Jean Favier



Yüklə 2.1 Mb.
səhifə11/47
tarix30.12.2018
ölçüsü2.1 Mb.
1   ...   7   8   9   10   11   12   13   14   ...   47

Asia Mică e ocupată. Antiohia cade, apoi Ierusalimul (22 iulie 1099).

După moartea lui Godefroy de Bouillon, care nu este decât „avocat” -al Sfântului

Mormânt, adică braţul secular al papalităţii şi al patriarhului desemnat de papă, fratele său Baudouin ia titlul de rege (25 decembrie 1100). Cruciada a luat sfârşit. Majoritatea cruciaţilor se întorc în Occident, mândri că au eliberat

Mormântul Mântuitorului şi miraţi că au creat un regat al Ierusalimului şi principate – Antiohia, Edessa, Tripoli etc. – cu relaţii interne incerte.

Frontiera creştinătăţii trece acum între regatul latin şi vecinii săi din Alep, Damasc şi Bagdad, în funcţie de momente şi în funcţie de oameni, va exista înţelegere sau război. Să notăm că englezii şi germanii au participat în număr mic la cruciadă şi că spaniolii aveau treabă în altă parte. Orientul „liber” este în realitate un Orient francez. Sistemul politic şi social stabilit pe Iordan şi pe

Orontes datorează totul construcţiilor juridice ale Franţei feudale, care va da în schimb feudalităţii de peste mare o imagine foarte sistematică şi idealizată a propriilor sale structuri, în sens invers, Franţa, mai puţin legată până atunci de lumea islamică decât Spania sau Italia, descoperă atât Islamul cât şi Orientul.

Povestirile pelerinilor şi cruciaţilor dau civilizaţiei Franţei medievale o bază nouă care, dintr-o dată, o îmbogăţeşte cu exemple şi referinţe. Pe malurile fluviilor Sena şi Loara, Meuse şi Escaut, iată că se va trăi, două secole întregi, sub semnul Cruciadei. E moda exotismului. Se intonează Cântecul Antiohiei sau Cântecul Ierusalimului. Nobilimea face din Godefroy de Bouillon, devenit un personaj legendar mai mult decât un personaj istoric, tipul prin excelenţă al cavalerului creştin: Godefroy este un erou în Cavalerul cu lebăda. Vitejia se transformă în mit în Copilăria lui Godefroy.

În acest timp, în Orient lucrurile merg prost. Deoarece Orientul Latin este din punct de vedere demografic insuficient şi din punct de vedere financiar incapabil, el n-ar putea rezista presiunii turce decât cu ajutorul unor noi expediţii occidentale. Cruciadele se succed. La Vezelay, în 1146, Sfântul Bernard predică o a Doua Cruciadă care dovedeşte mai ales incompetenţa suveranilor occidentali în faţa unei lumi islamice căreia nu-i înţeleg nici complexitatea, nici relaţiile cu creştinătatea orientală. Numai din dorinţa de a nu asculta sfaturile prinţului Antiohiei, Raymond de Poitiers, a cărui idilă devenită publică cu regina Eleonora de Aquitania îl lipseşte în cel mai înalt grad de bunăvoinţă, regele Franţei Ludovic VII îşi pierde timpul atacând Damascul, a cărui alianţă fusese totuşi dobândită, uitând principala primejdie, cea pe care o reprezintă

110 FORJELE PROFUNDE la Alep atabegul Nur-al-Din (Nuradin). Când cruciaţii pleacă în 1148, Ierusalimul este în continuare în primejdie.



În fond, retragerea a început. La Hattin, la 4 iulie 1187, armata regatului latin este zdrobită. Ierusalimul cade la 2 octombrie. O a Treia Cruciadă

—l192) nu face decât să înrăutăţească neînţelegerea dintre Filip August şi Richard Inimă de Leu. Acra (azi Akko) este recucerită, dar Ierusalimul nu.

Richard negociază numai cu Salăh-al-Dân – Saladin – accesul liber al pelerinilor la Locurile Sfinte.

Şi de data aceasta, ardoarea cruciaţilor se abate de la obiectivul ei normal.



Încă din 1191, Richard Inimă de Leu a ocupat Ciprul, pe care i-l lasă în cele din urmă lui Guy de Lusignan ca să-l consoleze că, din incapacitate, a pierdut coroana Ierusalimului. Richard nu se sinchiseşte decât prea puţin de faptul că

Ciprul aparţine bizantinilor, deci unor creştini, în 1204, este cu mult mai rău.

Pentru că trebuie să li se plătească veneţienilor transportul maritim al celei de-a Patra Cruciade, va fi ocupat în Dalmaţia un oraş bizantin de curând cucerit de unguri. Acolo ne aflăm în plină creştinătate. Apoi, cum e nevoie de bani pentru a finanţa continuarea cruciadei, va fi readus la Constantinopol un împărat detronat. Dar dezamăgirea este generală când li se cere contribuabililor bizantini să plătească preţul deplasării lor. Cruciaţii cuceresc a doua oară

Constantinopolul, dar de această dată numai spre folosul lor. Se jefuieşte, se dă foc. Nimeni nu mai pomeneşte despre o plecare la Ierusalim. Un occidental, contele Baudouin IX de Flandra, devine împărat sub numele de Baudouin I.

Latinii formează principate. Villehardouinii sunt prinţi de Ahaia. Până la întoarcerea grecilor în 1261, împăratul latin al Constantinopolului va menţine iluzia unei unităţi regăsite a creştinătăţii, în realitate, provinciile imperiului sunt, una câte una, reluate în stăpânire de greci. Creştinătatea şi-a desfăşurat diviziile.

Islamul deţine în continuare Locurile Sfinte.



Încă de pe vremea lui Salăh-al-Dân, inima politică a Islamului şi cheia

Locurilor Sfinte nu mai sunt la Bagdad, ci în Egipt. Latinii vor înţelege aceasta, atât cei din Orient cât şi unii dintre noii cruciaţi veniţi din Occident. O a Cincea

Cruciadă (1217-l221), condusă de regele Ungariei şi ducele Austriei, ocupă portul egiptean Damietta şi se soldează cu o zadarnică negociere pentru a schimba Damietta cu Ierusalimul. O alta, în 1239, eşuează la Gaza. între timp, împăratul excomunicat Frederic II de Hohenstaufen face dovada disensiunilor din lumea latină: el negociază un compromis, îl înlătură pe socrul său, regele

Ierusalimului, Jean de Brienne, se încoronează în locul lui (1229) şi se lasă îndepărtat la rândul său de baronii franci puţin dispuşi să recunoască această uzurpare.

Ludovic cel Sfânt reia proiectul unui asalt împotriva Egiptului, şi aceasta în momentul în care revoluţia mamelucilor aduce la putere în Cairo un partid de turci extrem de incomod. Damietta e luată (6 iunie 1249). Imprudenţele

CĂILE CREDINŢEI 111 baronilor, nehotărârea regelui şi proasta organizare a cruciadei duc la dezastru.



Învins, apoi încercuit, regele Franţei trebuie să capituleze (6 aprilie 1250). Este repede eliberat, dar răscumpărarea e grea: Damietta în schimbul regelui,

500000 de livre pentru oastea sa. în cele din urmă, Ludovic cel Sfânt se va face mai util în Orientul Latin consacrând atunci patru ani unei reorganizări politice şi militare a regatului Ierusalimului. Este neîndoios că Orientul Latin datorează acestei reorganizări hotărâte vreo patruzeci de ani de supravieţuire.

La sfârşitul vieţii, Ludovic cel Sfânt vrea din nou să-şi pună în joc propria persoană. Rătăcit la Tunis, unde îl trimite fratele său, Carol de Anjou, prea ocupat cu interesele fragilului său regat al Siciliei în Mediterana Occidentală, regele Franţei nu reuşeşte decât să se certe cu unul dintre statele arabe cele mai dispuse spre o înţelegere cu creştinătatea (1270).

Se va mai vorbi adesea de cruciadă. Prinţii temporali şi papalitatea se vor înţelege să facă din ea unul dintre pretextele comode ale fiscalităţii asupra

Bisericilor. Timp de aproape încă două secole, se va lua zeciuiala cu orice prilej, dar întotdeauna pentru cruciadă. De fapt, puţini sunt cei care se mai sinchisesc de ea. Fără îndoială că un Filip cel Frumos se sinchiseşte. Un loan-fără-Frică, la sfârşitul secolului al XIV-lea, îşi dobândeşte porecla participând la violentele lupte de la Nicopole, în Bulgaria, unde sultanul Baiazid zdrobeşte armata viitorului împărat Sigismund şi a mareşalului Boucicaut.

În pofida cuvintelor, aici nu mai e vorba de Cruciadă, în faţa mongolilor la Cracovia (1241, 1259,1285,1288), ca şi în faţa turcilor la Nicopole (1396), Occidentul se apără de un nou val de invadatori veniţi din Răsărit. Că această apărare îmbracă culorile unei lupte pentru Cruce nu schimbă cu nimic faptul că Occidentul nu se mai gândeşte la Locurile Sfinte.

Împrumuturile Europei

Călătoriile te învaţă să cunoşti şi să-ţi formezi o părere. Se colecţionează obiecte şi idei. La întoarcere, îţi îmbogăţeşti ţara sau satul cu ceea ce aduci, cu ceea ce ai văzut. Ideile circulă datorită clericilor, savanţilor care găsesc în fiecare loc mijlocul de a comunica cu mediul local prin intermediul unei limbi comune. Latina e cât se poate de utilă călugărilor din Europa Occidentală.

Limbajul călătorului este impropriu schimburilor intelectuale, în marea lor majoritate, pelerinii şi cruciaţii stau alături, se regăsesc în cămine unde limba lor e înţeleasă, se încumetă arareori să meargă pe alte drumuri decât pe cele marcate. Chiar pentru distanţe scurte se iveşte dificultatea limbilor, generatoare de neînţelegere şi de judecăţi oarecum pripite. Fidel vechii atitudini a romanului din Antichitate, călătorul îl consideră barbar pe unul care vorbeşte o altă limbă.

„Gasconii sunt uşuratici la vorbă”, notează autorul Ghidului pelerinului la

Santiago de Compostela. Iar în altă parte, face următoarea observaţie: „Cei din

Saintonge au o vorbire aspră, dar cei din Bordeaux o au şi mai aspră”. Bascii au acelaşi limbaj ca navarezii, ceea ce îi permite să-i bage pe toţi în aceeaşi oală.

AMINTIRI

Deoarece călătorul nu-i deloc blând cu popoarele pe care le descoperă, orice originalitate i se pare o anomalie. Şi în această privinţă, autorul Ghidului pelerinului dă tonul fără cruţare. Vorbăreţi, gasconii sunt în aceeaşi măsură zeflemitori, beţivi, lacomi, îmbrăcaţi în zdrenţe şi lipsiţi de bani. Mănâncă din poală şi beau cu toţii din acelaşi pahar. Cu masa şi cu hainele treacă-meargă, dar la fel e cu patul.

Nu le este ruşine să se culce toţi laolaltă, pe un strat subţire de paie putrede, slujitorii împreună cu stăpânul şi stăpâna.

Navarezii nu sunt nici ei mai bine văzuţi. Pielea pantofilor lor nu e tăbăcită şi mai păstrează fire de păr. Mănâncă toţi din aceeaşi oală, cu degetele.

ÎMPRUMUTURILE EUROPEI 113

E un popor barbar, deosebit de toate popoarele prin obiceiurile sale şi rasa sa, plin de răutate, negru la culoare, urât la chip, stricat, pervers, perfid, incorect, corupt, voluptuos, beţiv, priceput în toate violenţele, feroce şi sălbatic, necinstit şi fals, necredincios şi aspru, crud şi certăreţ, incapabil să nutrească vreun sentiment frumos, gata la toate viciile şi la toate nelegiuirile.



În anumite regiuni ale ţării lor, în Biscaya şi în Alava, când navarezii se încing, bărbatul îi arată femeii – şi femeia bărbatului – ceea ce ar trebui să ascundă.

Navarezii se depravează fără ruşine cu animalele. Se spune că navarezul îi pune un lacăt catârcii sau iepei sale ca să împiedice pe oricine altcineva să profite de ele. Femeia şi catârca sunt pradă aceluiaşi dezmăţ.

Excesul însuşi al unor asemenea învinuiri spune mult despre amintirea urâtă pe care i-a lăsat-o fostului pelerin relaţiile sale cu populaţiile întâlnite pe drumul spre Santiago de Compostela. în plină creştinătate, pelerinul este, teoretic, binevenit şi ocrotit faţă de toţi şi de toate, în realitate, el este primit prost. Realismul ne obligă să credem că navarezul vede în aceste mii de pelerini care trec prin faţa porţii sale în acelaşi timp tot atâţia leneşi, sărăntoci, neisprăviţi şi pungaşi. Dar călătorul nu străluceşte printr-un spirit larg, iar privirea sa asupra lumii este plină de dispreţ.

De altfel, e comod să pui ostilitatea pe seama unei xenofobii de care omul medieval nu este decât arareori ferit, în secolul al Xll-lea, deja, conştiinţa naţională se afirmă fiind provocată de aceste confruntări între grupuri umane de-a lungul drumurilor de pelerinaj, ca şi al drumurilor comerciale. De îndată ce te îndepărtezi de casă, resimţi solidaritatea celor care au aceeaşi obârşie şi aceeaşi limbă. Chiar dacă sunt dramatizate, deosebirile sunt înregistrate, îndreptarul se preschimbă într-o răfuială naţională.

Poporul navarez este asemănător geţilor şi sarazinilor prin răutatea sa şi este oricum duşmanul poporului din Franţa. Doar pentru un bănuţ navarezul sau bascul ucid, dacă pot, un francez.

Mai trebuie oare să spunem că acela care se plânge de navarezul ase mănător sarazinilor n-a încercat niciodată să străbată o ţară sarazină? Neînţe legerea reciprocă a călătorului şi a băştinaşilor nu face decât să seânrăutăţeasc; atunci când deosebirea devine evidentă, în inima Asiei, Wilhelm von Ruysbroecl îndură atâtea batjocuri din pricina faptului că nu cunoaşte limba tătară încz îi cere călugărului armean cu care s-a împrietenit, şi care, stabilit de mult tim acolo, vorbeşte limba locului fără să fi uitat bruma de latină pe care o învăţas cândva, să-i dea lecţii.

114 FORŢELE PROFUNDE

Pe drumurile spre Ierusalim, Roma sau Compostela, obstacolul nu atinge niciodată un asemenea nivel, şi cei care călătoresc se descurcă întotdeauna cu ajutorul clericilor care vorbesc cât de cât latina. Limbajul gesturilor şi sabirul care amestecă cuvintele unuia cu cele ale altuia sunt suficiente pentru nevoile elementare ale vieţii. Pelerinul nu întâlneşte dificultăţile pe care le întâmpină la Bruges sau la Londra negustorul italian sau hanseaticul pe care necunoaşterea limbii îi duce la incapacitate comercială.

Neînţelegând bine ţările pe care le străbate, pelerinul sau cruciatul colecţionează amintiri. Aşa se face că vedem circulând, pe drumurile credinţei, toate produsele care vor constitui într-o zi produse de turism: insigne de plumb – denumite atunci indici de recunoaştere – şi stofe de mătase, obiecte de cult şi amintiri pitoreşti, cărţi şi desene. Se face negoţ cu fildeşuri, emailuri, paruri brodate.

Pelerinul care a fost în Orient îşi aminteşte rolul pe care îl deţine în imaginaţia Egiptului sau a Siriei animalul fabulos cu coada înnodată sau împletită, cel adevărat, ca leul, dromaderul, elefantul, gazela sau cerbul, cel plăsmuit, ca grifonul, sfinxul sau inorogul, în Armenia mai întâi, în Bizanţ, apoi şi în Siria, călătorul a găsit acele mătăsuri din Persia sasanidă care fac din animal un motiv ornamental, în general combinat cu un regn vegetal a cărui stilizare creează o temă cu variaţiuni. El a fost sensibil la acest concept de simetrie care pune faţă-n faţă sau spate-n spate oameni sau elefanţi, atunci când nu face unul şi acelaşi cap pentru două păsări sau două fiare. Pelerinul de la Compostela însă îşi aminteşte de capiteluri, acele blocuri de piatră asemănătoare unor butuci de lemn pe jumătate daţi la rindea, pe care le-a zărit pe coloanele naosurilor iberice.

Şi unul şi celălalt, dacă se va ivi prilejul, se va inspira într-o zi din amintirile sale. Meşter constructor, el va reproduce în Auvergne capitelul văzut în Galicia.

Lucrător în metale preţioase sau în bronz, el va da ceainicelor forma unui leu, a unui sfinx sau a unui grifon. Desenator sau sculptor, el va plasa animalul legendar în cvadrilobul unei faţade sau al unei pagini cu anluminuri. Şi acelaşi bestiar se regăseşte, ca pe o mătase brodată venită din Orient, în chenarele, în ornamentele cu plante încolăcite şi în gravurile în formă de medalion de pe cornurile de fildeş, acele cornuri de vânătoare atât de des atribuite viteazului

Roland, pe care le gravează artiştii italieni ai secolelor al Xl-lea şi al XH-lea imitându-i pe arabii din Sicilia.

Totul circulă, de altfel, în toate sensurile. Şi-atunci nimeni nu se mai miră să găsească un leu pe faţada unei biserici din Poitiers şi să regăsească pe faţada bisericii Sfântului Mormânt din Ierusalim teme ornamentale deja văzute pe zidul unei biserici din Saintonge. în fond, ştim noi oare de unde vine o idee, o temă, o figură? Un uimitor vas de turnat realizat în plin secol al XlII-lea de un meşteşugar saxon, şi păstrat astăzi la Muzeul din Hamburg, combină forma generală a unui dragon cu corp de pasăre, frunzele şi plantele încolăcite ale unui decor vegetal puternic stilizat, realismul unei scene împrumutate din Biblie

ÎMPRUMUTURILE EUROPEI 115

— ispitirea lui Adam de către diavol – cu afirmarea unei apartenenţe la societatea cavalerească a Occidentului prin aplicarea, pe aripa păsării fantastice, a peceţii pe care se vede un cavaler care şarjează cu sabia ridicată. Aceeaşi diversitate a inspiraţiilor plasează o scenă de vânătoare în cele trei chenare ale cornului de vânătoare de la Berlin, cerbi, iepuri şi porumbei în medalioanele celui de la Stockholm, lei, inorogi şi grifoni între plantele încolăcite ale celui de la Luvru.

Împrumutate din Orientul îndepărtat sau născute pe pământul Occidentului, toate acestea fac curând parte dintr-un complex de referinţă care pare disponibil şi comun. Hieratismul sacru împrumutat din Orient şi din elenismul bizantin care fac din el expresia prin excelenţă a idealismului – ideea însăşi a

— Fecioarei-Mame şi nu episodul istoric al maternităţii Măriei – reuneşte, în această confuzie a moştenirilor în care Occidentul pare a se recunoaşte, echilibrul şi simetria axială care constituie măreţia compoziţiilor geometrice scumpe

Orientului antic.

MONAHISMUL

Una dintre primele contribuţii ale Orientului la creştinătatea occidentală este, sub cele două forme care sunt sihăstria şi monahismul, ideea însăşi a unei vieţi religioase străine ierarhiilor teritoriale calchiate pe structurile administrative ale Imperiului roman. Cetatea a devenit dioceză. Episcopul s-a instalat alături de deţinătorii puterii laice, dar în paralel cu ei. Toate acestea, Occidentul le datorează Romei. Ceea ce datorează Orientului, este sihastrul, şi este călugărul.

Sihăstria a înflorit în deşertul Egiptului sau al Siriei creştine. Fără-ndoială ea este, printre altele, o moştenire a practicilor contemplative anterioare Evangheliei. Numeroşi filosofi greci aduc mărturie în acest sens. Biblia oferă alte exemple de acest fel, de la Sfântul Ilie la loan Botezătorul, încă din secolul al

III-lea, grija perfecţiunii individuale – prin rugăciune şi prin mortificare – duce sufletele cucernice la căutarea singurătăţii, concepută ca o cale de apropiere de Dumnezeu. Din Asia Mică până în Egipt, şi îndeosebi în Siria, formele cele mai uimitoare ale solitudinii spirituale încep să prolifereze. Unii dintre cei denumiţi sihastri sau anahoreţi hotărăsc să rămână mereu în picioare: vor fi denumiţi-”drept-stătători”. Alţii, destul de numeroşi, preferă să construiască sau să aleagă un stâlp pentru a trăi sus pe el, uneori într-o colibă suspendată.

Sfântul Simeon „Stâlpnicul” (mort prin 423) rămâne cel mai celebru, căţărat în vârful unui stâlp de şase coţi, apoi al unor stâlpi de doisprezece şi de douăzeci

Şi doi de coţi şi, în sfârşit, al unui stâlp de treizeci şi şase de coţi care-i asigură, la o înălţime de doisprezece metri de la pământ, un adevărat refugiu, departe de oamenii care vin să-l vadă ca pe o curiozitate. Dar sunt zeci de stâlpnici, şi

116 FORŢELE PROFUNDE se mai găsesc încă în secolul al XH-lea, de la porţile Constantinopolului până în Deşertul Siriei, în această creştinătate orientală pe care o descoperă cruciaţii şi pelerinii occidentali.

Alţii găsesc solitudinea în claustrare. Sacrificiul în chilie este mai puţin spectaculos. Este mai apt să tenteze spiritele occidentale, mai puţin înclinate spre vitejie şi mai ales dornice de o viaţă de rugăciune. Europa îşi va avea pustnicii săi.

Occidentul descoperă anahoretismul pe drumurile Orientului. Face din el curând unul dintre mituri. Arhiepiscopul de Genova, Jacopo da Varazzo – zis Jacques de Voragine – îi dă astfel Europei secolului al XlII-lea unul dintre suporturile visului său cu lucrarea Legenda aurită, care este o compilaţie destul de imaginativă a Vieţilor Părinţilor din pustiu deja bine cunoscute. Traducerile în limba vulgară se vor înmulţi până la sfârşitul Evului Mediu.

Nu toată lumea se mulţumeşte să citească cu admiraţie viaţa sihastrilor, a stâlpnicilor şi a drept-stătătorilor. Excesele unora şi ale celorlalţi nu-i descurajează pe emuli care, în Irlanda secolelor al Vl-lea şi al VH-lea, născocesc cele mai uluitoare mortificări. Sihastrul rugându-se în ciubărul său cu apă îngheţată nu este decât traducerea în climat irlandez a unui Sfânt Simeon ars de soare în vârful stâlpului său. Pustnicii irlandezi convertesc la practicile lor credincioşi din Galia sau din Germania şi amestecă astfel individualismul anahoretului cu cel al misionarului. Dar continentul se va arăta întotdeauna neîncrezător în mortificările care depăşesc rezonabilul.

Biserica se fereşte în mod deschis de aceste forme incontrolabile de viaţă religioasă, încă din 692, în Orient, un conciliu interzice recluziunea bărbaţilor prea tineri şi supune practica aceasta unei autorizări din partea episcopului.

După cum vă închipuiţi, fără nici un rezultat. Aceeaşi prudenţă se întâlneşte în Occident, unde Biserica ierarhică se va arăta întotdeauna neîncrezătoare în relaţiile directe ale credinciosului cu Dumnezeu. Papalitatea va vedea fără nici o plăcere cum capete uşuratice ca Pierre Ermitul îi antrenează într-o aventură nebunească pe oamenii cumsecade ai Primei Cruciade.

Altfel spus, Biserica îndeamnă la o oarecare organizare a schivniciei.

Credincioşii o ajută, deoarece arareori ei îl lasă în pace pe sihastrul a cărui reputaţie de sfinţenie îl preface într-un părinte spiritual, un îndrumător al gândirii, o pildă de viaţă. Sunt numeroşi cei care, plecaţi pentru a se ruga în singurătate, se pomenesc în fruntea unor ucenici care cer o învăţătură şi o regulă de viaţă.

Este ceea ce i se întâmplă, în secolul al III-lea, egipteanului Sfânt Anton, ale cărui pildă şi învăţătură impresionează curând întreaga creştinătate, în secolul al V-lea, irlandezul Sfânt Colomban face aceeaşi experienţă a unui monahism care le impune anahoreţilor o asceză deosebit de aspră. Acelaşi raţionament dăinuie în Europa secolului al Xl-lea, când spirite avide de izolare, care se ţin

ÎMPRUMUTURILE EUROPEI 117 în comunităţi practicând anumite forme de izolare şi de îndepărtare de lume.

Monahismul de la Câteaux, cel de la Premontre sau cel de la Chartreuse sunt, în anii 1100, o reacţie contra monahismului devenit tradiţional, cel al benedictinilor, şi o reîntoarcere sensibilă spre semianahoretismul din Egipt sau din

Siria. Carta Milosteniei, care reprezintă, începând din 1119, Constituţia Ordinului cistercian, insistă îndeosebi asupra îndepărtării de lume, şi se ştie că mănăstirile de acest tip nou se întâlnesc mai degrabă în locuri izolate decât la porţile marilor oraşe.

Foarte curând totuşi, ies la iveală inconvenientele unei vieţi spirituale în afara oricărei autorităţi. Pustnicul este stăpân pe rugăciunea sa, pe gândirea sa, pe cucernicia sa. Orice devieri sunt posibile într-o religie întemeiată pe anarhism. Sfântul Pahomie, în secolul al IV-lea, predică deja avantajele teologice, precum şi cele sociale, ale unei vieţi trăite în comun în rugăciune şi mortificare, în generaţia următoare, Vasile cel Mare din Cesareea denunţă orgoliul schivniciei, care, din pricina spiritului său competitiv, se transformă într-un concurs de fapte vitejeşti. Mai mult, el aminteşte învăţătura Sfântului Pavel: milostenia este mai importantă decât toate virtuţile. Cum să practici milostenia în izolare? Vasile cel Mare organizează viaţa comună a propriilor lui ucenici.

Un „statut” îşi face apariţia pentru prima oară. Urmează altele.

Occidentul, şi aici, imită Orientul. Viaţa comună – „cenobitismuf” – e considerată calea prin excelenţă a unei perfecţiuni lipsite de egoism, încă de la începutul secolului al V-lea, Sfântul Honorat se inspiră din exemplele orientale atunci când înzestrează cu un statut mănăstirea provensală de la Lerins.

Episcopul de Arles, Cezar, integrează în acest ideal exigenţele spiritului occidental, întotdeauna sensibil la echilibru şi moderaţie: statutul Sfântului Cezar stabileşte o nouă armonie a exigenţelor spirituale şi a consideraţiilor materiale.

Cu mult înainte de Sfântul Benedict în secolul al Vl-lea, călugării, potrivit lui

Cezar, acceptă disciplina şi sărăcia, îşi închină ziua rugăciunii şi muncii intelectuale sau manuale. Mai ales, ei celebrează în comun slujba şi trăiesc în comun rugăciunea ca şi lucrarea sa. De la singurătate, unii foşti sihastri trec la viaţa comună. Irlandezul Sfânt Colomban îi înzestrează pe discipolii săi cu un statut în care se găsesc încă multe dintre rigorile moştenite de la spiritualitatea ascetică, dar penare o adaptează cadrului, de acum înainte privilegiat, al vieţii comune.



Dostları ilə paylaş:
1   ...   7   8   9   10   11   12   13   14   ...   47


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə