiunea îi procură fierarului beneficii care depăşesc preţul cumpărării fierului fără să atingă capacitatea de dezvoltare care n-ar putea fi decât dublarea prin adăugarea celei de-a doua forje de fier la prima. Profiturile cer plasamente. Fierarul sfârşeşte prin a investi în creşterea oilor, în timp ce măcelarul cumpără părţi din moară. Din această disponibilitate a unui numerar altminteri sortit sterilităţii se va naşte, între

AURUL 177 secolele al Xlll-lea şi al XV-lea, un capitalism medieval care le permite întreprinzătorilor să-şi amplifice afacerile dincolo de propriile lor resurse. Alături de împrumutul solicitat de amărâtul care-şi pune în gaj la cămătar boarfele, apare întreaga gamă de finanţări ce apelează la economii. Este depozitul. Este asocierea. Este societatea. Nimeni nu poate lua parte la ea dacă n-are bani să investească în afacerea altcuiva.



În timp ce în spaţiu se lărgeşte aria relaţiilor comerciale şi, în curând, financiare, investitorii constată că timpul se lungeşte. Una era să cumperi o unealtă sau o bucată de ţesătură în piaţa unde tocmai ai venit să vinzi câţiva claponi; şi este cu totul altceva să cumperi în Anglia o lână pe care o vei vinde ca postav după şase luni la târgurile din Champagne. Flotele care duc spre

Bergen sau Riga sarea din salinele din Bourgneuf sau din Guerande sunt un capital blocat pentru luni de zile, iar genovezii care finanţează cumpărarea în

Asia Mică a alaunului destinat industriilor din oraşele producătoare de postavuri din Flandra ştiu bine, oricare ar fi capacitatea lor de a găsi la escalele făcute un navlu de întoarcere, ce imobilizare a capitalului lor propriu sau împrumutat îl reprezintă preţul încărcăturii, chiria vasului şi salariul echipajului.

Totul ar merge bine dacă masa monetară – sau masa de metal ce poate fi bătută în monedă – ar creşte o dată cu volumul de numerar necesar pe piaţă.

După cum am văzut, lucrurile nu stau deloc aşa. Expansiunea duce la inflaţie.

De la dinarul lui Carol cel Mare până la cel al tânărului Ludovic cel Sfânt, banii în numerar au pierdut 20% din greutatea de argint fin în fiecare secol. Un timp, bimetalismul reinventat în secolele al Xll-lea şi al Xlll-lea – mai întâi de Sicilia normandă, Portugalia şi Castilia, apoi de Florenţa, Genova şi Veneţia şi, în cele din urmă, de Ludovic cel Sfânt – dă pieţei monetare un nou suflu: masa de argint disponibilă sporeşte cu cea, de douăsprezece ori mai eficace, a aurului bătut de acum înainte în monedă. Dar destinderea nu durează un secol, iar crizele cauzate de un bimetalism stângaci nu fac decât să agraveze o foame de numerar perceptibilă din nou încă din primele decenii ale secolului al XlV-lea.

Pe piaţa Parisului, marca de argint valorează la mijlocul secolului al Xlll-lea aproape trei livre tournois. Valorează şase la sfârşitul secolului al XlV-lea, zece la sfârşitul celui de al XV-lea. în acelaşi timp, marca de aur a trecut de la treizeci la o sută douăzeci de livre. De la inflaţia lentă s-a trecut la prăbuşirea monetară.

În două secole şi jumătate, şi în afara crizelor, preţurile au devenit de patru ori mai mari. Aşa ceva nu se mai văzuse niciodată.

Dezvoltarea economiei la schimburi este deci vizibilă cu ochiul liber. Este epoca marilor drumuri, a marilor pieţe orăşeneşti, a târgurilor cu anvergură europeană. Cu toate acestea, ea e frânată de cvasistagnarea masei monetare.

Viteza de rotaţie camuflează întrucâtva insuficienţa mijloacelor de piată. Dar avântul din secolele al Xll-lea şi al Xlll-lea rămâne fraeil. Bazele sunt în urma

178 FORŢELE PROFUNDE fenomenelor. Ajunge ca iniţiativa întreprinzătorilor să dea mişcărilor economice o nouă acceleraţie şi riscul catastrofei apare. Marele credit din secolul al

XlV-lea, industrializarea anumitor zone rurale, ambiţia mediteraneană a oraşelor italiene, toate acestea provoacă destabilizare. Câteva crize de încredere, câteva şocuri demografice, câteva rupturi în sistemul de relaţii, şi vor fi tot atâtea mari crize care vor face din anii 1330-l450, cu o cronologie care se schimbă potrivit regiunilor, o depresiune complexă cu consecinţe durabile, întemeiată aici pe reîntoarcerea la pace, acolo pe slăbirea epidemiilor, pretutindeni pe o reacţie intelectuală la constrângeri economice, reînviorarea secolului al XV-lea are ceva artificial, atâta timp cât masa monetară nu este abundentă decât prin jocuri de scripte, în Europa anilor 1450, toată lumea simte că nu e sănătos ca mijloacele de piată să servească în acelaşi timp la mai multe tranzacţii.

PRIMELE REMEDII

Vechea reţetă care constă în repunerea în circulaţie a metalului preţios tezaurizat nu mai este de ajuns. Bineînţeles, prinţii fac încă prelevări asupra aurului sau argintului veselei domestice. Aceasta permite ridicarea impozitului în greutate de metal când există riscul de a se vedea confruntaţi cu sărăcia monetară. Aceasta nu alimentează piaţa economică. Câteva prăzi de război, ca acele şaizeci de mii de mărci de aur – cincisprezece tone – aduse la Veneţia după jefuirea Constantinopolului în 1204, nu fac decât să reanime pentru un timp o piaţă. Vremea marilor jafuri a trecut.

Spiritul inventiv al oamenilor de afaceri – mai mult decât cel al guvernanţilor – găseşte un prim remediu într-o practică sistematică a plăţii la termen şi a scadenţelor grupate. Mai întâi loc de întâlnire, de comparare şi de negociere, târgul devine în secolul al XlII-lea un centru de compensări în care se reglează operaţiunile comerciale ale lunilor precedente. Numerarul nu plăteşte decât soldurile, atunci când ele nu se reportează. Marele târg internaţional este o piaţă de creanţe şi un vast joc de scripte, care va deveni, fireşte, un loc de credit şi o piaţă bancară. Nu mai este, cum este încă piaţa regională, locul unde se plăteşte cu bani peşin ceea ce se cumpără.

De îndată ce se stabileşte încrederea între operatori care se cunosc şi îşi ştiu fiecăruia creditul, sau intervine ca organizator şi chezas un organism cât de cât garantat de puterea publică, înscrisul ajunge deci să deţină una dintre funcţiile monedei: nu cea de etalon, dar cea de mijloc de piată. La Genova, unde fiecare are „coloana” sa în registrele de la Casa di Sân Giorgio, care grupează creditorii Comunei pentru gestiunea veniturilor domeniilor afectate rambursării datoriei publice, se stabileşte uzanţa de a efectua plăţi de orice nivel

AURUL 179 printr-un simplu joc de înscrisuri: se trec datoriile scadente şi care devin scadente de la un cont la altul. Nimeni n-a pus mâna pe vreo piesă de metal bătut în monedă.

Este ceea ce fac, încă din secolul al XlII-lea, regele Franţei şi regele Angliei, în secolul al XlV-lea camerierul papei când ordonă o piată pentru o încasare într-un loc îndepărtat, evitând astfel să facă să călătorească, cu mari riscuri, căruţe cu aur şi argint şi scutind cu acelaşi prilej imobilizarea numerarului în timpul unei duble călătorii: judecătorul regal din Caux plăteşte din veniturile lui forestiere lucrările de întreţinere ale unui castel regal sau solda unei companii, colectorul pontifical din Lyon plăteşte din produsul impozitului anual datorat papei pentru cumpărarea unei cantităţi de peşte din Saone, iar cel din Bretagne scoate din încasarea unui subsidiu cheltuielile necesare misiunii unui nunţiu apostolic.

Procedeul permite chiar o recurgere nemărturisită la credit, deoarece banii poate că n-au intrat încă în casa de bani a funcţionarului când administraţia centrală se consideră achitată de datorie prin emiterea unei simple dispoziţii administrative: către funcţionar să-i facă credit stăpânului său dacă plăteşte la primirea dispoziţiei administrative, către creditor să aştepte primele încasări dacă funcţionarul pretextează că are casa de bani goală ca să-l facă să aştepte.

Pentru piaţa monetară, efectul procedurilor de descărcare şi de atribuire este asigurat: rotaţia numerarului este astfel accelerată. Aurul şi argintul nu rămân multă vreme în casele de bani. Deşi beneficiază de un venit anual de o sută cincizeci până la două sute de mii de franci, Clement VII nu are în casa de bani a trezoreriei sale decât câteva sute, ba chiar câteva zeci de fiorini.

Negustorul, sau mai degrabă bancherul, acţionează la fel când primeşte depozite şi face să le circule valoarea peste numerarul disponibil. Activul unei societăţi florentine sau sieneze este constituit, încă din anii 1300, mai mult din creanţe decât din lichidităţi. Viramentul înlocuieşte plata în numerar, în dotarea omului de afaceri, registrul este mai puternic decât casa de bani. Ceea ce se câştigă contra asfixierii, se plăteşte în fragilitate.

La moneda înscrisă în acte, care nu este decât un înscris dublu, se adaugă deci moneda fiduciară, care este un credit. Este ceea ce a născocit omul de afaceri încă din secolul al XH-lea sub numele de schimb. Instrumentat la început de un contract înregistrat la notariat, apoi alegat prin recurgerea la o simplă poliţă, acesta este mai înainte de toate un ordin de a plăti într-un alt loc o sumă primită într-o monedă – sau prin contravaloarea sa în mărfuri – şi predată în altă monedă la un termen rezultând din timpul cât durează drumul plus un răgaz variabil în funcţie de oraş. Faptul că geniul bancherilor a făcut din poliţă, încă din secolul al XlV-lea, un instrument foarte suplu de credit – cu un trafic al schimburilor care îşi pierde repede relaţia sa nemijlocită cu comerţul – nu trebuie să ne facă să uităm mijlocul de piată care este la origine şi care rămâne pentru cine are nevoie de el.

180 FORŢELE PROFUNDE

Cu sau fără creditul pentru obiectul care este la originea schimbului, cu sau fără speculaţie asupra diferenţei ratelor de schimb, schimbul „tras” nu poate decât să uşureze piaţa monetară, în timp ce hârtia călătoreşte, banii circulă pe fiecare dintre cele două pieţe. Noul mare avânt al economiei europene la sfârşitul

Evului Mediu îşi trage o parte din resurse din această folosire parcimonioasă a mijlocului de piată normal şi din aceste substituiri care răstoarnă raportul simplu dintre viteza de circulaţie şi masa disponibilă.

Aceasta nu-i împiedică deloc pe conducători să se preocupe de această masă. Pretutindeni, se consideră că filoanele nu îndeajuns de productive în epoca abundenţei ar putea foarte bine, în cea a sărăciei, să-şi redobândească întregul interes. Săparea şi degajarea galeriilor, drenarea minelor inundate, extragerea minereului, topirea lui în creuzet, echiparea forjelor şi ciocanelor hidraulice care bat metalul, toate acestea costă scump. E nevoie de combustibil, de material, de mână de lucru specializată şi trebuie asigurat drumul produsului finit spre locurile unde se bate monedă şi spre pieţele comerciale. Dar inflaţia se redresează – într-o mică măsură – de la sine: valorificarea produsului readuce costul producţiei de argint la preţuri acum avantajoase.

În Anglia, inteligenţa politică a lui Eduard I face să se dubleze, în ultimii ani ai secolului al XlII-lea, producţia minelor de plumb argintifer din Devon.

Afacerea interesează o vreme chiar capitalismul privat: familia Frescobaldi preia contractul de închiriere a minelor, asumându-şi obligaţia să plătească mâna de lucru şi să exploateze piaţa, în timp ce Trezoreria regală finanţează investiţia pe care o reprezintă cumpărarea maşinilor şi uneltelor pentru forarea puţurilor şi galeriilor. Se revine foarte repede la o exploatare directă de către

Coroană, în alte părţi, se stimulează grabnic prospectările. Sunt aduşi metalurgişti germani. Cuprul pe care îl găsesc în 1303 în Ţara Galilor nu conţine deloc argint, dar în 1330 se descoperă într-adevăr în Somerset plumb argintifer.

În Franţa, încă de la sfârşitul secolului al XlV-lea, exploatările odinioară lăsate în paragină sunt readuse la viaţă. Burghezii din Lyon se constituie într-o societate pentru a produce argint. Ducele de Berry aduce metalurgişti germani pentru a repune în funcţiune minele din Gracay. în plină răzmeriţă cabochiană*, o ordonanţă (30 mai 1413) care se înscrie în mişcarea de reformă, curând compromisă din pricina concomitentei ei cu răscoala, atrage atenţia asupra unui număr de mine argintifere care ar putea fi deschise în munţii din

Lyonnais, precum şi a celor care ar fi suficient să fie redate exploatări. Câţiva ani mai târziu, la începutul renaşterii economice, Carol VII notează că trebuie interesaţi în această aventură întreprinzătorii dispuşi să-şi asume riscul prospectărilor şi exploatării, iar Jacques Coeur obţine să i se concesioneze pentru

|! Caboche – măcelar din Paris, căpetenia facţiunii populare a partidului hnuroiiionnn >; f'arnl VI (N. ti'.}

AURUL 181 doisprezece ani, în 1444, drepturile regale asupra minelor din Lyonnais şi

Beaujolais, mai precis asupra zăcămintelor de la Brevenne şi de la Cosne, şi, în primul rând, a aceluia de la Pampailly. El modernizează tehnicile de exploatare. Succesorul său, Pierre Granier, va aduce să muncească acolo două sute cincizeci şi şapte de mineri şi topitori. Mişcarea de interes pentru exploatarea minieră se generalizează. Toţi proprietarii se implică în această afacere, precum ducele de Bourgogne sau ducele de Bourbon. Minele de cărbune şi minele de cupru argintifer se înmulţesc, noi mecanisme de foraj, de ventilaţie şi de drenaj

— cu roţi mişcate de forţa cursurilor de apă, când nu se face cu ajutorul cailor

— permit să se ajungă la zăcămintele de adâncime neglijate până atunci, iar

Ludovic XI, în 1471 răspunde unei nevoi reale de a se pune în ordine iniţiativele, atunci când promulgă prima legislaţie minieră.

Totuşi, în Europa Centrală este cel mai evident noul avânt al mineritului.

Cei din Silezia şi Moravia se bucură prea repede de câteva filoane de aur, care secătuiesc de cum sunt descoperite, în anii 1475. Dar lucrurile merg mai bine pentru argint. Activitatea minieră se intensifică în Saxonia. Ea e reluată în

Ungaria după 1475, datorită investiţiilor hotărâte de oraşe şi la intrarea în scenă a doi oameni de afaceri, Johann Thurzo mai întâi, apoi Jacob Fugger.

Totuşi, esenţialul nu constă în aceasta. El constă în progresele tehnice care deschid în Europa Centrală noi posibilităţi de exploatare. Până atunci, metalurgiştii ştiau mai ales să scoată argintul din plumb. Se scotea foarte greu argintul din cupi u, astfel încât un filon de cupru argintifer se dovedea întotdeauna puţin rentabil. Când, la mijlocul secolului al XV-lea, metalurgiştii din Tirol inventează un nou procedeu care permite recuperarea, cu cheltuieli mai scăzute, a argintului din filoanele de cupru, acestea câştigă în valoare. Or, este epoca în care se descoperă în Austria, aproape de Schwaz pe Inn, apoi în Boemia, la Kutnă Hora şi la Plzen, filoane argintifere foarte bogate. Profitul provine aici dintr-o descoperire pur tehnică: se extrag două mărci* şi jumătate dintr-un chintal de cupru în Tirol, trei mărci în Boemia. Suntem departe de treimea de marcă pe care o produce chintalul de cupru unguresc.



Dostları ilə paylaş:
1   ...   14   15   16   17   18   19   20   21   ...   47
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə