Jean Favier

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 2.1 Mb.
səhifə34/47
tarix30.12.2018
ölçüsü2.1 Mb.
1   ...   30   31   32   33   34   35   36   37   ...   47

316 DESCOPERIREA LUMII tCapul Blanc

H 1443

—*-*. – – z.ye Serwgal



^gŁp^<%

— l456

— Vi 455


— La Min”

Ecuator S5” T^mA

„>t Congo

— V1483


OCEANUL >

ATLANTIC


Capul Bunei Speranţe

— l488-

COASTA AFRICII 317

Organizează expediţia, dar nu e omul care să se îndepărteze mult de Genova.

Împrumutându-se în toate părţile, obţine capitaluri şi finanţează armarea a două galere, cu primul lor contract de navlu. E hotărât că întreprinderea va dura zece ani şi că, în acest timp, nu va înceta fructificarea mizei iniţiale. Ţelul călătoriei e deja stabilit: India. Va fi ocolită Africa.

Doria nu părăseşte Genova. Pe galere se vor îmbarca personaje de mai mică importanţă, negustori cărora meseria le permite să absenteze fără inconveniente vreme mai îndelungată. Se ştie, viaţa comerciantului italian începe în general cu zece sau cincisprezece ani de călătorii şi de şederi în târgurile străine, unde se dobândesc experienţa, cunoaşterea oamenilor, a mărfurilor şi a pieţelor. Aşa se face că fraţii Vivaldi însoţesc galerele ce părăsesc Genova în mai 1291.

Trec de Mallorca şi de Gibraltar, navighează de-a lungul coastelor Africii până în Golful Guineii şi în cele din urmă dispar, eşuând, fără îndoială, pe un fund de mare înalt, aproape de coastă. Nu vor mai veni veşti despre ei, dar

Antonietto Usodimare va întâlni, către 1455, în Guineea un metis care se va declara a fi un descendent îndepărtat al unuia dintre tovarăşii genovezi ai fraţilor Vivaldi.

Genovezii vor fi cei care dau viitoarei Madeira, pe care o descoperă la începutul secolului al XlV-lea, primul ei nume: Legname, insula împădurită.

Alţi genovezi ajung în 1312 în Canare. Lanzaroto Malocello va da numele său uneia dintre insule – nume pe care-l va purta deja în 1339 pe planisfera lui

Angelino Dulcert: insula Lanzarote. împărţind cheltuielile cu navigatori portughezi, genovezii întreprind în 1341 explorarea arhipelagului. Găsesc acolo locuitori vorbind o limbă necunoscută, dar care dansează „aproape ca francezii”. Ulterior nu încetează să-şi manifeste interesul pentru insulele din Atlantic.

Din nefericire pentru Genova – dar nu şi pentru genovezi, care se pun bucuroşi în serviciul principilor străini – lucrurile se schimbă către 1330. Acum, toată lumea navighează în largul coastei africane. Castilienii descoperă din nou arhipelagul dat uitării de pe vremea cartaginezilor, întrezărit de genovezi în

1312, dar identificat în 1334 de către marinarii francezi împinşi în aceste locuri de o furtună şi, în 1341, de trei car avele portugheze având la bord italieni:

Canarele. Un infante al Castiliei, Luis de Cerda, obţine în 1344 din partea papei

Clement VI concesiunea coroanei Canarelor, cu condiţia de a se recunoaşte vasal al Sfântului Scaun şi de a plăti pentru regatul său un cens anual de patru sute de florini. La drept vorbind, papa nu prea ştie ce dă, iar bula amestecă în acelaşi arhipelag unsprezece insule oarecum legendare prin numele lor preluate din descrieri geografice din toate epocile. Ceea ce nu-l împiedică pe Clement VI sa notifice aranjamentul suveranilor occidentali, stârnind o reacţie din partea regelui Portugaliei: acesta aminteşte că a explorat Canarele şi că îşi rezervă dreptul de a le cuceri, în schimb, regele Castiliei nu se grăbeşte să sprijine o

318 DESCOPERIREA LUMII expediţie menită să creeze un regat străin de Castilia, dacă nu şi de dinastia sa.

Ajuns stăpân al unor insule botezate Atlantica, Pluviaria sau Hesperida, înzestrat de papă cu un sceptru şi cu o coroană din aur împodobită cu pietre preţioase, infantele, care se intitulează acum „principe al Fortunei”, nu va apuca să se îmbarce: alianţa lui cu Filip VI de Valois îl va solicita la alte bătălii, în Franţa.

Jaume Ferrer din Mallorca continuă în 1346 explorarea coastei Africii.

Nimeni nu-l va mai revedea. Unii cred că a ajuns în Senegal. Dar două nave catalane ating, la rândul lor, în 1360, Gran Canaria şi pleacă deîndată ce primii lor marinari debarcaţi sunt făcuţi prizonieri de locuitorii insulei… Printre precedenţii „descoperitori” au fost unii care crezuseră că insula nu e popuiată. Legendele poporului guanche conferă prizonierilor catalani onoarea de a fi importat în arhipelag arta construirii caselor. Dar marinarii au sânge fierbinte. Se interesează de femeile de pe insulă. Sunt ucişi. Vor veni alţii, care vor cunoaşte destine diferite, câteodată tot atât de dramatice. Vor veni misionari. Vor veni şi jefuitori.

Spaniolilor le urmează normanzii pe drumul Atlanticului, în 1365, negustori din Dieppe şi din Rouen se asociază în vederea traficului pe coastele africane.

Poate că unii depăşesc Capul Verde şi ating coastele Sierrei Leone. Aduc de-acolo mari cantităţi de fildeş, dar mai puţin aur decât prevăzuseră.

Sfârşitul secolului al XlV-lea vede navigând unele după altele înspre

Canare şi Africa navele spaniole şi normande. Circulaţia maritimă e atât de intensă încât stârneşte interesul pirateriei în zonă. Marinari din Biscaya echipează, în 1385, cinci caravele pentru a ataca vasele comerciale între Maroc şi Canare.

Văzând vulcanul din Tenerife în erupţie, botează insula „Infernul”. Unii sunt întâmpinaţi cu săgeţi. Majoritatea jefuiesc şi iau prizonieri.

FRANCEZII ÎN CANARE

Ceea ce se poate spune sigur este că, în anii 1400, Canarele sunt bine cunoscute de europeni. Totuşi, nimeni nu s-a gândit să se stabilească acolo.

Aceasta este, în schimb, intenţia a doi francezi, Jean de Bethencourt şi Gadifer de la Salle, doi cavaleri cu personalitate foarte diferită, dar la fel de plini de iluzii, care încearcă în 1402 să colonizeze arhipelagul. Jean de Bethencourt este un bogat senior din ţinutul Caux, proprietar al importantului castel din

Grainville-la-Teinturiere, nu departe de Yvetot. Dar e, totodată, şi un aventurier, care nu se dă în lături de la acte de piraterie: ceea ce face ca, în 1401, să fie urmărit în justiţie pentru că a jefuit, în ciuda armistiţiului, şaptezeci şi două de butoaie cu vin gascon aflate pe vase ce navigau spre Angola. Gadifer de la Salle este ofiţer regal. Are titlul onorific de şambelan al regelui. A fost înalt magistrat în

Bigorre. Născut prea târziu într-o lume în care companiile plătite ale Războiului de 100 de”ani au luat locul ordinelor cavalereşti din romanele Mesei Rotunde, COASTA AFRICII 319 e înnebunit după isprăvile narate de cărţile mediocre care prelungesc în mod penibil vâna epică a poemelor medievale, în chip ciudat amestecate cu figuri împrumutate din Decadele lui Titus Livius. înflăcărat de un entuziasm alimentat de asemenea lecturi, care le anunţă pe cele ale lui Don Quijote, La Salle trăieşte un vis. Bastardului său îi dă numele de Hannibal. Va denumi Rubicon castelul pe care-l va construi în insula Lanzarote. Sunt trăsături suficiente spre a califica omul.

Cei doi seniori fuseseră asociaţi în Mediterana în lupta împotriva sarazinilor. Fuseseră văzuţi alături în 1390 în armata ridicată împotriva Tunisului de ducele Louis II de Bourbon. O scurtă întâlnire în La Rochelle este de ajuns spre a-i asocia pentru o nouă aventură, în Atlantic.

Spre a finanţa expediţia golesc vistieriile. Pentru şapte mii de livre de

Tours, Bethencourt dă în gaj domeniul din Grainville-la-Teinturiere unchiului său Robert de Braquemont, viitorul mareşal al lui Carol VI. îşi vinde moşia de la Saint-Martin-le-Gaillard. Vinde şi o casă din Paris. La Salle face la fel.

Capitalurile astfel reunite le permit să armeze trei corăbii bune, ce părăsesc

La Rochelle pe l mai 1402. Fac escală la Cădiz, unde pierd ceva vreme pentru a se disculpa de o acuzaţie de piraterie formuiată împotriva lor de marinari genovezi, italieni şi englezi. La 22 iulie sunt în Lanzarote, prima dintre Insulele

Canare pentru cel ce soseşte din Nord. S-au grăbit să recunoască împrejurimile şi să-şi proclame drepturile lor senioriale asupra acestei insule paşnice unde nimănui nu-i dă prin cap să le opună rezistenţă.

Căci, dacă Bethencourt are oarecare interes să se facă uitat de justiţie şi dacă se poate gândi să-şi exercite în Atlantic talentele de pirat, aici este vorba, înainte de orice, de cucerire şi de colonizare. Plenipotenţiarii francezi care discută în 1402, la conferinţele de la Leulinghem, despre despăgubirea victimelor pirateriei nu ştiu să spună decât un singur lucru:

Bethencourt şi dumnealui Gadifer de la Salle au vândut nu de mult tot ce au avut în regat şi au spus că pleacă să cucerească insulele Canare şi a Infernului.

Cât despre Gadifer de la Salle, ceea ce i-a spus viitorului asociat cu prilejul întrevederii din La Rochelle e lipsit de ambiguitate: pleacă „în aventură”, în povestirea pe care o vor scrie mai târziu, Canarianul, cartea cuceririi şi convertirii

Canarelor, doi cărturari din anturajul lui Bethencourt vor afirma că expediţia a avut ca unic scop pe acela de a converti la credinţă „oameni necredincioşi de felurite legi şi felurite limbi”. De asemenea, autorii fac aluzie la o veritabilă campanie dusă de stăpânul lor – la prima sa întoarcere în ţinutul Caux – spre a recruta colonişti. Foarte limpede sună manifestul prin care Bethencourt îi îmbie pe ţărani, care în mod normal nu prea au de-a face cu problemele mării.

320 DESCOPERIREA LUMII

Vreau să duc acolo oameni de toate meseriile ce se pot numi şi enumera.

Când vor fi acolo, nu e îndoială că se vor afla într-o ţară bună, vor trăi îndestulat şi fără mare osteneală. Celor care vor veni le voi da pământ de lucrat de vor voi să facă această muncă. Sunt mulţi oameni cu meşteşuguri în ţara asta [Normandia], care n-au un petic de pământ şi trăiesc din greu; dacă vor să vină acolo [în Canare], le promit că le voi face tot binele cu putinţă.

Adevărul este că la vremea aceea starea satelor normande nu era strălucită, iar ţăranii deveneau visători când li se vorbea despre o insulă fertilă unde să poată munci liniştiţi. Poate că la argumentele economice de mai sus ar fi de adăugat şi dorinţa politică a celor doi şefi ai expediţiei de a-şi institui un domeniu independent, aşa cum procedau unii în Orient în vremea cruciadelor. Bethencourt se va lăuda mult cu „regatul” său, iar La Salle va regreta legământul de vasalitate făcut Castiliei.

Totul a fost compromis din cauza atitudinii bieţilor normanzi luaţi pe sus într-o afacere căreia nu-i cunoscuseră amploarea. Pe scurt, marinarilor şi coloniştilor li se face dor de casă. Au fost amăgiţi cu bogăţia, dar aceasta nu se arată prea curând. Clima, la rândul ei, îi indispune din prima zi pe ţăranii care nu bănuiseră ce avea să însemne o asemenea schimbare de latitudine. Unii au dat bir cu fugiţii încă din timpul escalei de la Câdiz, spunând că sunt duşi la moarte: corăbiile încărcaseră prea puţine provizii. Din optzeci au rămas cincizeci şi trei de oameni, în Canare suntem la un pas de insurecţie. Cât priveşte insula fertilă, deocamdată oamenii sunt obligaţi să se mulţumească cu proviziile aduse, care scad continuu. E bătaie pe hrană. Ajuns în insula Fuerteventura, unul dintre căpitanii lui La Salle, Robin Le Brument, refuză să-l lase pe Gadifer să urce la bord pentru a se întoarce în Lanzarote, apoi îl acceptă, dar ca ostatic.

Unul dintre şefii expediţiei, Bertin de Berneval, urzeşte complot după complot, apoi trădează pe faţă şi se înţelege cu câţiva spanioli veniţi întâmplător, cărora le predă artilerie şi femei. Violarea acestor normande de către marinarii spanioli va face orice împăcare imposibilă.

Unii vor încerca singuri o altă aventură, ca acel Anselme d'Isalguier din

Toulouse, care pleacă în 1405 de-a lungul continentului african. Ajunge pe

Valea Nigerului, coboară pe fluviu până la Gao, în inima Imperiului songhaî, pe atunci aflat aproape la apogeul său. Isalguier va reveni în Europa în 1413, cu femeia africană pe care a luat-o în căsătorie şi cu fiica lor. Cum e uşor de închipuit, vor face senzaţie la Toulouse.

Lăsându-şi asociatul să păzească pământul cucerit, Bethencourt se întoarce în Normandia încă din toamna lui 1402, atât spre a-i conduce înapoi pe nemulţumiţi, cât şi pentru a recruta oameni mai bine pregătiţi în vederea colonizării.

COASTA AFRICII 321

A promis să revină de Crăciun, dar şi-a supraestimat capacitatea financiară.

Normandia e secătuită, împărţit între principi şi facţiunile lor, Consiliul bietului

Carol VI are cu totul altceva de făcut decât să comanditeze colonizarea Canarelor.

Bethencourt face escală la Sevilla, unde are relaţii: unchiul său s-a însurat cu fiica marelui maestru al curţii regale, iar nepoată-sa e căsătorită cu alcadele din

Sevilla. Henric III de Castilia avansează fonduri, dar în schimbul unui legământ de vasalitate. Canarele sunt de acum înainte un fief stabil al regelui Castiliei.

Bethencourt nu va reuşi să-l convingă pe Gadifer de la Salle că n-a putut proceda altfel.

Când revine în Canare în 1405 cu „ceva prospătură de oameni şi hrană”, altfel spus cu o sută şaizeci de bărbaţi – nobili, ţărani şi meseriaşi – şi douăzeci şi trei de femei, Bethencourt găseşte un Gadifer de la Salle foarte hotărât în ideea de a nu împărţi nici puterea, nici profiturile, dar care nu mai e stăpân pe situaţie. La Salle a continuat de unul singur drumul prin insule. Totuşi n-a uitat proiectul unei cruciade şi spune că o să plece în Africa, „până la regatul

Părintelui loan”. Ceilalţi nu sunt de acord – iar „bravul” cavaler nu bagă de seamă că şi-a greşit secolul. Visele lui de oştean al credinţei nu fac casă bună cu realismul coloniştilor.

Cei doi stăpâni ai Canarelor nu se mai înţeleg deloc de acum înainte.

Gadifer de la Salle cedează primul şi se întoarce în Franţa, îl vom regăsi în faţa Genovei, în armata mareşalului Boucicaut. După ce s-a proclamat rege şi şi-a instalat mai mult sau mai puţin bine normanzii în întreg arhipelagul, până la Ferro şi La Palma, Bethencourt pleacă iar, la 15 decembrie 1405, spre

Normandia, lăsându-l ca guvernator pe nepotul său, Maciot. Dar, de data asta, nimeni nu-l mai ajută să finanţeze o aventură al cărei avantaj nu e clar. Anii trec. Se mai zbate încă. Se întoarce în Spania. Când vede Normandia supusă dominaţiei engleze, realistul Bethencourt se grăbeşte, în 1419, să-i jure fidelitate lui Henric V de Lancaster, în schimbul căreia cere un permis de liberă trecere cu durata de un an pentru două nave. O furtună compromite acţiunea, iar naufragiul celor două nave pune capăt istoriei. Derutat şi ruinat, Bethencourt nu scapă de dezastru decât vânzând regelui Castiliei efemerul său „regat” al Canarelor.

În cele din urmă abandonează. Are şaizeci de ani. Nu mai e vârsta aventurilor, îmbătrâneşte copleşit de amărăciune. S-a căsătorit cu o femeie foarte tânără, dar se teme că aceasta este amanta fratelui său: pe ea o bagă în închisoare, pe el îl goneşte. Trăieşte în singurătate visând la pierdutul său regat. Va muri în 1422. în ciuda câtorva legende păstrate cii grijă în regiunea Dieppe, normanzii vor uita repede drumul deschis în Atlantic de compatrioţii lor. Dar pe harta veneţianului Giacomo Ziroldi figurează, încă din 1426, cele trei arhipelaguri:

Azore, Madeira şi Canare. Iar papa veneţian Eugeniu IV, în 1431, recunoaşte drepturile castilienilor asupra Canarelor, întemeindu-se nu atât pe cesiunea

322 DESCOPERIREA LUMII consimţită în disperare de Bethencourt, cât mai ales pe pretinse drepturi istorice moştenite de la goţi, care erau, în secolul al Vl-lea, stăpâni ai Mauritaniei şi, deci, ai insulelor care sunt prelungirea ei în mare. în zadar se invocă pentru

Portugalia o tardivă cesiune a drepturilor lui de către urmaşul lui Jean, Maciot de Bethencourt.

VREMEA PORTUGHEZILOR

Aventura nu mai e, de acum înainte, în arhipelaguri, în acest moment intră cu adevărat în scenă portughezii. Favorizată de întinsa ei coastă atlantică, dar mai ales de entuziasmul infantelui Henric Navigatorul, în doar câţiva ani, Portugalia va face din ţărmul african o zonă rezervată. Al treilea fiu supravieţuitor al regelui Joăo I care, înfrângând Castilia în bătălia de la Aljubarrota (14 august

1385), asigură definitiv independenţa Portugaliei şi autoritatea dinastiei sale, infantele don Enrique – Henric Navigatorul – este cu adevărat, pentru explorarea şi cucerirea coastelor africane, un iniţiator, un protector şi chiar un finanţator. Nu e cazul să se facă din el un savant, nici un mecena dezinteresat. Henric e un prinţ curios, dornic să lase un nume pentru că are puţine. şanse de a accede într-o zi la Coroană, avid de profitul pe care se sprijină prestigiul. Fără multe şanse de a guverna Portugalia, infantele are posibilitatea de a îndrepta o parte din dinamismul şi resursele regatului către o aventură glorioasă. Devine astfel figura reprezentativă a acestei Portugalii care – după ce şi-a definit locul în cadrul Peninsulei Iberice – îşi descoperă o vocaţie pentru aventuri. Politica acestui infante care nu va fi niciodată rege este în cele din urmă aceea pe care o aşteaptă Portugalia, către ea ducând cele patru secole de istorie portugheză.

Încă de la început e vorba de o acţiune oficială, de o cucerire. Se vorbeşte din nou despre cruciadă. Ideea de a lupta împotriva puterilor maghrebine nu displace celor care tocmai au pus capăt unei prea lungi ocupaţii arabe. A-i înfrânge pe păgâni după ce a învins Castilia, e un bun mijloc de a consolida recenta independenţă a Portugaliei. Ar însemna şi s-o ia înaintea castilienilor, care nu vor sta cu braţele încrucişate după ce, la rândul lor, vor fi înlăturat

Islamul din Spania. Este vorba deci de cine ajunge primul. Castilia ţinteşte înspre est Tunisia, socotită, aşa cum o făcuse odinioară Ludovic cel Sfânt, drept cheia unei viitoare cruciade, în 1399, Henric III al Castiliei cucereşte Tetuanul.

Victorie efemeră, care-i irită pe maghrebini, dar îi incită pe portughezi. Aceştia din urmă vor profita, în vest, de anarhia care domneşte în cursul ultimilor ani ai dinastiei merinide. Se vorbeşte de cruciadă. Gândul merge mai mult către deschiderea drumurilor aurului şi către resursele cerealiere care ar permite rezolvarea eternei probleme a aprovizionării oraşelor, a Lisabonei în primul rând. Dar nu se neglijează împodobirea acţiunii cu o aură de cruciadă: învestit

COASTA AFRICII 323 de tatăl său, regele, şi de către papă cu o veritabilă misiune contra necredincioşilor, Henric Navigatorul se erijează – cu al său ordin al lui Hristos – pur şi simplu în campion al credinţei creştine, în august 1415, o trupă portugheză debarcă în Africa în urma unei operaţiuni-surpriză abil declanşate după trei ani de pregătiri navale şi, graţie unei manevre rapide, cucereşte Ceuta.

Stârniţi de cei doi fii ai regelui Joăo I, infantele don Enrique şi fratele lui, don Pedro, iată-i acum pe portughezi pe drumul Guineii. E în acelaşi timp drumul către Părintele loan, drumul aurului şi cel al sclavilor. Este şi drumul pieţelor agricole şi mai ales cerealiere ale Marocului atlantic.

Nimeni nu-şi face iluzii: produsele acestor noi pământuri sunt şi vor rămâne scumpe. Orice s-ar cultiva, agricultura îndepărtată şi creşterea vitelor nu vor furniza niciodată Europei alimente ieftine. Dar, după trei secole de expansiune (în linii mari, din al Xl-lea până în al Xlll-lea), această Europă s-a obişnuit cu preţurile mari. Fierul în secolul al Xl-lea, frumoasele postavuri flamande din secolul al Xlll-lea – toate acestea au făcut ca o lume ieşită din economia închisă a secolelor anterioare să accepte că înalta calitate şi raritatea au preţul lor. în ciuda unei stagnări ca efect al primei crize, cea din anii

—l350, Europa suportă după 1350 repercusiunile prăbuşirii demografice asupra salariilor şi asupra preţurilor industriale. După 1400, într-o Europă în plină redresare – deşi cronologia acestei redresări variază de la o regiune la alta – însă într-o constantă insuficienţă monetară, preţurile de cost ridicate nu sunt de natură să-i sperie pe întreprinzători. Merită să te angajezi în aventuri economice, fie ele şi dincolo de mare, de vreme ce în Europa orizonturile sunt închise.

Prima lovitură e dată în insulele deja cunoscute, în 1418, navigatorul portughez Joăo Gonţalves Zarco ajunge în Legname, pe care o găseşte neocupată. Botează imediat cele două insule în limba lui: pe cea mai mică o numeşte Porto Santo, iar cea mare, în întregime împădurită, devine Madeira.

Portughezii aveau să păstreze Madeira, dar îşi pierd apoi timpul şi banii în zadarnice tentative împotriva Canarelor: patru expediţii eşuează aici între 1420 şi 1434. Singurul profit îl constituie ocuparea în 1427 a mai multor insule din

Arhipelagul Azorelor.



În continuare, aventura se joacă pe coasta Africii – şi aici, Portugalia va câştiga împotriva unei Castilii încă în conflict cu regatul maur al Granadei, deci incapabilă să-şi mobilizeze forţele şi finanţele pentru o acţiune de durată sau, mai precis, pentru acţiuni repetate. De la tratatul din 31 octombrie 1411, Portugalia e sigură de. neutralitatea Castiliei pe mare. Mai mult, portughezii pot acum să limiteze riscul întâmpinat de toate navele europene din pricina corsarilor marocani, a căror bază de predilecţie era Ceuta. Fără a pierde timpul în Maroc, unde le este suficient să controleze comerţul maritim şi unde infiltrarea armată ar fi fost sortită eşecului, se îndreaptă spre sud. îndată după cucerirea Ceutei,

324 DESCOPERIREA LUMII în 1416, Gonţalho Velho îndrăzneşte să coboare în lungul coastei până la acea latitudine subtropicală – paralela 26 – unde legendele se întrec în a afirma că oceanul clocoteşte, că marinarii sunt înghiţiţi de ape şi prăvăliţi în Infern. Apa fierbe aici „ca într-o oală”, va spune peste câţiva ani genovezul Usodimare.

De fapt, teribilul Cap Bojador – „Capul Fricii” – nu e decât limita curenţilor ce purtau până acolo fără prea mare dificultate corăbiile venite din nord dea lungul coastei africane. Cabotajul era lesnicios, descoperirea nu era decât o problemă de timp. Cu cât se mergea mai departe, cu atât se găseau mai mult pământ, mai multe insule, întâlnind la Capul Bojador un curent contrar, navele europene au de făcut o alegere dificilă: să se întoarcă din drum sau s-o ia spre larg pentru a căuta condiţii mai bune de navigaţie către sud. Jaume Ferrer, în

1346, a trecut dincolo. N-a mai fost revăzut niciodată.

Henric Navigatorul vrea să ştie mai mult. Părăsind Lisabona, unde jocurile politice nu-l prea interese'ază, se stabileşte lângă Lagos, marele port din

Algarve, ţinutul din faţa coastei africane, care va fi pentru aproape o jumătate de secol capitala acţiunilor maritime ale Portugaliei. Ambiţiile economice ale infantelui nu sunt satisfăcute de culturile producătoare de zahăr care încep să aducă avere celor ce au mizat totul pe insule. Zahărul nu e totuşi aur.

Cu Ceuta, Portugalia are de acum înainte un cap de pod în Africa. Problemele ivite din cauza depărtării sunt rezolvate, de vreme ce se poate ancora la Ceuta ca acasă. Henric trimite o nouă expediţie. Degeaba. Nimeni nu îndrăzneşte să ocolească Bojadorul prin larg. Trebuie aşteptat august 1434 – infantele Henric a murit deja – pentru ca, la bordul unui vas foarte uşor şi la cam la treizeci de mile în larg, scutierul Gilianes să treacă în fine de Capul Bojador şi să debarce mai la sud doi pedestraşi, care descoperă existenţa unei populaţii indigene. Ceea ce e nou – lucrul merită reţinut – nu este faptul că un navigator a trecut „Marea Tenebroasă” şi „Capul Fricii”, ci că s-a întors de acolo. De trecut, şi alţii trecuseră dincolo, Dar el e primul care găseşte, mai departe în larg, vânturile pentru întoarcere. Doi ani mai târziu, Alfonso Gonţalves Baldaia descoperă un mic golf pe care, în marea lui grabă de a găsi metalul preţios, îl denumeşte în pripă Rio de Oro. Curând va fi trecut tropicul. Pe acolo ar fi trebuit să se afle – navigatorii sunt siguri de asta, sprijinindu-se pe afirmaţiile cosmografilor – „trecerea” care ocoleşte Africa şi duce în Oceanul Indiilor.



Dostları ilə paylaş:
1   ...   30   31   32   33   34   35   36   37   ...   47
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə