Jean Favier

Totuşi nu i-a fost închisă uşa în nas, iar genovezul a fost dintotdeauna considerat tenace. De acum înainte n-are decât o strategie: să nu se lase uitat.

Se agaţă de curte, se instalează împreună cu ea la Cordoba, o urmează când aceasta se transferă la Salamanca. Se sprijină pe ducele de Medina Celi, neputincios deocamdată, dar sincer interesat de acest proiect. Când va sosi momentul, ducele se va dovedi foarte eficace.

Columb îşi face noi relaţii. Se împrieteneşte cu un teolog de la universitatea din Salamanca, dominicanul Diego Deza, care în curând va deveni unul dintre cei mai buni avocaţi ai săi pe lângă regi. O altă relaţie se va înscrie nlai târziu sub stindardul descoperitorului: e un căpitan din Biscaya, numit Pedro

Arana. Pentru început, Arana se mulţumeşte să-i facă surorii sale cunoştinţă cu noul său prieten. Beatriz Enriquez Arana devine repede amanta lui Columb.

Îi va dărui un fiu în 1488, pe Fernando, care avea să fie confidentul tatălui său

— va avea la moartea acestuia optsprezece ani – şi să devină, graţie acestor confidenţe, primul său istoriograf.

Afacerea din Granada trenează. Regii profită de şederea lor la Salamanca, unde savanţii sunt numeroşi la curte ca şi la universitate, pentru a supune ideile lui Columb unei comisii pe care o prezidează Hernando de Talavera. Precum nu de mult în Portugalia, avizul înţelepţilor, la sfârşitul lui 1490, este net defavorabil. Proiectul nu e realizabil. Oceanul este mai lat decât crede Columb, iar cea mai mare parte nu e navigabilă. Ar trebui cel puţin trei ani pentru a atinge

Asia şi ar exista puţine şanse de a revedea vreodată nava înapoiată. O atare întreprindere ar însemna bani pierduţi. Cum maurii rezistă, risipa nu e oportună.

În timpul îndelungatei aşteptări a sentinţei, Columb îşi spune că nu şi-a legat soarta de Spania. E la Sevilla când, în primăvara lui 1488, îi parvine o scrisoare din partea regelui Portugaliei. Bartolomeu Dias tocmai a trecut de

Capul Bunei Speranţe. Joăo II n-o ştie încă, dar chiar condiţiile acestei expediţii îndreptate direct spre Africa australă arată clar că se apreciază a se fi ajuns la capătul căutării. Altfel spus, se va şti curând dacă Dias a găsit „trecerea” sau dacă nu există trecere. Regele Portugaliei încă nu afirmă că ar finanţa expediţia genovezului, dar înţelege să nu rupă legătura cu cel care ar putea fi artizanul unui al doilea termen al alternativei. Dacă nu există un drum african al Indiilor, ar fi poate rezonabil să se ia în considerare ruta occidentală pe care o preconizează genovezul.

Columb îşi amăgeşte aşteptarea cu Beatriz, dar simte că timpul trece în privinţa Atlanticului. Cu alte cuvinte, ar putea fi depăşit în Indii ca şi în insule.

Joăo II vrea să-l vadă. Va pleca la Lisabona.

Momentul e rău ales: tocmai s-a aflat vestea fericită a succesului lui Dias.

„Trecerea” a fost găsită, înseamnă că Portugalia e stăpână pe drumul liber spre

India. Propunerea lui Columb nu mai prezintă nici un interes.

352 DESCOPERIREA LUMII

Cristofor l-a regăsit la Lisabona pe fratele său Bartolomeo. Cei doi fraţi sunt exasperaţi de suveranii iberici, de portughez ca şi de spanioli. La urma urmei, mai sunt şi alţi regi în Europa care în trecut şi-au găsit la Genova amirali.

În ianuarie 1489, Bartolomeo pleacă spre Franţa şi Anglia. Lui Henric VII îi arată o hartă datată 21 februarie 1488, pe care cei doi fraţi au şi desenat pământurile ce urmează a fi descoperite! E concediat pe loc. Cristofor se gândeşte în acest timp să meargă la Paris, unde guvernul Beaujeu ar putea să fie interesat de

Atlantic după ce a consolidat în Franţa autoritatea tânărului rege Carol VIII.

Calculul n-are nimic absurd, pentru că e normal să fie luat în seamă dinamismul unui regat ale cărui ambiţii sporesc o dată cu relansarea economică: sase ani mai târziu, Carol VIII va începe aventura italiană, în aşteptarea revenirii lui

Bartolomeo, Cristofor se întoarce în Spania. Poate se gândeşte că demersurile pe lângă suveranii francez şi englez îi vor determina pe Regii Catolici să se decidă.

A NAVIGA PENTRU CREDINŢĂ

Lucrurile s-au schimbat. O dată ce problema din Granada se apropie de sfârşit, iar cele opt secole de prezenţă musulmană pe pământul iberic îşi vor lua locul printre amintirile istorice, Inchiziţia sporeşte în importanţă în viaţa politică spaniolă. Va deveni necesar să-ţi arăţi ardoarea credinţei în alt fel decât pe frontul Granadei. Ivindu-se în această atmosferă de agitaţie religioasă, o ameninţare a sultanului egiptean de a rade Ierusalimul dacă se atinge cineva de Granada, readuce în memoria Regilor Catolici exercitarea în Orient a spiritului de cruciadă. De patru secole, spaniolii şi portughezii s-au ţinut deoparte de marile mişcări militare către Orientul musulman. Reconquista a servit din plin drept cruciadă Peninsulei Iberice, ceea ce nu înseamnă că lumea este aici indiferentă faţă de Locurile Sfinte, iar Compostela nu înseamnă că Ierusalimul e dat uitării. Columb e fără îndoială un creştin sincer, chiar un om pios. La necaz, va aluneca în misticism. Dar e şi un oportunist: expediţia lui va fi una a Credinţei!

Noua orientare a proiectului se precizează pe loc. Vor fi evanghelizate

Indiile. Atacând Islamul pe frontul său oriental, va fi eliberat Ierusalimul, Regii

Catolici substituindu-se astfel legendarului Părinte loan, care de altfel n-a fost găsit în Asia. Iar profiturile scontate din noile pământuri ale Indiei şi Chinei, ca şi aurul lor vor fi destinate finanţării luptei pentru Cruce şi pentru Mormântul lui Hristos.

Fidel imaginii sale de cosmograf autodidact şi de cartograf profesionist, Columb îşi consolidează dosarul şi îşi perfecţionează argumentele. Citeşte, desenează. Meditează şi respinge tezele general admise despre antipozi: va fi creat oare Dumnezeu sfera pentru a o lăsa goală pe trei sferturi? A gândi că

Dumnezeu nu favorizează proiectul lui Columb înseamnă a gândi că planul

CRISTOFOR COLUMB 353 divin a sacrificat în chip deliberat insulele Atlanticului. Această conjugare a unei dovezi ontologice despre existenţa pământurilor ce trebuie descoperite şi a unei dovezi escatologice a succeselor viitoare dezvăluie mai ales un Columb cu un spirit clocotitor. Când se termină cu maurii în Spania şi se vorbeşte din nou despre Ierusalim, genovezul nu se sfieşte să se înscrie în proiectul lui

Dumnezeu. Mai târziu avea s-o flateze pe Regina Catolică Isabela, care-l va fi susţinut până în cele din urmă: Sfântul Duh a inspirat-o.

De observat că, înainte de a se îmbarca, în 1492, Columb se va gândi să ia la bord un notar pentru a întocmi actele de suveranitate şi de proprietate, un interpret pentru arabă, greacă şi ebraică, un altul pentru limbi africane – ceea ce creează îndoieli asupra ideii pe care şi-o face despre populaţiile ce urmează a fi convertite în insule sau în Indii – dar nu se încurcă cu un preot.

Negocierile ce se anunţă în Indii nu vor avea nimic teologic, iar în ce priveşte botezarea, necredincioşilor se va mai aştepta. Cât despre marinari, o spovedanie înaintea plecării va fi de ajuns. Expediţia nu va asista la nici o liturghie timp de sase luni. Columb va urmări totuşi în Indii misiunea evanghelizatoare cu care însuşi s-a învestit. Va ridica înalte cruci de lemn pe insulele Cuba şi Sân

Domingo. Va considera că indienii sunt oameni buni pentru că îşi fac semnul crucii, ceea ce nu era probabil decât o atingere a frunţii în semn de respect sau de teamă. Va nota că ar fi mai bine să nu se trimită în aceste locuri decât buni creştini, ceea ce ar putea fi o aluzie perfidă la evreii creştinaţi a căror sinceritate pare suspectă.

Scopul iniţial al acţiunii a fost totdeauna creşterea şi slava religiei creştine.

În înmulţirea motivărilor sale, genovezul e fără îndoială sincer. Convorbirile purtate la Rabida l-au marcat, iar pe de altă parte discursul său cvasiprofetic i-a incitat pe călugări să-i dea un ajutor, mai ales prin relaţiile lor. Ceea ce datorează fratelui Juan Perez şi celorlalţi călugări, Columb va dărui lui

Dumnezeu, în propriii săi ochi, făureşte deja imaginea „Purtătorului de Hristos”, imagine pe care o va pune mai târziu în valoare, în vreme de restrişte, acordând numelui său de botez sensul unei predestinări.

Pregătind asediul Granadei, regele e la Cordoba. Acolo, Columb este întâmpinat cu deosebită atenţie, în contrast cu eschivările din timpul precedentului sejur. Reconquista va mai dura doar câteva luni. Regii pot acum, dacă nu chiar să finanţeze o mare expediţie în Atlantic, cel puţin să se implice în mod serios în proiect. Ca şi Columb, nu sunt indiferenţi faţă de cursa angajată pe ocean. Portugalia a luat-o înainte. Pentru Spania, genovezul ar putea însemna o şansă. Isabela Catolica se interesează din ce în ce mai deschis de proiectul genovezului. La 12 mai 1489, este dat ordinul către toţi ofiţerii regali să-i asigure

354 DESCOPERIREA LUMII lui Columb găzduire în toate oraşele în care serviciul Regilor Catolici reclamă prezenţa lui. Ducele de Medina Celi îl ia sub protecţia sa, îi oferă ospitalitate şi se însărcinează să pregătească expediţia. La drept vorbind, Medina Celi e fascinat de destinul şi averea infantelui Henric Navigatorul. Domeniul dobândit la timpul său în Africa de către infantele portughez are de ce să dea de gândit unui mare proprietar andaluz, căruia i se vorbeşte de pământuri noi şi de noi pieţe de cucerit. Columb urmează curtea în tabăra în care regina a ridicat, chiar sub zidurile Granadei, un veritabil oraş al cărui nume este el însuşi un simbol:

Sânta Fe, Credinţa. Aici va desăvârşi Columb o hartă (Biblioteca Naţională, Paris), cu legende împrumutând citate din lecturile lui preferate, în principal din Imaginea lumii a lui Pierre d'Ailly.

Asediul Granadei se prelungeşte. Comisia Talavera ia hotărârea pe care o ştim. Din nou, genovezul se retrage. La Sânta Fe nu se mai prea interesează nimeni de el. Este cuprins de disperare. Lumea e amabilă, dar bani nu vin. Nici

Franţa, nici Anglia n-au răspuns avansurilor lui. Portugalia se lipseşte de el.

Cu 12000 de maravedi pe an, Spania îi asigură subzistenţa, nu şi mijloacele de acţiune. Pradă, poate, unei crize mistice, Columb se întoarce la Paloş. Spre a-şi revedea fiul şi mai puţin spre a găsi un sprijin eficace, va bate la poarta mănăstirii Rabida.

Şi totuşi, acolo îl aşteaptă providenţa în persoana unui franciscan, fratele

Juan Perez. Mai mult decât Antonio de Marchena, care se mărgineşte să-l încurajeze pe bietul vizitator, Juan Perez va declanşa decizia. Teolog şi cosmograf preţuit la curte, fratele Juan Perez a fost confesorul reginei. Şi-a mai păstrat o anume influenţă, îi scrie Isabelei Catolica.

În acest timp, Columb îi frecventează la Paloş pe compatrioţii lui Beatriz.

Stabileşte o legătură cu un armator numit Martin Alonso Pinzon care, curând, îi va fi de folos.

La primirea scrisorii fratelui Juan Perez, Isabela Catolica decide să reia întreaga problemă. Nu e oare vorba de a porni înspre Indii pentru a duce

Marelui Han cuvântul Evangheliei? Regina îl convoacă pe Perez, apoi pe Columb.

Compus din consilieri ai regelui, matematicieni, teologi, geografi şi coregrafi, un nou consiliu e convocat în 1491 în faţa Granadei. Columb se înfăţişează, nu-i prea convinge pe savanţi, dar captează interesul regilor, impresionaţi de mapamondul pe care li-l prezintă viitorul descoperitor.

Câţiva apropiaţi ai regelui devin apărătorii genovezului: ducele de Medina

Celi, marchiza de Moya, confidentă a reginei Isabela, cancelarul oraşului Aragon, Luis de Santangel, şambelanul regelui, Juan Cabrero, legatul pontifical, Antonio

Geraldini, dominicanul Diego Deza, încă profesor de teologie la universitatea din Salamanca, dar viitor episcop al Sevillei. Arhiepiscopul titular, cel care e numit în mod curent cardinalul Spaniei, Diego de Mendosa, începe să acorde atenţie acestui impetuos partizan al unei noi cruciade. Unele persoane mai

CRISTOFOR COLUMB 355 modeste, dar nu mai puţin înflăcărate, intervin în discuţie în sprijinul proiectului lui Columb: aşa ar fi Juana de la Torre, doica infantelui don Juan, acest unic copil de sex masculin al Regilor Catolici, care avea să moară în urma unei căzături de pe cal, lăsându-şi astfel sora, pe Ioana Nebuna, să predea Habsburgilor coroana Spaniei. Când în „Indii” Columb se va vedea constrâns să ordone executarea rebelului Adrian de Mogica, pe această doică o va informa, printr-o scrisoare foarte personală, despre starea lui sufletească. Să nu-l uităm pe Pedro

Arana, fratele lui Beatriz. îl vom regăsi la comanda unei caravele în călătoria din 1498. Cât despre trezorierul regal Quintanilla, acesta estimează ca favorabil raportul dintre risc, în definitiv limitat, şi profitul posibil. Ferdinand şi Isabela se întreabă dacă, în ciuda incertitudinilor, o atare extindere a Spaniei, până acum slab înzestrată peste mare, nu merită totuşi un risc financiar.

CAPITULAŢIILE DE LA SÂNTA FE

Pentru prima dată de când navigatorii aduc din călătorii informaţii despre noi estuare, despre capuri şi noi insule, un explorator, care nu mai e cu adevărat om de afaceri, care n-a fost niciodată cu adevărat un navigator şi care nu se poate pretinde matematician, se declară sigur de ceea ce va descoperi. Spania se vede exclusă de pe căile deja deschise şi din formele deja obişnuite ale explorării. Mai devreme disponibilă, Portugalia cu genovezii ei are deja un avans pe care nimeni nu-l poate recupera. Ceea ce un genovez, lăsând acum impresia de apatrid, propune Regilor Catolici va costa finalmente mai ieftin decât o inutilă concurenţă cu Portugalia pe drumurile Atlanticului african. Chiar în cazul în care Columb nu are încă această certitudine, regii sunt acum hotărâţi.

La 2 ianuarie 1492, Regii Catolici îşi fac intrarea în Granada. Maurii au încetat să calce în picioare solul iberic. Astfel ia sfârşit ceea ce a constituit principala preocupare a regilor şi cea mai mare cheltuială a lor. La 30 martie, la capătul unui secol de mişcări antisemite şi la zece ani de la crearea tribunalului Inchiziţiei, evreii sunt la rândul lor expulzaţi din regatul Spaniei: în jur de treizeci de mii de familii iau drumul exilului. Plecarea lor îi satisface desigur pe inchizitori, dar ea face, de asemenea, bucuria mediilor de afaceri castiliene care, mai mult sau mai puţin sincere, exagerează numărul şi rolul concurenţilor lor evrei. Este sfârşitul Spaniei „celor trei religii”, care a îmbogăţit atât de mult civilizaţia Occidentului. Regii au sentimentul de a fi acţionat bine întru apărarea credinţei. Le rămâne încă să pună în practică cea de-a treia latură a acestui triptic: evanghelizarea lumii.

O a treia reuniune e organizată în martie 1492 la Sânta Fe. Columb pare sincer în stupefianta lui convingere: puterea unei Spânii în sfârşit eliberate de prezenţa islamică este în larg, la vest. Viitorul descoperitor şi-a ridicat pretenţiile.

356 DESCOPERIREA LUMII

Irită. Se mai tergiversează. Columb se preface că părăseşte reuniunea. Santangel şi Deza forţează decizia. Regina Isabela îşi impune punctul de vedere în faţa celui al soţului ei, Ferdinand. E rechemat Columb. Condiţiile puse de genovez sunt acceptate. Va avea trei caravele.

Aceste condiţii sunt aşternute pe hârtie în aprilie. Contractul care i se oferă lui Columb le aminteşte pe cele încheiate de regele Portugaliei cu descoperitorii Africii. Regii se hotărăsc să aducă şi ei bogăţie regatului lor, în fine unificat şi eliberat. Dar condiţiile puse de Columb ar fi fost de neconceput cu doi ani mai înainte, când cerşea în zadar armarea caravelelor. I-a convins pe regi, sau cel puţin pe Isabela. Poate că, de asemenea, suveranii, care au ezitat îndelung să finanţeze expediţia, sunt atât de nesiguri încât se târguiesc acum mai puţin pentru eventualele avantaje îndoielnice. Mulţi descoperitori au speculat în trecut asupra titlurilor şi domeniilor lor. începând cu infantele de la

Cerda care era prinţ şi până la Jean de Bethencourt care nu era decât un nobil de ţară şi un aventurier, mulţi au fost cei care nu ştiau ce aveau să descopere, dar pretindeau dinainte o coroană. Regii acceptă, deci. Se dă ordin autorităţilor municipale din Paloş să găsească trei caravele. în 17 şi 30 aprilie, sunt încheiate la Sânta Fe două „capitulaţii”. Cuvântul nu trebuie să înşele: nu este vorba de nici o înfrângere. Asemenea unei ordonanţe – Capitulaire – din epoca dinastiei carolingiene, capitulaţia este un act care cuprinde o enumerare de clauze, adică de aşa-numite capitula, capitole. Primul act de la Sânta Fe este un contract, al doilea – o listă şi o confirmare a drepturilor şi privilegiilor conferite lui Columb.

E vorba, într-adevăr, de a defini care vor fi drepturile lui Columb când descoperirea va fi sigură pentru ceilalţi cum este deja pentru el. Nu era nevoie de atâţia ani de negociere pentru a ajunge să lansezi la apă o escadră finanţată de persoane deja convinse şi pentru a traversa Atlanticul. Columb putea foarte bine să plece şi fără autorizaţia regilor. Dar a pleca fără acordul unui suveran înseamnă să pleci fără protecţie, fără permis de liberă trecere în caz de confruntări, fără titlu juridic în caz de descoperire. Un marinar care ajunge într-o insulă nu devine implicit proprietarul ei, iar faptul de a găsi pământuri noi nu e suficient pentru a deveni conducător. Insulele nu sunt ale particularului care le abordează, iar Asia – de ea e vorba acum, dincolo de insule – n-a aparţinut niciodată nenumăraţilor călugări ori negustori europeni care au străbătut-o în lung şi în lat. Negustorul genovez care e încă, pentru câteva zile, Cristoforo

Colombo nu intenţionează să fie mai târziu cel care îşi va povesti călătoriile, aşa cum au făcut-o încă din secolul al XIH-lea atâţia descoperitori ai drumurilor asiatice. Ceea ce Columb urmăreşte încă de la primele convorbiri cu regele

Portugaliei e un destin de cuceritor, îi trebuie autoritatea unui reprezentant al Coroanei.

Deocamdată, aceasta oferă cauţiune pentru comanditari. Pe termen mediu asigură exploratorului drepturi asupra descoperirii sale. Columb se socoteşte

CRISTOFOR COLUMB 357 un campion al credinţei, dar nu doreşte să apară în această afacere ca un simplu navigator. Uimitoarea pretenţie a genovezului figurează în capitulaţiile de la

Sânta Fe şi lasă să se înţeleagă îndelungatele reticenţe cu care i s-a răspuns: cel care nu e în ochii tuturor decât un cartograf şi un fost negustor îşi organizează viitorul şi averea ca odinioară un infante al Castiliei recunoscut de papă principe al Fortunei, ca un Bethencourt care era totuşi baron, ca un Henric

Navigatorul care era fiu de rege. Columb e înnobilat. Devine Don Cristobal.

E de menţionat anomalia pe care o reprezintă această recompensă anticipată.

În mod obişnuit, înnobilarea se produce după îndeplinirea bravurii. Cum se vede, Columb a ştiut să convingă. Mai mult, este numit „mare amiral al mării

Ocean, ceea ce, la o primă privire, nu vrea să zică mare lucru: în vorbirea curentă, amiral e pur şi simplu cel care comandă mai multe nave. Dar unchiul regelui, don Alonso Enriquez, este mare amiral al Castiliei, iar marele amiral al mării Ocean se poate considera egalul lui. Capitulaţiile o spun explicit: acesta va avea aceleaşi drepturi şi privilegii, în fapt, „jurisdicţia” marelui amiral al

Castiliei constă în perceperea unei enorme exacţiuni fiscale: 30% din valoarea încărcăturilor aduse din Canare de navele castiliene. Cu alte cuvinte, unchiul regelui încasează 30% din preţul zahărului. Pentru Columb această rată va fi de 10%. Dar e vorba de „toate insulele şi uscaturile” ce vor fi descoperite. Ceea ce înseamnă un profit, ereditar şi perpetuu, din întregul trafic ce se va stabili între Asia şi Spania. Perspectivele depăşesc cu mult ce se poate aştepta din punerea în valoare a „pământurilor noi”, a acelor insule care ar putea fi la vest ceea ce, la sud, sunt Canarele. Nu se vorbeşte aici de zahăr, ci de comorile Asiei şi de cele ale fabuloaselor insule.

Orice marfă, oricare ar fi ea – perle, pietre preţioase, aur, argint, mirodenii şi alte lucruri şi mărfuri de orice specie, denumire sau descriere – care ar putea fi dobândită şi obţinută în interiorul limitelor

Amiralităţii, prin cumpărare, schimb sau descoperire.

Columb va avea pentru sine o zecime din comorile pe care le va aduce şi o optime din beneficiile globale. Când se ştie că Asia n-are nimic mitic şi că din comerţul cu India şi cu China s-au îmbogăţit Alexandria din Egipt, Trapezuntul în Marea Neagră ori Bizanţul, se poate evalua ceea ce conced regii unui necunoscut.

Cu generozitate, Columb e recunoscut „vicerege şi guvernator al tuturor uscaturilor şi insulelor pe care le va descoperi şi le va dobândi în numitele mări”, cu dreptul de a numi ofiţeri regali – şi toate acestea cu titlu ereditar. Regii îi eliberează pe acest titlu scrisori de acreditare pentru diferiţi principi din Asia

— locul numelui fiind lăsat în alb din prudenţă – şi pentru Marele Han. Fostul comis al societăţii aparţinând familiei Centurione n-are decât să găsească o

358 DESCOPERIREA LUMII insuliţă – şi iată-l vicerege. Chiar dacă un vicerege n-are nimic dintr-un rege şi dacă denumirea nu e de fapt decât o redundanţă pentru aceea de guvernator, genovezul a manevrat bine. Prea bine chiar: va plăti scump mai târziu prea marea avere care ar trebui să fie consecinţa unei prea mari descoperiri.

În aşteptarea demnităţii de vicerege al unui nou regat, Columb primeşte un blazon. Printr-un decret regal din 20 mai, regii consfinţesc înnobilarea lui.

Va pleca în aventură având asupra lui spada ce i se potriveşte lui Don Cristobal, o spadă ce va fi regăsită în secolul al XlX-lea în depozitele muzeului din Salzburg.

Mai târziu îşi va comanda o armură damaschinată.

TREI NAVE

Din momentul în care Ferdinand şi Isabela şi-au dat acordul – şi practic cauţiunea – banii vin fără dificultate. Tezaurul regal fiind secătuit, Santangel avansează regilor unul dintre cele două milioane de maravedi necesari. Va fi partea lor la finanţare. Celălalt milion e rapid procurat prin legăturile de afaceri pe care Columb n-a încetat să le întreţină. Mai întâi sunt genovezii: Jacopo di

Negro, unul dintre principalii oameni de afaceri din Sevilla, Luigi Doria, comerciant la Cădiz, şi un anume Capatel, stabilit la Xeres. Li se asociază florentinul

Juanoto Berardi.

Martin Alonso Pinzon intervine atunci când Columb se duce la Paloş, spre mijlocul lui mai, pentru a căuta, cu sprijinul Coroanei Spaniei, două sau trei caravele de afretat. Alegerea micului port din Niebla – această Algarve spaniolă – e, în parte, fără îndoială, legată de însăşi istoria lui Columb, care numără în oraş prieteni printre călugări ca şi printre armatori şi care-şi regăseşte aici totodată amanta. Oamenii de bine din Paloş îl cunosc pe genovez, chiar dacă îl consideră cam imprudent. Alegerea făcută de regi, care impun oraşului

Paloş obligaţia de a căuta caravelele necesare, e însă în principal legată de dreptul pe care-l au de a recupera de la locuitorii Paloşului o creanţă: marinarii din Paloş au fost condamnaţi la o mare amendă pentru piraterie; acesta poate constitui pentru ei mijlocul de a se achita. Paloş nu e Sevilla, iar regii nu riscă să-i înfrunte aici pe marii armatori ai citadelei Guadalquivirului, în măsură să opună dorinţei regale imperativele unui capitalism care, într-adevăr, nu lasă la chei caravele disponibile în permanenţă. La Paloş, lumea e rugată să dea ascultare. O va face, dar fără tragere de inimă.

Din fericire, se află acolo Pinzon care a visat atâta împreună cu Columb şi care întrevede o avere de împărţit. Nu i-a spus oare Columb că ar putea pleca împreună în aventură ca doi fraţi? Pinzon e un bun marinar: experienţa pe care o are pe ocean poate fi preţioasă. Fiecare găseşte, aşadar, un avantaj în această asociere. Mai târziu, Pinzon avea să-şi dea seama că avantajul lui