Jean Favier



Yüklə 2.1 Mb.
səhifə32/47
tarix30.12.2018
ölçüsü2.1 Mb.
1   ...   28   29   30   31   32   33   34   35   ...   47

Dar ce-a fost mai greu a trecut. Urmează pădurea. Baobabii dau umbră.

Drumurile sunt vizibile. Se găseşte apă de ploaie în scorburile copacilor.

Caravana nu mai e obligatorie: ibn-Batuta o porneşte la drum cu trei însoţitori.



În zece zile ajunge la Zagari (azi Diagheri sau Dia), în ţinutul peul. Zagari e un oraş comercial, frecventat de vânzătorii ambulanţi sudanezi şi în care îşi au reşedinţa negustori străini, „oameni albi ce aparţin sectei schismaticilor sau ereticilor ibadhiţi, numiţi aici saganaghou”.

Ibn-Batuta nu rămâne mult timp la Zagari. în câteva zile îl găsim la Karsaha, pe malul drept al Nigerului, pe care, fireşte, îl ia drept Nilul. Vederea unui crocodil „care seamănă cu o mică barcă” îi întăreşte această confuzie. Spre est, Nigerul ar permite să se ajungă la Tombuctu şi la Gao. Dar marocanul are de îndeplinit o misiune diplomatică. Urmează cursul Nigerului spre vest, traversează în pirogă Sansarahul (fără îndoială Sankaraniul, la sud-vest de Bamako) şi ajunge în fine la ţinta expediţiei sale: „Mali”, capitala Sudanului (azi satul Niani) pe Sankarani. Soseşte acolo pe 28 iulie 1352. Călătoria a durat patru luni, Pentru a pătrunde în acest oraş, al cărui nume se confundă cu al regatului – având atunci cea mai mare întindere a sa – trebuie o autorizaţie. Bine informat ibn-Batuta a scris „comunităţii oamenilor albi”. Aceasta i-a procurat autorizaţie şi o casă. Şeful comunităţii e un jurist. Totul îi determină să se înţeleagă, călătorul fiind de îndată admis pe lângă intelectualii oraşului şi, mai ales, pe lângŁjudecător, care e un negru, fost pelerin la Mecca, un om de bine care ştie cu cine are de-a face şi-i oferă confratelui său din Tanger, drept dar al ospitalităţii, o vacă

De-a lungul călătoriei sale, ibn-Batuta n-a încetat şi nu va înceta săîntâlnească pe cei pe care-i califică pur şi simplu drept oameni albi. La Walata la Zagari, la Niani aceştia sunt în majoritate negustori arabi sau berberi. Existe deja o veche tradiţie a acestor imigrări temporare sau definitive prin care st aclimatizează pe malurile Nigerului tot soiul de maghrebini. Regele Mansf

Suleiman a avut însă aici contribuţia lui, favorizând, graţie relaţiilor diplomatice şi unor gesturi de prietenie, venirea în Mali a unor savanţi şi jurisconsulţi ce constituie la Niani o veritabilă comunitate de rit malekit.

Ibn-Batuta ajunge la Niani în momentul în care Imperiul Mali e la apogeu

Regele Manşa Kanko Moussa (1312-l332) nu şi-a extins oare autoritatea asupn oraşului Gao, n-a construit la Tombuctu o moschee care stârneşte admiraţi*

300 DESCOPERIREA LUMII tuturor călătorilor, n-a sporit oare numărul misiunilor diplomatice spre a face cunoscut Maghrebului că e stăpânul de necontestat al Sudanului? N-a făcut el din pelerinajul la Mecca o paradă a bogăţiei sale, aducând ostentativ cu sine până la Cairo – pentru a menţine în călătorie modul de viaţă de la curte – aproximativ două tone de aur în lingouri? Este epoca în care catalanul Angelino

Dulcert îl semnalează în harta sa pe „regele Maliului”. Câţiva ani mai târziu, Abraham Cresques va menţiona pe harta pe care o desenează pentru Carol

V: „Cetatea Mali”. Niani e pe drept cuvânt unul dintre polii vieţii politice şi ai civilizaţiei africane, în relaţiile închegate de ibn-Batuta, după ce le va fi ţesut cu meticulozitate, vedem aşadar un întreg du-te-vino al unor bărbaţi, dublat de o intensă corespondenţă. Este suficient ca orice străin să-şi anunţe doar sosirea, pentru a fi primit şi a se simţi ca acasă.

Şeful albilor din Niani, Muhammad ibn el Fakih al Gazuli, e soţul unei verişoare a regelui Manşa Suleiman, tocmai cel căruia ibn-Batuta trebuie să-i încredinţeze mesajul stăpânului său, Abu Inan. Misiunea va fi totuşi îndeplinită cu întârziere din cauza unei mâncări care a provocat moartea rapidă a unuia dintre călători şi care-l va ţine timp de două luni bolnav pe ibn-Batuta, salvat în ultimul moment graţie unui „leac de evacuare”.

Odată vindecat, iată-l făcând faţă unui protocol care se vădeşte a fi total diferit de ceea ce spera trimisul stăpânului Maghrebului. Moartea lui Abu el

Hasan, despre care se află în curând la Niani, prilejuieşte un „banchet de condoleanţe”, în cursul căruia ibn-Batuta e în sfârşit prezentat sultanului

Manşa Suleiman. Dar întrevederea se limitează la o pioasă invocare:

— Să-i mulţumin lui Dumnezeu!

— Să-l lăudăm pe Dumnezeu şi să-l slăvim în toate împrejurările!

Totul se opreşte aici. Ibn-Batuta se retrage şi aşteaptă acasă darurile de ospitalitate pe care le impune uzanţa. Darul soseşte. Solul de la Fes se aştepta la vreo îmbrăcăminte de preţ şi la aur. Când colo i se aduc trei pâini rotunde, o bucată de carne de vită friptă şi un burduf cu lapte prins. Faptul că a venit în ţara aurului şi a fost întâmpinat cu asemenea ospitalitate îl uluieşte pe ibnBatuta.

Vor trebui să treacă două luni până ce va fi înlăturat echivocul. Neîndoielnic, interpreţii n-au fost la înălţimea situaţiei. Pe scurt, Manşa Suleiman n-a acordat practic atenţie prezenţei acestui trimis special al sultanului marocan.

Când lucrurile vor fi clarificate, regele Maliului va jura chiar că nu l-a văzut niciodată pe nobilul străin, care va fi în sinea lui oarecum umilit.

Eroarea e în cele din urmă reparată. Ibn-Batuta primeşte puţin aur şi o casă. Ceea ce nu-l va împiedica totuşi să afirme, în povestirea sa, că stăpânul

Sudanului e un zgârcit.

CĂILE AURULUI 301 în momentul bilanţului, călătorul va trece în beneficiul negrilor simţul justiţiei, capacitatea de a asigura securitatea publică, profunda lor onestitate, curăţenia corporală, respectul riguros al regulilor coranice în privinţa rugăciunii.

Ca aspecte negative, va nota impudoarea femeilor care-şi arată nu doar faţa, dar şi sânii, ciudata manifestare a respectului prin aspersiunea cenuşii şi consumul de cărnuri impure, precum cea de câine, de măgar şi de cadavre.

Ibn-Batuta socoteşte că a venit în fine vremea să plece, chiar dacă nu să se întoarcă acasă. La 27 februarie 1353, părăseşte Niani spre a mai descoperi şi alte ţinuturi. Calul fiind prea costisitor, cumpără un dromader care avea să moară pe drum şi pe care, potrivit obiceiului lor, indigenii îl vor mânca. Urmând

Valea Nigerului pe malul stâng, ajunge în august la Tombuctu, şi de acolo se îmbarcă pe o pirogă. Aşa ajunge la Gao, unde îşi acordă o lună de odihnă înainte de a traversa deşertul. Gao încă nu e capitala Imperiului songhaî care avea să succeadă un secol mai târziu celui al Maliului. Dar este deja, împreună cu Djenne, unul dintre marile porturi de pe Niger şi una dintre marile pieţe ale Africii Centrale.

De data aceasta, trebuie să se alăture din nou unei caravane. Găseşte una care-i convine, alcătuită din tripolitani care se întorc la Ghadames. încalecă pe o cămilă-mascul, iar bagajele sunt încărcate pe spinarea unei cămile-femelă.

Aceasta murind încă din prima etapă, întreaga caravană îşi oferă serviciile, fiecare preluând o parte din povară.

Apoi, ibn-Batuta pătrunde din ce în ce mai mult în interiorul continentului. Nu solia e cea care-l conduce, ci dorinţa lui de a vedea. Coborând pe valea

Nigerului, e posibil să fi crezut că se apropie de mare. La Gao abandonează fluviul şi merge spre est, de-a latul ţinutului Haoussa. Aici îi întâlneşte pe nomazii bardamah care fac poliţia deşertului. Este încântat de femeile lor.

Sunt cele mai chipeşe din lume, au figurile cele mai frumoase. Sunt de un alb pur şi au burtă. N-am văzut în nici o ţară din univers femei aşa de grase ca astea.

În septembrie, ibn-Batuta e aproape de Agades, la Takedda (azi Azelik, la est de salinele din Teguidda). E un oraş construit din cărămidă roşie, populat de negustori, de sclavi şi de scorpioni. Vizitează mina de cupru, e cât pe ce să cumpere „o sclavă instruită”. E încă epoca în care sclavul înseamnă adesea în familia notabilului negru, care are mulţi copii, un fel de fiu supranumerar, aşa încât, spre a-l desemna pe fiul autentic, se precizează că este „fiu din pântece”.

Sclavul se bucură de drepturi. Câte unul bogat posedă chiar, la rându-i, propriii sclavi. Sclavul instruit e un membru firesc al unei familii aristocratice. A-l ceda nu e un lucru de mirare, de vreme ce chiar măritişul fetelor reprezintă c tranzacţie ca oricare alta. Afacerea se încheie când se ajunge la o înţelegere asupra preţului.

302 DESCOPERIREA LUMII

Călătoria pare să nu aibă sfârşit. N-a rămas oare ibn-Batuta un sfert de veac în Orient? E limpede că nu prea îi pasă ce se petrece în absenţa lui în Maghreb.

Maghrebul însă îşi aminteşte deodată de el. îi parvine un mesaj al sultanului

Abu Inan, care-i ordonă să se întoarcă. Să reţinem că stăpânul a ştiut foarte bine unde să-l găsească în inima Saharei. Aşa se face că, la 12 septembrie 1353, ibn-Batuta se alătură unei mari caravane de negustori în care remarcă prezenţa unui jurist din Takedda şi, totodată, pe aceea a şase sute de „fete sclave”, promise evident unui destin mai puţin blând decât cel al sclavului instruit.

De astă dată drumul trece prin munţi şi se iau provizii pentru şaptezeci de nopţi. Se străbate podişul muntos Ai'r până la sursa de apă feruginoasă de la In-Azaoua, e lăsat în dreapta drumul Egiptului şi se porneşte spre nord pe drumul Hoggarului. Acolo face ibn-Batuta cunoştinţă cu tuaregii.

E un trib de berberi ce poartă un văl pe figuri. Nu este de spus mult de bine despre ei. Sunt nişte oameni fără căpătâi.

Şansa călătorilor e că se aflau în luna Ramadanului, în care jaful e interzis.

Hoţii nu adună nici măcar obiectele găsite. Se poate trece în linişte.

Hoggarul este inospitalier. „Puţine plante, multă piatră, iar drumul e greu.” Fără să-şi mai facă timp pentru a observa oameni şi lucruri, ibn-Batuta urmează caravana care grăbeşte mersul. Traversează Mouiditul, străbat deşertul

Tidikelt, ajung până la Touat, unde oaza Bouda (la nord-vest de Adrar) le oferă un festin de curmale proaste şi de lăcuste. Câteva zile de repaos – şi iată-l pe marocan cu o altă caravană care, lăsând la dreapta Marele Erg Occidental, parcurge ultimul deşert, platoul pietros Guir. La sfârşitul lui decembrie, ajunge la Sijilmasa. în ianuarie 1354 se prosternează la Fes în faţa stăpânului său, Abu

Inan. Cei doi ani care urmează vor fi în parte ocupaţi cu scrierea Darului f acut observatorilor, în care îşi aşterne amintirile, cele din Sahara şi din Sudan fiind evident mai proaspete decât cele din India şi din China.

Cu privire la aceste două peripluri se impun câteva remarci. Prima se referă la timpul care trece: acesta nu prea contează. Ibn-Batuta califică expediţia sa spre sud o „destul de lungă călătorie”. Ea n-a durat totuşi nici doi ani: foarte puţin pe lângă sfertul de secol pe care l-a petrecut în Orient. Cum s-ar spune, chiar fără a lua în calcul primejdiile, călătorul avea slabe şanse să revină în ţara natală. Mulţi au fost cei care au pornit la drum, nemaiavând vreodată prilejul de a-şi istorisi aventurile. Mai mult decât prin reiatări atât de complete precum cele ale lui ibn-Batuta, ţinuturile îndepărtate sunt cunoscute din frânturi şi referiri pe care orice călător le datorează celor pe care-i întâlneşte în cale sau în punctele de popas. Informaţia este bogată. Rareori e însă coerentă. Ceea ce explică valoarea inegală a datelor exprimate în cifre: unul a făcut douăzeci de zile, altul treizeci.

CĂILE AURULUI 303

A doua remarcă priveşte mijloacele de existenţă ale călătorului. Deşi însărcinat cu o misiune oficială, ibn-Batuta a pornit la drum fără resurse financiare. Ceea ce i-a dat sultanul putea acoperi, la nevoie, primele etape. Adevărul este că, la fiecare etapă, Bătuta aşteaptă totul, de la ospitalitate. I se dau – trebuie să i se dea – adăpost, hrană şi bani. Numerarul luat cu sine nu asigură decât primele zile, primele animale de drum, primele alimente. Pe urmă, călătoria întreţine călătoria. Negustorul Polo trăieşte de pe urma comerţului său, notabilul ibnBatuta – de pe urma demnităţii sale şi a solidarităţii grupului social, în felul acesta, o călătorie continentală poate să fie rezolvată de un singur individ. Nu există investiţie prealabilă. Pe mare lucrurile stau cu totul altfel, iar expediţiile care urmează presupun o concentrare de fonduri pe care, într-o vreme, o organizează companiile negustoreşti de la Genova şi din alte oraşe, în altă perioadă



— suveranii care râvnesc la noi teritorii pentru o expansiune de anvergură, chiar pentru o colonizare în vederea exploatării.

Occidentul va ignora mult timp povestea şi relatarea lui ibn-Batuta. Dar acesta n-a făcut în definitiv nimic altceva decât să umble pe drumuri frecventate, pe trasee adesea dificile, dar totdeauna ştiute. Lumea arabă cunoaşte Africa.

Din spusele negustorilor, Europa o întrevede. Creştinii frecventează pieţele comerciale ale Africii de Nord şi întâlnesc acolo negustori din Maghreb şi din

Africa neagră. Genovezi, marsiliezi şi catalani află o sumedenie de lucruri la

Sijilmasa, la Tunis, la Annaba sau la Tripoli. Cei ce se aventurează în interiorul continentului ştiu uneori mai mult decât spun. Dar, în harababura de amintiri reale şi de „se zice că…”, în confuzia deliberată a reiatării veridice şi a fanfaronadei pe care o alimentează călătorii şi pe care o agravează transmiterea orală a informaţiei, cum s-ar putea descurca europeanul? în cele ce i se relatează, totul e contradictoriu. Nepotrivirea dintre zvonurile negustorilor şi enciclopedismul heteroclit al compilatorilor universitari nu e cea mai neînsemnată dintre contradicţii.

Aşadar, Europa îşi va căuta şansele altundeva. Un secol va trece între peregrinările fără riscuri ale lui ibn-Batuta şi primele îndrăzneli pline de pericole ale călătorilor europeni pe drumurile Africii. Genovezul Antonio Malfante, din societatea Centurione, ajunge în 1447 în Touat şi vine de acolo cu o mulţime de informaţii de care vor profita geografii şi cartografii. Pe de altă parte, călătoria lui nu serveşte la nimic. Nu aduce aur. Drumul aurului se află mai la vest.

Expediţia lui nu va naşte rivalităţi şi va descuraja investiţiile.

Caravanele aprovizionează Europa cu „grăunţele paradisului”, „piperul de Guineea”, adică acea mirodenie infinit mai ieftină decât piperul, cuişoarele sau scorţişoara din India sau din insulele Moluce. E folosită deja în oraşele rtaliene în secolul al XHI-lea. Procurarea acestui piper, evitând mijlocirea

^aghrebului sau a Tripolitaniei, va fi una dintre motivaţiile secundare ale

304 DESCOPERIREA LUMII stabilirii, în secolul al XV-lea, a unei legături comerciale directe între Europa şi regiunea producătoare, care este cu aproximaţie şi cea a aurului. Piperul de

Guineea e un produs cu valoare mică. Calea maritimă este mai avantajoasă decât cea a caravanelor.

Pe drumurile sahariene vom mai vedea încă unii aventurieri, precum florentinul Benedetto Dei, care se lăuda, fără a oferi cea mai mică dovadă, că a ajuns la Tombuctu în 1470 şi că a văzut vânzându-se pe piaţa de acolo postav, serj şi stofe reiate, asemănătoare celor ce se fabrică în Lombardia. Genovezii se mulţumesc de acum înainte cu locul lor tradiţional pe pieţele unde ajunge traficul lumii africane, la Tlemcen ca şi la Malaga. Ei ştiu că adevăratul drum al Africii negre este acum pe ocean. Şi pe ocean se decide istoria lumii.

SPERANŢE ÎN MAREA ROŞIE

Către est, Marea Roşie are în conştiinţa occidentalilor o dublă semnificaţie.

E un drum încă neexplorat către India şi China. Pare a fi, împreună cu Nilul, o cale spre acel misterios Părinte loan. Dar Nilul rămâne nesigur, izvorând în apropiere de Atlantic, dacă e să-l credem pe Pliniu, ori aproape de Oceanul

Indian, dacă-l urmăm pe Ptolemeu, care e totuşi egiptean. Arabii n-au simplificat cu nimic problema, afirmând că ţâşneşte din „Munţii Lunii”. E ceea ce află cruciaţii şi ceea ce repetă încă destui italieni în plin secol al XV-lea. Alţii cred că Nilul descinde din Paradisul terestru, dar nu ştiu prea bine unde să situeze acest paradis. E ceea ce se va afla străbătând coasta atlantică. De multă vreme izvoarele Nilului sunt considerate a fi posibilul sălaş al Părintelui loan: cel puţin aşa povesteşte în 1432 un napolitan întors din Orient şi care-l confundă în viziunea lui miraculoasă pe Părintele loan cu Dumnezeu însuşi.

Dac-ar dori, Părintele loan ar face ca râul să curgă în altă parte.

Afirmaţia capătă multă savoare când, în anii 1320, Regele regilor -

Părintele loan al occidentalilor – Amde Tsion, îl ameninţă, impasibil, pe sultan că va deturna cursul Nilului dacă bisericile copte distruse în Egipt în timpul unor recente persecuţii nu vor fi cât mai repede restaurate.

Marea Roşie nu are atâtea mistere. De când europenii trimişi în China străbat Strâmtoarea Ormuz şi porturile Indiei Occidentale, în timp ce chinezii îşi sporesc călătoriile spre malurile occidentale ale Oceanului Indian, se ştie că Marea Roşie este – între Arabia şi Egipt – supusă controlului arab şi i se cunosc oarecum contururile. E cheia Oceanului Indian, deci a Africii Orientale.

Ceea ce-i îngrijorează pe cei ce visează la o „trecere” din est spre vest nu e

CĂILE AURULUI 305 incertitudinea geografică. Este primejdia de a pătrunde adânc în pământ arab, departe de toleranţa cu care lumea s-a obişnuit în porturile comerciale.

Se ştiu totuşi puţine lucruri despre tărâmul ce se întinde dincolo de coaste, despre această Etiopie pe care în 1339 Angelino Dulcert din Mallorca o plasează pe harta sa undeva la sud de Egipt. Ca şi Nilul Superior, care multă vreme va continua să fie confundat cu Nigerul, Etiopia rămâne misterioasă. Se ştie, cel puţin, că există, la sud de Egiptul mamelucilor, un pământ creştin din care cruciaţii şi pelerinii cunosc o emanaţie – mănăstirea etiopiana a Ierusalimului.

Dar „călugării negri” – adică cei africani, şi nu călugării benedictini – din Ierusalim le fac cunoscut europenilor că nu au, cu ţara lor natală, decât foarte rare legături şi că drumul Etiopiei e din cele în care-ţi rişti viaţa. Călătorii care, în secolul al Xlll-lea, folosesc căile maritime ale Oceanului Indian confirmă de altfel că au preferat relativa securitate a drumului terestru spre a face legătura dintre

Ormuz şi Mediterana. Occidentul este, paradoxal, mai familiar cu îndepărtatul golf arabo-persic decât cu apropiata Mare Roşie.

Repertoriul legendar al epocii romanice a plasat, în chip firesc, în această regiune a lumii o bună parte dintre făpturile sale monstruoase. Secolele următoare nu se eliberează decât cu greu de o atare viziune, care face din malurile africane vecinătatea incertă a unei zone ecuatoriale reputate ca inabordabilă pentru că e periculoasă. Ce relatează călătorii occidentali, un Marco Polo, un

Jourdain Cathala de Severac, nu-i decât ecoul, oarecum travestit, a ceea ce li s-a povestit despre Africa în porturile Persiei sau ale Indiei. Etiopia lui Marco

Polo în anii 1295, cea a lui Cathala de Severac către 1330, este ceea ce se spune despre ea în Ormuz.

Guillaume Adam către 1315 şi, poate, Etienne Raymond către 1330 sunt primii care abordează Etiopia de aproape. Cei doi dominicani francezi s-au întâlnit, fiecare la rândul său, cu etiopieni – şi nu numai cu arabi, precum Cathala

— în porturile unui litoral african pe care l-au atins ocolind Islamul, în faţa

Adenului. Relatarea lor n-a prea avut ecou. Spusele lor sunt legate de proiectul unei noi cruciade, iar cruciada rămâne un simplu proiect când nu devine un pretext fiscal.

Toate acestea nu prea fac să avanseze descoperirea Etiopiei. Va trebui să intervină, la sfârşitul secolului al XlV-lea, dezamăgirea produsă de Asia pentru ca principii europeni să preia în Africa Orientală ştafeta negustoriloi de mult convinşi că nu există acolo nici aurul Sudanului, nici mirodeniile Indiei nici mătăsurile Chinei, ci doar pierdere de timp şi de bani. Se aude puţir vorbindu-se de pulberea de aur din Zimbabwe, pe care o evocă totuşi observatorii arabi, dar cu care, evident, nu se laudă pe coastele Asiei arabii ce fac cabotaj în Oceanul Indian. Va trebui să vină Vasco da Gama pentru ca Europe să afle că aurul Africii nu se găseşte doar în zona Nigerului.

306 DESCOPERIREA LUMII

ABORDĂRI ALE ETIOPIEI

Curiozitatea îndreptată spre Africa Orientală pare, deci, dezinteresată.

E cazul unui principe straniu, slab politician, dar colecţionar priceput: Jean de

France, duce de Berry. Sub domnia nepotului său, Carol VI, ca şi sub propria-i domnie în Languedoc, al treilea fiu al lui loan II cel Bun şi al Bonnei de

Luxemburg s-a dovedit inabil, risipitor, şovăielnic. Dar ducele de Berry manifestă curiozitate faţă de orice, pentru oameni ca şi pentru arte, pentru ce se spune şi pentru ce se arată. Amator de giuvaeruri ca şi de rarităţi exotice, e fascinat de această ţară de mistere şi de „minuni” care continuă să fie Etiopia, chiar într-o vreme în care Africa Occidentală vede înmulţindu-se acţiunile europene.

Trimite o ambasadă compusă dintr-un francez, un spaniol şi un napolitan. Ultimul va reapărea în Bizanţ, însărcinat fiind de Regele regilor cu recrutarea de dulgheri navali pentru marina etiopiana. Ceilalţi rămân dincolo de mare – vor muri acolo – primii dintr-o lungă serie de călători în stare să ajungă la Părintele loan, dar nu să se şi întoarcă de acolo, întâlnirea fortuită a napolitanului cu un trimis al ducelui de Burgundia avea însă să aducă ştirea că supuşii Părintelui loan nu sunt nici albi, nici negri, ci „de culoare arămie”.



În aceeaşi perioadă, Veneţia stabileşte cu Etiopia legături ce se înscriu în mod firesc pe linia relaţiilor tradiţionale ale Serenissimei cu Egiptul. O solie e'tiopiană ajunge în oraşul dogilor în iulie 1402. Aduce drept daruri leoparzi şi parfumuri. Biblioteca din Florenţa păstrează un Itinerar de la Veneţia în India care duce, nici mai mult nici mai puţin, decât, prin Rodos şi Cipru, în „Indiile

Africii”, mai precis la Aksum. După o călătorie în amonte pe Nil până la prima cataractă, drumul recomandat ajunge pe malul occidental al Mării Roşii, pe care-l părăseşte la sud de Souakin pentru a străbate Eritrea şi a pătrunde pe pământ abisinian. Intrarea în Etiopia e de altfel subliniată.

De la Cairo la Riffin [Quft], se ajunge în cincisprezece zile pe apa fluviului. Pe dreapta şi pe stânga se pot vedea multe cetăţi ale sarazinilor.

De la Riffin la Ai'dhab trebuie să mergi prin deşert timp de cincisprezece zile. E cazul să-ţi iei provizii pentru tot drumul, pe care-l parcurgi pe cămilă.

De la Ai'dhab la Souakin drumul este de optsprezece zile printr-un ţinut pustiu: de asemenea, trebuie luată mâncare. De la Souakin la Adam [Adoua], douăsprezece zile, tot prin deşert. De la Adam la Mont Mărie [Debre Mariam], prin deşert, zece zile.

Să ştii că ai ajuns în Etiopia. De la Mont Mărie la Giangari [Gondar] drumul e de două zile. Se găsesc locuri de popas. Poţi, la alegere, să mergi pe jos sau călare.

Sfârşitul itinerarului e semnificativ pentru nişte relaţii care se cer continuate şi intensificate: autorul pune la dispoziţie „interpretări” din latină în etiopiana şi în indiană, un fel de mic lexic pentru uzul călătorului.

CĂILE AURULUI 4307

Alfons V de Aragon are alte ambiţii, încă bunicul său, Joăo I, adusese în 1391 la curtea sa un franciscan ce se întorsese de la Părintele loan şi pe care-l ascultase cu atenţie. Alfons „Magnanimul” aspiră la stăpânirea politică a

Mediteranei Occidentale. Nu poate să nu se intereseze de orice apare, într-un fel, ca o prelungire a lumii mediteraneene. Mecena, umanist, este pasionat şi de descoperirea unei lumi la care, pentru moment, n-are mijloacele de a participa trimiţând caravele spre golful Guineii. Spre est, treaba e mai delicată, dar mai puţin costisitoare. Iată însă că etiopianul este cel care, ca şi cu Veneţia, ia iniţiativa legăturilor.

Pentru un suveran creştin cum e „Regele regilor”, poate să fie avantajos să se înţeleagă cu aragonezul. în jurul anului 1420, Părintele loan îi trimite lui



Dostları ilə paylaş:
1   ...   28   29   30   31   32   33   34   35   ...   47


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə