Jean Favier



Yüklə 2.1 Mb.
səhifə36/47
tarix30.12.2018
ölçüsü2.1 Mb.
1   ...   32   33   34   35   36   37   38   39   ...   47

Jacques Coeur. în viaţa economică la scară continentală – nu înseamnă nimic.

Africa a devenit terenul rezervat al Portugaliei. Precum veneţienii la

Constantinopol în secolul al XHI-lea, precum genovezii la Caffa în secolul al

XV-lea, portughezii se consideră intermediarii obligatorii pentru traficul – prezent şi, mai ales, viitor – cu această Africă Occidentală, pe care cei mai mulţi o numeau atunci Guineea şi despre care se persistă în ideea că e drumul spre

Etiopia. Transformând locurile de escală în poziţii întărite şi câteva baze

COASTA AFRICII 333 într-un veritabil imperiu colonial, portughezii încep să organizeze cucerirea.

Primul antrepozit a fost insula Arguim. In 1444, prima companie colonială a timpurilor moderne ia naştere la Lagos (azi, în Nigeria), noul centru african numit aşa în amintirea portului din Algarve, de unde a pornit aventura.

Câţiva genovezi mai încearcă încă să replice imperiului în curs de organizare între Arguim şi Lagos. Se lovesc de caravelele portugheze şi de tunurile lor. Navele lor fiind capturate sau scufundate, încărcăturile confiscate – se lasă păgubaşi. Unuia dintre ei, în 1454, i se taie mâna dreaptă ca unui hoţ oarecare.

Ultimul, Antonio de'Noli, navighează în 1460 pe coasta Senegalului, unde cumpără sclavi. Va sfârşi prin a se pune sub autoritatea lui Diogo Gomes, apoi va deveni slujitorul fidel al regelui Portugaliei.

Alfons V n-a încetat, în acest timp, să se intereseze îndeaproape de activitatea exploratorilor săi. Când, în 1469, îl autorizează pe Fernăo Gomes să exploateze bogăţiile Guineii, o face cu condiţia ca Gomes să înainteze în fiecare an cu o sută de leghe mai departe decât în anul precedent. Renaşte cu aceasta speranţa unei „treceri” spre est. Dincolo de Capul Pălmaş, Soeiro da Costa vede alungindu-se o coastă paralelă cu ecuatorul, care e foarte aproape. Către paralela 4 ne aflăm în fine la trecerea spre Etiopia.

Regele Portugaliei trece acum de la implantarea comercială la ocuparea politică, începe cu Maghrebul. La 24 august 1471, cu o flotă puternică şi cu o veritabilă armată, ocupă Arzila. Cinci zile mai târziu pune stăpânire pe Tanger.

Regele Portugaliei îşi va zice de acum înainte „rege al Portugaliei şi al Algarvei de dincoace şi de dincolo de mare în Africa”, în acest timp, în Golful Guineii, războiul dintre Portugalia şi Spania îşi arată roadele: flotele europene nu încetează să se încaiere. Descoperirile bat pasul pe loc.

În vreme ce sunt explorate ţinuturile întrevăzute şi se organizează exploatarea economică a coastei africane – traficul de aur şi cel de sclavi – nici India, nici Părintele loan nu sunt daţi uitării. După consolidarea din anii 1445-l455, căutarea „trecerii” revine în prim plan, îndemnându-i pe navigatori să meargă înainte, mai curând decât să se instaleze.

Coasta Guineii a rămas lungă vreme drumul speranţei. Trecerea spre est pare deschisă. Nu ai decât să continui – până în Oceanul Indiilor. Bazele portugheze nu sunt numai un mijloc de consolidare a puterii, sunt şi escalele viitorului periplu ecuatorial în jurul Africii. Progresând lent, explorând fluviile de coastă, precum Camerunul, portughezii se apropie de India.

Pero de Sintra atinge în 1460 şi depăşeşte în 1461 Serra Leăo (viitoarea

Sierra Leone). Diogo Alfonso încheie în acest răstimp explorarea insulelor septentrionale ale Arhipelagului Capului Verde. Zece ani mai târziu, Soeiro da Costa înaintează cu 600 de mile pe coasta Malaguette şi pe Coasta de Fildeş.



În 1472, Joăo da Santarem şi Pero Escobar descoperă Delta Nigerului şi avansează în larg până la insula Săo Tome. Ecuatorul e atins.

336 DESCOPERIREA LUMII libere spre a fi încărcate. Aurul ocupă puţin loc. Alături de sclavi, frahtul mai cuprinde toate produsele după care se dă în vânt Europa, pradă modei exotismului, între acestea, mai ales piperul de Guineea şi cel de Benin, pe care Europa îl califică de „fals piper”: mirodeniile săracului cu care se mulţumesc consumatorii modeşti, cei care mănâncă din ce în ce mai des o carne căreia condimentele îi maschează îndoielnica prospeţime. Importurile de piper de Guineea nu încetează să crească. La sfârşitul secolului vor depăşi suta de tone pe an.

Diogo Căo – Diego Câinele – învingătorul insolentului La Fosse, se află în 1483 pe Congo (Zair), a cărui importanţă o bănuieşte, văzând câtă iarbă şi cât pământ cară cu^ea marea în largul estuarului. Foarte repede înţelege că, în această regiune de coastă, nu va întâlni decât câteva regate vasale ale imperiului Congoului, o putere îndepărtată, după cum i-o sugerează gesturile localnicilor. Trimite deci spre interior plenipotenţiari, apoi, văzând că aceştia nu se întorc, ripostează luând ostatici dintre congolezii urcaţi la bordul navei lui.

Trataţi cu prudenţă ca invitaţi şi profund miraţi de a ajunge, câteva luni mai târziu, la Lisabona, îmbrăcaţi în haine europene, aceşti ostatici vor fi, în anul următor, schimbaţi în mod solemn – şi cu bucurie – contra portughezilor. Acest incident avea să conteze mult pentru popularitatea Portugaliei în Congo.

Regele Nzinga Nkouyou se va socoti prieten al regelui Joăo II, cu care va face schimb de ambasade. Povestea se va termina rău pentru Congo, unde clanurile se vor înfrunta în numele religiilor lor rivale, creştinism şi fetişism. Când, în 1506, creştinii vor învinge, nu vor juca rolul de aliaţi fideli ai Portugaliei.

CĂTRE „TRECERE”

Căo revine doi sau trei ani mai târziu, împreună cu un grup de misionari, spre a evangheliza ţara. Ostaticii lui congolezi îi servesc acum drept interpreţi.

Un moment crede că a găsit „trecerea”; nu e decât tot larga şi lunga gură de

/ărsare a fluviului Congo. Se convinge uşor de aceasta, urcând pe fluviu pe o iistanţă de 90 de mile până la Matadi, fără a întâlni o veritabilă rezistenţă, ntr-atât forţa imperiului congolez e îndreptată atunci spre interior şi împotriva sudului care reprezintă ameninţări serioase contra puterii regatului instituit la nceputul secolului al XlV-lea în jurul oraşului Congo.

Căo a luat din nou drumul de-a lungul coastei. Ajunge în vecinătatea ropicului Capricornului. Tot nu vede trecerea spre est. Moare dincolo de Capul

^egro, aproape de Capul Padrăo. A atins latitudinea de 21°48'.

O adevărată expediţie ştiinţifică intervine, purtată de două caravele irmate în acest scop de regele Portugaliei Joăo II, nepotul Navigatorului.

Condusă de Joăo Afonso d'Aveiro, ea îl include şi pe acel uimitor personaj

; are e astronomul şi cartograful Martin Behaim din Niirnberg. Sarcina lui este ă stabilească latitudinile exacte şi să întocmească o hartă completă a lumii

COASTA AFRICII 337 cunoscute. Se ştie că Behaim va alcătui, în 1492, primul glob terestru, în douăzeci şi şase de luni, misiunea reuşeşte să facă inventarul imperiului portughez. Atinge aproape ultimele descoperiri ale lui Diogo Câo. Decimată de boală, se întoarce din drum spre paralela 18. Globul lui Martin Behaim se va opri aici, marcând

— după Capul Frio, la 18°23' – cu o ipotetică mare capătul meridional al unei

Africi în continuare ciuntite cu vreo cincisprezece grade.

La Lisabona, devenită sediu al iniţiativelor şi al finanţărilor – prea importante acum pentru modestele medii economice de la Lagos şi din Algarve

—, lumea are în vedere un singur lucru: Africa asta care se tot alungeşte e o

Africă portugheză, infinit mai vastă decât o bănuiau descoperitorii Golfului

Guineii. Inventarul e un motiv suficient de a persevera. Dar regele Joăo II îşi lansează acum exploratorii pe cele două drumuri, cel de est cu Pero da

Covilham şi Afonso de Paiva, cel de vest cu Bartolomeu Dias, pe care regele îl lasă, în 1487, să încerce mai la sud ca niciodată acel ocol al Africii care va face din continent un pământ portughez şi va pune în fine Europa Occidentală în relaţii directe – scutită de acea teribilă barieră care e, din Maghreb până la

Marea Roşie, lumea arabă şi turcă – cu cele două Indii, cea a mirodeniilor şi cea a Părintelui loan.

Dias e un om cu experienţă. E marinar de profesie, nu negustor. Aparţine marinei regelui. Făcuse parte, cu cincisprezece ani mai devreme, din expediţia care întemeiase La Mine. Are ca pilot pe un anume Pero d'Alemquer, şi el excelent marinar, pe care-l va lua cu sine, pentru călătoria lui din 1498 Vasco da Gama. La l august 1487, Dias părăseşte Lisabona cu două caravele de

50 de tone – Sao Cristovăo, pe care o comandă el însuşi, şi Sâo Pantaleâo – precum şi cu o corabie de transport având însărcinarea de a suplini efectele îndepărtării în privinţa aprovizionării. Porneşte spre Atlanticul de Sud. La sfârşitul lui noiembrie, atinge punctul extrem al avansului realizat de Diogo Căo.

Acum vânturile sunt potrivnice: alizeul care sufla de la est dinspre babord la ecuator şi permitea un mers bun cu scurte porţiuni de zigzaguri, suflă de la sud-est pe măsura îndepărtării de tropic. Caravelele se manevrează greoi în zigzag. La gura de vărsare a fluviului Orange, după paralela 28, Dias uşurează expediţia, renunţând la corabia grea şi lentă. Trebuie să înainteze mai repede dacă vrea să nu fie obligat să se întoarcă din drum înainte de a fi găsit „trecerea”. Să mergi mai repede nu-i destul. Alizeul se opune înaintării spre sud-est. Dias e însă un remarcabil navigator şi asociază o bună cunoaştere a sistemului vânturilor cu o uimitoare intuiţie. Inversează calculele de drum devenite obişnuite în emisfera nordică, cele ale marii bucle, ale voltei, conform cărora, încă din anii 1430, vântul de vest favorabil întoarcerii la Lisabona trebuie căutat foarte la nord şi în larg.

Cu spatele la coastă, Dias ajunge, deci, către sud, la latitudinea medie unde suflă în sfârşit vânturile de vest. Le întâlneşte spre paralela 40, care la sud corespunde aproximativ cu latitudinea Lisabonei la nord. Venind deci, în

338 DESCOPERIREA LUMII mod paradoxal, dinspre sud ocoleşte, fără să-l vadă, la 16 august 1488, pe o furtună înfiorătoare, un cap pe care la întoarcere îl va numi, chiar din această pricină, Capul Furtunilor.

De notat că vântul de vest, în sfârşit întâlnit, va fi, pentru întoarcere, un greu handicap, în anii 1420, marinarii chinezi şi-au asumat acest risc. Au eşuat.

Trecerea de acest cap spre vest anunţă acele dificultăţi pe care aveau să le cunoască descoperitorii Americii de Sud când vor dori să ajungă în Pacific.

Coasta s-a curbat spre est. Două zile mai târziu, Dias ocoleşte Capul

Acelor (Agulhas), care se află la latitudinea de 34°52' – cu 28' mai la sud de

Capul Bunei Speranţe – veritabilul vârf al Africii. Nu poate fi vorba de oprire când te găseşti, poate, în faţa răspunsului la întrebarea pusă încă din antichitate.

Coasta se alungeşte spre est. Dias se hotărăşte să meargă mai departe. La începutul lui martie, ajunge la o certitudine: coasta se curbează spre nord-est.

„Trecerea” a fost găsită. Bartolomeu Dias şi-a îndeplinit misiunea. Se întoarce.



În decembrie 1488 este la Lisabona. Drumul Indiilor e deschis. Nu trebuie decât să se continue spre ecuator. După aceea, se ştie despre ce e vorba. Oceanul

Indian este bine cunoscut – şi e cunoscut şi capătul călătoriei, porturile Ormuz şi Calicut, pe care Occidentul le socoteşte cheile Orientului. Parcurgându-l, drumul va duce la Părintele loan. Acum se ştie unde e de găsit. Drumul nu mai prezintă nici o incertitudine. Regele Joăo II rebotează Capul Furtunilor: va fi de-acum încolo Capul Bunei Speranţe.

Omul de mare care e Dias va trage din această experienţă o altă consecinţă: mările sudice sunt dificile, iar uşoarele caravele, atât de avantajoase în explorarea estuarelor africane şi în manevră în sistemele de vânturi puţin cunoscute, nu mai sunt un instrument potrivit pentru navigaţia australă. Trebuie nave cu coca mai robustă şi cu greemente mai puternice. Vasele succesorilor săi vor fi mai bine adaptate pentru Capul Furtunilor. Combinaţii de caravelă şi corabie, navele lui da Gama şi Magellan vor asocia coca corăbiei cu greementul mixt de pânze latine şi de pânze pătrate, ceea ce va permite să se facă faţă încercărilor legate de navigaţia îndepărtată.

În anul următor, în timp ce cartografii încep să deseneze o Africă de dimensiuni noi, iar Europa e năucită de amploarea lumii întrevăzute, genovezul

Cristoforo Colombo – Cristofor Columb – adnotează în consecinţă exemplarul său din Imaginea Lumii de Pierre d'Ailly.

Portugalia este stăpână pe drumul deschis de Dias, acest drum pe care navigatorii infantelui Henric l-au jalonat cu escale de neevitat. La ce bun să-ţi baţi capul pentru un drum cu mult mai hazardat? De ce să-ţi asumi noi riscuri?

Când Cristofor Columb îşi oferă serviciile pentru o traversare transatlantică, Joăo II optează pentru prudenţă. Nu poate finanţa chiar totul, iar aventura „trecerii” nu e încheiată: trebuie să se ajungă în India. Africa şi lumea sunt ale Portugaliei, dar Africa măsoară, de la nord la sud, de două ori cât se credea, iar cucerirea rămâne a fi exploatată. Joăo II îl refuză pe îndrăzneţul genovez.

XVI

Cristofor Col u m b



UN GENOVEZ

Este genovez, fiul unui ţesător. Când, în 1498, va primi o gratificaţie consistentă, va spune el însuşi că e născut la Genova; oraşului său de origine îi va rezerva o parte însemnată din fondurile de binefacere pe care i le îngăduie averea sa. Familia lui e originară din Galicia, din Corsica? E vorba de evrei emigraţi din Catalonia? Niciodată n-a fost adusă vreo dovadă credibilă în acest sens.

Când se va stabili în Peninsula Iberică va vorbi curent castiliana – şi aceasta va fi limba în care va şi scrie. Chiar în scrisorile adresate fraţilor săi, chiar în corespondenţa cu Casa di Sân Giorgio, care gestionează la Genova interesele creditorilor Comunei, şi chiar în notele redactate pentru sine, nu va utiliza limba italiană, sau, mai exact, dialectul genovez care e cu siguranţă limba curentă a mediului său profesional de meseriaşi, apoi de negustori, până în momentul în care, la douăzeci şi opt sau treizeci de ani, părăseşte Italia, începând din 1481 există, scrise de mâna lui, vreo sută de texte autentice. Cu excepţia a două scurte pasaje, toate sunt în castiliana. Dar castiliana pe care o vorbeşte e una rudimentară. E acea castiliana amestecată cu expresii portugheze, folosită în mediile de afaceri din Lisabona şi care, din aceleaşi raţiuni, anunţă „portuniola”, atât de uzuală azi în America Latină.

De altminteri, dacă limba sa maternă ar fi fost castiliana, ar fi – în sens invers – de mirare ca o întreagă copilărie trăită la Genova să nu-i fi lăsat atâta deprindere a italienei încât să corespondeze în această limbă cu italienii. Dacă vorbeşte şi scrie în castiliana, motivul este o hotărâre deliberată. Fără nici o îndoială, începând din 1485, Columb se vrea spaniol. N-a uitat că e genovez, dar dialectul genovez e puţin vorbit în viaţa de toate zilele la Lisabona sau la

Cădiz, cu atât mai puţin la Granada sau la Sevilla. Şi dacă e vorba să înveţe o nouă limbă, Columb se va fi gândit desigur că e mai folositor să se familiarizeze cu limba ţării în care împrejurările l-au adus să trăiască, decât să înveţe târziu italiana din Toscana care nu i-ar servi la nimic.

Să adăugăm că citeşte şi scrie în latină, limbă învăţată mai probabil la maturitate decât în copilărie – şi cu siguranţă nu la universitatea din Padova,

340 DESCOPERIREA LUMII aşa cum va dori să acrediteze fiul său, Fernando, atunci când va scrie o biografie uşor flatantă a amiralului. Om de acţiune în anii tinereţii sale, când nu e altceva decât negustor, Cristofor Columb continuă să fie un om de acţiune şi la vremea călătoriilor de descoperire. Dar cel pe care viitorii săi comanditari l-au luat timp îndelungat drept un visător este şi un foarte profund intelectual. Nu un „savant” însă. O recunoaşte şi va suferi din pricina asta. A primit buna şi solida instrucţie pe care o primeşte într-un mare oraş ca Genova orice fiu al unui meşter artizan.

A dobândit în acei ani de formare gustul lecturii, care explică întreaga sa aventură, ca şi gustul de a scrie, care-l va îndemna să-şi adnoteze cărţile, să-şi însemne zi de zi observaţiile, să-şi intensifice corespondenţa, rapoartele şi memoriile justificative. Autodidact mai curând decât universitar, făcând în lecturile sale alegeri în care se îmbină în chip uimitor enciclopedismul cel mai rigid cu gândirea ştiinţifică cea mai nouă, Columb a luat contact cu cultura acestor oameni de afaceri genovezi ce nu practică umanismul confraţilor lor florentini, dar care nici nu se mai rezumă, precum în secolul precedent, doar la studierea manualelor de negustorie, înţelegerea lumii şi gradul de cultură pe care le vom găsi la Columb pot să uimească. Ar putea deruta în cazul unui ţesător care ar rămâne ţesător, dar nu şi în acela al unui fiu de artizan care se alătură foarte devreme tinerilor ambiţioşi care străbat drumurile comerciale pe socoteala marilor companii genoveze.

Dezbaterea rămâne aşadar deschisă – şi nici un document nu permite lămurirea cu certitudine a originilor îndepărtate ale unei familii de ţesători căreia destinul unui om îi va conferi în mod abuziv poate, o aură de mister. Nu s-a afirmat oare că ar fi corsar catalan, ba chiar marinar scandinav? Câte nu se vor scrie în legătură cu înălţimea lui, cu tenul lui de culoare deschisă, cu ochii gri-albaştri, cu părul blond-roşcat! în ce priveşte originile lui apropiate, lucrurile sunt totuşi clare, într-adevăr, se poate oare bănui de origine evreiască o familie care, dacă ar fi plecat din Catalonia spre a evita efectele ordonanţelor din 1391, fără a se converti la creştinism, ar fi adoptat, în noua ei patrie, atât de rapid credinţa creştină? Şi de ce acest descendent din catalani ar fi vorbit castiliana mai curând decât catalana atât de familiară tuturor celor care frecventează porturile Mediteranei? Cel mai sigur este, probabil, să ne oprim la această simplă certitudine: fiul ţesătorului genovez Domenico Colombo, nepotul ţesătorului genovez Giovanni Colombo, e genovez. Şi, drept omagiu adus tatălui său, va da numele Sfântului Dominic uneia dintre aşezările întemeiate de el – Santo

Domingo.


S-a născut între 25 august şi 31 octombrie 1451, fiind cel mai mare dintre cei patru copii ai unei familii de artizani prosperi. Domenico este maestru în meseria lui. E ţesător, dar nu unul sărac. Soţia lui are avere. Cristoforo învaţă meşteşugul tatălui său. Când, în 1472, la Savona – unde tatăl său s-a stabilit pentru un timp, cu scopul de a cumula meseriile de ţesător şi de cârciumar – semnează

CRISTOFOR COLUMB 34 în calitate de martor un act notarial, se declară el însuşi „lucrător în lână di

Genova”. Dar orizontul profesional i se pare strâmt. A depăşit cu puţin vârst de douăzeci de ani când părăseşte definitiv meşteşugul lânii, spre a porni p calea ce-i face să viseze la aur şi la mătase pe toţi genovezii obsedaţi de spiriti aventurii: calea afacerilor îndepărtate. De câţiva ani a şi navigat în Mediteram

Şi e captivat de gustul lecturii. Este, fără îndoială, perioada în care a începi să-şi îndrepte interesul către geografie, cosmografie, cartografie. Poate că î acest oraş, în care se alcătuiesc hărţi maritime faimoase în toată Europa, învăţ să deseneze lumea cunoscută.

Fiul artizanului nu are capitaluri de investit. Cristoforo Colombo intr într-o societate, a Centurionilor, afiată în fruntea mai multor companii comei ciale şi bancare, totodată una dintre cele două sau trei familii care domină viat economică a Genovei. Filippo şi Federigo Centurione sunt cei mai mari banche ai oraşului, întreţin strânse relaţii cu florentinii şi în particular cu familia Medic care n-au filială la Genova şi îi iau drept asociaţi şi intermediari în multe afacer

Familia Centurione face comerţ cu Orientul şi cu Occidentul.

Societatea are mandatari în toate pieţele imperiului economic genove:

Dar în acest moment în care Genova pierde ultimele ei poziţii în Marea Neagr şi în care Orientul pare a se închide, ea îşi îndreaptă în mod special atenţi spre acea piaţă în dezvoltare de când cu ultimele retrageri ale Islamului, piaţ

Peninsulei Iberice. Cel care comandă flota portugheză este un genovez. în tim ce Veneţia se epuizează apărându-şi imperiul mediteranean, se implică în afc cerile din Cipru şi îşi mobilizează întreaga flotă contra turcilor, genovezii anim curentele comerciale ce se înnoadă în porturile iberice. Familia Centurione est prezentă la Lisabona, tot aşa cum este şi la Sevilla sau la Barcelona. Va fi prinţi principalii bancheri ai noii Spânii – şi însuşi Carol Quintul i se va adresa e

Foarte puternica ei implantare în Castilia sfârşitului de secol a XV-le nu va străină de orientările viitoare ale lui Cristofor Columb.

Dincolo de Gibraltar, familia este prezentă în Atlantic. Deţine poziţ solide în Anglia, ca şi pe coasta Guineii. Societăţile ei înfruntă pericolele: socit tatea care-i poartă numele este cea care, într-o generaţie anterioară, îl trimil pe Antonio Malfante pe drumurile interioare ale Africii.

Columb învaţă repede să cunoască lumea. Orizonturile lui sunt variaţi

Clanul Centurione fiind în legătură de afaceri cu societatea Spinola şi cu I

Negro, altă forţă a comerţului genovez, Columb lucrează şi pentru aceştia.



vom regăsi până la urmă asociaţi la întreprinderile lui, comanditari pricepu dar prudenţi faţă de ceea ce le apare atât ca o afacere genoveză, cât şi ca expansiune spaniolă.

Tânărul străbate mai întâi în lung şi în lat Mediterana. îl găsim negustc la Chios, acea insulă din Asia Mică rămasă, chiar după pierderea pieţei alaunuli unul dintre marile antrepozite din ce mai subzistă din comerţul genovez 1

342 DESCOPERIREA LUMII

Orient, îl găsim corsar în serviciul regelui Rene de Anjou, în 1472, în apele

Tunisului spre a acosta o galeră aragoneză. în 1476, iată-l în Atlantic, însoţind ţesături de lux, este la bordul uneia dintre corăbiile flamande – Bachalla – pe care flota franceză a amiralului Coullon le Vieux încearcă să le oprească la 13 august

1476 în largul Capului Săo Vicente, la extremitatea sud-vestică a Portugaliei.

Corabia lui fiind incendiată, ajunge înot pe coastă, se duce la Lisabona şi-şi reia slujba la Spinola şi Di Negro. Ajunge totuşi şi în Anglia, apoi în Irlanda, navighează câtva timp pe Baltica, urcă până în Islanda. Acolo aude vorbindu-se de acea insulă de la vest pe care o cunosc pescarii islandezi şi care trebuie să fie

Terra Nova. Se va lăuda a fi navigat, în februarie 1477, graţie unei ierni deosebit de blânde, până la o sută de leghe „oltre Thile”.

Această insulă e la 73° latitudine nord, şi nu la 63 cum pretind unii.

Nu e situată nici pe meridianul pe care i-l atribuie Ptolemeu şi care include Occidentul nostru, ci mai la vest. Această insulă e mare cât

Anglia. Merg acolo negustori englezi, mai ales cei din Bristol.

Marea insulă pe care o descrie este, evident, Islanda. Poziţia pe care o dă – 73° – este, în schimb, cea a micii insule Jan Mayen, la nord-est de Islanda, în timp ce Ptolemeu situează într-adevăr Thule în locul real al Arhipelagului

Feroe, la 63°, între Scoţia şi Islanda. Leghea lui Columb măsurând o cincisprezecime de grad, o sută de leghe fac 6°40', adică exact ceea ce desparte Jan

Mayen de coasta septentrională a Islandei. în afară de cazul că am admite că acest excelent navigator se înşală cu zece grade latitudine – în longitudine e altceva – şi că inventează o distanţă, reală totuşi, şi în afară de cazul că am admite că vede englezi pe o insulă pierdută, trebuie, fără îndoială, să înţelegem că vorbeşte mai întâi de o navigaţie nu „dincolo de Thule”, ci către o „altă Thule”, care ar fi Jan Mayen, dacă nu Groenlanda căreia i s-ar potrivi observaţia „mai la vest”; dar atunci ar fi de mirare că o ia drept insulă, deşi n-a făcut decât s-o atingă şi că îi poate da dimensiunile, pe atunci necunoscute. Naratorul – aici este fiul său Fernando, care recopiază cu mai multă sau mai puţină fidelitate hârtiile tatălui său – revine apoi la Islanda, pentru a o descrie şi a-i evoca pe „aventurierii comercianţi” englezi despre care ştim că o frecventau într-adevăr.



Dostları ilə paylaş:
1   ...   32   33   34   35   36   37   38   39   ...   47


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə