Jean Favier
Yüklə 2,1 Mb.
|
|
În rest, cadrul vieţii religioase nu împrumută prea mult de la Orient. Biserica Occidentului este romană încă de la începuturi şi aşa rămâne. Ea îşi pune pecetea organizând, apoi menţinând exigenţa celibatului preoţilor. Ajunge, în secolul al VUI-lea, până acolo încât adoptă în mod deliberat o dogmă - Sfântul Duh purcede de la Tatăl şi de la Fiul, nu de la Tatăl precum Fiul sau prin Fiul – care, respinsă de orientali, contribuie la săparea prăpastiei între cele două Biserici, de la Roma şi de la Constantinopol. Cu toate acestea, Biserica de Apus nu se gândeşte câtuşi de puţin să respingă moştenirea orientală pe 118 FORŢELE PROFUNDE care o datorează chiar acelora care, evanghelizatori sau simpli prozeliţi în sânul comunităţilor de negustori „sirieni” stabiliţi în oraşele Mediteranei Occidentale, i-au transmis atât Evanghelia cât şi limbajul său. O dată cu creştinismul, Occidentul a primit o religie la antipozii vechilor culte occidentale, o religie fără genealogii divine, fără legătură între supranatural şi forţele naturii, fără acea viaţă de dincolo antropomorfică a cărei funcţie era de a prelungi fericirile pământeşti prin cântări, ospeţe şi iubiri cereşti. Occidentul îi datorează Orientului transcendenţa. ARTA RELIGIOASĂ Ii mai datorează şi un sistem de referinţe care colorează modurile de a gândi, de a simţi, de a exprima adevăruri fundamentale. Oare mai trebuie să subliniem faptul că, pentru secole, în formularea rugăciunii sale, occidentalul din regiunile cu climă temperată sau rece va compara fericirea cu existenţa unor izvoare cu apă proaspătă şi va identifica iadul cu căldura? Tot la fel, moştenitorul orăşeanului, care este cetăţeanul roman sau urmaşul lui, va înfăţişa scurgerea timpului cu vocabularul crescătorului nomad care aşteaptă aurora în vreme ce-şi păzeşte turma sub cerul înstelat al deşertului. Nu-i deci de mirare, în aceste condiţii, că Occidentul îşi însuşeşte practici care-i sunt la început străine. Data când cade Pastele – şi de aici întregul an – este calcuiată după un calendar lunar adaptat mai ales la un contrast slab al anotimpurilor. Este adoptat pur şi simplu pe parcursul liturghiei simbolul atât de oriental al tămâierii. Pentru locurile sale de cult, Biserica de Apus a confiscat mai întâi concepţia romană a locului de întâlnire care este bazilica: nave paralele, cu acoperiş susţinut prin aliniamente de coloane. Dar mai este vorba aici de experienţa călătorilor care introduc, încă din Evul Mediu Timpuriu, în practica occidentală anumite elemente arhitecturale întâlnite în Orient. Capela palatină din Aix este, la începutul secolului al IX-lea, inspirată direct din Sân Vitale din Ravenna, care reproduce planul unei biserici bizantine, în aceeaşi epocă, la Germigny, episcopul de Orleans, Theodulf, împrumută din Armenia planul general al bisericii lui şi din Spania natală detaliul absidelor în arc supraînălţat. In ceea ce priveşte Sân Marco din Veneţia, cu planul ei croit în formă de cruce greacă şi cu tripla absidă, cu arhitectura ei din cărămidă şi cu cele patru cupole înălţate pe piloni, ea este întru totul o capodoperă a artei bizantine şi, în oraşul pe acea vreme cel mai deschis Orientului, o lecţie despre această artă făcută în beneficiul Occidentului. Marile pelerinaje care s-au pus în mişcare şi primele cruciade înviorează această cunoaştere a Orientului suprimând intermediari ca Veneţia şi rhinr ÎMPRUMUTURILE EUROPEI 119 Bizanţul. Clopotniţa pătrată, atât de caracteristică bisericilor romane şi gotice, provine direct din Siria, unde însoţeşte bisericile creştine încă din secolul al IV-lea. Meşterii constructori din secolul al XH-lea nu ezită să se inspire din marile exemple pe care le furnizează locurile sfinte de pelerinaj. Ei multiplică astfel în Occident bisericile cu plan central şi rotondele după exemplul Constantinopolului şi mai ales al Ierusalimului. Şi uşurează viaţa mănăstirească a canonicilor şi a călugărilor cu ajutorul acelor deambulatorii, inventate în Egipt, pentru ca deplasarea unora să nu tulbure rugăciunea celorlalţi. Arta romană nu datorează mai puţin marilor reliefuri sculptate ale Persiei şi Mesopotamiei antice, ale căror biserici armeneşti din primele veacuri creştine constituie exemple reînnoite. Occidentul descoperă aici originalitatea unor vaste compoziţii sculptate. Mai mult decât de la frizele Partenonului sau ale Columnei lui Traian, reliefurile monumentale cu lei, tauri înaripaţi şi arcaşi de la Susa sau Khursabăd sunt cele de la care provine, e drept indirect, prima artă statuară din bisericile noastre romane. Animalul vine şi el tot din Orientul îndepărtat, pentru a-i da creştinătăţii romane o nouă gamă de expresie şi de semnificaţie. Arta religioasă a Egiptului vechi recurge cu dragă inimă la asimilarea unui om cu un animal. Animalul cu chip omenesc, animalul cu nume de om, iată ce regăseşte simbolismul creştin, care le dă evangheliştilor ca atribut un animal identificabil, care face din cerbul însetat simbolul sufletului tânjind spre perfecţiune şi care dă la douăzeci de animale o semnificaţie de veşnicie. Antichitatea greco-romană transmisese sau inventase strania faună imaginară, a monştrilor scrupulos descrişi de Pliniu şi, după el, de enciclopedişti. Dar e moştenirea directă a Orientului asimilarea inorogului – după autori şi artişti – cu Fecioara, cu Hristos sau cu satana, cea a leului cu cap de om şi coadă de scorpion cu profetul Ieremia, cea a satirului sau a balaurului cu demonul. Simbolistica nu se manifestă numai în reprezentările individuale. Ea se extinde la mizanscena dogmei şi a moralei. Lupta Virtuţilor cu Viciile – cu personificarea virtuţilor şi viciilor care va ocupa un loc atât de important în pitorescul marilor portaluri ale Occidentului medieval – provine direct din bătăliile cosmografice ale Orientului antic, cele dintre Zi şi Noapte, cele dintre Bine şi Rău, cele dintre Viaţă şi Moarte, înainte de lupta morală consemnată în secolul al IV-lea de Martianus Capella, există lupta primordială a lui Osiris, Ghilgameş, Mitra. Occidentul nu le-a şters din memoria sa. Ca şi iconografia greco-latină privind încercările lui Hercule, iconografia creştină nu păstrează din istorisirea despre profetul Daniilân groapa cu lei decât imaginea anecdotică a prefigurării lui Hristos pe cruce. Dar simbolistica luptei dintre BinŁŁi |eau, adusă la esenţa sa prin absenţa pretenţiei la istoricitate, îşi păstrează pârtâ la capăt întreaea ei forţă. 120 FORŢELE PROFUNDE Occidentul se pomeneşte astfel sfâşiat, de-a lungul întregului Ev Mediu, între cele două forme de expresie pe care le deţine, una de la Roma, cealaltă de la un Orient al cărui spirit nu e transmis de Roma, ci e găsit de-a lungul drumurilor credinţei, în Ţara Sfântă ca şi la Bizanţ, de o creştinătate occidentală adeseori uimită. De la Roma vine sensul omenescului, sensul vieţii, sensul existenţialului. Ele dau vigoare scenelor de pe pavimentele de mozaic, ca şi scenelor sculptate pe sarcofage. Ele se exprimă în poemele epice ale Evului Mediu, ca şi în poemele trubadurilor sau ale Minnesănger-ilor, în timpanele şi vitraliile cu Viaţa Măriei sau cu Patimile Mântuitorului. Lor le datorăm privirea maternă a Fecioarei aplecate asupra Pruncului lisus, privirea îndurerată a Celui Răstignit, zâmbetul îngerului Bunei Vestiri de la Reims sau cel al Ispititorului de la Strasbourg. Din Orient vine în schimb exprimarea ideii înaintea celei a lucrului. Reprezentarea artistică este, mai înainte de toate, revelaţia esenţei înseşi a fiinţelor. Ea indică locul lor în sistemul lumii sau în cel al Răscumpărării. Theotokos, Maica lui Dumnezeu, este tronul Fiului lui Dumnezeu, nu o mamă care alăptează. Dumnezeu însuşi nu este Tatăl sau Judecătorul cu comportamente identificabile de către om, el este Creatorul, Atotputernicul, Pantocratorul. Iar cortegiul sfinţilor, la Ravenna ca şi la Palermo, elimină episodul vieţii lor pământene pentru a degaja mai bine, reducând instrumentul martiriului la un simplu mijloc de identificare, ceea ce este esenţial: participarea lor ierarhică la Slava lui Dumnezeu. Hieratismul nu este absenţa vieţii, ci este idealizarea. Aşa se face că Slava lui Dumnezeu se manifestă, fără să se facă nici cea mai mică concesie pitorescului, în sobra compoziţie a timpanului de la Moissac sau a Portalului regal de la Chartres. De asemenea, locul Măriei se află în întregime – fără desfăşurarea istorică a scenelor care-i jalonează viaţa după Buna Vestire – în tema încununării din portalurile gotice de la Senlis sau Chartres. În ce priveşte diferenţele ierarhice care se observă în statura personajelor din Judecata de Apoi de la Conques sau din Coborârea Sfântului Duh de la Vezelay, ele exprimă fizic relaţia fiecăruia cu ceilalţi, rangul lor în plan divin. Este ceea ce reprezenta odinioară statura respectivă a curtenilor faraonilor: importanţa se exprimă prin statură. În toate acestea nu-i nimic sistematic. Cu chipul său întunecat pe fond auriu, Hristul mozaicului de la biserica Sfinţilor Cosma şi Damian de la Roma ţine mai mult de plastica ostrogotică decât de tradiţia romană. Tot la Roma, pictorul criptei Sfântului Clement amesteca, după fantezia lui, prin 1100, idealul figurilor hieratice şi pitorescul scenelor de compoziţie care ilustrează viaţa Sfântului Clement. Şi acelaşi meşter care ne dă la Vezelay una dintre rarele figurări ale întemeierii Bisericii, în ziua Coborârii Sfântului Duh, nu refuză, i-” „ntrn o cii ÎMPRUMUTURILE EUROPEI 121 nici pe cel al pitorescului. Occidentul a împrumutat mult de la Orient. Şi-a rezervat întotdeauna dreptul de a alege de la acesta ceea ce i-a convenit. Oare ştie el bine ce-i datorează Orientului? Cel care aduce din pelerinaj sau din cruciadă o idee sau un obiect, în mod evident nu se îndoieşte de nimic. Dar ce să spui despre cel care împrumută din Occident limbajul sau tema ale căror origini le ignoră. Este, fără-ndoială, cazul canoanelor decorative care au fost introduse în Occident, secol după secol, de la sosirea primelor popoare care au adus cu ele produsele civilizaţiei lor. Venită din Asia, rozasa se află deja în Europa Occidentală în secolul al V-lea î. Hr., în epoca La Tene. ARTA MILITARĂ Să nu uităm arhitectura militară, în Occident, sistemele defensive s-au completat de-a lungul secolelor, bazate pe aceleaşi situri şi aceleaşi fortificaţii naturale, cu grija constantă a unei refolosiri economice a lucrărilor încă utilizabile. Aventura orientală survine tocmai în ajunul momentului când, în Occident, explozia demografică reclamă noi incinte urbane şi când mărirea teritorială a principatelor cere noi puncte fortificate. Aşadar, în Orient, pentru nevoile unei apărări comune împotriva necredincioşilor, s-au apucat europenii să facă pe terenuri noi experienţe ale căror rezultate le vor valorifica în Occident, în înfruntarea cu turcii şi cu egiptenii, care treceau drept maeştri în arta războiului şi care erau mai puţin uituci decât europenii în privinţa lecţiilor date de Antichitatea greco-romană, ingeniozitatea apărătorilor Ţării Sfinte şi-a găsit utilitatea. Se împrumută, se copiază, se inventează. Numeroase amănunte ale armurii cavalerului creştin, numeroase procedee şi tehnici ale artileriei de asediu sunt, astfel, adaptări ale geniului oriental sau riposte la acesta. Europa va păstra de aici maşinării precum catapulta cu balansierul ei cu greutate fixă – inspirată din balistele turceşti – şi bombarda cu balansierul ei cu încărcătură suspendată. Importanţa asediilorân istoria Orientului Latin va determina Occidentul să adopte pentru multă vreme berbecul articulat folosit împotriva zidurilor Antiohiei în 1096, sau turnul pe roţi pentru apropierea de incintele asediate, utilizat cu succes în 1099 cu ocazia ultimului asalt asupra Ierusalimului. Vom reţine de asemenea experimentarea sistemelor defensive făcute în Orient, în prima jumătate a secolului al XH-lea, de către călugării templieri la Tortosa sau Saphet. ca şi de către călugării ospitalieri la construcţia fortificată a cavalerilor de pe Orontes, sau la Margat pe drumul litoral. S-a măsurat capacitatea defensivă a fortificaţiilor făcute pe pintenii stâncoşi tăiaţi de un şanţ care previne atacurile prin surprindere. Se cunoaşte acum arta de a folosi donjonul ca principal punct de apărare mai degrabă decât ca loc de retragere. 122 FORŢELE PROFUNDE Până la cruciade, donjonul este moştenitorul vechiului turn protejat cu palisade de lemn: este ceea ce duşmanul cucereşte în ultimul rând, când incintele au cedat. Acum se ştie că donjonul poate ajuta la apărarea incintei. Arhitecţii contemporani cu Filip August îşi vor aminti aceasta când vor proiecta castelul de la Dourdan, primul Luvru sau enormele lucrări de apărare ale fortăreţei Château-Gaillard. Concluzia va fi, până în secolul al XlV-lea, la Vincennes şi aiurea, un donjon plasat în poziţia cea mai expusă, deci cea mai eficace.
Această perfecţionare a artei fortificaţiei va avea o consecinţă paradoxală în Occident. Până în secolul al Xll-lea, asediile de mai multe săptămâni, ba chiar de mai multe luni, nu sunt rare. Se asediază, se minează, se ia cu asalt. Această artă a asediului şi a escaladei e cea pe care o pun în practică, cu prilejul Primei Cruciade, baronii franci veniţi să cucerească Ierusalimul şi nevoiţi de aceea să cucerească alte oraşe strategice şi îndeosebi porturi, începând din anii 1150, marile asedii devin o excepţie. Se ştie bine că luarea unei fortăreţe sau a unui oraş fortificat a devenit practic imposibilă. Asediile durează arareori mai mult de două sau trei săptămâni, timp în care se testează capacitatea apărătorilor şi se verifică dacă au destule provizii. Luarea cu asalt a unei fortificaţii a devenit o aventură fără sorţi de izbândă: se negociază foarte oficial deschiderea porţilor, atunci când nu e găsit în locul asediat complicele care să le deschidă. Războiul de 100 de ani va cunoaşte astfel de „surprize”. Asediul castelului Saint-Sauveur-le-Vicomte în 1374-l375 nu reprezintă decât o – deocamdată stângace – punere în funcţiune a tinerei artilerii. Cele ale fortăreţei Château-Gaillard în 1203-l204 şi ale oraşului Orleansân 1429 sunt rezultatul unei înverşunări datorate importanţei strategice a mizei. De altfel, trebuie să amintim că, în problema Orleans-ului, cei mai nefericiţi sunt asediatorii englezi. În afara acestor câteva cazuri excepţionale, nu se mai încearcă „să se ia” o fortăreaţă. Armatele ocolesc oraşele. Iar lucrurile nu se vor schimba cu adevărat decât în secolele al XV-lea şi al XVI-lea, cu apariţia în campanie a unei artilerii capabile să distrugă fortificaţiile, nu să le zgârie. Castelul se va deschide spre grădină. Fortificaţiile urbane vor fi abandonate. Niciodată, de la expediţiile lui Carol cel Mare în Bavaria şi în Saxonia, atâţia prinţi teritoriali, atâţia conducători militari n-au constatat împreună originalitatea altora şi n-au vorbit despre tacticile şi tehnicile lor. Să spunem că totul se trage de la cruciadă ar fi exagerat. Dar aceasta le procură baronilor franci prima ocazie de a avea o privire comună asupra războiului. Confruntarea ÎMPRUMUTURILE EUROPEI 123 nu dă naştere doar la împrumuturi. Adevărate invenţii ale Occidentului sunt, la întoarcerea din Ţara Sfântă, roadele acestei reflecţii făcute asupra artei militare a bizantinilor şi a turcilor. TRADUCERILE Spania este un alt pământ de contact între civilizaţii cu acel uimitor amestec de roman, vizigotic şi arab care caracterizează lumea mozarabă. încă din secolul al VH-lea, creştinii nestorieni şi evreii care plecau din Bizanţul ortodox duceau spre lumea arabă manuscrise greceşti – opere ale lui Aristotel, Ptolemeu, Hipocrat – pe care intelectualii şcolilor din Egipt sau Africa de Nord aveau să le traducă, să le recopieze, să le difuzeze pe tot cuprinsul Islamului.
Pentru a cunoaşte gândirea arabă, le e de-ajuns europenilor să frecventeze mănăstirile catalane. Acolo sunt numeroşi traducători, care le fac accesibilă clericilor obişnuiţi cu latina o tradiţie intelectuală venită din Orient prin Africa. Fiindcă se călătoreşte de asemenea prin lumea creştină, iar cunoştinţele se propagă mai rapid decât ne-ar lăsa s-o credem ideea, destul de falsă, a unei Europe unde dificultatea comunicaţiilor duce la imobilism. Clericii deja merg din dioceză în dioceză şi, mai ales, din mănăstire în mănăstire, în 967, când viitorul Silvestru II, călugărul Gerbert d'Aurillac, ajunge în Catalonia. el găseşte acolo maeştri în arte. întrucâtva lăsate în părăsire la nord de Pirinei, cum sunt matematicile, astronomia, geometria, muzica speculativă. El descoperă acolo acea moştenire a elenismului târziu – cel din Alexandria – pe care nu i-au transmis-o enciclopedişti ai latinităţii ca Boetius şi Martianus Capella. Datorită lui va beneficia de ea Curtea pontificală, unde o aduc (970) episcopii de Vich şi de Gerona, veniţi să negocieze cu papa loan XIII, apoi şcoala episcopală de la Reims, pe care o conduce la început în calitate de cleric (972) şi apoi de arhiepiscop (991). şi din nou Roma, când urcă în 999 pe tronul Sfântului Petru. Când aflăm că între timp Gerbert a fost abate de Bobbio şi arhiepiscop de Ravenna, putem măsura aria de răspândire a unei învăţături care face dintr-un cleric din Auvergne unul dintre propagatorii gândirii ştiinţifice greco-arabe. Se scurge un secol. Sicilia musulmană devine normandă, iar Toledo trece la regele Castiliei. Traducătorii creştini îşi unesc acum eforturile cu cele ale predecesorilor evrei şi mozarabi. într-o vreme când în marile şcoli din Europa 124 FORŢELE PROFUNDE continentală nu se pricepe nici greaca, nici araba, talentul pentru limbi înfloreşte pe aceste pământuri de întâlnire dintre civilizaţii. La Palermo, la Toledo, la Barcelona, se citeşte în greceşte şi în arabă ca în latină. Abatele de Cluny, Pierre Venerabilul, profită de aceasta pentru a pune să se traducă, de către o comisie alcătuită dintr-un evreu, un mozarab şi doi creştini, un Coran despre care crede că e mult mai important să fie bine cunoscut pentru a combate ceea ce e considerat încă, în acel timp de apariţii a ereziilor, drept o doctrină opusă creştinismului. Dar se traduc mai ales texte a căror existenţă este abia acum descoperită. Occidentul accede astfel la logica şi etica lui Aristotel, până ce o metafizică de un inflexibil radicalism, transmisă de comentatori de limba arabă ca Avicenna şi Averroes, va fi socotită în secolul al XlII-lea drept o ameninţare reală la adresa credinţei creştine. Se traduce în acelaşi timp o întreaga literatură ştiinţifică de-abia bănuită până atunci, unde lucrările greceşti deja traduse în arabă se învecinează acum cu lucrările savanţilor arabi înşişi. Astfel, se deschid pentru intelectualii creştinătăţii, în pragul avântului universităţilor, căi noi care pornesc de la matematicile lui Euclid şi al-Khărezmî, de la medicina lui Hipocrat, Galenus, Rhăzes şi Avicenna, de la astronomia lui Ptolemeu. La Chartres şi la Paris, învăţământul va fi foarte repede reînnoit. Dominată de marile figuri ale lui Siger de Brabant şi Toma d'Aquino, reflecţia teologică a secolului al XlII-lea va fi marcată de această confruntare bruscă şi brutală între tradiţia platoniciană transmisă de latinitate şi neoraţionalismul inspirat de o moştenire elenică multă vreme uitată. VI Drumurile Asiei în mijlocul secolului al XlII-lea, iată că Occidentul începe să privească Orientul cu alţi ochi. Cruciadele se soldează cu amintiri de epopee, cu o nostalgie a eroismului, cu un certificat de insucces. Ludovic cel Sfânt şi companionii lui participanţi la escapada din Egipt, Frederic II şi aventurierii unei expediţii descalificate prin excomunicare, acestea sunt ultimele chipuri pe care le are idealul ilustrat odinioară de Godefroy de Bouillon. în pofida curajului ultimilor apărători ai Acrei, al acelor călugări templieri şi ospitalieri care rezistă până la capăt, conştienţi de inutilitatea sacrificiului lor, Orientul occidentalilor se prăbuşeşte în 1291, iar Europa poartă doliu după el fără să se alarmeze cu adevărat. De altfel. Europa nu prea vede ceea ce va însemna pentru ea, timp de cel puţin cinci secole, lenta, dar sigura afirmare a puterii turceşti sub noua dinastie a otomanilor, în cel mai bun caz vede că lucrurile s-au schimbat, că ţărmurile orientale ale Mediteranei sunt pe cale să treacă sub stăpânirea mamelucilor, că otomanii sunt la Bosfor în faţa Bizanţului şi că nu încetează să se extindă în Anatolia. MONGOLII într-o Asie frământată continuu de ample mişcări de popoare, iau naştere noi imperii, în secolul al XlII-lea, sunt mongolii. Genghis-Han, care ia conducerea triburilor mongole începând din 1196 şi se impune ca stăpân unic în 1206, îşi organizează mai întâi dominaţia pe podişurile înalte unde îşi au izvorul toate marile fluvii ale Asiei Septentrionale. Irtâş, Obi. Enisei, Lena, Onon, Amur. El este hanul suprem al kirghizilor şi al merkiţilor din îndepărtata ţară mongolă care se întinde la vest de Lacul Baikal şi până în jurul oraşului Karakorum. Ii are la est pe tătari, la vest pe naimani. Tuturor acestor popoare el le impune 0 aceeaşi organizare politică şi administrativă şi o unitate de acţiune militară. Cucerirea poate începe. FORŢELE PROFUNDE Imperiul Mongol — Ş-: ',: >. *- i! > l e<-'-' No. grrod Cracovia expediţiile lui „ Genghis-Han v% ^ Bătu şi Kubilai DRUMURILE ASIEI 128 FORŢELE PROFUNDE în sudul Deşertului Gobi, regatul xixiaşilor este primul anexat. Apoi vine rândul Chinei de Nord, a Imperiului Jin care îi furnizează hanului noua sa capitală Khambaluk (denumit mai târ/iu Pekin, astăzi Beijing). La sud, imperiul dinastiei Song se prăbuşeşte în 1279. China întreagă recunoaşte dinastia mongolă şi autoritatea fiului lui Genghis, hanul Kubilai. Spre vest, mongolii se arată în Europa încă din 1222. Expediţia pe care o conduc fiii lui Genghis-Han ocoleşte Caspica prin sud, jefuieşte Armenia şi Georgia, terorizează Crimeea şi străbate Ucraina, apoi Rusia Meridională, înainte de a se întoarce în stepele Asiei Centrale, în a doua jumătate a secolului, alte expediţii fac cunoscută puterea hanului până pe ţărmurile Adriaticii, în Siria, în India şi în împrejurimile Javei şi ale Japoniei. Stăpânirea hanului se întinde asupra imperiilor vasale din toată Asia şi până în Europa: suzeranitatea mongolă este recunoscută la Bagdad ca şi la Novgorod. Aceasta are ca efect o intensă circulaţie a oamenilor, pe toate rutele. Chiar dacă franciscanul Giovanni Piano del Carpini forţează întrucâtva realitatea când spune că a văzut la curtea hanului Guyuk patru mii de ambasadori şi mesageri din lumea întreagă, este neîndoios că un asemenea imperiu face să circule oamenii, banii, informaţia, îi vedem la Karakorum pe prinţul Yüklə 2,1 Mb. Dostları ilə paylaş:
|