Jean Favier

Frumoasa solidaritate de la plecare se destramă în faţa probabilităţilor eşecului.

Pinzon sugerează să devieze drumul spre vest. Columb îşi rezervă dreptul de a decide ulterior.

Starea de spirit este din ce în ce mai încordată. Se mai vede încă un miraj.

Fiecare vrea să zărească primul uscatul. O rentă de zece mii de maravedi va reveni celui care va striga vestea. Columb e obligat să-i domolească: cel care va striga în zadar va fi privat timp de trei zile de dreptul la rentă, chiar dacă ulterior ar fi realmente primul care ar vedea pământul pe durata acestor trei zile. Marinarii trebuie să-şi stăpânească nervii. Cu toate acestea, N iha trage o bombardă în dimineaţa de duminică 7 octombrie. Au fost într-adevăr văzute

370 DESCOPERIREA LUMII venind dinspre sud-vest păsări migratoare? Columb cedează. O oră înainte de apusul soarelui cere să se ia direcţia spre vest-sud-vest.

Această decizie poate stârni mirarea: ea înseamnă că, dacă Cipangu a fost depăşit, cele trei caravele vor înainta în Oceanul Indian în loc să ajungă în Chitai. Ca să spunem drept, cosmograful nu mai e în măsură să calculeze punctul său de acostare. Marinarii se alarmează. Cel care trebuie să fie vicerege nu mai e în stare să ajungă la un pământ anume. Orice pământ va fi cel bun.

A trecut vremea în care Columb şi Pinzon rivalizau în a vedea fiecare primul pământul. Amiralul cere acum celor trei caravele ale sale să navigheze dimineaţa şi seara grupate, spre a-şi confrunta observaţiile. Poate că încearcă astfel şi să limiteze sentimentul de izolare. E limpede că este îngrijorat în faţa eventualităţii unei revolte.

La 8 octombrie, din fericire, semnele se înmulţesc. Marea este calmă ca „fluviul Sevillei”, Guadalquivirul. Temperatura este blândă. Aerul e parfumat.

Cu ostentaţie, Columb îi mulţumeşte lui Dumnezeu. E zărită o pasăre de

Bassan, dar se văd şi raţe şi ciori. Ciorile n-au obiceiul de a se aşeza pe mare.

Murmurul revoltei a devenit ameninţător. Marinarii sunt indiferenţi faţă de aerul parfumat, în 10, tensiunea se agravează. Juan de la Cosa şi bascii săi se manifestă mânios pe Sânta Măria. De pe Pinta, unde lucrurile sunt mai puţin grave, Martin Pinzon sugerează să fie executaţi capii revoltei: „Să fie aruncaţi vreo şase în mare!”. Columb socoteşte că riposta e prea dură, preferă să negocieze. Ameninţarea a fost totuşi auzită, iar Pinzon va considera, nu fără dreptate, că a salvat situaţia. Nimeni nu va şti vreodată care a fost, în acea zi dramatică, contribuţia lui Pinzon şi care a lui Columb. Nimeni nu va vrea, mai târziu, să recunoască a fi gândit că ar fi fost mai bine să se întoarcă acasă, încurajat sau încurajând, Columb propune un rămăşag: cere marinarilor săi trei zile de răbdare. Notează în jurnalul său că oamenii nu mai pot, dar că e zadarnic să se plângă: nu au venit aici pentru a „ajunge în Indii”? Despre pământuri noi, despre noi insule, nimeni nu mai vorbeşte.

Trece o zi. Joi 11, marea e agitată, iar în jurul caravelelor plutesc tot soiul de lucruri: beţe, stuf verde, un arbust spinos cu fructele” lui. Se vede trecând şi o scândură care n-are nimic dintr-o bucată de lemn brut. E cules un baston prelucrat cu cuţitul. Pământul e locuit.

PĂMÂNT!

La zece seara, lui Columb i se pare că vede o lumină, un foc. Cheamă doi martori. Unul vede luminiţa, celălalt nu vede nimic. Amiralul se decide să tacă. După sancţiunile pe care le-a decis împotriva anunţurilor premature, nu se poate face de râs. N-a fost poate decât o iluzie optică…

Ca în fiecare seară, se cântă Salve Regina. Columb ordonă o veghe de noapte deosebit de atentă la proră. Pământul nu poate fi la mai mult de câteva ore, iar caravelele înaintează cu douăsprezece noduri, tot către vest-sud-vest.

Rapida Pinta e în frunte. Pinzon se gândeşte la banii lui. Rentei de zece mii de maravedi promise de rege, Columb îi adaugă o vestă de mătase, pe care o va oferi pe loc celui care va vedea primul uscatul. Celui care-l va vedea şi care nu-l va anunţa degeaba. Nimeni nu doarme.

O oră mai târziu, un matelot de pe Pinta, Rodrigo de Triana, strigă: „Pământ!”

E sigur că vede o plajă de nisip alb. Pinzon face semnalizările convenite, apoi îi pune pe vâslaşi să forţeze către Sânta Măria. Este anunţat şi Columb, dar acesta rămâne prudent. Dacă sărbătoresc şi apoi se dezic, izbucneşte revolta.

La ora două noaptea, toată lumea vedea plaja la două leghe în faţa escadrei.

De data asta amiralul dispune tragerea bombardei, îi promite lui Pinzon aur.

Marinarii se îmbrăţişează. Este redusă suprafaţa velelor pentru a opri navele: nu poate fi vorba de a acosta noaptea, în zori, cele trei caravele ancorează în faţa unei plaje deja populate de sălbatici complet goi. Columb şi cei doi Pinzon coboară pe uscat. E vineri 12 octombrie 1492. Traversarea a durat treizeci şi patru de zile. Cu gândul Larnumărul sfânt al anilor vieţii lui Hristos, Columb va socoti treizeci şi trei de zile, ca şi cum ar fi debarcat în 11 seara.

După cât se înţelege dintr-o năvală de cuvinte necunoscute însoţite de gesturi cât de cât explicite, insula se numeşte Guanahani. în onoarea Mântuitorului, „a Divinei Maiestăţi care mi-a dat totul în chip miraculos” – va scrie el regilor

— Columb o botează imediat Sân Salvador, adoptând obiceiul portughezilor, care nu pierduseră nici o ocazie în tot cursul secolului de a da nume – şi aproape totdeauna nume creştineşti – insulelor, capurilor şi fluviilor din Africa, în ciuda multelor incertitudini, care au permis istoricilor să propună identificarea Sân

Salvadorului când cu una, când cu alta dintre Insulele Bahamas meridionale

(altădată numite Lucayes), se poate considera că e neîndoielnic vorba de Watling, una dintre ultimele Bahamas, la nord de vârful oriental al Cubei.

Amiralul nu pierde timpul, în faţa indigenilor înmărmuriţi, înfige în pământ trei stindarde: drapelul regal al Spaniei şi cele două stindarde cu crucea verde şi cu iniţialele lui Ferdinand şi ale Isabelei. Iată-l vicerege. Este chemat notarul, Rodrigo de Escovedo, ca şi ofiţerul regal, Rodrigo Sanchez de Segovia, însărcinat să reprezinte în expediţie interesele regilor. Pe loc, notarul întocmeşte actul prin care Columb a luat în posesie insula în numele regilor, însoţitorii lui Columb îşi exprimă supunerea. Din nou oamenii se îmbrăţişează.

„INDIENII” încep afacerile. „Indienii” vin până la caravele, iar spaniolii admiră pirogile confecţionate dintr-un trunchi de cooac. Unele sunt Honlite nenrru o singură

372 DESCOPERIREA LUMII persoană, altele sunt destul de mari pentru a cuprinde până la vreo patruzeci.

Vâslesc cu un soi de lopată de brutar. Sunt echipaţi cu recipiente pentru a scoate apa şi redresează cu uşurinţă piroga atunci când aceasta se răstoarnă. Li se oferă mărgele de sticlă, clopoţei pentru urechi, bonete tricotate din lână roşie.

Dau în schimb suliţe, papagali, fire de bumbac. Acestea din urmă se plătesc cu trei monede de argint pentru şaisprezece sculuri. Uneori marinarii îşi bat joc de „indieni”, iar Columb trebuie să facă ordine, desigur din respect pentru indigeni şi din interes, dar şi pentru a nu-şi umple calele cu sculuri de bumbac. Nu pentru asta au venit!

Am interzis să li se dea obiecte atât de mizerabile precum cioburi de străchini sparte, bucăţi de sticlă sau ţinte de la cingători, deşi când obţineau asemenea lucruri li se părea că posedă cele mai preţioase bijuterii din lume. S-a întâmplat ca pentru o cingătoare, un marinar să obţină greutatea în aur a două monede castiliene şi jumătate…

Mi s-a părut că e rău şi am interzis acest lucru. Eu le-am dat sumedenie de lucruri atrăgătoare şi bune, din cele pe care le-am adus, pentru ca să ne îndrăgească. Cu atât mai mult cu cât se vor creştina, să înceapă de pe acum să iubească şi să servească pe Alteţele Lor, ca şi întreaga naţiune castiliană.

Oamenii aceştia sunt paşnici: se taie la degete îndată ce vor să ia în mână spadele care li se arată. Sunt săraci, trăiesc goi „aşa cum i-au adus pe lume mamele lor”, dar pictaţi în diverse culori cărora Columb nu reuşeşte să le dea o semnificaţie.

Sunt toţi bine făcuţi, au trupuri frumoase şi chip îmbietor, cu păr având firul aproape tot atât de gros precum cel din coada calului, îl poartă scurt, căzând până la sprâncene, cu excepţia cefei unde lasă câteva meşe lungi pe care nu le tund niciodată.

Unii îşi pictează corpul cu brun. Sunt toţi, ca şi canarienii, nici negri, nici albi. Alţii se pictează în alb sau într-un roşu aprins, ori în alte culori, după cum le găsesc. Unii îşi pictează faţa, alţii întreg trupul.

Unii îşi pictează doar conturul ochilor, alţii numai nasul.

Singura lor comoară pare a fi inelul de aur pe care unii îl poartă în nas.

Detaliul e important: înseamnă că aici se găseşte aur. E şi prima întrebare pe care o pune Columb: unde se află aur? Din gesturile băştinaşilor se înţelege că preţiosul metal trebuie căutat spre sud, acolo unde va fi găsit un „rege” important care posedă vase din aur.

Tot prin gesturi, aşa cum alţii au făcut-o atât de des în Africa, europenii şi indigenii ridică nivelul convorbirilor. Aceşti arawak sunt într-adevăr pescari paşnici, dar devin victime ale ostilităţii fioroşilor caraibieni, cu care Columb şi oamenii săi vor face în curând cunoştinţă.

Am observat că unii aveau pe corp urme de răni şi i-am întrebat prin semne care era explicaţia. M-au făcut să înţeleg că existau oameni care veneau până la ei din unele insule vecine ca să-i atace.

Limbajul gesturilor nu ajunge. Ca şi în Africa, vor fi pregătiţi interpreţi.

Sunt luaţi şapte „indieni” care vor fi duşi în Spania. Columb amestecă aici cele două motivaţii pe care nu încetează să le invoce încă de la Rabida: colonizarea şi evanghelizarea. Interpreţii vor deveni buni agenţi ai creştinării – şi aceasta cu atât mai mult cu cât „n-au nici o religie”: ceea ce vrea să însemne că nu au nici o religie cunoscută şi capabilă să opună rezistenţă Evangheliei. Fetişişti sau animişti, oamenii „fără religie” sunt în Africa cei care nu sunt musulmani.

Amiralul va nota în noiembrie în Cuba că indigenii „nu aparţin nici unei secte şi nu sunt nici idolatri”. Vor face din ei, fără greutate, buni creştini.

Columb n-a declanşat o asemenea acţiune spre a găsi o insulă atât de mică. Iar locuitorii n-au nici manierele, nici aspectul persoanelor rafinate întâlnite odinioară de Marco Polo. Găsirea unei insule nu miră pe nimeni. Polo a scris clar că Cipangu – Japonia – e înconjurat de nenumărate insule şi că „indienii” arată orizontul citând vreo sută de denumiri. Esenţial este deci ca întâi să fie găsit Cipangu. Atunci şi abia atunci se va putea ajunge în Chitai şi în India, care se cam confundă. Oricum ar fi, Columb se consideră deja „în

Indii” şi chiar notează aceasta. Socotindu-şi timpul de la plecarea din Paloş, va anunţa şase luni mai târziu din Lisabona Regilor Catolici: în şaptezeci şi una de zile, am ajuns în Indii.

Două zile sunt deci suficiente pentru această primă luare de contact. La

14 octombrie, Columb părăseşte pentru totdeauna insula Guanahani, luându-i cu el pe cei şapte arawak destinaţi a fi interpreţi. Fireşte, nu li se spune că nu se vor mai întoarce niciodată. La drept vorbind, la data aceea amiralul nu ştie nimic despre soarta lor.

CUBA

Se reia drumul spre sud-vest. Navigând din insulă în insulă în Bahamas.

Columb atinge mai multe mici uscaturi pe care le tot botează, aducând omagii

Fecioarei, regelui şi reginei: Sânta Măria de la Concepcion (azi Rum Cay).

tTa, -^. r, r. ^i; „r, f n (tm) T „„~ T^ln”^1~ T7, l. -” „ „, 1.'„, _J_? _ _-CÎ-l i – - A '. Q n fOTP

374 DESCOPERIREA LUMII ştiu construi colibe cu coşuri şi care ţes bumbacul. Bărbaţii şi fetele sunt tot goi, dar femeile măritate au nădragi. Ne apropiem de civilizaţie, în 19 octombrie, cele trei caravele ancorează în faţa unei insule pe care Columb o botează Isabela în onoarea reginei (azi Crooked). Se crede un moment că va fi găsit aici regele care are vasele de aur. Dar nu e cazul. Aşteaptă în van la ancoră ca să aducă cineva aur: nu apar decât suliţe şi bumbac. Marinarii continuă să-şi plaseze străchinile sparte; dar nu pentru asta s-a venit. Totuşi încântarea continuă: teai crede tot timpul în aprilie în Andaluzia, iar stolurile de papagali întunecă lumina soarelui. Marinarii găsesc lemn de aloe şi scorţişoară: suntem aproape de India. Columb va fi dezamăgit constatând că nu e vorba nici de aloe, nici de scorţişoară, în cel mai bun caz, se găseşte aici răşină de fistic, care este, se zice, foarte bună contra durerilor de stomac.

Iată, în sfârşit, în 28 octombrie, escadra în faţa unei foarte mari insule.

Indigenii de pe micile insule indicaseră deja prin gesturi că e vorba de un pământ foarte întins.

Din câte am înţeles de la indieni, insula e mare, cu un important comerţ, bogată în aur şi mirodenii, vizitată de corăbii şi de negustori…

Dacă e aşa cum spun indienii, cei din insule şi cei pe care i-am luat pe navele mele, căci nu înţeleg limba lor, aici e chiar insula Cipangu despre care se povestesc lucruri atât de minunate şi care, pe globurile pe care le-am văzut şi pe picturile mapamondurilor, este situată prin aceste locuri.

A crezut că a atins în fine Japonia. Când află că este în „Colba”, aduce un omagiu infantelui a cărui doică l-a ajutat cândva: insula se va numi Juana

(azi Cuba). Admiră arborii, iarba, florile, păsările. Descoperă cartofii dulci şi fasolea. „Indienii” de la bord dau de înţeles că sunt acolo mine de aur şi că se găsesc şi perle. Pinzon e de părere că se află pe continentul căutat. Se vorbeşte acum de plecarea spe Chitai, spre China, pentru a-l găsi pe Marele Han. Columb nu-şi uită misiunea.

Amiralul calculează latitudinea. Se consideră a fi la 26° latitudine nordică.

S-au depărtat cu unul sau două grade spre sud. Evaluează distanţa parcursă: l 142 de leghe de la Ferro din Canare, în realitate, Columb a străbătut cam l 105 leghe. Dar are nevoie să se creadă în Cipangu.

Ca şi primii descoperitori ai arhipelagului Atlanticului african, Columb continuă, spre vest, apoi spre est, descoperirea a ceea ce constată a fi un arhipelag cu o sută de insule şi pe care-l ia periodic drept continent, adică drept

Asia. La l noiembrie, atinge la vest Capul Palmierilor. Trimite pe uscat interpreţi în căutarea unui rege şi a unei capitale. Cei doi bărbaţi, asistaţi de un „indian”

Hin r^nonoVioni ctin unul orp^rţi phraipa „i nraha relălalt râteva dialecte de pe coasta africană. Cinci zile mai târziu trimişii prezintă o dare de seamă despre ceea ce au văzut, deoarece din spusele pescarilor n-au priceput mare lucru. Au pătruns timp de două zile mai adânc în insulă, dar n-au găsit decât un sat şi ţărani, n-au putut afla nici un interlocutor vorbind ebraica, greaca ori vreo limbă africană. Decepţia e mare. Lui Marco Polo i-a fost mult mai uşor.

Columb se reîntoarce atunci spre est. La 11 noiembrie, dă numele de

Marea Notre-Dame şi de Port du Prince unui vast golf şi unui punct de ancorare capabil să adăpostească o caracă. Va fi viitorul Port-au-Prince. Se ridică o cruce.

Văzând indigeni care pescuiesc stridii, Columb cere câtorva marinari să plonjeze în apă: din păcate, stridiile n-au perle. Nu-i nimic: desigur nu e anotimpul potrivit.

În 19 şi 20, escadra face o zadarnică tentativă de a ieşi în larg spre a vedea dacă este vreo insulă la nord-est. Fiind surprins de o furtună, revine în Port du Prince. La 21 noiembrie, amiralul face un nou calcul, seânşală cu 20°, corectează citirea datelor din ochi, dă dracului instrumentele. Neputând măsura exact cerul, adulmecă marea.

În acest timp, Martin Alonso Pinzon ia hotărârea de a acţiona pe cont propriu. Fără a-l preveni, îl părăseşte pe Columb cu Pinta, aşadar cu cea mai bună dintre cele trei nave.

Reluând spre sud-est explorarea coastei cubaneze, amiralul ajunge în regiunea în care caraibienii au instaurat teroarea. Cu alte cuvinte, europenii, obişnuiţi cum erau cu populaţii paşnice şi prietenoase, sunt acum dezamăgiţi.

A venit timpul eschivărilor şi chiar al ploii de săgeţi. Satele din Juana sunt pustii, chiar dacă încă mai fumegă coşurile. Nu este nimeni în „porturi”, deşi e găsită o pirogă bine adăpostită într-un soi de hangar. Pământul e lucrat, o pirogă de douăzeci de metri e trasă pe mal – totul arată că regiunea e intens popuiată, dar nu se vede nimeni. Interpreţii o confirmă: locuitorii sunt nişte fricoşi.

Cu zece oameni am pune pe fugă zece mii, atât sunt de fricoşi şi de laşi – şi pentru că n-au ca arme decât beţe la capătul cărora sunt ajustate altele mici, ascuţite şi întărite la foc.

Din câte se înţelege, „canibalii”, de care aceşti oameni cumsecade se tem, au un singur ochi şi faţă de câine. Columb, de altfel, nu crede nimic din toate astea, decât că interlocutorii lui „indieni” sunt nişte fricoşi, chiar dacă au „panaş pe cap şi pene”. Dar frica nu e imaginară, iar amiralul face cum poate legătura dintre ce i se raportează – răpiri în sate – şi ceea ce ştie de multă vreme: raziile sunt opera Marelui Han. Caraibienii sunt dovada că se află foarte aproape de China.

Ceea ce se vede dă alte speranţe. Aşa stau lucrurile în 25 noiembrie, în acea gură de vărsare de pe coasta cubaneză, pe care amiralul o numeşte Sânta

Cătălina npntrii ră p ainniil Sfintei

376 DESCOPERIREA LUMII

A văzut curgând un mare pârâu cu apă foarte limpede, care cădea cu zgomot puternic din înălţimea unui munte. S-a dus până la acest pârâu şi a văzut în el strălucind câteva pietre cu pete de culoarea aurului.

Şi a socotit că sigur aici trebuie să fie aur…

A văzut pe plajă multe pietre de culoarea fierului, ca şi altele despre care unii ziceau că ar proveni din mine de argint…

Cum se caută comori, acestea sunt văzute peste tot, chiar dacă pietrele din Juana nu sunt paietate decât cu mică. Columb se minunează şi de înălţimea pinilor. E cioplit pe loc un nou catarg spre a-l înlocui pe cel deteriorat de pe

Niha şi se visează la posibilitatea de a furniza scânduri şi catarge tuturor şantierelor navale din Spania. Cu condiţia de a aduce „accesoriile”, s-ar putea chiar construi la faţa locului. Există lemn, există smoală, iar rada ar putea adăposti o sută de corăbii „fără nici un fel de parâme ori ancore”.

SANTO DOMINGO

După câteva zile de vânturi potrivnice şi de ploi abundente, se face vreme bună. în 4 decembrie, Sânta Măria şi Niha ridică ancora pentru o nouă explorare, mai la est. Aşa se face că, în 6, Columb ajunge în extremitatea occidentală a unei noi insule, vizibil intens locuite. Se văd fumuri ziua şi focuri noaptea.

La babord e lăsată o insulă, pe care amiralul o numeşte insula Broaştei Ţestoase: avea să fie cartierul general al piraţilor. Importantă este interminabila coastă dinspre tribord, în lungul căreia cele două caravele vor naviga mai mult de o lună. Dar de data asta se merge orbeşte: „indienii” îmbarcaţi în Bahamas şi cei care au fost luaţi în Juana nu mai ştiu unde se află. Interpreţi încă, într-o oarecare măsură, au încetat de a mai fi ghizi. Se mulţumesc doar să repete că aici există toate motivele să se teamă de caraibieni.

Peisajul şi climatul duc cu gândul la Spania. Se aude chiar privighetoarea, pe care Columb a ridicat-o într-adevăr la rangul de simbol. Columb vrea să dea impresia că recunoaşte noua insulă ca fiind acea Hispaniola de pe hărţile imaginare: avea să fie Santo Domingo sau Haiti. Primirea e acceptabilă, „indienii” sunt „fricoşi”, dar vor fi îmblânziţi – şi se vede şi un pic de aur la nasuri şi la urechi. Buna reputaţie a creştinilor care dăruiesc inele de alamă şi mărgele de sticlă se răspândeşte din sat în sat. Columb începe să întâlnească şefi pe carei califică îndată de „regi”, nu fără a se întreba în sinea lui dacă e vorba de regi sau de guvernatori. Se pălăvrăgeşte mult. Se ridică cruci.

Din insulă în insulă, Columb şi însoţitorii lui trăiesc o încântate. Tot ce a citit îl înclină pe descoperitor să creadă că are de-a face cu acele „minuni” lăudate de un Polo sau de un Mandeville. Iată, are acum minunile în faţa

Pădurea este o minune. Iarba e ca în luna aprilie în Andaluzia.

Cântecul păsărilor te face să doreşti să nu mai pleci. Stolurile de papagali întunecă cerul. Sunt o mie de soiuri de pomi, fiecare cu fructul său – şi toţi miros aşa de bine că e o minune…

Nu pot exista sub soare pământuri mai bune, mai fertile, cu un climat mai echilibrat între frig şi căldură, mai înzestrate cu ape bune şi sănătoase – şi nu ca acelea din Guineea, care sunt toate pestilenţiale.

Într-adevăr, graţie Domnului Nostru, nimeni dintre oamenii mei n-a fost încercat până acum de o cât de mică durere de cap şi nimeni n-a trebuit să se aşeze în pat din pricina vreunei boli, cu excepţia unui bătrân care suferă de o piatră – şi suferă de ea de toată viaţa – şi care s-a vindecat după două zile.

Uimirea nu e mai mică atunci când se descoperă folosirea tutunului, încă din Sân Salvador, Columb se mirase că i se oferiseră, ca pe un lucru preţios, câteva frunze uscate. Abia în Cuba înţeleg europenii că respectiva iarbă, incandescentă, poate fi trasă pe nas. Cei doi interpreţi trimişi în interiorul insulei i-au căzut pradă.

Mulţi oameni, bărbaţi şi femei, umblă prin sat având în mână un tăciune de ierburi al căror fum îl aspiră.

Oamenii lui Columb încep să prindă gustul a ceea ce va fi iarba lui Nicot.

De asemenea, cunosc multe delicii graţie indigenelor care le cedează fără multe mofturi. Necazul e că europenii nu sunt obişnuiţi cu o boală pe care autovaccinul o face benignă pentru „indieni”, şi care va produce în colonie şi apoi foarte curând în Europa teribile ravagii: sifilisul.

La drept vorbind, navigatorii nu izbuteau să se consoleze cu iluzii. Toţi vedeau clar că n-a fost găsită India comorilor, a pietrelor preţioase şi a mirodeniilor, nici China mătăsurilor. Desigur, se poate obţine aur contra unor clopoţei, dar suntem departe de ceea ce povesteau călătorii, negustorii, precum şi franciscanii. Când se declară încântat, Columb forţează nota. Unei văi din

Hispaniola îi dă numele de Paradis, unui râu – pe cel de Guadalquivir. Fără comentariu, adevărul ar face rău tovarăşilor săi, aşa cum le va face mai târziu

Regilor Catolici: sălbatici goi şi bălţaţi şi câteva inele de aur.

Nicăieri nu se vede aurul ieşind la suprafaţa pământului, aurul care creşte din pământ, aurul pe care poţi să-l culegi. Peste tot, lui Columb şi însoţitorilor săi li se pare a înţelege că aurul e în altă parte, în insula următoare.

— In Juana, aurul e în Hispaniola. în Hispaniola li se dau asigurări că este aur în mult mai mare cantitate pe insula Broaştei Ţestoase. Sau dacă nu, în Beneque (Jamaica sau Grande Inague). Ceea ce localnicii nu spun se imaginează. Cum indienii schimbă bucuros fărâma de aur contra unor bucăţele de sticlă, despre care

378 DESCOPERIREA LUMII europenii ştiu foarte bine că nu costă mai nimic, se deduce cam pripit că se găseşte aur din abundenţă, că e la îndemână. Dacă un „indian” arată cu gesturi grandilocvente ornamentul pe care-l poartă la nas, se trage concluzia că aurul e cules noaptea în insula vecină. Cu cât se găsesc mai puţine pietre preţioase şi aur, cu atât imaginaţia se înfierbântă.

A aflat de la un bătrân că la vreo sută de leghe şi chiar mai mult, după cât a putut înţelege, sunt multe insule apropiate în care există enorm de mult aur. Acest bătrân a mers până la a spune că printre celelalte insule e una în întregime din aur.

Columb face totuşi o remarcă de o uimitoare luciditate. Dacă se găseşte aur puţin, e pentru că aceşti oameni n-au nimic de vândut. Mina rămâne încă să fie găsită.

Amiralul spune că nu crede să fie mine de aur nici în insula Hispaniola, nici în cea a Broaştei Ţestoase. Aurul e adus probabil din Beneque şi în cantitate mică pentru că aceşti indieni n-au nimic de dat în schimb.

Duminică 16 decembrie, în Hispaniola, Columb ia o hotărâre care vizează viitorul. Decide să realizeze o colonizare definitivă întemeiată pe un centru permanent. Indienii poltroni sunt oameni viguroşi, „buni să fie comandaţi şi puşi să muncească”. Ar putea fi chiar deprinşi cu viaţa citadină şi cu îmbrăcămintea.