Jean Favier

Al doilea drum porneşte de la Vezelay. De aceea se bucură de o mare faimă. Sfânta Măria Magdalena îl va ocroti pe pelerin de-a lungul drumului său.

Este drumul prin regiunea Limousin. cel al pelerinilor veniţi din Champagne şi Lorena, ba chiar din Germania, încă de la plecare, oferă o „opţiune”: se poate, înainte de a porni spre sud-vest, să se facă o excursie la Avallon şi Cluny, să se vadă oraşele Autun sau Tournus. De la Vezelay se ajunge la Neuvy-Saint-Sepulcre, fie prin nord, adică prin La Charite, Bourges şi Châteauroux, unde se poate poposi la Abaţia din Deols, fie prin sud, adică prin Nevers, Saint-Amand şi La Châtre.

Cele două itinerare ale acestui drum se reunesc la Neuvy-Saint-Sepulcre, de unde majoritatea pelerinilor ajung la Saint-Leonard-de-Noblat, Limoges, Perigueux. Cu alte cuvinte, te poţi ruga în tihnă şi, cu acelaşi prilej, înainte de a traversa Gasconia, să admiri comorile relicvariilor care îi conferă reputaţie emailului din zonă, ca şi extraordinarele cupole ale bisericilor din Perigord.

Faci chiar provizii de medalii. Muzeul Cluny păstrează câteva dintre aceste medalii de plumb, ca aceea în care, pe o siluetă de castel crenelat, se vede Leonard ridicând mâna şi sfărâmând lanţurile unui prizonier. Medalia te va ocroti de rele.

Din cei adunaţi la Neuvy lipsesc destui pelerini. Unii şi-au părăsit grupul la Bourges sau Deols şi preferă să ajungă la Angouleme pentru a se întâlni în cele din urmă la sud de Bordeaux cu călătorii veniţi de la Paris şi de la Tours.

Alţii şi-au lăsat tovarăşii la Nevers şi trec Masivul Central prin Clermont, Tulle şi Souillac. îi vom reîntâlni amestecaţi cu pelerinii de pe „drumul din Puy”.

Al treilea drum vine, într-adevăr, din Puy. Trece prin Figeac şi Cahors.

Oferă mai ales posibilitatea de a venera la Conques moaştele Sfintei Foy, una dintre martirele cele mai renumite ale Franţei medievale. Se poate, de asemenea, sa găseşti la Abaţia din Noissac ocazia să te rogi şi să fii alinat. De-a lungul rutei din Puy se văd drumeţind pelerini veniţi din Lyon, Vienne şi de mai departe, din Dauphine, ca şi din Burgundia şi din întregul imperiu. Pentru francezi este >, drumul teutonilor”. El are o variantă prin Brioude, Aurillac şi Souillac. Dar

Pelerinul poate reîntâlni de asemenea la Clermont drumul de la Tulle şi de la

Souillac, pe care apucă uneori pelerinii veniţi de la Vezelay. După cum vedem.

pelerinajul lasă posibilitatea de a alege devoţiunile şi curiozităţile.

O a patra rută nu întâlneşte „Drumul” decât dincolo de Pirinei: este „drumul din Saint-Gilles” care. din Provence, ajunge la căminul din Oloron şi

FORŢELE PROFUNDE CĂILE CREDINŢEI mt-Saint-Michel

Drumurile Sfântului lacob

—^ tCA

Paris

Saint-Amand-Montrond

Orlâans

Angers f ^ „V&elay

V*Toure La Charit6 ^

Bourges *- „ ^

Châteauroux * ^^^ |

4 ^*Saint-Ama_

Poitiers Ne” Ł-*Echatr”\par

SS6pulcre\par

^r *Charroux/\par

St-Jean/\par d'Angely ^ ^ ^ Saint-L6onard es ^^^^.

IAngoulâme/

* jWrij

* e-

\par \par

Clermont

Brioude

^Pdrigueux

/Souillac*

PLed-de-Port_

Oloron

Pasul Somport f”1! l

^^>^\par <* S-MAREAS j^ MEDITERANĂ -

102 FORJELE PROFUNDE la trecătoarea Somport, trecând prin Arles, Saint-Gilles-du-Gard, SaintGuilhem-le-Desert şi Toulouse. Pelerinii veniţi din Italia, ba chiar din Orient, merg pe el alături de cei din Provence şi Languedoc.

Alcătuit la mijlocul secolului al Xll-lea de un zelos al pelerinajului, poate un călugăr din Parthenay, Ghidul pelerinului la Santiago aparţine genului bine cunoscut al itinerarului practic dublat de un inventar turistic. Decupajul itinerarelor ţine de aspectul practic: pelerinul ştie cât drum îi mai rămâne de făcut înainte de etapa unde îl aşteaptă mâncarea şi odihna.

De la porturile din Cize până la Santiago sunt treisprezece etape.

Prima merge de la satul Saint-Michel, care se află lângă porturile din

Cize, pe versantul gascon, până la Viscarret. Şi această etapă e scurtă.

A doua merge de la Viscarret la Pamplona, şi e mică. A treia merge de la Pamplona la Estella. A patra, de la Estella la Najera, se face călare.

Să notăm că etapa „mică” reprezintă totuşi treizeci şi cinci de kilometri de-ai noştri şi că cea „scurtă” reprezintă vreo patruzeci, cu trecerea defileului.

Se va observa că drumurile familiare pelerinilor oferă, pe traseu, ocazia vizitării unor sanctuare prestigioase. Unii se roagă în faţa mormântului Sfântului

Martin, alţii în faţa celui al Măriei Magdalena, alţii în faţa Fecioarei din Puy şi în faţa Sfintei Foy. Pe ruta Saint-Gilles, credincioşii pot să se roage în faţa rămăşiţelor Sfântului Trofim, Sfântului Gilles şi Sfântului Sernin, dar pot de asemenea să facă o plimbare la Aliscamps şi să viseze acolo la eroii poemelor epice medievale, ocolind prin Saintes-Maries-de-la-Mer. Este vorba, desigur, de un turism spiritual, marcat, în aşteptarea marii clipe care vine la capătul călătoriei, prin practicarea devoţiunii proprii fiecărui popas cucernic. Există devoţiuni la fiecare etapă, mai mult sau mai puţin celebre, e adevărat. Nu vezi în fiecare zi trupul Sfântului Martin, dar Sfânta Cruce din Orleans oferă o bucată din lemnul Crucii şi ţi se dau asigurări că acea cupă păstrată cu sfinţenie la Saint-Samson nu este altceva decât potirul de împărtăşanie de la Cina cea de Taină.

Pelerinul nu merge cu capul plecat şi nici nu se consideră un suflet pur.

Pe drum, el priveşte, cunoaşte oameni noi, ascultă. Mănâncă şi bea.

La Estella, pâinea e bună, vinul excelent, carnea şi peştele din belşug. Oraşul abundă în tot felul de desfătări.

Carrion este un oraş industrial, prosper, bogat în pâine, vin, carne şi tot felul de alte lucruri.

Vizita sfântă nu interzice curiozitatea turistică. Autorul Ghidului a văzut în apropiere de Arles cimitirul de la Aliscamps şi s-a minunat găsind atâtea latine, dar

CĂILE CREDINŢEI 103 într-o limbă ininteligibilă”. Să ne amintim că autorul Ghidului scrie în latină!

Limba epigrafică nu-i spune, evident, nimic, dar pelerinul nu e lăsat să treacă prin faţa unor asemenea vestigii fără să i se atragă atenţia. La Saint-Gilles, acelaşi călător descrie cu o mulţime de amănunte racla de aur. El citează chiar versuri latine gravate deasupra: o inscripţie care, datorată imaginaţiei de care se lasă furat artistul sau comentatorul său, laudă „limpedea sonoritate” a alăutelor la care cântă cei douăzeci şi patru de bătrâni. Ghidul turistic nu pierde nici un email, nici o gemă.

Capacul raclei este împodobit pe deasupra şi pe laturi cu un model în formă de solzi de peşte, în vârf sunt încastrate treisprezece cristale de stâncă, unele cu faţete pătrate, altele având formă de mere sau de rodii. Un cristal impunător, tăiat sub forma unui peşte mare – un păstrăv – se înalţă, cu coada îndreptată în sus. Primul dintre aceste cristale, tăiat în formă de cupă, este enorm. S-a fixat pe el o cruce de aur preţioasă.

Fireşte, se cuvine să se vadă la Saint-Seurin din Bordeaux cornul de fildeş al lui Roland, plesnit de suflul puternic al nepotului lui Carol cel Mare, la SaintJean-d'Angely capul lui loan Botezătorul şi o bucată din Cruce. Nechibzui ar fi acela care nu s-ar extazia, la Angouleme, ca şi la Melle, în faţa sculpturi care-l reprezintă pe „cavalerul Constantin”. La Paris, cel mai mare oraş dir

Occident, admiri cele o sută de clopotniţe ale sale. La Santiago de Compostela ţi se atrage atenţia asupra a trei monumentale lămpi de argint. Iar călătorul < prevenit că în catedrală se pot număra paisprezece coloane de fiecare parte < naosului şi o coloană pe axa de intrare, că există şaizeci şi trei de vitralii şi ci fiecăruia dintre cele zece portaluri i s-a dat un nume. Soclul fântânii are tre niveluri, şi în bazinul fântânii unde apa pare caldă iarna şi răcoroasă vara cincisprezece oameni s-ar scălda cu uşurinţă, scrie autorul Ghidului.

Acţiunea pioasă se combină uneori cu pitorescul drumului. Chiar 1;

Compostela, cei răspunzători de sanctuar au găsit cu ingeniozitate mijlocul di a face economii la transportul materialelor necesare lucrărilor de construcţie pelerinii sunt fericiţi să dobândească merite suplimentare, şi Ghidul ne previn asupra acestui lucru.

La Tricastela, la poalele muntelui, în Calicia, pelerinii primesc o piatr pe care o duc cu ei până la Castanola pentru pregătirea varului care v servi la construirea bazilicii Apostolului.

Rod al experienţei comune, şi alte lucrări de acelaşi gen au circula lesigur din generaţie în generaţie. Acesta ne spune ce îl poate învăţa, la popasi e seară, pelerinul care se întoarce pe cel care se duce.

104 FORŢELE PROFUNDE

Dacă traversezi zonele de stepă în timpul verii, ai grijă să-ţi aperi chipul de muştele uriaşe care bântuie şi cărora li se spune viespi sau tăuni.

Dacă nu te uiţi pe unde calci şi nu eşti precaut, te înfunzi cât ai clipi din ochi până la genunchi în nisipul marin, care aici te invadează imediat.

Informaţia poate, într-o anumită ocazie, să-i salveze viaţa, lui sau animalului pe care-l călăreşte. Cu falsa modestie a celui care a scăpat dintr-o mare pacoste şi nu-şi precupeţeşte sfaturile, autorul Ghidului notează curiozităţile mortale.

Într-un loc zis Lorca, spre est, curge un fluviu numit Râul Sărat.

Fereşte-te să-ţi apropii gura de el sau să-ţi adăpi calul. Acest fluviu e aducător de moarte, în timp ce ne îndreptam spre Santiago, am dat peste doi navarezi aşezaţi pe mal, care îşi ascuţeau cuţitele. Ei au obiceiul să jupoaie pielea animalelor călărite de pelerinii care beau din apa asta şi din această cauză mor. La întrebarea noastră, ne-au răspuns cu o minciună: că apa asta e bună şi e potabilă. Le-am dat aşadar cailor noştri să bea. Doi au murit, iar oamenii aceştia i-au jupuit pe loc.

La drept vorbind, ghidul turistic pare uşor înfricoşat. Puţine ape sunt acceptate de gâtlejul lui. Multe sunt nesănătoase şi aducătoare de moarte. Ebrul face excepţie, fiind bun şi bogat în peşti. Cu toate acestea, este mai bine să te fereşti de peştii pescuiţi pe lângă Logrono.

Aceşti peşti sunt periculoşi pentru cei care-i mănâncă. Fie că este peştele numit vulgar mreană, sau cel pe care cei din Poitou îl numesc sardea, iar italienii clipia; fie că este tipar sau lin, tu să nu-i mănânci nicăieri în Spania sau în Calicia. Fiindcă, fără nici o îndoială, ori mori la scurt timp după aceea, ori cazi bolnav.

Toate acestea te fac să te gândeşti că, într-adevăr, apele sunt nesănătoase şi că în Evul Mediu oamenii mureau în călătorie ca muştele. Cum să nu te gândeşti, citind aceste rânduri, la atâtea morţi, care ne par ciudate, cea a lui

Barbarossa, mort fiindcă se îmbăiase în Orontes, cea a lui loan Fără de Ţară, fiindcă mâncase piersici cu vin? Dar există totuşi faţă de aceste pagini şi cititori sceptici, aşa că autorul îşi ia măsuri de precauţie.

Dacă cineva mănâncă, din întâmplare, şi nu cade bolnav, înseamnă că el e mai sănătos decât ceilalţi sau că e obişnuit în urma unei lungi şederi în ţinut. Toţi peştii şi toate cărnurile de vacă şi de porc din întreaga Spanie şi Galicie îi îmbolnăvesc pe străini.

Pelerinajul nu se termină, într-adevăr, decât cu moartea sau, mai adeseori, cu revenirea acasă. Foarte curând însă duce şi la colonizare. Un pelerin prinde

CĂILE CREDINŢEI 105 ocazia să se stabilească, ocazie pe care i-o oferă vecinătatea sanctuarului sau oricare alt punct de pe drum. Un altul povesteşte şi-i dă idei altuia pe care-l împinge, mai degrabă decât pioşenia, spiritul de aventură sau căutarea profitului.

Aşa se face că în secolul al Xl-lea, normanzi reîntorşi la Gargano dintr-un pelerinaj la San-Michele se arată atât de entuziaşti în descrierea ţinuturilor străbătute, încât îi îndeamnă pe câţiva dintre compatrioţii lor să se ducă în

Sicilia, nu din evlavie, ci în ideea de a-şi face rost de ceva pământ, ba chiar de vreun principat. Bizanţul pare să fi renunţat la recucerirea insulei pierdute în secolele al IX-lea şi al X-lea. Sicilia este pământ arab şi este totodată o faptă creştinească să-i izgoneşti de acolo pe necredincioşi şi o faptă îngăduită să-ţi însuşeşti bunul lor. Fiii micului senior din Cotentin care este Tancred de Hauteville se duc să-şi caute norocul pe calea pelerinilor. Guillaume Braţ-de-Fier, Robert

Guiscard, Roger – viitorul rege Roger I – şi tovarăşii lor vor constitui, începând din 1058, acel principat normand care se întinde în Calabria şi Sicilia şi care dă naştere în 1071 unui comitat al Siciliei, baza regatului fondat în 1130.

Începe astfel o mişcare care va împinge de acum înainte spre Orientul mediteranean o Europă în plină expansiune demografică şi capabilă de o strategie organizată. Stăpân al Pugliei şi al Calabriei, Robert Guiscard începe să viseze. Se gândeşte să-i ia locul împăratului bizantin Alexios Comnen. îi declară război în Iliria, devine stăpân pe Durrazzo la Adriatica (1081). Fiul său Bohemond duce războiul până în Tesalia. îl vom reîntâlni peste cincisprezece ani în fruntea uneia dintre armatele din Prima Cruciadă, ale cărei obiective le va uita repede: creându-şi un principat cu Antiohia, nu se va mai sinchisi să-i însoţească pe ceilalţi cruciaţi până la Ierusalim. Nepotul său, Tancred, îşi va avea partea lui. Alţii îi vor imita fără să mai aştepte mult.

În acelaşi timp, să notăm că normanzii rămaşi în Normandia pun mâna, alături de William Cuceritorul, pe regatul Angliei şi pe fiefurile sale. Şi în acest caz, curentul de colonizare se inversează. Acesta urcă spre nord. S-a terminat definitiv cu flotele normande care treceau din Baltica şi Marea Nordului, prin

Canalul Mânecii şi prin Adriatica, până în ţinuturile fluviilor Sena, Loara şi Garonne.

CRUCIADA

Cruciada se doreşte a f i o replică dată războiului sfânt al Islamului. Ea este mai ales riposta la instalarea trainică a Islamului în Spania, în Sicilia, în

Orient, şi am înţelege greşit geografia acţiunilor occidentale dacă am uita că

Egiptul copt este, ca şi Siria, Palestina şi Asia Mică, un vechi pământ creştinesc jalonat cu episcopate şi bogat în Părinţi ai Bisericii, călugări şi sihaştri.

ri/^. – l^, *,! „,. QC.t;” ^ot^fo-j^ă mult Dripntiiliii în ansamblul său. iar pelerinajul

106 FORŢELE PROFUNDE la Locurile Sfinte, în jurul Ierusalimului şi Betleemului, nu este decât un aspect al acestei relaţii privilegiate în sânul creştinătăţii pe care cucerirea islamică o face nespus de dureroasă.

Reconquista începe în Spania încă de când Carol cel Mare, în ciuda eşecului său în 778 şi a dezastrului de la Roncevaux, adaugă, în primii ani ai secolului al IX-lea, la principatele rămase creştine – Galicia, Cantabria, Asturii

— o „marcă”* a Spaniei, care se transformă într-un comitat al Cataloniei, şi un regat al Navarrei. încă din secolul al IX-lea, Reconquista dă naştere la vest regatului Leon. în mijlocul secolului al X-lea, se conturează în jurul Burgosului un regat al Castiliei, şi la sud de Navarra un regat al Aragonului. Din aceste două regate pornesc principalele acţiuni spre centrul peninsulei.

Chestiunea ar rămâne comparabilă atâtor conflicte legate de creşterea tinerelor principate – ca acelea care opun în Franţa comitatul de Blois celui de Anjou, sau pe Capeţian ducelui de Normandia – dacă întreaga creştinătate nu s-ar amesteca în ea în a doua jumătate a secolului al Xl-lea. Papa îi cheamă pe credincioşi la lupta împotriva necredincioşilor. Jucând, în întregul Occident, rolul de recrutor pentru cauza credinţei, Ordinul de Cluny se face predicatorul unei Reconquiste mai întâi castiliene. în momentul când expansiunea normandă ajunge în Sicilia şi Italia, dar şi în Anglia, burgunzii se grăbesc să-i sară în ajutor lui Alfons VI de Castilia. Acesta se află în 1085 la Toledo. Zece ani mai târziu, el îi dă ginerelui său Henri de Bourgogne – un Capeţian – comitatul care va deveni regatul Portugaliei. Anul precedent, în 1094, Cidul Campeador a ajuns până la Valencia. Totuşi, Aragonul e cel care ia iniţiativa. Alfons I

Bătăiosul se află la Saragosa în 1118.

S-ar părea că, pentru moment, lucrurile trebuie să rămână aşa. Creştinii se satură într-o oarecare măsură de un război care nu se mai termină şi de care profită mai ales suveranii cărora le asigură expansiunea teritorială. Rivalităţile dintre regate sunt mai evidente decât obiectivul comun. Generozitatea Occidentului se întoarce spre alte fronturi. Este timpul Cruciadei. Europa creştină îi lasă pe spanioli să se descurce singuri cu sarazinii lor. După efemera dominaţie a

Almoravizilor marocani, energicii Almohazi instaurează în 1145 asupra întregii

Spânii musulmane o hegemonie întemeiată pe reforma religioasă şi puterea militară. Chiar dacă, în 1147, primul rege al Portugaliei, Alfons I, este la

Lisabona, Reconquista pare să-şi dea duhul. La sfârşitul secolului al XH-lea, creştinii din Spania, şi nu numai ei, pot să se teamă că mişcarea se inversează şi că începe de data aceasta Reconquista musulmană.

* Marcă – teritoriu care, în timpul Carolingienilor, a jucat rolul de zonă de protecţie militară afiată în apropierea unei frontiere sau într-o regiune în care nu s-a restabilit nacea. IN tr}

CĂILE CREDINŢEI 107

Occidentul creştin îşi revine. Innocenţiu III reia şi amplifică vederile teocratice ale lui Urban II. Ca şi acesta, el vede într-o acţiune comună a creştinătăţii împotriva inamicului comun mijlocul de a asigura unitatea Bisericii în jurul unui Pontif roman. El organizează o adevărată cruciadă şi pune de acord

Aragonul, Castilia şi Navarra. La Las Navas de Tolosa, în 1212, puterea

Almohazilor se prăbuşeşte sub loviturile date de creştinii, în sfârşit, uniţi.

Aragonul ocupă Balearele, ia definitiv Valencia (1238). Ferdinand III de

Castilia este la Cordoba în 1236; el intră în Sevilla în 1248. La sfârşitul secolului, Islamul nu mai păstrează în peninsulă decât micul regat al Granadei. Crizele

Occidentului îl vor lăsa să dăinuie până în 1492, dată la care, după ce au realizat unitatea Spaniei, Regii Catolici Isabela şi Ferdinand vor sfârşi prin a-i da drept frontiere ţărmurile sale.

În timp ce se desfăşoară ofensiva castiliană, normanzii sunt în Sicilia. îi găsim acolo încă din anul 1040. Roger I este stăpânul insulei în 1091. Şi acolo, cea care învinge e colonizarea, în cel care va fi regatul normand al Siciliei şi

Neapolelui se organizează o structură socială în întregime artificială, riguros copiată după regulile unei feudalităţi care, în Europa de Nord-Vest, rămâne un lucru destul de pragmatic. Nicăieri tipul de feudalitate normandă nu este atât de pur ca în Sicilia, unde realităţile sunt o aplicare de norme. Lumea, în parte germanică, pe care o reprezintă Europa feudală îşi exportă aici modelul.

În raport cu o civilizaţie a oraşului, impusă pe îndelete continentului de Europa mediteraneană, este un uimitor reflux. Mişcarea va lua altă amploare o dată cu cruciadele din Orient, în 1095, la Conciliul de la Clermont, Urban II propovăduieşte Cruciada, ceea ce înseamnă pentru el mobilizare în scopuri evanghelice a unei duble dinamici, proprii Occidentului anului 1050. Este dinamica expansiunii: creşterea demografică generează nevoia de evadare, ca şi noua apariţie a unei bogăţii în numerar disponibile pentru altceva decât simpla subzistenţă a producătorilor. Mai există şi dinamica certurilor, pe care papa doreşte s-o orienteze spre alte conflicte decât cele interne de care suferă creştinătatea.

În timp ce Biserica tocmai dobândeşte succese reale cu iniţiativele sale de pace

— pacea lui Dumnezeu, armistiţiul lui Dumnezeu – care reduc posibilităţile de război şi-i ocrotesc pe necbmbatanţi, Urban II îi invită pe cavalerii creştini să-şi folosească curajul împotriva unor inamici mai potriviţi decât vecinul creştin.

Şi îi convinge că au mijloacele să o facă: unul dintre sfaturile cele mai semnific'ative pe care le dă papa credincioşilor săi este de a concesiona venitul obţinut de pe pământurile lor pentru câţiva ani, spre a-şi procura banii necesari cruciadei.

În acest moment încă, Urban II nu-şi dă seama că, procedând astfel, va lansa pe drumurile Orientului îndepărtat tot felul de oameni de treabă, complet inconştienţi de greutăţile acestei acţiuni. Papa vrea o armată. Se va mira grozav când va afla că a pus în mişcare „bieţi oameni” cu totul incapabili să lupte cu

108 FORŢELE PROFUNDE folos. Cu tot ceea ce implică nevoia oarbă de mobilitate, spiritul de pelerinaj este aici mai puternic decât construcţia politică şi strategică.

La baroni, confuzia este de altă natură. Cavaleria occidentală a înţeles foarte bine că papa avea nevoie de soldaţi şi este probabil ca majoritatea să meargă în cruciadă cu o totală onestitate. Ocazia va face să devieze ţelul, de la Prima Cruciadă pentru făurirea unei Ţări Sfinte latine, până la a Patra pentru înlocuirea cu latini a grecilor la Constantinopol. Dar, în faţa tentaţiei, baronii n-au sentimentul că fac acolo decât ceea ce au făcut în alte părţi semenii lor.

Totuşi, din spiritul de cruciadă va rămâne o preocupare obsedantă: de a ocroti

Locurile Sfinte, de a le salva, de a le recuceri. Misiunea militară a cruciaţilor va dăinui, prin ordinele cavalereşti, ca şi în viaţa cotidiană a baronilor din Ţara

Sfântă. Se va continua bătălia pentru Mormântul Mântuitorului, ca şi aceea pentru asigurarea securităţii pelerinilor.

Drumurile din prima cruciadă sunt în funcţie de recrutări: ele converg spre Constantinopol, punct de plecare al operaţiunii militare, dar în mod diferit.

Oamenii sărmani ai cruciadei populare iau calea terestră, de-a lungul Dunării, mai înainte de a fi îndepărtaţi de Constantinopol ca indezirabili şi de a fi măcelăriţi de turci în Asia Mică (21 octombrie 1096). Două lucruri cel puţin sunt sigure: cei care conduc nu sunt făcuţi pentru asta, iar cei care-i urmează vor muri fără să fi înţeles cu adevărat ce s-a întâmplat. Chiar dacă interogaţia binecunoscută a celor care, la fiecare sat, întrebau dacă acolo era Ierusalimul nu este decât un episod şi n-are caracterul dramatic ce i se dă uneori, ea reflectă bine ignoranţa acestor oameni în ceea ce priveşte lumea şi inconştienţa în faţa propriei lor acţiuni. Marinarii lui Columb nu vor fi nici ei mai puţin nedumeriţi la capătul călătoriei lor pe mare.

Adevărata Cruciadă este împărţită în patru grupuri. Ducele de BasseLorraine, Godefroy de Bouillon, îl conduce pe primul, secundat de fratele său, Baudouin de Boulogne. Această armată lotharingiană trece în mod firesc pe drumul dunărean, traversând Ungaria şi Bulgaria. Un al doilea grup este alcătuit din normanzii din Sicilia şi din Italia. Condus de Bohemond şi Tancred, ei seamănă panica atunci când traversează o peninsulă balcanică ce i-a văzut, cu zece ani mai devreme, ca inamici declaraţi ai bizantinilor. Armata din

Languedoc, pe care o conduce contele de Toulouse, Raymond de Saint-Gilles, trece prin Lombardia şi coasta dalmată, pentru a ajunge în cele din urmă la drumul normanzilor. Ultimul grup, format din francezii din Nord, conduşi de conţii de Flandra şi de Normandia, încheie coloana pe drumul danubian. Toată lumea asta – poate cincizeci de mii de oameni – se regăseşte în faţa

Constantinopolului.

Acolo, Alexios Comnen îi primeşte cu reticenţă, împăratul nu-şi aminteşte să fi cerut ceva şi înţelege prea bine că drepturile lui asupra Ţării Sfinte, nHininarS hiVantină IP vnr nărpa inrnncietpntp iânnr aspmpnpţi plihpratr” ri”

CĂILE CREDINJEI 109

Aceştia, evident, nu înţeleg să acţioneze aşa cum s-a făcut în timpul Reconquistei spaniole pentru regele Castiliei sau cel al Aragonului, numai pentru consolidarea politică a unui imperiu grecesc, pe care, începând din 1054, schisma l-a rupt de catolicismul roman. Să-i ţii în loc pe turci e un lucru, dar se înţelege bine la Bizanţ că acţiunea se va solda cu un progres al Occidentului roman pe seama Orientului grec.