Jean Favier

Carolingieni.

Lucrurile se schimbă şi încep să li se pară grave occidentalilor când. normanzii” se leagă atât de regatele anglo-saxone cât şi de Imperiul franc, în anii 840, danezii atacă regatele Northumbriei, Merciei şi East Angliei. Victoria regelui

Northumbriei, Alfred cel Mare, la Edington (878) nu va face decât să pună stavile ambiţiilor lor insulare. Ei vor continua să joace un rol în Anglia anglosaxonă până pe vremea lui Eduard Confesorul, care va izbuti în cele din urmă să-i lipsească de orice putere politică (1040).

Pe continent, navigatorii danezi iau, încă înainte de anul 800, locul frisonilor, până atunci stăpânii navigaţiei în Marea Nordului, şi câteva grupuri se implantează chiar în Friesland, de unde vor bloca gurile de vărsare ale flu

Rin şi Escaut până când vor fi izgoniţi în 891 de către regele carolingian al Franciei

Orientale. Arnulf. Ei se ţin în schimb la distanţă de coastele occidentale până la moartea lui Carol cel Mare, dar pe timpul lui Ludovic cel Pios sunt vă/uţi năpustindu-se asupra tuturor coastelor şi de-a lungul tuturor fluviilor. Ei se află pe Loara în 819, pe Tajoân 844. Efectuează câteva incursiuni dincolo de Gibraltar.

Normanzii sunt semnalaţi în Italia în 859. Ei pătrund în inima regatelor continentale, îi găsim în faţa Parisului în 845. în 885, pun oraşul în primejdie, iar incapacitatea împăratului Carol cel Gros de a despresura ceea ce reprezintă deja un oras-pod de importanţă strategică şi în plus una dintre capitalele vechii Neustrii va atârna greu în hotărârea marilor demnitari care se pronunţă pentru detronarea lui.

POPOARE ÎN MIŞCARE

Vikingii în jurul anului 1000

(\par 82 în faţa normanzilor, conducătorii Franciei Occidentale se organizează.

Câţiva conţi capătă vaste puteri militare: unul dintre ei, Robert cel Puternic, care dirijează apărarea ţinuturilor Senei şi Loarei şi care îşi găseşte moartea la Brissarthe (866) în lupta împotriva invadatorilor, va fi strămoşul Capeţienilor.

Alţii preferă să părăsească poziţiile devenite periculoase. Aşa se face că benedictinii de la Noirmoutier, a căror mănăstire e prădată în 830, se repliază într-o primă mişcare, luând cu ei moaştele întemeietorului lor, Sfântul Philibert, în

Poitou, unde fondează în 836 noua mănăstire Saint-Philibert-de-Grandlieu, apoi, într-o a doua mişcare, într-un ţinut care li se pare definitiv la adăpost: ei se stabilesc la Tournus (875). Normanzii vor fi văzuţi în continuare în Burgundia.

Abilitatea lui Carol cel Simplu îi dă în sfârşit Occidentului posibilitatea să răsufle: după ce a bătut zdravăn ceata de normanzi care deţinea de zece ani

Sena Inferioară şi ţinutul din jurul oraşului Chartres, regele le lasă jefuitorilor un teritoriu, dându-le misiunea să asigure acolo pacea. Tratatul de la SaintClair-sur-Epte (911) îi dă lui Rollon comitatul Rouen, căruia, prin negocieri pentru menţinerea unei fragile supuneri, i se va adăuga un ţinut întins în 924 până la Bayeux şi în 933 până în Cotentin. Destul de repede creştinaţi şi deveniţi docili din interes, aceşti „normanzi ai Senei” vor fi de un preţios ajutor în a-i pune la punct pe „normanzii Loarei”, în două sau trei generaţii, ei vor fi perfect asimilaţi, iar arheologul nu va mai putea distinge, în cimitirele celei care a devenit Normandia, mormintele franco-romanilor de cele ale scandinavilor, veniţi totuşi cu obiceiurile şi credinţele lor.

emulţumindu-se să cutreiere litoralul european al Atlanticului, vikingii se apucă să exploreze şi să colonizeze, spre vest, pământurile înălţate din apele

Atlanticului de Nord. Ca şi pe coastele Imperiului carolingian în secolele al

VUI-lea şi al IX-lea, ei caută în secolele al IX-lea şi al X-lea să cucerească insulele Marelui Nord. Dar insulele sunt sărace, iar vikingii găsesc acolo mai multe posibilităţi să vâneze şi să pescuiască decât comori sau pământuri să le cultive. Norvegienii sunt în Shetland prin 700, în Orcade şi în Feroe prin 800, în Islanda în 874. Ei ocupă Hebridele. în 982, un paricid fugar, Erik cel Roşu, descoperă Groenlanda. Poate că a ajuns după aceea şi în Ţara lui Baffin.

Groenlanda devine o bază comercială, de unde pornesc spre Norvegia pieile de urs şi de focă, uleiul de focă şi fildeşul de morsă.

Navigând de-a lungul coastei, favorizaţi de dezgheţul apelor litoralului în timp de vară, vikingii împing investigaţia spre nord. Ei iernează chiar dincolo de Cercul Polar. Pe la paralela 77, ajung în acel Mare Nord unde Groenlanda şi Ţara lui Ellesmere nu sunt despărţite decât de îngusta strâmtoare Smith cu ape îngheţate aproape întotdeauna. Pentru a şti dacă se poate trece pe aici din

Groenlanda în America, e nevoie de o hartă, pe care ei n-o au. La aceste latitudini, exportatorii, neavând ocazii să facă comerţ, lasă câteva urme ale trecerii de ambarcaţii nituite -

POPOARE ÎN MIŞCARE 83 bărcile eschimoşilor sunt făcute din piei cusute – sau căşti de fier. N-are importanţă dacă aceste mărturii sunt la estul sau la vestul Golfului Baffin. Vikingii nu sunt interesaţi în fond decât să meargă din insulă în insulă. Groenlanda e o insulă, Ţara lui Ellesmere e o altă insulă.

Împins de vânturi şi de curenţi la voia întâmplării, un norvegian, Bjarni

Herjolfson, este primul european care ia contact, în 986, cu un pământ, mai la sud, care ar putea fi Terra Nova, deci America. Fiul lui Erik cel Roşu, Leif

Eriksson, face o recunoaştere mai serioasă puţin după anul 1000 şi ajunge fără-ndoială la Ţara lui Baffin. Pentru cel care cunoaşte oarecum curenţii şi vânturile care duc spre Europa, este mai uşor să ajungi în Labrador decât să mergi de la Bergen la Reykjavik.

Primii care ajung în America nu sunt deci navigatori îndrăzneţi care se îndreaptă direct spre vest, pornind din Norvegia, ceea ce ar fi însemnat o navigaţie foarte anevoioasă, sau pornind din Groenlanda Meridională, ceea ce ar fi fost imposibil de-a curmezişul unui Golf Baffin pe atunci blocat la mijloc, chiar vara, de o limbă de gheaţă. Sunt exploratori experimentaţi şi navigatori prudenţi care nu se îndepărtează cu adevărat de coastă nici pe mare, nici pe uscat. Revenind spre apele libere după un periplu dincolo de Cercul Polar arctic, ei ajung, fără s-o ştie, pe un nou continent, dar venind din nord. Prima descoperire a Americii nu este o aventură atlantică, ci una polară.

Ce semnificaţie au numele pe care aceşti scandinavi le dau unor descoperiri a căror importanţă pentru viitor ei n-o pot aprecia, acestor ţinuturi pe care le abordează câteva expediţii comerciale fără urmări? Multe saga vorbesc cu prisosinţă despre aceste pământuri noi, de un Vinland închipuit mai ales de clerici care n-au fost acolo şi care tratează pământurile din vest ca o lume mitică la gândul căreia li se înfierbântă imaginaţia. Marklandul, Hellulandu atâtor saga din secolul al XlII-lea, este fără-ndoială Labradorul. Vinlandul, ţar; cu păşuni verzi sau ţara vinului – nu ştim – de unde se aduce lemn pentn construcţia navelor şi unde e de mirare că a crescut viţa de vie sălbatică, estt poate, Terra Nova, sau Noua Scoţie.

Vikingii n-au mers, desigur, mai departe, în ciuda a numeroase comei tarii spectaculoase, nu există nici o dovadă a unei prezenţe europene de-a lungi fluviului Sf. Laurenţiu şi în interiorul continentului american. Ţelul vikingilc era de a se îmbogăţi, nu de a crea imperii. Cu atât mai puţine dovezi avem desp: un contact între vikingii veniţi din Est şi populaţiile americane venite din Ve cu treisprezece sau paisprezece mii de ani mai înainte. După câteva rare scurte expediţii pe care izolarea faţă de bazele din Groenlanda îi împiedică le transforme în colonizări, vikingii părăsesc America. Un episcop vine în seco al Xll-lea într-un turneu pastoral pe care ar fi o exagerare să-l considerăn adevărată evanghelizare. Câteva vestigii arheologice sunt o dovadă a aces treceri a europenilor, cum e acea statuetă de lemn reprezentând un bărl îmbrăcat într-un veşmânt împodobit cu o cruce, găsită în 1977 aproape de Lake

Harbour, pe coasta meridională a Ţării lui Baffin, în faţa Labradorului. Deşi nu se va merge mai departe şi expediţiile nu vor fi reluate prea curând, aceasta va fi de-ajuns pentru ca să rămână vie în lumea marinarilor obişnuiţi ai Oceanului

Arctic amintirea unui pământ întins spre sud dincolo de Atlantic.

Drumul spre America pare deschis. Dar nu este aşa. Fiindcă survine atunci o perioadă de geruri mai puternice şi de glaciaţiuni mai întinse. Martorii sunt siguri: creşterea copacilor, limitele gheţurilor, datele înfloririlor şi recoltelor.

În măsura în care putem extrapola de la o regiune la alta, se pare că această răcire a emisferei nordice începe prin anii 1200, se accentuează spre 1300 şi nu scade decât foarte încet după 1350. Pentru scandinavii obişnuiţi ai Atlanticului de Nord, această tendinţă spre frig înseamnă o navigaţie împiedicată de gheţuri şi o supravieţuire mai grea în bătaia vântului tăios. Lumea nordică se închide în sine. Această răcire din secolul al XlV-lea îi aduce spre sudul Groenlandei pe eschimoşii ţinuţi până atunci la distanţă de coloniştii scandinavi. De altfel, aceştia se descurajează. Când Cristofor Columb se avântă în larg spre vest, descendenţii vikingilor s-au repliat în peninsula lor scandinavă. Numai datorită unor eschimoşi întâlniţi întâmplător în cursul unei campanii de pescuit de către pescarii din Feroe şi din Shetland norvegienii obţin într-adevăr în secolul al

XlV-lea câteva informaţii asupra geografiei regiunilor arctice care intră în

Fericita născocire pe care o va citi Columb.

Alţi navigatori au păstrat obiceiul de a merge pe un traseu mai puţin septentrional spre soare-apune: pescarii află foarte curând ce poate să aducă o campanie de pescuit printre bancurile de peşti din Terra Nova. Curios, aceşti navigatori bretoni, basci sau englezi, ba chiar portughezi, n-au nici cea mai vagă idee despre semnificaţia pe care o poate reprezenta un pământ dincolo de

Atlantic. Dar în secolul al XV-lea, ei se aventurează deja să străbată oceanul.

Prin anii 1450, pescarii din Paimpol şi din Brehat pescuiesc morunul pe coastele

Islandei şi ale unor „Terra Nova”. Douăzeci de ani mai târziu, un portughez stabilit în Azore, Văz Corte Real, s-ar putea să fi ajuns cu adevărat în Terra

Nova pe o rută mai meridională chiar decât cea a bretonilor. Nu mai e vorba să se navigheze de-a lungul insulelor cuprinse între paralelele 60 şi 77. De data aceasta, se pleacă în larg spre vest. Este ceea ce fac de asemenea pescarii din

Bristol care găsesc în ocean o insulă, căreia îi dau imediat un nume pe atunci nou, Brasil, care ar putea foarte bine să fie tot Terra Nova. în 1497, un negustor din Bristol, John Day, consideră oportun să-i împărtăşească descoperirea celui mai faimos corăbier din acei ani, Cristofor Columb. în acelaşi an, John Cabot ajunge la rândul lui pe un pământ la vest. Terra Nova este descoperită tot mereu. Dar pentru toţi Terra Nova este capătul lumii. Este sfârşitul Atlanticului.

Nimeni nu se gândeşte că este începutul Lumii Noi.

PARTEA A DOUA

Forţele profunde

IV

Căile credinţei

EXTINDEREA LUMII CREŞTINE în secolul al VII-lea, frontul creştinării este aproape stabilizat. Arianismul tocmai dispare din ultimele sale bastioane din Africa şi Spania, în timp ce cucerirea arabă va pune toată lumea de acord, în Italia, ca şi în Galia autoritatea papei este suficient de mare pentru a o cumpăni pe cea a împăratului şi a face să se uite pretenţiile ecumenice ale patriarhului de la Constantinopol, dar nu pentru a stabili o adevărată ierarhie ecleziastică asupra Occidentului: adevăraţii stăpâni ai bisericilor „naţionale” sunt episcopii, adeseori întruniţi în concilii provinciale sau regionale, şi suveranii, când reuşesc să deţină controlul acestor concilii.

Fulgerătoarea înaintare a arabilor pune în dificultate, în Africa, precum şi în Spania, o creştinătate mult timp activă şi mută spre nord dinamismele evanghelizatoare care se exercită mai bine pe socoteala unui păgânism politeist decât a unui islamism monoteist şi cuceritor. Se va vorbi curând de Reconquista, de lupta prin credinţă. Nu se va mai vorbi deloc de convertirea musulmanilor.

După ce Biserica din Occident şi-a refăcut unitatea în jurul dogmei definite de Conciliul de la Niceea, ea îşi orientează predica în primul rând spre

Anglia, înţelegând că populaţiile celtice respinse în secolul al V-lea de cotropitorii anglo-saxoni nu se preocupă câtuşi de puţin să-i convertească pe aceşti barbari pentru a se reîntâlni cu eiântr-o bună zi în rai, Grigore cel Mare trimite, în 597, misionari italieni, conduşi de un călugăr roman pe care istoria îl va cunoaşte ca Sfântul Augustin de Canterbury. Augustinâl converteşte pe regele Kentului, Ethelbert, întemeiază mănăstirea de la Canterbury, apoi organizează o Biserică a Angliei cu un sediu metropolitan la Canterbury şi episcopate la Londra şi la

Rochester. Dar mişcarea îşi pierde repede suflul. Până când Biserica va acoperi ansamblul provinciei anglo-saxone va mai trece încă un secol.

Această disensiune între vechea creştinătate celtică – de amintit strălucirea religioasă şi culturală a monahismului irlandez din secolul al Vl-lea – ş tânăra creştinătate anglo-saxonă dă roade paradoxale: irlandezii, şi îndeoseb

88 FORŢELE PROFUNDE

Sfântul Colomban (m. 615), îşi îndreaptă spre Galia acţiunile lor de reînnoire spirituală a creştinismului prin organizarea unui monahism exigent care reînnoadă legătura cu moştenirea ascetismului oriental.

Un nou val de evanghelizare a Occidentului de către el însuşi vine în secolul al VlII-lea din acea regiune unde aristocraţia domină destinele politice ale regatului franc: Austrasia, cu alte cuvinte ţinutul care se întinde de la Marna la Weser şi unde, în jurul oraşului Metz, punctele fortificate sunt pe Meuse, Moselle şi Rin. De fapt, totul depindea atunci de conjugarea eforturilor, interesate în diverse direcţii, desfăşurate de noua dinastie a demnitarilor pippinizilor şi regilor carolingieni, şi de o papalitate capabilă să-şi vadă avantajul propriu într-o reunificare politică şi religioasă a Occidentului.

Şi totuşi, evanghelizarea Germaniei vine din Anglia. Anglo-saxonii se încumetă întâi pe litoralul Mării Nordului, în Friesland. Acolo se află în 678

Wilfrid, iar în 690 Willibrord. Progresele sunt lente. Păgânismul domneşte încă în Friesland când apare, în 716, călugărul Winfrid. Născut în Devonshire pe la 675, Winfrid are patruzeci şi patru de ani – nu mai e tânăr! – când se hotărăşte să se ducă să propovăduiască, la rândul lui, Evanghelia în Friesland. în ciuda unui eşec iniţial, se întoarce în 718. Dar, de data aceasta, ambiţiile lui nu se mai limitează la o predică izoiată: înţelege să organizeze răspândirea credinţei.

Iată-l la Roma, unde Grigore II îl rebotează Bonifaciu şi-l însărcinează oficial să evanghelizeze Germania. Bonifaciu se înapoiază atunci în Friesland, unde îl secundează pe bătrânul Willibrord. în 722, purcede la înfiinţarea în Bavaria

— ţară deja evanghelizată de Rupert la începutul secolului – şi mai ales în Hessen a unei reţele de viaţă religioasă. Uns episcop, numit arhiepiscop în 732, el înmulţeşte centrele de influenţă spirituală cu abaţii ca Fritzlar (723), Reichenau (734) şi

Fulda (741), episcopate ca Passau (737), Freising (739), Erfurt şi Wiirzburg (741).

Se stabileşte la Mainz şi conduce de acolo mişcarea misionară spre Saxonia. în cele din urmă îşi continuă activitatea în Friesland, unde este ucis de păgâni (754).

Se ştie rolul esenţial pe care l-a jucat în aceşti ani Sfântul Bonifaciu în alianţa dintre Pepin cel Scurt şi papalitate. Fără să fie responsabil, el este factorul decisiv al venirii la putere a noii dinastii france. El îi dă lui Pepin garanţia morală a Bisericii, dar se foloseşte în schimb de prestigiul politic al regelui franc pentru a susţine evanghelizarea Germaniei. Relaţia continuă să se facă simţită, legând trainic cucerirea militară de convertirea păgânilor. Bonifaciu a convertit jumătate din Germania fără să fie nevoie să se scoată sabia din teacă. Succesorii săi vor merge pe urmele oştilor carolingiene.

În timp ce pun pe picioare Bavaria (începând din 743, şi definitiv în 787) şi Saxonia (din 744 până în 804), Pepin, apoi Carol cel Mare le impun creştinismul şi se slujesc de acesta pentru a se asigura de supunerea posesiunilor cucerite, în Saxonia domneşte teroarea religioasă după o nouă revoltă a acestei ţări, atât de des supusă şi rebelă. La moartea lui Carol cel Mare (814), când

CĂILE CREDINŢEI 89 regatul franc ajunge la Elba Inferioară şi la Dunărea de Mijloc, Biserica este puternic înrădăcinată în Germania, având ca piloni episcopatele sale de la Koln, Mainz şi Salzburg, apoi episcopatul vremelnic din Bremen (787) şi cele din

Hamburg şi Miinster (prin 805). Evanghelizarea Frieslandei se termină datBrită lui Liutger, unul dintre primii frisoni convertiţi de Willibrord.

În Estul Extrem, la nord de Dunărea de Mijloc, în acest timp victoria carolingiană asupra avarilor (79l-795) duce la convertirea acestui popor, rămăşiţă a fostului popor al hunilor, înţelepciunea lui Alcuin, consilierul ecleziastic al lui Carol cel Mare, limitează la atât riscul unei aderări masive dar superficiale, ca odinioară în Saxonia: va cere mai mult timp, dar nu va exista nici o reacţie supărătoare. Şi aici, la moartea lui Carol cel Mare, acţiunea este terminată.

Creştinarea este, cu siguranţă, mai reală pe Rinul odinioară roman decât în inima Bavariei, Turingiei şi mai ales a Saxoniei, unde păgânismul mai însufleţeşte încă revolta antifrancă din 842. Lumea scandinavă se opune unui creştinism în care exemplul germanic o face să vadă sinonimul înrobirii faţă de franci. Danezii barează Istmul Schleswig cu un zid de pământ care aminteşte, în sens invers, după mai bine de o jumătate de mileniu, limes-uromane.

Iar vikingii se gândesc că vor limita riscul unei invazii france ducându-se să-i hărţuiască pe franci la ei acasă, fapt spre care îi îndeamnă atât interesele lor economice, cât şi crizele sociale legate de creşterea lor demografică.

Aşadar, vor trece două secole mai înainte ca evoluţia spre est a creştinismului să fie reluată cu adevărat, două secole în care focarele de evanghelizare întemeiate de Bonifaciu şi de primii săi continuatori îşi vor da roadele.

În preajma anului 1000, când extinderea spre ţările slave e reluată, spatele este asigurat. Germania tânărului Imperiu romano-germanic este, în cea mai mare parte, solid creştinată.

De la Salzburg, unde episcopul Virgil (m. 784) îşi pune puternic amprenta, creştinismul se răspândeşte, încă de la sfârşitul secolului al VUI-lea, spre ţările slave ale Carintiei şi Moraviei, ca şi spre Boemia. Pe timpul lui Ludovic cel

Pios, arhiepiscopul de Reims, Ebbon, se încumetă un moment spre Danemarca

(823), şi avatarurile îndurate de regele Harold şi de fiul său fac din Danemarca, pentru câţiva ani, un regat oficial creştin. Nimic însă nu este solid şi trainic.

Expansiunea creştină nu e reluată decât la sfârşitul secolului al X-lea, când lumea occidentală încetează să se mai teamă de invaziile păgânilor normanzi.

Primele progrese sunt înregistrate după victoriile dobândite în 933-934 de regele Henric Păsărarul – tatăl viitorul împărat Otto I – asupra ungurilor

Şi danezilor. Pe la anul 1000, creştinarea Danemarcei este, practic, terminată.

Datorită iniţiativei vikingilor convertiţi în Occident şi aducând acasă cuvântul cel bun, creştinarea Norvegiei esteitţt f apt împlinit în anii 1030. Suedia este ultima care o face, şi în mod incoerent, în ciuda unor strălucite succese încă de la începutul secolului al Xl-lea: templul păgân de la Uppsala rămâne, până în anii

90 FORŢELE PROFUNDE

1080, un simbol al rezistenţei faţă de Evanghelie. Misionarii englezi şi germani constituie primele cadre ale bisericilor scandinave. Un cler local există totuşi încă din secolul al Xl-lea. El va păstra de la originile sale un profund specific, vizibil atât în disciplină, cât şi în ortodoxia dogmatică. Dar va trebui să mai treacă două secole încheiate pentru ca populaţia satelor să manifeste în comportamentul ei mai mult creştinism decât păgânism.

Scandinavii împing ei înşişi spre vest graniţele unei creştinări sporadice ale cărei vestigii sunt mărturii incontestabile ale unei prezenţe europene pe un continent care va fi America, într-adevăr, ţelul navigatorilor norvegieni este de a coloniza pământuri noi şi ospitaliere, dar şi de a găsi noi posibilităţi de a pescui sau a vâna, dacă nu pur şi simplu de a afla o bază comercială sau un refugiu. Prin anul 980, norvegianul Erik cel Roşu, fugind din ţara sa natală pentru că îşi ucisese tatăl, descoperă Groenlanda. Oricare ar fi motivele, extinderea creştinătăţii nu este decât o consecinţă. Şi reaua-voinţă a lui Erik în această privinţă nu-l împiedică pe fiul său, Leif Eriksson, să contribuie la creştinarea Groenlandei. Astfel, în Atlanticul de Nord se organizează o Biserică o dată cu cuceririle recente ale creştinismului, Islanda, insulele Feroe, Orcadele, Hebridele. In 1124, există un episcop la Gardar (astăzi Igaliko) în Groenlanda, iar acest episcop pare chiar să se fi aventurat într-un inutil turneu pastoral în

Vinland, ceea ce ar putea să însemne foarte bine Terra Nova sau Noua Scoţie, cu alte cuvinte America, în secolul al XlV-lea, Biserica groenlandeză este încă vie, iar episcopul se achită de datoriile sale la fiscul pontifical trimiţând fildeş de morsă. Dar răcirea climei care caracterizează secolul al XlV-lea îşi arată consecinţele, aici ca şi pretutindeni: eschimoşii coboară spre sud şi-şi înmulţesc atacurile. Biserica din Groenlanda se şubrezeşte, după exemplul colonizării scandinave în tot Marele Nord. Ultimul episcop moare în 1378. Curia a continuat să numească episcopi până la începutul secolului al XVI-lea, cel mai ades dintre franciscani, dar puţini au fost cei care, fie şi pentru o simplă călătorie, au părăsit

Norvegia. La începutul secolului al XV-lea, în Groenlanda mai exista un canonic bătrân şi câţiva credincioşi.

Spre est, resurecţia puterii imperiale subînţelege de asemenea reluarea misionarismului. Din punct de vedere oficial creştină în secolul al IX-lea, Boemia aderă definitiv la preceptele evanghelice când, la mijlocul secolului al X-lea, împăratul Otto I reuşeşte să-şi facă recunoscută acolo suveranitatea. Urmează

Polonia, când regele Mieszko preferă convertirea în locul unei înfruntări cu împăratul. Misionarii veniţi din Germania şi din Boemia predică aşadar sub ocrotirea lui. în anul 1000, Biserica din Polonia se organizează ierarhic în jurul arhiepiscopatului creat la Gniezno. în fine, vine rândul ungurilor, învinşi în 955 de Otto I. Convertirea însoţeşte trecerea lor la un nou mod de viaţă. Abandonând nomadismul şi prădăciunile, deschizându-se spre o civilizaţie agricolă şi în curând urbană, ungurii se lasă ispitiţi fără greutate de o religie care începe

CĂILE CREDINŢEI 91 să treacă drept un semn de superioritate: Sfântul Ştefan întemeiază în acelaşi timp regatul Ungariei şi Biserica Ungariei. După o reacţie fără urmări în timpul fiului său Bela, creştinismul nu va mai fi pus sub semnul întrebării de unguri.

Tot acest curent misionar provine din Occident, din conjuncţia dinamismelor proprii ale papalităţii romane, ale Angliei şi, în cele din urmă, ale

Austrasiei france, în acelaşi timp, în Est, Biserica de la Constantinopol nu rămâne mai prejos, şi aceasta tot atât de mult din grija de a-i converti pe păgâni, cât şi din nevoia politică de a-şi asigura contra Romei pretenţiile sale la primatul ecumenic.

Patriarhul de la Constantinopol a început prin a aduna creştinătatea bulgară, care devine, în secolul al IX-lea, unul dintre elementele cele mai originale ale lumii bizantine. El eşuează, în schimb, în ceea ce priveşte păstrarea pe orbita sa a Bisericilor Boemiei şi Moraviei. Aceste două ţări au fost într-adevăr evanghelizate iniţial (864) de grecii Chirii şi Metodiu, care răspundeau” cererii unui duce al Moraviei, îngrijorat să nu i se accentueze dependenţa faţă de