Jean Favier

(1335), călătorul Jacopo da Verona evocă un Părinte loan stăpân al Nubiei şi

Etiopiei. Angelino Dulcert figurează în planisfera sa, în 1339, regatul Părintelui loan în incertele întinderi ale Africii Orientale, la sud de Egipt. Două mistere se întâlnesc aici, cel al creştinătăţii îndepărtate şi cel al izvoarelor Nilului, pe care cartografii din secolul al XV-lea îl mai confundă încă cu Nigerul.

Literatura de ficţiune a Evului Mediu contribuie şi ea la confuzie. Unul dintre ultimele poeme epice ale Evului Mediu, cel al lui Ogier Danezul, pus în versuri pe la începutul secolului al XHI-lea de Raimbert de Paris, prelucrat la sfârşitul secolului de Adenet le Roi, adaptat în latină în secolul al XlV-lea şi completat în secolul al XV-lea într-o versiune daneză combinată cu Cartea lui Jean de Mandeville, îi atribuie eroului său cucerirea şi convertirea Indiei.

Ogier ar fi lăsat să-i cârmuiască cucerirea un războinic frison renumit pentru

PĂRINTELE IOAN 157 evlavia sa, loan zis Presbiter sau Părintele. Fiu al unui rege al Frieslandei, trecând mai mult sau mai puţin drept preot, acest loan nu putea decât să se confunde cu Părintele loan.

Danezii s-au interesat de aceşti compatrioţi aflaţi dincolo de lumea necredincioşilor, în mijlocul secolului al XV-lea, cu concursul Portugaliei, au fost organizate două expediţii menite să reînnoade legăturile cu regatul mitic.

Cristof III de Bavaria, rege al Danemarcei (1439), al Suediei (1440) şi al Norvegiei

(1442), nu se simţea îndeajuns de sigur de unitatea scandinavă stabilită în 1397 la Kalmar, serios ameninţată de revoltele suedeze şi, de bine, de rău, restaurată prin întreita sa alegere. S-a gândit să-şi aurească blazonul „arhiregal” printr-o operaţiune de prestigiu. L-a trimis pe unul dintre credincioşii săi, un anume

Vallarte, la regele Portugaliei, Alfons V, cerându-i să-i acorde ajutorul necesar pentru o misiune însărcinată să regăsească India Părintelui loan. Ca şi pe unchiul său, Henric Navigatorul, pe Alfons V Africanul îl interesau mai ales drumurile atlantice. Vallarte s-a îmbarcat aşadar în 1445 pentru „trecere”. Fie în India din Africa, fie în India din Asia, el se gândea să ajungă la Părintele loan pe calea maritimă. S-a pomenit luat prizonier în Guineea.

Danemarca n-a renunţat, în 1458, un anume Laaland încerca din nou să-l convingă pe regele Portugaliei să se asocieze la acţiunile sale. Şaizeci de ani mai târziu, când drumul Atlanticului se deschisese şi se ştia la ce te puteai aştepta în ceea ce priveşte noul continent, flota lui Norby încerca să găsească prin Groelanda şi Oceanul Arctic, în numele regelui Cristian II al Danemarcei, pământurile îndepărtate ale unei creştinătăţi guvernate de urmaşii lui Ogier şi ai unui Părinte loan danez.

Datele politice se schimbă. Ameninţării turceşti asupra Europei Orientale îi corespunde o acalmie relativă a ostilităţilor religioase cu Maghrebul. Genovezii şi catalanii sunt acolo obişnuiţi ai porturilor şi pieţelor. Şi acesta e momentul când, pentru prima oară, se manifestă în sânul creştinătăţii o gândire mai deschisă decât cea a cruciaţilor şi a convertitorilor. Neoplatonicianul Nicolaus

Cusanus propune în 1461 să li se recunoască musulmanilor partea lor în ceea ce priveşte Revelaţia. Ca şi profeţii, Mahomed este un martor al lui Dumnezeu.

Prăpastia care desparte religiile nu este atât de adâncă pe cât pare la prima vedere.

La sfârşitul veacurilor, toţi credincioşii se vor reuni întru slava lui Dumnezeu.

Pentru cel ce interpretează Coranul într-un mod binevoitor, e limpede că Mahomed n-a vrut să reveleze misterele lui Dumnezeu decât unor oameni înţelepţi. El singur spune că n-a vrut să ascundă nimic din aceste mistere, dar că, pe de altă parte, Coranul nu este o carte uşoară decât pentru înţelepţi, în timp ce pentru ceilalţi e grea.

Nu trebuia, într-adevăr, ca arabii, care sunt inculţi şi, potrivit Coranului, mai răi decât toţi necredincioşii, să fie foarte clar iniţiaţi încă de la început în asemenea mistere.

158 FORŢELE PROFUNDE

Totuşi, dacă Mahomed le-ar fi propovăduit pur şi simplu Evanghelia în loc să le dea propria sa lege, ei ar fi cunoscut Legea lui Hristos pe care au refuzat-o vreme de aproape sase sute de ani.

Mahomed le-a explicat deci în predica sa că ei erau ismailiţi şi din neamul lui Abraham. Le-a mai spus că evreii şi creştinii îl venerau şi ei pe acest om ca profet.

Nu este vorba de a se renunţa la convertire, ci de a o prezenta ca altceva decât ca un act de dispreţ şi un refuz de a-l înţelege pe celălalt.

BISERICA CHINEI

Istoria creştinătăţii chineze alimentează, timp de un secol, iluzia unei apropieri cu străfundurile Asiei, de dincolo de Islam. Desigur, creştinismul a pătruns de mult în China, şi Biserica siriană de pe coasta Malabarului, în India, se mândreşte, în secolul al XllI-lea, atât cu întemeierea sa – perfect legendară

— de către Sfântul Apostol Toma, cât şi cu evanghelizarea Chinei de către acelaşi

Sfânt Toma, cu alte cuvinte de către Biserica Indiei. Ceea ce e sigur este că creştinismul nestorian se stabileşte sporadic în China, în acelaşi timp ca iudaismul şi islamismul, între secolele al Vll-lea şi al VlII-lea. Dar nestorienii sunt eretici, şi toate acestea nu spun nimic care să conteze pentru Occident. Totuşi, numai atunci când ştie că Imperiul mongol al Yuanilor îşi deschide de bunăvoie porţile monoteismelor străine, papa, la sfârşitul secolului al XllI-lea, se hotărăşte să nu se mai limiteze la misiuni de recunoaştere.

Monte Corvino este însărcinat să stabilească relaţii, nu să predice mulţimilor. El descoperă însă în Asia posibilităţi pe care nu le bănuia, în India, a botezat o sută de catehumeni. în China, a botezat şase mii, fără a-i mai număra pe copiii cumpăraţi pentru a-i boteza, lucru pe care ajunge să-l facă cu măiestrie.

Combate erezia nestorienilor. Participă la dezbateri teologice care-l încântă pe han. E lăsat liber să predea, să predice, să oficieze. Apelul la întăriri pe care i-l adresează lui Clement V nu este un apel la ajutor. Este constatarea unui succes căruia Monte Corvino nu-i poate face faţă singur.

Cel puţin în aceeaşi măsură ca opera de convertire a păgânilor, cea a nestorienilor atinge papalitatea într-un punct sensibil, în acest al XllI-lea secol, în care Biserica se erijează în putere europeană, ea visează, fireşte, la aceste lumi creştinate care îi scapă. La Conciliul de la Lyon, în 1274, s-a întrevăzut buna înţelegere cu grecii ortodocşi. După ruptura din 1289, nimeni n-a uitat cei cincisprezece ani de speranţă, între timp, franciscanul Ghirardo da Prato, care fusese deja în 1264 ambasadorul lui Urban IV la Constantinopol, a plecat x -:”; „„ în PP, -^ ^ ţn fhina: el nu va îndeplini

PĂRINTELE IOAN 159 decât prima parte, înnodând relaţii cordiale, dar fără consecinţe reale, la curtea ilkanului Persiei, Abagha. în generaţia următoare, Clement V vede în succesul lui Monte Corvino începutul unei uniuni ecleziastice cu China, care ar ocoli

Bizanţul – aşa cum prinţii temporali cred că văd posibilitatea unei alianţe de ripostă împotriva Islamului – şi ar favoriza triumful catolicismului.

Clement V recurge deci la măsuri importante. Trimite spre Khambaluk şapte franciscani italieni, toţi unşi episcopi înainte de plecare, în aşa fel încât cei care vor ajunge în China să-i poată conferi lui Giovanni da Monte Corvino titlul de episcop. Să notăm aici realismul papei, care realizează cât de important este să nu se dea impresia unei dezavuări a celui care a ştiut să li se impună mongolilor printr-o cunoaştere temeinică a Asiei, a limbilor şi a obiceiurilor sale; mai degrabă decât să trimită un episcop pentru China, trimite episcopi capabili să-l facă episcop pe cel care este deja acolo.

Trei dintre trimişi mor în India, aşa cum a murit tovarăşul lui Monte

Corvino, dominicanul Nicola da Pistoia. Altul se întoarce în Occident şi-l anunţă pe papă, care trimite imediat trei noi episcopi. Trei reuşesc să ajungă.

În 1311, ei îl consacră pe Giovanni. E clar ce importanţă prezintă situaţia în ochii papei: zece franciscani hirotonisiţi şi trimişi în China numai în scopul de a da celui care e pe cale să reuşească mijloacele necesare întemeierii unei adevărate Biserici, împuternicită să săvârşească toate Sfintele Taine, şi perpetuării ei. Una este să ştii să traduci Evanghelia în tătară, alta să te afli în fruntea unei Biserici pe linia succesiunii apostolice.

După Monte Corvino vor veni alţii. Şi, mai întâi, cei trei franciscani care l-au consacrat în 1311. Unul, Ghirardo Albuini, primeşte de la arhiepiscopul pe care l-a consfinţit un episcopat creat la Zayton, marele port din sud, prin generozitatea unei armence bogate care finanţează, de una singură, construirea unei catedrale.

La moartea lui Ghirardo Albuini, în 1313, cel de-al doilea franciscan, Peregrino da Castello, este cel care îi succede ca episcop, după ce al treilea, Andrea da Perugia, a refuzat să conducă un episcopat pentru care primise de altfel hirotonisirea. Va trebui totuşi să se execute când, la moartea lui Peregrino, în 1322, Monte Corvino va insista s-o facă. Se mai află încă în funcţie în 1326, data unei scrisori prin care îi aduce la cunoştinţă papei unde s-a ajuns cu creştinarea: în treizeci de ani s-au convertit cam zece mii de tătari păgâni şi cincisprezece până la treizeci de mii de alani din Caucaz, până atunci de rit grecesc. Cu câţiva ani mai înainte, Peregrino da Castello dădea într-o altă scrisoare măsura toleranţei care însoţea propovăduirea Evangheliei:

Putem să predicăm nestânjenit printre necredincioşi. Am predicat adeseori în moscheea sarazinilor, în aşa fel încât ei să se poată converti.

160 FORŢELE PROFUNDE

Cei trei care l-au consacrat în 1311 pe Corvino vor fi deci şi ei, la rândul lor, toţi trei, episcopi de Zayton. Dar Andrea da Perugia îmbătrâneşte, şi i-o spune fără ocol papei:

Aş mai putea lucra câţiva ani pentru a aduna suflete. Totuşi părul mi-a albit de tot din pricina bătrâneţii şi a oboselilor apostolatului.

E vremea să se gândească la schimbarea gărzii. Drumul spre Khambaluk vede succedându-se trimişii papei, aproape toţi aleşi din Ordinul franciscan.

Unii sunt destinaţi să rămână în China, alţii să asigure legătura între tânăra

Biserică şi Scaunul apostolic. Este cazul franciscanului Odoric de Pordenone, un călugăr originar din Friuli, dar provenit dintr-o familie din Boemia. El cunoaşte deja limba tătară, când, în anii 1310, Clement V îl însărcinează cu o misiune în Imperiul Hoardei de Aur, cu alte cuvinte în regiunile occidentale ale lumii mongole. El însoţeşte atunci un alt franciscan, Conrad de Pigau, numit de papă vicar apostolic în Hoarda de Aur. într-o nouă misiune, în 1318, îl vedem însoţit de doi franciscani venetieni şi de un irlandez. De data aceasta este vorba de o legătură cu arhiepiscopul Monte Corvino. Pordenone şi tovarăşii săi petrec trei ani la Khambaluk în anturajul arhiepiscopului, îl întâlnesc pe han, se familiarizează cu problemele pe care le ridică în fiecare zi creştinătatea chineză. La plecare, sunt însărcinaţi de Monte Corvino cu o misiune foarte precisă: să-i trimită noi preoţi. Este, în mod evident, o dificultate care poate constitui o problemă de generaţie: Biserica Chinei nu oferă încă propriii săi preoţi.

Nu se ştie data exactă a morţii primului arhiepiscop de Khambaluk: între

1328 şi 1333. Fapt este că în 1334 loan XXII numeşte un succesor şi că acesta vine din Europa: e tot un franciscan, un parizian, teolog renumit. Se numeşte fratele Nicolas. Părăseşte oraşul Avignon împovărat cu o sută de fiorini. Nu ştie nimeni dacă a ajuns în China. Clement V fusese mai prudent când trimisese zece călugări ca să ajungă unul.

China era fără arhiepiscop. Protestul unei comunităţi chineze ajunge la

Avignon, adus de un mongol botezat şi de doi negustori genovezi. Lucru uimitor, ei erau şi purtătorii unei scrisori a hanului, care se arăta neliniştit că nu i se trimitea un nou arhiepiscop. Celor trei călători le-au trebuit doi ani ca să ajungă în Occident. Era în anul 1338. Benedict XII vede primejdia unei atât de lungi vacanţe a scaunului arhiepiscopal: ca odinioară Clement V, el trimite mai mulţi episcopi, în această împrejurare patru franciscani. Unul dintre ei, Giovanni

Marignoli, avea să călăuzească Biserica din China din 1342 până în 1346.

Doi ani pentru a-l anunţa pe papă. patru ani pentru a ajunge la Khambaluk, şi aceasta pentru un pontificat de patru ani. Marignoli nu avea intenţia să moară în China. A pornit pe drumul de întoarcere în 1346. Se vede slăbiciunea pe care o provoacă în viaţa Bisericii chineze încetineala comunicaţiilor. Singura

PĂRINTELE 10AN 161 soluţie ar fi fost o descentralizare a autorităţii, care le-ar fi dat chinezilor posibilitatea să-şi aleagă episcopul. O asemenea politică, contrară rezervei sistematice privind conferirea beneficiilor ecleziastice care caracterizează papalitatea de la Avignon, trebuie să fi părut de neconceput Curiei. Arhiepiscopul

Marignoli şi-a sfârşit liniştit zilele la curtea din Avignon. Istoricul are de câştigat citind povestirea foarte vioaie pe care a compus-o atunci despre ceea ce el a considerat ca o misiune temporară, între i imp, în China nu mai exista arhiepiscop.

În ciuda atâtor dificultăţi şi a; tâtor fragilităţi, naşterea unei Biserici catolice în China e dătătoare de mai speranţe pentru o creştinătate care se răspândeşte sub conducerea tolerant 1 a hanului. Dar Biserica, pe cale de a descoperi lumea, se află confruntată cu religii a căror profunzime, din lipsa unei reale abordări teologice, misionarii o apreciază greşit. Din budism, observatorii

— de la Piano del Carpini la Marignoli – n-au notat decât practicile, ritualurile, ciudăţeniile. Ruysbroeck îi observă pe bonzii cu craniul ras şi vede cădelniţele în care se ard parfumuri şi ofrandele din faţa unui Buddha căruia îi admiră îndeosebi statura, dar nu caută să înţeleagă mai mult. Monte Corvino se preocupă la un moment dat de vacile sfinte ale Indiei. Pordenone şi Marignoli privesc cu curiozitate arderea morţilor, în plus, ei notează credinţa în metempsihoză, deci în viaţa veşnică. Şi unii, şi ceilalţi subestimează deosebirile. Toate religiile apar ca înrudite, diferite doar prin amănunte de creştinism. Este evident, în ceea ce-i priveşte pe mongoli, că toţi călătorii creştini, sensibili la monoteismul lor, îşi fac cele mai mari iluzii: oare mongolii nu sunt foarte aproape de credinţa cea adevărată?

Toleranţa tuturor şi curiozitatea hanului nu sunt în mai mică măsură generatoare de iluzii. Formaţi la jocul dialecticii, franciscani şi dominicani se pretează la cel al confruntărilor care îi plac în mod deosebit hanului. Aşa se face că Ruysbroeck va fi unul dintre protagoniştii unei controverse teologice susţinute la curtea din Karakorum. Creştinii occidentali şi orientali – nestorienii, deja foarte prezenţi în China – au dispute aici în privinţa dogmei lor cu musulmanii, cu politeiştii, cu budiştii. Fiecare vorbeşte mult, şi în special

Ruysbroeck, a cărui insistenţă sfârşeşte prin a agasa pe toată lumea. Din fericire, totul se încheie cu imnuri religioase care sunt cântate mai mult sau mai puţin împreună, iar chestiunea se sfârşeşte cu un ospăţ oferit de han.

Încă de pe timpul lui Monte Corvino, acţiunea călugărilor veniţi din

Occident dă totuşi roade. Fericit pentru veştile primite, Clement V îi trimite misionarului său întăririle pe care acesta le-a cerut: pe cei şapte franciscani.

Aceasta e de-ajuns pentru ca Monte Corvino, consacrat arhiepiscop, să aibă acum m mod oficial în grija lui ceea ce papa numeşte „imperiul tătarilor”.

Nu fără naivitate, arhiepiscopul botează câteva zeci de catehumeni, îi lnvaţă latina, traduce pentru ei în limba chineză Psalmii şi Evanghelia. Să fi la mnit-toi lui ti-oi-T^i-i Hf mii r frpctini l-l1 r>arp> îl vor r-ri” HitJl

162 FORŢELE PROFUNDE lui? Numărul este în mod cert exagerat. Ceea ce poate nu este exagerat – şi toate ţările de misionariat au confirmat, o vreme, acest fenomene calitatea credinţei pe care o profesează aceşti neofiţi. „De zece ori mai buni creştini decât ai noştri”, va spune prin 1330 Cathala de Severac.

Aflând asemenea, Occidentul creştin trăieşte plin de speranţă. După

Europa Centrală şi Rusia, China se deschide Evangheliei. Pentru oamenii

Domnului, aceasta valorează mai mult decât o cruciadă.

Totul se prăbuşeşte în 1368. Naţionalismul chinez precumpăneşte asupra ecumenismului. Dinastia mongolă a Yuanilor este răsturnată, îi urmează chinezi puri. dinastia Ming. Prima lor preocupare este să închidă China influenţelor exterioare.

Acesta e momentul în care, în 1369, Urban V îşi aminteşte de scaunul arhiepiscopal de la Khambaluk. Urban V e un om sfânt, dar e clar că nu înţelege nimic din exigenţele evanghelizării în ţările îndepărtate: el îl desemnează pe călugărul franciscan Cosma. un fost episcop de Trapezunt. atunci arhiepiscop de Sărai, cu alte cuvinte Astrahan, la vărsarea Volgăi. Peste câteva luni, Cosma este din nou la Sărai. S-o spunem limpede, e neîndoios că el nu si-a părăsit reşedinţa. La 11 martie 1370, papa desemnează un nou arhiepiscop de

Khambaluk, un teolog parizian care se numeşte Guillaume du Pre.

S-a procedat bine: Du Pre a plecai cu cincizeci de franciscani. Nimeni n-a avut vreodată veşti despre ei. Era prea târziu. De acum încolo, pe un scaun iluzoriu, se succed fantoşe. Doi sau trei necunoscuţi au primit bule prin care erau numiţi arhiepiscopi de Khambaluk. Când, în 1426, Martin V s-a gândit să mai numească unul, el n-a făcut decât să înlocuiască un prelat „al cărui nume este ignorat, după care scaunul a rămas neocupat mai mulţi ani”. El l-a ales pe fratele Jacopo Camporea. un dominican de la mănăstirea din Caffa, în

Crimeea. Jacopo n-a părăsit Caffa. A devenit episcop acolo în 1441.

Amintirea unei creştinătăţi pierdute dincolo de pământuri şi mări nu va face decât să se suprapună cu aceea a miticului Părinte loan.

VIII

Aurul

METALE PENTRU o MONEDĂ

De când, pe vremea celţilor, a cunoscut economia monetară care introduce simultan un etalon şi un mijloc de piată mai subtil decât trocul linear al unui bun contra altui bun, Europa se loveşte de inegala repartiţie în lume a două metale reţinute pentru relativa lor stabilitate materială, ca şi pentru raritatea lor: aurul şi argintul. Bogată în argint, Europa e săracă în aur. Cel care circulă este, în principal, importat: de aici rezultă o raritate pe care o exprimă raportul valorilor acestor două metale preţioase. Vom găsi, într-adevăr, în

Occidentul creştin un raport de unu la doisprezece care pune în funcţiune un număr sacru, cel al apostolilor. De fapt, era deja cel al lunilor anului, iar matematicienii îi recunosc de multă vreme perfecţiunea unui număr divizibil cu doi, cu trei, cu patru şi cu şase. însă raportul doisprezece este, mai ales în

Evul Mediu, cel pe care îl constată, bătând pieţele, comercianţii care fac schimburi şi care îi sfătuiesc pe guvernanţii Florenţei sau Veneţiei, ca şi cei care îl povăţuiesc pe Ludovic cel Sfânt cu ocazia restabilirii în Franţa a bimetalismului. Şi este cel pe care îl preconizează, după Aristotel, un Toma d'Aquino grijuliu să dea bazelor ordinii lucrurilor un echilibru matematic bogat în simboluri, într-un cuvânt, douăsprezece mărci sau douăsprezece livre de argint valorează o marcă sau o livră de aur.

După cum se va vedea în variaţiile conjuncturii monetare, doisprezece nu va mai fi o valoare sigură şi simbolică. Va fi mai degrabă o medie pe termen lung. Pentru Franţa, raportul va ajunge la şaisprezece cu ocazia crizei de consolidare din 1309, se va ridica la optsprezece o dată cu crearea, în 1337, a impozitului pentru Coroană care manifestă nevoia de bani a unui regat ce se lr>dreaptă spre un război şi se pregăteşte de o creştere bugetară, va scădea la

Şase cu ocazia crizei de la mijlocul secolului al XlV-lea. Stabilitatea monetară are urmează primei consolidări a francului în 1360 nu restabileşte decât

; rnporar un raport de doisprezece. Vom regăsi raportul la şase şi chiar la patru

H tlrtlnill i-r-i-70i' riin nnii 1/11Q-14T) Pontril Anrrlio rot->r>rtl 11 nc^ilfTTQ „în illflll

164 FORŢELE PROFUNDE lui nouă în secolul al XH-lea şi până în 1267, dată la care el trece brutal la unsprezece în primele zvâcniri ale unui bimetalism abia schiţat. Anglia ajunge la raportul doisprezece la sfârşitul secolului al XHI-lea şi nu se mai îndepărtează de el. La Veneţia raportul oscilează, din 1250 până în 1290, în jurul a unsprezece sau doisprezece. El depăşeşte treisprezece cu puţin înainte de 1300, paisprezece în 1308, cincisprezece în 1342. Aceeaşi evoluţie în ţările imperiului, dar cu întârziere şi cu un raport constant inferior, datorat deţinerii de resurse naturale în argint superioare faţă de cele ale Franţei sau Angliei. La începutul secolului al XlV-lea, în Germania, ca şi în Ungaria, raportul de la aur la argint trece rapid de la nouă sau zece la treisprezece sau paisprezece. Pieţele germane dau raporturi de nouăsprezece până la douăzeci şi cinci în timpul crizelor politice din anii 1330, dar aceste excese rămân excepţionale. Normal. Germania se menţine la zece sau doisprezece.

Dezvoltarea mijloacelor de piată scriptice şi fiduciare, ale contractului ca şi ale poliţei, tulbură piaţa europeană. De acum înainte nu se mai concepe ca o piaţă sau o ţară să ţină în mod durabil un raport sensibil diferit de cel al vecinilor săi. Cel care s-ar aventura la aceasta şi-ar pierde moneda şi în acelaşi timp piaţa. Sfârşitul Evului Mediu cunoaşte raporturi cuprinse între zece şi doisprezece, iar guvernele se întrec în spionaj şi subtilitate făcând să varieze raportul cu o zecime sau două, pentru a încerca să declanşeze mişcări de numerar care să-i prejudicieze pe inamicii lor sau pur şi simplu pe vecinii lor.

ARGINTUL

Argintul pare să se găsească pretutindeni în Occident. Fenicienii au fost printre primii care şi-au dat seama. Antichitatea greacă şi romană asistă deja la exploatarea sistematică a minelor din Spania Meridională şi din Galicia. Dacă i-am da crezare lui Polibiu, în secolul al Il-lea î. Hr., la exploatarea minereului, în zăcămintele de la Cartagena lucrează patruzeci de mii de muncitori. Desigur, efectivul menţionat la acest nivel este serios pus sub semnul întrebării. Ceea ce e neîndoios este impresia formidabilă pe care o produce asupra geografului grec, ca şi, mai târziu, asupra lui Strabo, această întreprindere uriaşă care cuprinde operaţiunile succesive ale colectării, cernerii, fuziunii şi afinajului.

Între Guadagna şi ţărmul mediteranean, şase sau şapte mari centre de extracţie se iau la întrecere pentru a aproviziona pieţele exportatoare care sunt Cartagena, Gades şi Malaga.

Să notăm, în fine, ca ocupând o poziţie centrală în Mediterana, minele din Laurion, în apropiere de Capul Sunion. Fenicienii deja trag profit din ele.

Ele contribuie în epoca clasică la bogăţia Atenei. Romanii nu vor beneficia

H^^nt HA n nmintirp- 7ărărrmntiil rlevf nke mediocru.

AURUL 165

Argintul din Atlasul Mijlociu la vest, cel din Asia Mică la est, se adaugă acestor resurse proprii Europei. Romanii se duc să-l caute pe coasta atlantică la Lixos (în apropiere de actualul oraş Larache, pe coasta atlantică a Marocului), în masivul Taurus la Heraclea Cybistra (astăzi Eregli, în sudul Turciei). Dar cucerirea arabă secătuieşte un aport african care n-a avut niciodată o importanţă reală, iar zăcământul din Taurus secătuieşte de la sine, ca odinioară cel din Laurion.

La nord de Pirinei, principalul zăcământ cunoscut al Antichităţii este cel din Bas-Poitou. Centrul lui este Melle, care produce o bună parte din argintul necesar fabricării banilor galici. Tot argintul poitevin este cel care permite emisiunile merovingiene. Câteva zăcăminte secundare, în Lyonnais şi în Velay, ca şi în Bretagne, echilibrează piaţa mai mult sau mai puţin bine. în Anglia şi mai ales în Scoţia, filoane încă slab exploatate sunt totuşi suficiente pentru baterea monedelor de către rege ca şi pentru fabricarea banilor de către domeniile ecleziastice.