Jean Favier

Francii profită şi ei de mişcare. Câteva triburi france, şi în special cel salienilor, se strecoară de la gurile Rinului spre regiunea Tournai. Acolo,

481 sau 482, Clovis va prelua succesiunea tatălui său Childeric.

În spatele germanilor, ca şi în spatele goţilor, sunt hunii, între 370 şi 31 ei i-au supus pe alani şi i-au pus pe fugă pe goţii stabiliţi atunci în ceea ce es astăzi Ucraina. Au constituit prin anul 420 un adevărat stat, cu preten europene. Ucigaş şi succesor al fratelui său în 434, Attila primeşte ambasade şi-i trimite pe ai lui în tot Occidentul, îi cere împăratului de la Constantinop să-i plătească tribut. Reclamă pământuri în imperiu, într-o primă mişcare, cau să-şi stabilească suveranitatea asupra popoarelor germanice rămase pe mal' drept al Dunării.

Să nu ne lăsăm păcăliţi de legendă. Attila nu este nici o brută, nici u necioplit. Secretarul său este un poet roman, Oreste, al cărui fiu va ip'j&tnuh

Augustulus. Curtea lui Attila este strălucită. O întâlneşti acolo pe căpeteni herulilor, Odoacru, care va fi ultimul generai al armatelor romane. Mai mu decât groparul romanităţii, el ar vrea să-i fie stăpânul. Ambiţia lui Attila est să fie recunoscut ca roman. Dar ajunge ultimul, iar barbarii deja instalaţi fa front comun împotriva intrusului. Când se întoarce spre Occident fără să i s fi deschis Orientul, Attila îi bagă în sperieţi pe acei goţi, burgunzi şi franci car consideră deja Galia drept pământul lor. Aetius nu are nici o dificultate să-şi formeze armata care despresoară oraşul Orleans şi-i opreşte pe huni la „Câmpiile catalaunice”, în apropiere de Troyes (451).

Câteva valuri de năvălitori mai sosesc încă. Avarii veniţi din China sunt în secolul al Vl-lea pe Dunărea de Jos şi ajung până în Turingia, unde merovingianul Sigebert I îi zdrobeşte în 562. Ei vor dăinui, de bine de rău, pe Dunăre până la asaltul definitiv dat în 796 de Carol cel Mare. Bulgarii profită de slăbiciunea avarilor şi se stabilesc la sfârşitul secolului al Vll-lea între Dunăre şi Balcani. Cât despre lombarzi. care fug şi ei în faţa avarilor, aceştia se află în Italia în 568 şi întemeiază în 584 un regat, în jurul Paviei, pe care va pune mâna, în înţelegere cu papalitatea, un Pepin cel Scurt, dornic deodată de o paradoxală expansiune spre Mediterana.

Ultimele mişcări ale acestor deplasări de popoare sunt în secolele al

K^/f'Oga şi al IX-lea sosirea pe pământul franc a unor puternice trupe de naviPeiOri piraţi veniţi din Norvegia sau din Danemarca, normanzii, din care un frup va fi fixat în 911 în ceea ce devine, datorită lor, Normandia. şi după 896 sosirea în Germania a unui popor fino-ugric venit de la marginile Uralului, maghiarii, sau ungurii, în cele din urmă statorniciţi de Otto I pe Dunărea Mijlocie (955).

UN NOU ECHILIBRU

Echilibrul, din acest moment, se stabileşte pentru câteva secole. Popoarele în mişcare ajung la ocean. Un alt Occident îi succede Imperiului roman. Spiritul acestuia supravieţuieşte la Constantinopol, dar realităţile legate de el se eclipsează chiar în Italia, în pofida recuceririi ei parţiale de către lustinian, de exemplu, care, în secolul al Vl-lea, domneşte atât în Ravenna cât şi în Cartagina.

Nu vor mai avea loc de aici înainte decât retuşuri. La sfârşitul secolului al

V-lea, ostrogoţii se stabilesc în Italia de Nord, în timp ce anglii, iuţii şi saxonii din Germania Septentrională şi din Danemarca trec marea şi ocupă partea orientală a Angliei. Stăpâni pe Galia de Nord încă înainte de anul 500, francii pun mâna, la începutul secolului al Vl-lea, pe Sud, izgonindu-i pe stăpânii temporari care sunt regii vizigoţi şi burgunzi, fără să nimicească însă aceste popoare. Sosirea lombarzilor, care ocupă Nordul Italiei începând din anul 568, cea a verilor, care îi atacă în zadar pe franci chiar în acei ani, dispariţia imperiului hun în anarhia care urmează morţii lui Attila, toate acestea nu sunt decât unduiri superficiale la suprafaţa unui Occident barbar fasonat în două secole de talazul venit din Asia.

Acest nou echilibru conturează drumuri comerciale despre care mărturisesc monedele şi obiectele de import – armele, ca şi bijuteriile şi ţesăturile de preţ – pe care le scot la iveală explorările şi descoperirile arheologice. Din

POPOARE ÎN MIŞCARE 73

Orient până în Extremul Occident, calea mediteraneană, care asigură încă prosperitatea Marsiliei şi cea a porturilor Italiei Meridionale, este concurată, începând din secolul al Vl-lea, de ruta terestră care se organizează de-a lungul marilor fluvii, de la Dunăre la Rin, ba chiar la Elba. Puţin practicabil în momentele de invazie, acest drum direct de la Marea Neagră la Marea Nordului va aduce, în secolul al VII-lea, bogăţia Austrasiei precarolingiene ca şi pe cea a Westfaliei, Turingiei şi Bavariei. El contribuie la hrănirea şi fixarea activităţilor populaţiilor slave stabilite între Elba şi Vistula în spatele germanilor, într-un ţinut relativ depopulat în secolele al IV-lea şi al V-lea de trecerile popoarelor în migraţie. Marile pieţe ale mişcării comerciale ale Europei carolingiene se vor înscrie de-a lungul acestei căi pur continentale: Koln, Mainz, Metz, Verdun, Wo. Tns, Regensburg.

O altă rută mai puţin favorizată, fiind lipsită de cursuri fluviale, se va deschide mai la nord, prin Praga şi Cracovia, între secolele al X-lea şi al XI-îi

Fără-ndoială, atunci se va pune problema protejării comerţului, într-o vreme când domneşte nesiguranţa provocată de venirea ungurilor în Câmpia Dunării şi de incursiunile lor în ţinuturile germanice din vecinătate. Dar drumul prin

Praga înseamnă şi cel prin Kiev: mai bine decât calea danubiană, el va pune

Europa Occidentală în legătură cu marile drumuri din Asia Centrală, cele care lasă la sud Caspica şi Marea Azov.

Barbarii au intrat în lumea romana cu popoare întregi, prin cuvântul popor înţelegându-se cel mai adesea simple triburi. De la sistemul roman de ospitalitate – care împarte pământurile între vechii proprietari, gata să-şi plătească astfel securitatea, şi noii ocupanţi, fericiţi să se poată stabili definitiv

— la simpla însuşire a unor mari moşii de către învingători, sosirea noilor stăpâni de pe harta politică nu se traduce printr-o răsturnare a structurilor economice.

Franci, goţi sau burgunzi, nici unii nu sunt atât de numeroşi încât să-l ameninţe cu izgonirea pe ţăranul mijlociu, iar marii proprietari au destule moşii ca să negocieze cedarea unora dintre ele, adică o pierdere de venit. Păturile superioare ale populaţiei cumpără pacea! celelalte continuă să muncească.

Osmoza, care făureşte etnii şi amalgamează modurile de trai, nu întârzie deci să se producă. Limbile se îmbogăţesc, ca acea latină târzie care ia din graiurile germanice vocabularul lor legat de război sau de metalurgie. Bineînţeles, fiecare şi-a păstrat legislaţia lui, romanii sunt judecaţi după legea romană, iar l^arb? rii potrivit datinei naţiei lor, dar după moda romană încep să fie consemfapie în scris uzanţele ancestrale ale popoarelor nomade. Curând, va deveni imposibil să se ştie, după câteva generaţii de căsătorii mixte, cine este roman şi cine este franc.

Accesul la romanitate a însemnat creştinarea. Evanghelia ajunge la goţii din Crimeea încă din secolul al III-lea. La mijlocul secolului al IV-lea, predicarea ei de către episcopul Ulfila asigură convertirea lor în masă, dar îi duce în tabăra arianismului, adică a unei teologii simplificate prin eliminarea a ceea ce rămâne cea mai mare dificultate a creştinismului, dogma Treimii. Creştini, dar cu o credinţă condamnată de Conciliul de la Niceea (325), convertirea lor face, în mod paradoxal, din goţii şi din burgunzii arieni adevăraţi intruşi în

Occident. Şansa lui Clovis este, în schimb, aceea că cedează puterii de convingere a episcopilor galo-romani şi rugăminţii Clotildei. una dintre puţinele prinţese burgunde care n-a îmbrăţişat arianismul. Populaţiilor galo-romane, printre care ei sunt doar o minoritate, Clovis şi francii săi le apar dintr-o dată ca barbarii cei mai buni. Această acceptare fără rezerve va avea consecinţe mari. Ea va fi condiţia noului chip al Occidentului când, inversând, în secolul al VlII-lea, o mişcare spre vest de două ori milenară, armatele regelui franc şi misionarii papei vor porni împreună la cucerirea Germaniei.

UCERIREA ARABA

Arabii, până în secolul al Vl-lea, nu s-au clintit din loc. Arabia înseamnă peninsula, cu zona sa agricolă din Yemen, pe latura de sud-vest a Golfului

Aden, cu triburile sale de beduini crescători de cămile şi caravanieri mai la nord, cu cele două mari pieţe comerciale ale ei la Medina şi la Mecca. Arabia e prada unor neîncetate certuri interne în care se interferează alianţa cu Persia sasanidă şi cea cu Etiopia creştină. Influenţa romană, apoi bizantină, se întinde întrucâtva asupra Arabiei de Nord, până în zona de contact cu fostul limes.

Propovăduirea lui Mahomed schimbă totul, în iulie 622, împreună cu câţiva credincioşi, el părăseşte Mecca, unde viaţa îi devenise imposibilă, şi se stabileşte la Medina. Este exilul, hegira. Musulmanii vor data din acest moment era care începe. Opt ani mai târziu, Mahomed se întoarce la Mecca. Moare acolo în 632, după ce supusese deja jumătatea occidentală a Arabiei, de la

Hedjaz la Yemen, şi stabilise puncte de susţinere în Estul Extrem, în regiunea

Oman. Doi ani după aceea, întreaga Arabic e musulmană. Respingându-i pe bizantini, în timp ce lustinian era deja în conflict cu perşii, arabii sunt în Siria, în Palestina, în Egipt. Ei ating fluviul Tigru la Seleucia şi Ctesifon (637).

Mesopotamia este supusă în întregime înainte de 650. în 651, Persia sasanidă se prăbuşeşte.

/Ł3/>ar autoritatea califului nu este încă respectată peste tot. Primii califi, AbiiprJakr, Umăr, Utman, îşi consacră o bună parte din timp şi din energie ca să facă faţă schismelor şi să înăbuşe rebeliunile. Tulburările se accentuează pe timpul lui Aii, ginere şi văr al Profetului, calif din 656 până în 661. Cuceririle bat pasul pe loc. La moartea lui Aii, Islamul se întinde totuşi din Tripolitania până la primele pante ale Caucazului şi în inima Persiei. Succesorii lui Aii, califii omeiazi ajung în valea Indului, apoi în Caşmir şi aproape la Marea Arai. în

POPOARE ÎN MIŞCARE 75

Africa, arabii li se impun berberilor şi pun stăpânire pe drumurile caravanelor care unesc ţinuturile Mediteranei cu cele ale Nigerului. Apar în Tripolitania în 664. Estul Maghrebului e ocupat de arabi începând din 670. Cartagina cade în 698. îi vedem pe invadatori în Mauritania în 681. La sfârşitul secolului al

VH-lea, sunt stăpânii coastei atlantice.

În 711. iată-i în Spania, unde regatul vizigot cade ca un fruct copt. Cinci ani mai târziu sunt şi în Asia Mică. unde ocupă Cappadocia. Ajung în faţa

Constantinopolului.

Amestecaţi cu berberi proaspăt islamizaţi, arabii trec Pirineii. Carcassonne este luat în 725. Cotropitorii brăzdează Aquitania şi valea Ronului. în 721, sunt la porţile oraşelor Toulouse şi Autun. Stăpânul Spaniei musulmane, Abd alRahmăn, vine în persoană să comande armata ultimei năvăliri spre Europa 1e

Nord-Vest. Regatul franc se teme pentru sanctuarul său, pentru Tours, unde se află mormântul Sfântului Martin. La 25 octombrie 732. între Po.; Ł, ţi

Tours, Carol Martel pune capăt ofensivei.

„Sarazinii” vor fi văzuţi în Galia şi în Franţa timp de patru secole. Nu vor mai fi decât incursiuni de pradă, iar sarazin va însemna pirat sau jefuitor.

Dar la Poitiers – acesta va rămâne numele dat bătăliei – dinamica cuceririlor arabe se curmă în sfârşit, începe lunga istorie a unei coabitări, cea a Spaniei mozarabe, trăsătură de unire întie civilizaţii. Pe această cale, şi adeseori datorită evreilor din Spania, sunt cunoscute în Occidentul creştin în secolul al XH-lea, prin intermediul traducerilor în limba arabă, marile opere ştiinţifice şi metafizice ale Antichităţii greceşti.

Cu Carol cel Mare, încă de la sfârşitul secolului al VlII-lea, începe

Reconquista. Ea ajunge la Ebru şi Duero în secolul al Xl-lea, la Tajo în al

Xll-lea, la Guadalquivir în al XIII-lea. Jocurile sunt făcute în momentul în care musulmanii suferă în Las Navas de Tolosa o înfrângere cruntă (1212), urmată de cucerirea Murciei în 1243 şi a Sevillei în 1248. Regatul Granadei va mai supravieţui însă două sute de ani. în 1492. se va termina totul. Chiar dacă, de cincizeci de ani, este implantat în Europa de Est. Islamul dispa'e din Europa

Occidentală.

EUROPA CAROLINGIENILOR t- y

Occidentul suferă aşadar din plin lovitura acestei erupţii venite din Sud, dintr-o direcţie în care nu avea deloc obiceiul să privească. De când fenicienii

Şi grecii făcuseră din Mediterana drumul obişnuit al relaţiilor lor comerciale, ea trecea drept o legătură, şi nu drept o frontieră. Deodată, în aceşti câţiva ani de la sfârşitul secolului al VH-lea şi începutul secolului al VlII-lea, ea devine un front.

De când Henri Pirenne a alăturat aceste două nume într-un titlu celebru, Mahomed şi Carol cel Mare, istoricii se întreabă: oare cucerirea arabă a sfărâmat

Europa Mediteraneană moştenită de la Antichitate, a modelat ea acea lume continentală pentru care imperiul lui Carol cel Mare a fost un prim exemplu şi care îi va da istoriei europene, până la sfârşitul Evului Mediu şi în ciuda unor episoade ca acelea ale cruciadelor, cadrul geografic şi relaţiile sale inevitabile?

Din lunga dezbatere, deschisă încă, în jurul „tezelor lui Pirenne” se degajă o perspectivă mai nuanţată a orizonturilor succesive ale Europei în cele două domenii ale relaţiilor între economii şi între culturi. Nimeni nu va mai scrie, cum se făcea în perioada dintre cele două războaie mondiale, că „invaziile germanice” au ruinat lumea romană şi că Evul Mediu începe brutal în urma paşilor năvălitorilor veniţi din Est. Activitatea este încă dinamică până în secolul al Vl-lea în oraşele Occidentului roman. Schimburile cu Orientul bizantin coktjmiă să fie, pe calea mediteraneană, relativ importante în Italia ostrogotică şi în^Rţllia merovingiană. Importante colonii de negustori originari din Levant

— calihtate, fără deosebire, drept siriene – vând stofe, fructe, untdelemn, mirodenii în oraşele din Occident, şi nu numai în porturile mediteraneene. Abia începând cu secolul al Vll-lea instalarea puterii arabe la sudul Mării Mediterane este cea care răreşte transporturile de aur ca şi pe cele de papirus, ducând astfel la monometalismul-argint ca şi la folosirea pergamentului. Mai trebuie notat că aceste răriri nu sunt simultane, că lumea carolingiană cunoaşte încă mătasea, că Fos şi Marsilia sunt încă porturi active în secolul al Vll-lea, că tezaurizarea aurului de către jefuitorii vikingi este în mare măsură, în secolul al IX-lea, la originea răririi aurului în Occident şi că arabii fac să circule, până în secolul al XlII-lea, metalul sub formă de monedă în Italia Meridională şi în Spania, dacă nu chiar mai departe.

Că aurul musulman era rar sau abundent – obiect al unei ample contradicţii între istorici – aceasta nu schimbă cu nimic esenţialul: declinul relaţiilor dintre Europa Occidentală şi Orient nu poate fi conceput într-un termen scurt.

Pornit, fără-ndoială, încă de la sfârşitul Imperiului de Jos pentru simplul motiv că unitatea politică se fărâmiţează şi că relaţiile economice sunt din ce în ce mai puţine, acest declin pare să se accentueze începând din primii ani ai secolului al

Vl-lea. Cucerirea arabă nu face, desigur, decât să-i grăbească sfârşitul.

Acestei toropeli, care n-are nimic'dintr-o ruptură, i se mai adaugă o cauză, care ţiop. – de Occidentul însuşi. Alte centre de iniţiativă încep să înflorească, dând naiAere la noi axe de relaţii politice, economice şi culturale. Puterea – iniţial funciară, apoi politică – a aristocraţiei austrasiene acordă, încă de la începutul secolului al Vll-lea, o importanţă determinantă acelor ţinuturi de la Rin, Moselle, Meuse şi Escaut ale căror orizonturi continentale nu sunt cele ale

Alpilor şi Italiei şi ale căror perspective maritime sunt la vărsarea acestor fluvii în Marea Nordului. Ascensiunea politică a demnitarilor Austrasiei, de la Pepin de Landen la Pepin cel Scurt, merge mână-n mână cu avântul unor pieţe

POPOARE ÎN MIŞCARE 77 comerciale ca Mainz, Metz şi mai ales Verdun, care rămâne, din secolul al Vl-lea până în secolul al X-lea, marea piaţă europeană de sclavi cumpăraţi în Spania, dar şi în Anglia. Apar noi porturi, precum Quentovic la Marea Mânecii, în apropiere de gura de vărsare a fluviului Canche, sau Duurstede pe Rin. Iar marile curente comerciale sunt cele care îi animă din Marea Nordului şi până în Baltica pe frisoni. Neguţătorii din Irlanda şi din Anglia brăzdează Atlanticul Oriental şi Marea Nordului, aducând piele, lână şi cositor până la Loara şi până la Rin, luând vin untdelemn, sare, fier şi plumb.

Timpul în care Europa nu privea decât spre Mediterana a trecut. Continentul nu mai este ţinutul din spatele litoralului său la marea greacă şi romană.

Noua dinastie va putea să privească ocazional, prin Pepin şi prin Carol cel Mare ca şi, în secolul al IX-lea. prin Carol cel Pleşuv, spre Italia unde regatul lombard intră în universul francilor şi unde, de conivenţă cu un papă care nu^şi poate alege alianţele, se consfinţeşte noul titlu imperial. Aceiaşi franci. ^utea să-şi îndrepte lăcomia spre Spania unde întemeierea unui comitat de? „^tieră în Catalonia şterge întrucâtva, la începutul secolului al IX-lea, amintirea supărătoare a catastrofalei retrageri prin Roncevaux (778). Dar marea preocupare a

Carolingianului este acum ceea ce se petrece la est de Rin. Expansiunea francă îi aduce regiunile Friesland, Turingia, Bavaria şi Saxonia. La moartea lui Caro!

cel Mare, axa imperiului este între Meuse şi Rin. Noi puteri economice iau naştere la Gent, ca şi la Dinant, la Maastricht ca şi la Namur. Chiar dacă Aacher nu este decât o capitală efemeră, centrele de decizie politică sunt acum marile răscruci de drumuri continentale, Metz şi Reims, Paris şi Orleans, Koln ş

Mainz, Milano şi Pavia.

Occidentul s-a conturat. Fronturile lui sunt la sud împotriva sarazinilo: din Spania sau din Sicilia, la est împotriva păgânilor din Polonia. Frontul nordii şi atlantic nu va dura decât o vreme, de la intrarea în scenă a jefuitorilor viking până la instalarea normanzilor pe litoralul Neustriei. Dar sfărâmarea imperiulu carolingian face din el o lume îndeajuns de complexă pentru ca asupra expan siunii să precumpănească conflictele interne. Se vor declanşa lupte în secolu al IX-lea între Francia de Est şi Francia de Vest, în secolul al Xl-lea într comitatul de Anjou şi comitatul de Blois. Va fi nevoie de imperialismul pontifice ca să se refacă, la sfârşitul secolului al Xl-lea şi în logica reformei gregoriem unitatea – cât de vremelnică şi cât de relativă – a Europei Occidentale întrluptă comună pentru eliberarea şi apărarea Locurilor Sfinte.

În timp ce se fixează echilibrele durabile ale lumii iberice, ale lumii italien< ale lumii france şi ale lumii germanice, în timp ce, în secolul al X-lea, convertire

Poloniei aduce pacea la graniţele Estului european şi, în secolul al XII-le; dificultăţile Orientului Latin sunt de natură să descurajeze creştinătatea de l orice ambiţie asiatică. Europa îşi găseşte în sfârşit stabilitatea. Vremea expai siunilor s-a încheiat. Vine cea a aventurilor.

DRUMURILE ATLANTICULUI DE NORD

Cei care vor fi denumiţi vikingi nu sunt la origine decât mici triburi de navigatori negustori care străbat Baltica şi ieşirile ei în Marea Nordului şi în

Atlantic. Alte populaţii scandinave, goţi, vandali, s-au îndreptat spre sud şi spre vest străbătând continentul. Aventurieri ai mărilor şi ai gurilor de vărsare ale fluviilor, vikingii, într-o permanentă căutare de mărfuri şi de debuşeuri, sunt mai înclinaţi spre traficul cu produse de lux cum e chihlimbarul sau blănurile, decât spre transportul de produse grele care nu prea erau compatibile cu genul lor de ambarcaţiuni.

Corabia vikingilor are o lăţime de patru-cinci metri şi o lungime de cincisprezece metri. Corabie comercială în primul rând, ea este grea, fiind solid construită prin îmbucarea scândurilor care se petrec una peste alta, însă pentru folo; T”a după ce echipajul şi-a ocupat locul împreună cu câteva alimente, această corabi5-cu fundul plat şi fără punte are o capacitate mică. Prevăzută cu o pânză dreptunghiulară, dar manevrabilă cu vâsla, nu are o viteză prea mare, însă este sigură, în expediţiile mai puţin paşnice, când e vorba să se prade oraşe şi biserici aliniate de-a lungul văilor populate şi nu să se cumpere blănuri sau fildeş de la câteva triburi de vânători, se utilizează eventual drakkarul, lung şi subţire

— treizeci de metri lungime, în care sunt incluse o provă şi o pupă foarte ascuţite, şi trei-patru metri lăţime – cu etrava împodobită cu un şarpe sau un balaur, o corabie rapidă şi destul de suplă pentru a se strecura printre bancurile de nisip ale unui curs de fluviu, ca şi pentru a înfrunta valurile din largul mării.

Fireşte, scandinavii privesc spre acest continent care, în ochii lor, se întinde adânc în toate direcţiile, încă din secolul al Vl-lea, triburi întregi se pun în mişcare, în căutarea unor clime mai puţin aspre şi a unor pământuri mai rodnice.

Vandalii şi goţii se numără printre acestea, îndreptându-se spre sud-vest; îi vom regăsi în secolul al V-lea în Germania, în Galia, în Spania şi, în ceea ce-i priveşte pe vandali, în Africa. Alţii, negustori mai individualişti, caută doar stabilimente comerciale. Şi ajung în secolul al Vl-lea la Vistula şi Oder. Puse în valoare de o cucerire arabă care restrânge folosirea drumurilor tradiţionale între Orient şi

Occident, marile fluvii ale Europei Centrale şi Orientale le deschid rute spre

Mediterana Orientală, Marea Neagră şi Marea Caspică, cu alte cuvinte spre bogăţiile Asiei.

Astfel, în Europa de Nord se ivesc pieţe comerciale drept începuturi de drum, plăci turnante sau capete de pod. Iau naştere porturi ca Birka, aproape de actualul Stockholm, sau Haithabu, pe coasta de sud-est a Danemarcei. Uşor accesibilă dinspre Suedia, Insula Gotland devine nodul maritim al traficului la mare distanţă. Adevărate colonii sunt întemeiate pe coasta germanică şi slavă a Balticii, pornind de la care se întinde aria afacerilor scandinave în ţinuturile slave din spatele lor. Suedezii ajung la Bizanţ înainte de 840.

POPOARE ÎN MIŞCARE 79

Altfel spus, scandinavii n-au ca scop principal să jefuiască Occidentul carolingian. Ei nu sunt nici destul de numeroşi, nici destul de organizaţi ca, ă tragă profit de pe urma unei jefuiri sistematice. De altfel, ei n-au talente războinice şi sunt învinşi cu regularitate în luptele dintre armate. Arderea satelor şi a mănăstirilor nu le serveşte la nimic şi ei o ştiu bine. în schimb, este o ocazie foarte bună pentru comercianţi să-şi procure gratis metal preţios. Pentru traficul lor cu Orientul, varegii din Suedia şi norvegienii ştiu de unde să-şi procure aurul şi argintul: în timp ce se manifestă pe pieţele din Taşkent şi din Buharu. normanzii” vor semăna groaza în Occident. Dar aceasta nu-i împiedică deloc să caute şi puncte de aprovizionare care, în Atlanticul de Nord, se vor transforma în centre de colonizare, în 793, norvegienii sunt în Marea Britanic, doi ani nmi târziu în Irlanda, unde înfiinţează un cap de pod. Amenajează o bază permanentă în Insula Rechru, la nord de Dublin, în anul următor, jefuiesc m. ireu mănăstire de la Lindisfarne, pe coasta septentrională a Northumbriei.

Unii se instalează definitiv. Colonia norvegiană prosperă, se extinde, între

832 şi 845, şeful lor Thorgestr cucereşte jumătate din Irlanda. Occidentului nu-i este încă frică: nimeni nu vede aici altceva decât o cucerire ca atâtea altele şi un război comparabil în toate privinţele cu expediţiile războinice ale primilor