Jean Favier

Printre toţi cei care încearcă să conceapă, să măsoare şi să reprezinte globul, un spirit original se revoltă împotriva acestei viziuni a unei mase de

GLOBUL ŞI CONTINENTUL 53 pământuri alungite la nord de ecuator. El se numeşte Crates din Mallos şi nu este nici matematician, nici astronom. Crates este un filosof. Pe la mijlocul secolului al II-leaî. Hr., el extrage din ideea pe care şi-o face despre echilibrul universal cea a unei pluralităţi a pământurilor locuite pe suprafaţa globului.

Ca totul să fie grupat aşa cum o vor Eratostene şi cei asemenea lui, i se pare un lucru neverosimil. Ansamblul pământurilor mai mult sau mai puţin cunoscute fiind ceea ce este, pe glob există loc pentru alte trei ansambluri. Pământurile cunoscute capătă pentru el aspectul a patru semicercuri – câte două în fiecare emisferă – având toate diametrul lor orientat spre un ecuator ocupat de o mare sau mai degrabă de un braţ al oceanului. Dar Crates, care raţionează ca un filosof, redevine realist când consideră imposibilă călătoria spre alte pământuri: este excesiv de cald la ecuator.

Construcţia este prea intelectuală pentru a convinge. Cu mai mult bunsimţ, Strabo judecă simplu, pe vremea lui August, că nimic nu garantează o mare liberă între Spania şi India şi că Eratostene, fără-ndoială, s-a cam pripit neconsiderând nici un moment că ar putea să existe aici şi alte pământuri ieşite din ape.

Împreună cu matematicienii, Eratostene susţine că pământul locuit alcătuieşte aproximativ un cerc, care are tendinţa de a se închide singur, în aşa fel încât, dacă imensitatea Oceanului Atlantic n-ar fi o piedică, am putea să mergem pe mare din Iberia până în India. Ar fi de-ajuns să se urmeze aceeaşi paralelă şi să se parcurgă secţiunea rămasă, odată eliminată distanţa definită mai sus, adică ceva mai mult de o treime din circumferinţa totală…

Or, şi aici Eratostene greşeşte. Raţionamentul pe care şi-l face în legătură cu zona noastră temperată, din care lumea locuită reprezintă o fracţiune, este poate un raţionament corect în ochii matematicienilor.

Dar în ceea ce priveşte lumea noastră locuită! Noi numim lume locuită lumea pe care o locuim şi o cunoaştem. Vom admite că în zona temperată pot să existe două lumi locuite, sau mai multe, şi aceasta îndeosebi la înălţimea paralelei Atenei, în partea pe care Eratostene o descrie ca fiind peste Atlantic.

Totuşi, nimic nu avea să interzică înconjurul complet al globului, şi

Strabo, care nu crede într-o împărţire absolută a oceanului în două mări, care va fi dovedită totuşi şaisprezece secole mai târziu, subliniază caracterul relativ al imposibilităţii.

Ar trebui mai degrabă să se creadă că Oceanul este confluent şi continuu, într-adevăr, navigatorii care au pornit în acest circuit, dar au făcut calea-ntoarsă, spun că nu un continent a fost obstacolul care.

Împiedicându-i să meargă mai înainte, i-a silit să se întoarcă din drum, ci pustietatea şi singurătatea, cu toate că marea le oferea în continuare drum de trecere.

Cristofor Columb e încă departe. Tehnicile de navigaţie nu permit să se închipuie o asemenea navigaţie cu spatele la continent.

Cu excepţia lui Crates, pe care nimeni nu-l ia în serios, în afara câtorva filosofi înclinaţi, în virtutea spiritului stoic, să îndepărteze absolutul unei unice lumi locuite, toată lumea este deci întru totul de acord: pământurile locuite sunt o masă alungită în emisfera nordică. Părinţii Bisericii le vor ţine isonul filosofilor greci din alte motive: Creaţia este unică şi e greu de considerat că descendenţii lui Adam s-ar putea afla în continente separate printr-o căldură imposibil de traversat, în schimb, toată lumea este de acord asupra unui punct: fie că există sau nu un continent austral la sud de ecuator, ar trebui să fie posibil, dacă n-ar fi căldura, să se ocolească pe la sud pământurile cunoscute. Ideea îşi va croi drum, până în vremea lui Vasco da Gama: trebuie să existe o „trecătoare”. Va trebui să se găsească de asemenea, traversând oceanul, un drum spre

India. Dar nimic nu spune că n-ar trebui pentru asta să fie înconjurate şi alte pământuri locuite. India este la vest, ca şi la est. Dar oare drumul e liber? Problema nu mai are nimic ştiinţific. Ţine numai de navigatori şi de îndrăzneala lor.

REPREZENTAREA SPAŢIULUI

Una este să ştii că un glob e ocupat de pământuri ieşite din ape, cu mările lor interioare, şi de ocean. Altceva este să reprezinţi ţinuturile cunoscute în acest ansamblu de pământuri. Se face simţită, în toate privinţele, nevoia unei figurări. Trebuie să se cartografieze. Guvernanţii şi conducătorii militari vor ca teritoriul lor să fie reprezentat în sine şi în raport cu altele. Obiectivul strategic este evident: încotro să meargă, pe unde să treacă, pe ce să se bizuie?

Cu timpul, tendinţa se schimbă. Ce să cucerească? De unde vine primejdia?

Strabo înmulţeşte exemplele.

Flota lui Agamemnon, fiindcă a jefuit Mysia în locul Troadei, s-a întors dezonorată. Perşii şi libienii, luând strâmtorile drept golfuri oarbe, au fost în pragul unor mari primejdii şi au lăsat în urma lor trofee ale nebuniei lor.

Obiectivul economic nu e de trecut cu vederea: unde sunt resursele naturale, pieţele, posibilele încrucişări de drumuri? O dată cu instituirea statelor organizate, există un obiectiv fiscal cu profunde consecinţe cartografice: ce

GLOBUL ŞI CONTINENTUL 55 oameni şi ce popoare să fie impozitate, ce traficuri să fie controlate şi taxate, ce drumuri să fie supuse monopolului şi impozitării?

Harta devine repede un simbol. Cunoaştem, datorită lui Pliniu, harta murală a Imperiului roman figurată, potrivit dorinţei testamentare a lui Agrippa, ginerele lui August, sub Porticul Câmpului lui Marte. Şi multe tablouri murale suprapuse sunt reprezentarea lumii cunoscute de Roma cu câţiva ani înaintea erei noastre. Genul, pe vremea aceea, nu este nou, iar grecii au desenat adeseori lumea pe suprafeţe plane, tot aşa cum au reprezentat-o pe sfere. Ceea ce este esenţial aici e amplasamentul: în apropiere de Altarul Păcii.

Ideea va supravieţui, şi se va face uz deseori de semnificaţia simbolică a lumii ca mărturie publică a suveranităţii. Hărţile victoriei vor fi expuse în temple.

Hărţile imperiului vor concura la glorificarea împăratului. Numeroase oraşe îşi vor avea mapamondul lor, semnificativ prin apartenenţa la universul politic definit ca imperiu. Harta este echivalentul lui Res gestae, povestirea faptelor de vitejie. Nu este de neglijat nici ceea ce o asemenea figurare le închină celor care au schimbat lumea, temporal ca şi spiritual. Tineretul găseşte aici lecţii de civism, administratorii un mijloc de cârmuire. Lumea creştină va găsi aici într-o bună zi reprezentarea sa spaţială, iar Casiodor va preconiza amenajarea de hărţi murale pentru instruirea tinerilor călugări.

Trebuie cu atât mai mult să ştim să reprezentăm pământurile înălţate din ape. Să se localizeze ţările şi oraşele din nord la sud este uşor. In pofida unei incertitudini asupra valorii gradului, latitudinile sunt destul de bine cunoscute.

Longitudinile, în schimb, sunt cel puţin incerte. Pe pământ, această insuficienţă a reperajului este atenuată prin măsurarea distanţelor. Se numără zilele de mers. Dacă e necesar, se numără paşii. Romanii vor merge până la a-şi jalona rutele cu borne militare. Navigatorii, în acelaşi timp, îşi mărturisesc neputinţa de a evalua corect distanţele pe mare, în lipsa instrumentului care va permite măsurarea longitudinilor, dar ei ştiu foarte bine preţul unei identificări precise a reperelor de pe litoral jaloane costiere după care se iau aliniamentele – pentru a nu multiplica releveele, descrierile şi desenele ţărmurilor şi ale punctelor lor remarcabile. Cartografii care realizează tablourile murale de pe Porticul lui

Agrippa ştiu destul de bine care sunt, cel puţin pentru Mediterana, contururile pământului ieşit din ape.

În ceea ce priveşte fluviile, cu bună ştiinţă meandrele se contopesc, iar inflexiunile cursului sunt total necunoscute. Cel care navighează vede fluviul în lungimea sa reală, nu în traseul prin teritoriul pe care îl străbate: cursul i se pare linear. Cel care străbate fluviul taie meandrele şi elimină şerpuirile coturilor.

E prea fericit când informaţiile date de barcagii îi permit să se asigure asupra identităţii pe care adeseori o ascund denumirile diferite folosite pentru acelaşi curs de apă de popoarele riverane. Abia în vremea lui August geografii romani capătă dovada că fluviul care se varsă în Marea Neagră şi fluviul care limitează în Germania înaintarea legiunilor este unul şi acelaşi: Dunărea. Va trebui să treacă multă vreme pentru a avea asemenea certitudini în privinţa fluviilor al căror curs superior este cunoscut în Europa Centrală şi despre care se vorbeşte că s-ar vărsa în Marea Nordului sau în Baltica. Pentru cele mai multe, geografii nu cunosc decât porţiuni, pe care nimeni n-ar şti să le lege între ele. De la Caspica la Marea Nordului, ruta fluviilor rămâne incertă. Tot aşa, unitatea Nilului scapă observaţiei pe distanţă scurtă.

Totul se rezumă destul de des la liste de coordonate ca aceea pe care o procură Ptolemeu în secolul al II-lea şi la aliniamente de oraşe, reprezentate în „itinerare” unde esenţialul se reduce la două informaţii: succesiunea etapelor şi distanţa care le separă. Cele mai bune exemple sunt Itinerarul Antonin şi Tabla lui Peutinger, această hartă din secolul al III-lea sau al IV-lea cunoscută prin copia medievală descoperită la Speyer în 1494 de umanistul german Konrad

Peutinger.

Călătorul este interesat să ştie de cât timp are nevoie ca să meargă pe uscat de la o cetate la alta sau pe mare de la o insulă la alta. Pytheas dă, în secolul al IV-lea, calculate în zile de mare, distanţele unei navigaţii în largul coastelor norvegiene. Marinarul vrea să ştie unde să facă escală. Că ruta ocoleşte, nu-i pasă: el n-are cum să se îndepărteze de coastă. Configuraţia acesteia îi este, în schimb, foarte utilă şi nu-i este indiferent să cunoască, în afara succesiunii escalelor, locul şi importanţa promontoriilor pe care trebuie să le ocolească, ba chiar posibilitatea de a tăia pe drumul cel mai scurt un golf sau un liman. Marinarul vrea să aibă o reprezentare a spaţiului, nu o simplă prezentare a etapelor zilnice. Răspunsul cartografilor este „periplul”, o hartă în care – fără să se alinieze în mod obligatoriu ca într-un itinerar – etapele se ordonează într-un spaţiu cu două dimensiuni.

În secolul al II-lea, deja, se ştie cum să se îmbine cele două deziderate pentru a avea asupra unei regiuni o privire mai largă, în care să figureze totodată amănuntul accidentelor topografice şi al posibilităţilor de etapă sau de escală şi plasarea lor într-un ansamblu. Este bine cunoscut un exemplu care reflectă ceea ce se putea realiza în anii 200 într-o provincie îndepărtată. Impropriu denumită „scutul” din Dura-Europos (Siria), şi provenind fără îndoială de la un stabiliment de comerţ de la Pontul Euxin, această pictură pe piele de oaie prezintă într-un spaţiu sistematic circular – fiindcă orice hartă este circulară în măsura în care este şi lumea şi scutul lui Ahile – dar în ordinea în care le întâlneşte corabia care urmăreşte coastele, chiar dacă nu într-o proporţie exactă a distanţelor, porturile şi gurile de vărsare în Marea Neagră. Fragmentul conservat lasă să se vadă Dunărea, Meotida, cu alte cuvinte Marea Azov, şi Tanais (Donul) care se varsă în aceasta.

Aici nu mai e vorba să figureze etapele unei rute, terestre sau maritime, iar oraşele pe care le reprezintă o casă pe coastă sunt uneori situate la distanţe de şaizeci sau optzeci de mile romane, cu alte cuvinte cu mult mai mari decât

GLOBUL ŞI CONTINENTUL permite o zi de mers sau de navigat. Ideea preconcepută de simetrie dăunt^l realităţii şi în orice caz utilizării practice. Cartograful a plasat porturile şi estk.

arele în ordine, în jurul cercului, fără să se sinchisească de nimic altceva decâ să găsească faţă-n faţă cu Marea Azov acel Helespont (Marea Marmara) car echilibrează în mod fericit compoziţia.

La urma urmelor, Pliniu nu se preocupă să citeze într-o ordine geografica aşa cum va face Strabo, oraşele pe care le enumera. Reprezentarea spaţiuk este un lucru, precizia altul. Pretinsul scut de la Dura-Europos aparţine, desigui unui alt gen decât itinerarul sau periplul. Dar, fiindcă această hartă a Pontuh

Euxin cuprinde în ansamblul ei lumea pe care o cunoaşte şi în care trăieşte u om sau o societate, ea deschide calea a ceea ce va fi reprezentarea adevărat a spaţiului, cartografiei nautice a Evului Mediu, „portulanului”.

Harta de la Dura-Europos alocă acelaşi interval unor distanţe car n-au aceeaşi măsură, într-adevăr, ea aliniază porturile. Cât despre drumuri] terestre, itinerarul le reprezintă ca drepte aproape paralele, ceea ce face asemenea hartă inutilizabilă celui care vrea să meargă dintr-un oraşântr-altu

Dar aceasta nu-i o problemă pentru cel care vrea în primul rând să reprezinl un drum cu etapele sale aliniate, sau legăturile Oraşului, Roma, cu provincii sale.

Pământul e un glob, harta e o suprafaţă. Cei care intenţionează să de spaţiului o reprezentare precisă se găsesc, foarte repede, confruntaţi cu problerr bine cunoscută a proiecţiei, în secolul al III-lea, Eratostene – inventatorul cuvâi tului „geografie”, care înseamnă desenul pământului – se considera fericit c utilizarea unei proiecţii cilindrice deja utilizate cu trei sute de ani mai înain de precursorul Anaximandru, şi care va fi, de asemenea, în secolul al XVI-le proiecţia lui Mercator. La drept vorbind, concepând pământurile ieşite suprafaţa apei ca un spaţiu întins de la est la vest şi lăsând în necunoscut ocean de la nord, geografia lui Eratostene se mărgineşte la zona globului, pentru ca gravele inconveniente ale proiecţiei cilindrice nu apar câtuşi de puţin. Vor văzute mai ales când se va ajunge la reprezentarea la aceeaşi scară a diferenţei de longitudine pe paralela Congoului şi pe cea a Groenlandei.

La două secole după Eratostene, Strabo mai foloseşte încă proiect cilindrică, cea mai comodă pentru cel care nu priveşte prea îndeaproape Dunăr şi se interesează mai ales de distanţe spre Spania ca şi spre Orient.

Lanţului muntos situat în apropiere de Colhida şi de Euxin – în consecinţă, la o distanţă de India de mai mult de treizeci de mii stadii – grecii i-au dat numele de Caucaz.

Harta murală a Porticului lui Agrippa se va mărgini aici, şi ea. Exemp va fi urmat. Toate itinerarele pe care şi le transmit şi le întocmesc agenţii adr nistraţiei imperiale, căpeteniile armatei sau întreprinzătorii comerciali adoptă acest punct de vedere, devenit celebru prin Itinerarul Antonin: de ghid spre uzul romanului care porneşte la drum spre o provincie îndepărtată.

Deja geografii au inventat proiecţia conică. Pentru o hartă amănunţită, ea are toate virtuţile. Ptolemeu o preconizează ca singurul mijloc de a reprezenta cu adevărat spaţiul. Dar se încurcă în propria-i contradicţie când vrea „să arate pământul în toată întinderea care i se cunoaşte” şi nu reuşeşte, se pare, să-i organizeze pe cont propriu o utilizare sistematică. Iar Strabo, care cunoaşte bine proiecţia conică, 'renunţă la ea din simplul motiv că i se pare nepotrivită pentru a reprezenta un spaţiu larg.

Nici unii, nici ceilalţi nu găsesc până la urmă o soluţie decât în decupaj.

Eratostene compartimentează în regiuni mai mult sau mai puţin naturale viziunea sa asupra lumii şi face astfel tolerabilă distorsiunea inerentă cilindrului. Harta lui Agrippa e făcută din tablouri murale suprapuse sub Portic. Astfel, desenatorii pot să dea aici o vedere detaliată a profilului coastelor şi să încerce să retraseze contururile câtorva mari fluvii. Cartografii se vor mulţumi multă vreme, şi până în epoca modernă, cu o fragmentare care privilegiază distanţele scurte, dar face iluzorii racordările.

DESCRIEREA LUMII

Iată situaţia în privinţa reprezentării. Rămâne de aflat ceea ce se întâlneşte în spaţiu. Geograful şi călătorul abordează lucrurile în acelaşi mod: de la hartă trecem la descrierea oamenilor, oraşelor, utilităţilor. Negustorul notează resursele, soldatul menţionează obstacolele şi fortăreţele. Iar navigatorul Pytheas

— inspirându-se din spusele altora ca şi din propria lui experienţă – nu omite nici soarele de la miezul nopţii, nici lunga noapte care se observă în Insula Thule, la şase zile la nord de Marea Britanie.

Scriitorii se apucă de lucru, încă din secolul al V-lea, Herodot amestecă în compilaţia sa de poveşti, legendare sau certe, ale popoarelor întâlnite o tentativă de explicare a situaţiilor lor din acel moment, ba chiar a realităţilor economice. Agatharchides din Knidos redactează o carte Despre Marea Roşie şi

Arthemiodor din Efes Geograficele, care înşiră itinerarele cunoscute şi punctele lor mai de seamă. Posidonius măreşte numărul referinţelor în cursul propriilor sale călătorii, descriind Egiptul, Galia, Spania. El caracterizează popoarele, pe celţi în special, care îi atrag atenţia prin deosebirile faţă de lumea greco-latină.

Câţi geografi, atâtea inventare. Unii încearcă să formuleze un punct de vedere mai cuprinzător. Apar câteva opere mari, care vor fi citate până în plin

Ev Mediu. Inspirându-se din lecturile sale, ca şi din observaţiile proprii şi cele ale aghiotanţilor săi, Cezar înţelege să dea în Comentariile sale o vedere de ansamblu

GLOBUL ŞI CONTINENTUL 59 a ţărilor şi populaţiilor barbare ale Galiei, Germaniei şi Britanniei insulare, în mai multe lucrări, Varro din Reate, astăzi Rieti, face, în aceeaşi epocă, o descriere a litoralurilor, estuarelor şi porturilor care nu este o simplă înşirare de nume, fiind o adevărată geografie costieră. Pliniu cel Bătrân se va inspira cu prisosinţă din ea, în anii 50 după Hristos, pentru sinteza sa asupra universului, în care se combină descrierea fizică şi relatarea fenomenelor umane.

Între timp, Strabo formulează, într-o vastă Geografie, scrisă în greceşte, dezideratul ambiţios al unei însumări de cunoştinţe utile cârmuirii Romei extinse până la limitele lumii accesibile. Şi al organizării unei cantităţi de informaţii considerabile, în care figurează descrierea fizică a ţărilor, bazele demografice ale dezvoltării şi politicii lor, analiza resurselor şi dinamicii economiei.

Considerată în raport cu climatul şi natura solului, Persia cuprinde trei zone: prima zonă, maritimă, toridă, nisipoasă, săracă în alte produse decât fructele palmierilor, poate măsura între 4300 şi 4400 de stadii şi se opreşte la Oroatris, cel mai mare fluviu al ţinutului; a doua, deasupra acesteia, bogată în produse de tot felul, este alcătuită din câmpii şi excelente păşuni şi înzestrată din belşug cu râuri şi lacuri; a treia, boreală, rece şi muntoasă, este locuită de ciobani sau conducâtori de cămile.

Strabo nu-i uită pe cei ce vor folosi imediat Geografia sa: el merge până acolo încât formulează judecăţi strategice.

Europa este bine înzestrată de la natură, alcătuită în întregime dintr-un fel de mozaic de câmpii şi de munţi, astfel încât coexistă pretutindeni tendinţa ţărănească şi socială şi instinctul războinic. Cel care domină este primul element, cel care înclină spre pace. De asemenea, Europa guvernează asupra ansamblului datorită influenţei popoarelor sale dominante, grecii mai întâi, macedonenii şi romanii apoi.

Astfel, atât pentru pace cât şi pentru război, Europa este în întregime autonomă. Ea posedă o rezervă inepuizabilă de oameni ca să se bată, ca să lucreze pământul şi ca să administreze cetăţile.

O altă superioritate a ei constă în faptul că produce fructele cele mai bune, cele care sunt absolut necesare existenţei, ca şi toate minereurile utile. Ea nu aduce din exterior decât parfumuri şi pietre de mare preţ, care, fie că lipsesc, fie că sunt din belşug, nu contribuie cu nimic la fericirea vieţii noastre. Europa hrăneşte, de asemenea, numeroase turme, dar puţine animale sălbatice.

Când ajunge la aprecieri în legătură cu harta, Strabo devine descriptiv.

Este evident că are sub ochi o hartă atunci când compară Peninsula Iberică cu o piele de bou întinsă, al cărui grumaz s-ar continua până în Galia şi ar fi tăiat de Firmei. Este, fireşte, la largul lui atunci când e vorba de o ţară pe care o cunoaşte bine.

Munţii foarte înalţi care sunt Alpii desenează o linie circulară a cărei curbă este întoarsă spre câmpia celtă şi spre lanţul Cemnen, iar partea scobită spre Ligistica şi Italia. Ele adăpostesc în munţii lor diverse populaţii, toate de rasă celtă, cu excepţia ligienilor. Aceştia sunt de rasă diferită, deşi au un mod de viaţă foarte asemănător. Ei ocupă partea Alpilor care ajunge la Apenini şi deţin şi o parte din Apenini, lanţ de munţi ce se întinde de-a lungul întregii Italii.

Geograful e mai stânjenit atunci când descrie ţinuturi îndepărtate. Informaţiile se adună în acest caz, mai mult sau mai puţin grămadă, iar el le triază prost. Distingând cele patru vârfuri ale masivului Ida, care poartă numele de

Olimp, chiar dacă există un alt Olimp în vecinătate, Strabo evocă pe neaşteptate „sunetul flautului, zornăitul şerpilor cu clopoţei, chimvalelor şi tobelor, strigătele modulate, strigăturile şi bătutul din picioare” prin care se caracterizează diferitele categorii ale slujitorilor cultelor olimpiene. Stigmatizând moravurile siginilor din Caucaz, el observă că aceştia îi imită în general pe perşi, dar folosesc „nişte cai mici, proşti, cu pielea păroasă, inapţi pentru călărit”.

Dar, cu toate că respinge ideea existenţei animalelor monstruoase descrise de

Megasten, ezită, atunci când menţionează obiceiurile diferitelor ţări, să înlăture trăsăturile miraculoase „pe care toată lumea le repetă” şi pe care le ştie de neverificat.

Derbicii adoră pământul şi nu jertfesc şi nici nu mănâncă animalele femele. Bătrânii care au trecut de şaptezeci de ani sunt omorâţi, iar rudele lor cele mai apropiate le devorează trupul. Femeile bătrâne sunt sugrumate, apoi îngropate. Bărbaţii morţi sub şaptezeci de ani nu sunt mâncaţi, ci îngropaţi.

La fel se vorbeşte de anumite popoare la care oamenii se străduiesc să-şi alungească pe cât posibil capul, în aşa fel încât fruntea să devină destul de proeminentă pentru a acoperi şi a umbri astfel bărbia.

Acelaşi Strabo devine însă critic când trebuie să vorbească de amazoane.

Ba mai mult, autorul Geograf iei încearcă să pună naivitatea în seama istoricilor.

Ceea ce spune despre acest subiect, „potrivit anumitor istorici” – în speţă

Teofan, Metrodor şi Hipsicrate – este redactat cu prudenţă la modul condiţional, ceea ce nu-l va împiedica pe Cristofor Columb să aibă în minte povestea amazoanelor atunci când i se va vorbi de Insula Femeilor. Strabo dă totuşi dovadă de prudenţă.

GLOBUL ŞI CONTINENTUL 61

Povestirile referitoare la amazoane sunt cu totul speciale, în cazul tuturor celorlalte popoare, într-adevăr, mitul şi istoria îşi au fiecare propriul lor domeniu, clar delimitat. Se numeşte mit ceea ce este antichitate, fabulă sau miracol, în timp ce istoria se leagă de adevăr, fie că evenimentul e vechi sau recent, şi nu include, cu rare excepţii, nimic miraculos. Când este vorba însă de amazoane, se enunţă pentru timpul prezent aceleaşi povestiri fantastice şi imposibil de crezut ca acelea din timpurile amice. Cine va crede într-adevăr că o armată, o cetate, un popor alcătuit din femei va putea vreodată să se constituie trainic fără bărbaţi?

Cu toate acestea, Strabo încearcă să procure pentru regiunile şi oraşele pe care le descrie date măsurabile, punând la un loc cel mai ades înălţimile astrale ale astronomilor cu distanţele călătorilor.

În Bizanţ, ziua cea mai lungă durează cincisprezece ore şi un sfert în ore de echinocţiu. în ziua solstiţiului de vară, raportul gnomonului faţă de umbra sa este de 120 la 414/5. Această regiune se află la aproximativ 4900 de stadii de paralela care trece prin centrul Rodosului şi la aproximativ 30300 de stadii de ecuator.