Jean Favier

Pentru Columb, vremea Nordului s-a încheiat, în 1477, ca atâţia alţi genovezi ambiţioşi, e la Lisabona, în 1478, îl găsim în Madeira, unde cumpără o încărcătură de zahăr în contul lui Luigi Centurione, unul dintre marii comanditari ai armării navale şi ai comerţului genovez.

În anul următor, Columb se instalează la Lisabona, marele oraş a cărui piaţă financiară a detronat de douăzeci de ani micile pieţe ale Sudului, cele din Algarve, care se mai aflau încă la mijlocul secolului în jurul Lagosului, centrele de animare a aventurii maritime. Societăţile comerciale şi-au transferat sediile.

CRISTOFOR COLUMB 343

Alegerea pe care o face Columb e bună. Acum, de la Lisabona e privită lumea.

Acolo se găsesc şi mijloacele de a călători, banii, precum şi navele.

La Lisabona, Columb îşi regăseşte fratele, pe Bartolomeo, deja stabilit aici în colonia genoveză în calitate de cartograf. Cristofor a învăţat meseria asta: reîncepe să deseneze şi să adnoteze. Ca toţi genovezii, încearcă, fără a da uitării Genova, să se integreze în societatea locală: ia de nevastă o tânără portugheză, elevă la faimoasa mănăstire Santos, Felipa Moniz Perestrello. Strămoşii

Felipei şi-au arătat deja înclinaţia pentru aventura maritimă şi colonială. Unul dintre ei a fost, în 1425, printre primii colonizatori ai Madeirei. însuşi tatăl

Felipei, Bartolomeo Perestrello, a fost căpitan al insulei Porto Santo, la nordest de Madeira. Mama Felipei se înrudea cu familia regală.

Deocamdată, Columb trece tot drept om de afaceri şi ca atare navighează spre Anglia, ca şi spre insulele Atlanticului subtropical. Locuieşte un timp la

Porto Santo la soacra şi la cumnatul său, care-i încredinţează hârtiile şi hărţile defunctului căpitan. Toate astea îi vor fi foarte utile, în acelaşi timp, învaţă o mulţime de lucruri despre ocean şi despre ceea ce cară cu ei curenţii din vest.

La Porto Santo, în fine, i se va naşte către 1480 primul copil, Diego, care va fi într-o bună zi moştenitorul visurilor sale.

O călătorie de cursă lungă îl duce spre La Mine, pe coasta Guineii.

Vizitează Azorele şi chiar Insulele Capului Verde. O anume practică a traficului african o dobândeşte frecventând drumurile unui negoţ portughez deja bine organizat, îi vine de aici ideea că indigeni paşnici pot fi transformaţi în sclavi.

Se cuvine însă a nuanţa analiza comportamentelor lui Columb faţă de indigenii din „Indii”: este realist şi naiv totodată şi, cu aceeaşi bună-credinţă, îşi va propune încă de la prima expediţie să-i instruiască şi să-i evanghelizeze pe indieni, destinându-i să servească gloriei Spaniei şi, în acest scop, îi va ţine captivi, urmând să-i ducă, în fundul calei, la cea de-a treia călătorie, ca pe simpli sclavi de vânzare.

Îi voi duce mai târziu în Spania spre a-i învăţa limba noastră – notează el în octombrie 1492. De altfel, Alteţele Lor ar putea să-i ia sau să-i ţină captivi pe toţi, căci sunt suficienţi cincizeci de oameni pentru a-i obliga să facă orice ai vrea.

NAŞTEREA UNEI CERTITUDINI

Cu toate că destinul îi stă încă în faţă, omul a îmbătrânit deja. Figura lui prelungă pare acum emaciată. Părul i-a albit complet, între călătorii citeşte.

Se ocupă un timp cu desenul şi vinde hărţi maritime. Poate că fabrică şi globuri terestre. Pentru a câştiga bani deschide o librărie împreună cu fratele lui,

344 DESCOPERIREA LUMII

Bartolomeo, care trece drept expert în cartografie, în acest domeniu, fraţii

Columb sunt debitori oraşului lor de origine: se ştie că la Genova s-a născut cartografia modernă. Vânzarea de cărţi, de almanahuri şi de hărţi îi va permite să trăiască în anii grei 1487-l489, până în momentul în care, la ordinul Regilor

Catolici – deşi doar în parte convinşi de proiectul care li se prezenta – ducele de Medina Celi va deveni protectorul şi gazda lui.

Un alt Columb e pe cale de a se naşte. La drept vorbind, e mult timp de când pasiunea aventurii l-a împins să încerce pentru el însuşi un bilanţ a ceea ce se ştie despre lume. Curios de toate cele, a frunzărit fără mult discernământ câteva opere de Aristotel, de Seneca, de Averroes. Interesat de teologie ca şi de filosofie, a trecut prin Sfântul Augustin, Sfântul Ambrozie, Sfântul Toma.

A citit mai ales Istoria naturală a lui Pliniu cel Bătrân, Etimologiile lui Isidor din Sevilla, Istoria lucrurilor de umanistul Enea Silvio Piccolomini din Siena, cel care va deveni în 1503 papa Pius II, şi Imaginea lumii de Pierre d'Ailly.

Fără îndoială, a cercetat mai mult sau mai puţin Geografia lui Ptolemeu şi pe cea a lui Strabo. Dintre „moderni”, s-a familiarizat cu minunăţiile aproape istorice ale povestirilor lui Marco Polo şi cu acea compilaţie pe care o reprezintă

Călătoriile lui Jean de Mandeville. Nu numai că citeşte, dar adnotează, cel mai adesea în latină. Exemplarul său din Imaginea lumii, un incunabul publicat la

Louvain în 1483 de către editorul Jean de Westphalie, poartă pe margini câteva sute de note scrise de mâna lui Columb, când rezumate, când observaţii personale de completare sau de contrazicere: „Aceasta concordă cu…”, „Aceasta stabileşte că…”. Compilează de asemenea, întocmind un tabel astronomic şi încercând o cartografie originală a recentelor descoperiri. Şi reface calculele.

Orientul e la extremitatea Indiei din partea cealaltă, Occidentul la extremitatea Spaniei…

Tabelele de la Toledo plasează Occidentul mai la apus decât o face

Ptolemeu, anume la capul Săo Vicente.

Chiar dacă primii biografi – şi printre ei fiul său, Fernando – au insistat excesiv asupra acestei pregătiri intelectuale, chiar erudite, cu scopul de a reduce partea de hazard care, după părerea lor, diminua meritele descoperitorului, nu e mai puţin adevărat că în cei doisprezece sau cincisprezece ani care preced expediţia sa, Columb îşi alcătuieşte baze solide pentru viziunea lui asupra drumurilor lumii, în anii 1470, Columb e încă un negustor care urmează căile deschise de alţii. Cel din anii 1480 este un navigator cu o experienţă de scurtă durată, dar care ştie în materie de geografie şi de cosmografie tot ce se poate şti în vremea sa.

Anii trec. Columb începe să-şi alcătuiască proiectul. Datorită lecturilor, ştie că Pământul e un glob şi că apa nu acoperă decât jumătate din suprafaţa

CRISTOFOR COLUMB 345 lui. Se alătură părerii celor care cred că drumul între Peninsula Iberică şi

Extremul Orient al Asiei nu poate să fie foarte lung şi că i-ar fi de ajuns puţină îndrăzneală celui care – lăsând în urmă coastele în loc să navigheze fără încetare în lungul lor, aşa cum fac chiar la acea vreme descoperitorii Africii – s-ar hotărî să pornească în larg, pentru a se elibera în acelaşi timp de intermediarul arab şi de o „trecere” încă nesigură prin sudul Africii, în mediul ştiinţific de la

Lisabona, unde gustul pentru geografie şi pentru cosmografie s-a dezvoltat atât de mult în timpul infantelui Henric Navigatorul, Columb şi-a găsit repede interlocutori, precum acel canonic Fernam Martins care i-ar fi dat, către 1482, o copie a scrisorii prin care, în 1474, marele medic şi astronom florentin Paolo

Toscanelli îi împărtăşea regelui Alfons V al Portugaliei vederile sale asupra drumului ce trebuia urmat spre a merge prin vest până la aurul şi mirodeniile

Indiei şi spre a uni astfel cele două creştinătăţi, cea din Occident şi cea, nesigură, din Orient.

Columb îşi completează lecturile, ascultând ce se spune în port la Lisabona.

Marinarii vorbesc mult şi, într-o vreme în care descoperirile s-au tot înmulţit în mai puţin de un secol, se afirmă că mai sunt încă în lumea atlantică pământuri răsărite din ape. Nimeni însă nu se gândeşte cu adevărat la un continent. Realismul marinarilor a uitat Atlantida. Dar există insule, precum acea „Antilia”, pe care imaginaţia unui cartograf a aşezat-o, încă din 1424, pe o hartă a Atlanticului şi care e numită cel mai adesea insula „Celor Şapte-Cetăţi”, sau precum acea

Cipangu – Japonia – din care Marco Polo face, dincolo de Chitai – China – capătul oriental al lumii bănuite, în port, toată lumea vorbeşte de insule.

Columb începe s-o creadă – şi s-o spună. Cei care l-au cunoscut în acest moment o vor afirma mai târziu: se arată până într-atât de sigur de el, încât legenda va fi întărită de o pretinsă revelaţie pe care i-ar fi făcut-o un bătrân navigator.

Fiul unui tovarăş al lui Columb, stabilit ca plantator la Santo Domingo, primul biograf al lui Columb, dominicanul Bartolome de las Casas, viitor episcop la

Chiapa în Mexic, va nota prin 1540:

Când Columb s-a hotărât, era atât de sigur că va descoperi ceea ce a descoperit şi că va găsi ceea ce a găsit, ca şi cum ar fi avut aceste lucruri sub cheie în camera lui.

Regii Catolici vor recunoaşte şi ei exactitatea previziunilor făcute de viitorul descoperitor în faţa Consiliului reunit la Sânta Fe – şi vor depune astfel mărturie despre certitudinea lui Columb:

Ceea ce ne-aţi anunţat s-a realizat, ca şi cum ar fi fost lucruri văzute înainte de a ne fi vorbit despre ele.

346 DESCOPERIREA LUMII

Cristofor Columb, e drept, nu-i lipsit de aplomb, în actul din 17 aprilie

— Capitulaţiile de la Sânta Fe” – care reglementează cu Regii Catolici condiţiile expediţiei sale, navigatorul nu se teme să vorbească, înainte de plecare, de ceea ce „a descoperit”.

În realitate, e mai puţin sigur, în anul 1485, Columb n-are nici o certitudine. Ştie că Pământul e o sferă – şi nu este singurul, în aceeaşi perioadă, Martin

Behaim construieşte la Niirnberg globul terestru, şi se ştie că Behaim a petrecut mult timp în Portugalia. E încredinţat că dincolo de ocean sunt pământuri, în linii marii, există India şi China, împreună cu Cipangu, pe care Behaim o situează aproximativ în locul Floridei, pe paralela Canarelor. E deja mult.

Adept hotărât – împotriva celor 18° ale lui Ptolemeu – al unei estimări largi a lumii cunoscute, pentru care Pierre d'Ailly şi Toscanelli, după Aristoţel şi Marin din Tyr, propun, sprijinindu-se pe spusele lui Marco Polo, o întindere în longitudine de 225°, e de bună-credinţă când consideră că se poate ajunge în India străbătând un ocean obligatoriu îngust; cu atât mai îngust cu cât, pentru a măsura meridianul şi ecuatorul, reţine cea mai mică dintre estimările gradului, adică 45 de mile nautice, în vreme ce gradul are în realitate 60 de mile. Pentru

Columb, Cipangu este la 2400 de mile de Canare. Distanţa reală e de 200 de grade, adică de 12000 de mile. Această acumulare de erori – 4400 de kilometri în loc de 22000 – va avea ca rezultat faptul că Amiralul se va considera cam prea curând ajuns pe ţărmurile Japoniei şi ale Chinei.

De altfel, despre asta se va vorbi cel mai mult în momentul plecării sale, când – confundând în mod deliberat cele două obiective – va anunţa că porneşte spre „Indii” şi va lua cu sine o scrisoare de acreditare pentru han. Menţionăm că în informaţia suveranilor spanioli şi în cea a navigatorului există o oarecare confuzie cu privire la date: de peste un secol, în China, împăraţii Ming succedaseră hanilor din dinastia mongolă (1368).

În realitate, Columb crede în existenţa unor pământuri mai apropiate, altfel spus a unor insule noi. înainte de plecare va fi chiar numit guvernator al acestora, în Spania, lumea nu se lasă amăgită, chiar dacă India este confundată cu China: cel care continuă a fi numit Marele Han nu este, desigur, un prinţ gata să se încline în faţa suveranităţii unui navigator stăpân pe trei caravele – şi nici nu e suficient doar să te înfăţişezi pentru ca aurul hanului să devină aurul

Spaniei. Adevăratul obiectiv al expediţiei, cel despre care Columb va încerca să-i convingă pe suverani – singurii ce-l puteau comandita – îl constituie acele pământuri pe care atâţia cosmografi le plasează, aidoma poeţilor, în inima

Atlanticului. De la Homer la Pliniu cel Bătrân şi de la Strabo la Pierre d'Ailly, mulţi autori studiaţi de Columb resping ideea unui ocean fără pământuri.

Descoperirea, în secolele al XlV-lea şi al XV-lea, a arhipelagurilor înşirate în lungul coastei africane nu poate decât jă-i încurajeze pe îndrăzneţi: de ce insulele deja descoperite ar fi şi ultimele?

CRISTOFOR COLUMB 347

Când, pe mare fiind, îşi va închipui că a ratat insulele, Columb va merge drept spre „India” pentru a nu-şi manifesta incertitudinea în faţa echipajului înfricoşat, în faţa riscului unei revolte, cea mai nepotrivită atitudine ar fi să navigheze şerpuind în zigzag în speranţa de a da din întâmplare peste vreo insulă. Mai târziu, Columb avea să se consoleze cu satisfacţia de a fi găsit drumul spre Indii. Era un lucru mult mai glorios decât să fi întâlnit câteva insule în larg. Iar el va fi primul care va fi izbutit să facă joncţiunea cu Indiile printr-o navigaţie directă, în timp ce îşi alcătuieşte proiectul însă, ceea ce contează pentru el sunt pământurile noi. Din joncţiunea cu Indiile câştigi celebritate şi o avere de negustor. Noile pământuri pot face însă dintr-un negustor un rege. Columb va încerca să îmbine cele două ambiţii, pe cea a averii şi pe cea a puterii.

Tot la pământuri noi se gândeşte şi în momentul îmbarcării, când afirmă că le va găsi la 750 de leghe – credincios sistemului său, socoteşte leghea la

1/15 dintr-o milă – adică la 50° vest pe paralela 28: altfel spus, acolo unde în realitate este situată Florida. La 25 septembrie 1492 se va mira că încă nu a zărit aceste pământuri. Dar va fi stupefiat când va găsi insulele populate de sălbatici, în care nu-i va recunoaşte pe chinezii civilizaţi descrişi de Marco Polo.

În anii în care-şi pregăteşte aventura, Columb colecţionează mărturii.

Chiar şi faptul că atâţia marinari vin la el arată că proiectul lui cu privire la o expediţie în insulele necunoscute e luat în serios, cel puţin începând din 1489.

În largul Capului Săo Vicente, în sudul Portugaliei, navigatorul Martin Vincente a găsit în mare o bucată de lemn sculptat care plutea pe un curent venind din vest. La Porto Santo, mica insulă la nord-est de Madeira, cumnatul lui Columb, Pedro Correa, a văzut de asemenea, purtaţi de curenţii marini din vest, bambuşi şi bucăţi de lemn prelucrate, în Azore, curenţii din vest aduc uneori la ţărm trunchiuri de pin de o varietate necunoscută, în Madeira, portughezii sunt până într-atât de familiarizaţi cu asemenea întâmplări, încât câţiva marinari au plecat spre vest, pe drumul pe care vor porni un Columb sau un Verrazzano, spre a lua în posesie insulele despre care toată lumea vorbeşte, dar unde nimeni n-a debarcat aievea. Unul dintre ei, Antonio Leme, îi povesteşte el însuşi lui Columb că a văzut trei dintre aceste insule în depărtare. Un altul, Pero de Velasco, îi relatează că a găsit odinioară, împreună cu tovarăşul lui, Diogo de Teive, o insulă pe care a numit-o Flores. Familia soţiei lui îi predă lui Columb documente care dovedesc şi ele că nu s-a terminat întocmirea inventarului pământurilor răsărite din ape.

Să nu-l uităm pe pilotul Alonso Sanchez. Acest personaj de melodramă ar fi găsit, împins de vânt, insula Haiti pe când revenea din Canare. Murind, la puţin timp după întoarcerea la Madeira, în braţele lui Columb, i-ar fi încredinţat acest secret. Chiar dacă, aşa cum pare, Sanchez n-a existat decât în imaginaţia celor care, încă din secolul al XVI-lea, urmăreau să diminueze rolul lui

Columb, fabulaţia însăşi presupune un minimum de verosimilitate: la Lisabona

348 DESCOPERIREA LUMII şi în alte locuri, toată lumea vorbeşte, în anii 1480, despre insulele apropiate.

Nu există aici nici un secret. Cât despre drum, vânturile sunt cele care-l impun.

Imaginaţia nu se îndreaptă doar spre Atlanticul subtropical. Şi în

Atlanticul de Nord au fost văzute pământuri. La vest de Irlanda, un pilot chior a întrezărit Tartaria. Un altul s-a mulţumit să vadă un pământ care îi pare a fi bun de cucerit – şi-i comunică acest fapt lui Columb. Singurul lucru de care nimeni nu se îndoieşte este că nu s-a terminat cu descoperirea lumii.

REFUZURI

Regele Portugaliei încurajează orice iniţiativă susceptibilă de a-i procura un imperiu. Joăo II, care urcă la tron în 1481, ştie foarte bine că mai există pământuri de ocupat, iar informaţiile ce i se aduc îi dau de gândit că acestea n-ar fi de lepădat, în timpul în care îndeamnă la explorarea Golfului Guineii, regele promite pământuri noi celor care le vor găsi. Diogo de Teive, apoi

Fernăo Telles capătă astfel promisiunea insulelor întrezărite de ei la vest de

Madeira. Lui Columb însuşi, în 1485, Joăo II îi spune mai mult sau mai puţin clar că există, dincolo de Atlantic, un „mare pământ”, în anul următor, căpitanul portughez al insulei Terceira din Azore, Fernand Van Olm din Bruges, obţine în dar ceea ce va găsi în larg.

O insulă mare, ori insule, sau un uscat, dincolo de coastele noastre, care se presupune a fi insula Celor Şapte-Cetăţi.

E timpul ca oamenii să se grăbească. Insule sau Indii, averea va fi a primului sosit. Cristofor Columb, genovezul, face ceea ce atâţia genovezi au făcut înaintea lui pentru a-şi asigura un loc pe coasta Africii: îşi oferă serviciile regelui Portugaliei.

A propus el oare să descopere noi pământuri încă din 1484? Data e avansată de primii săi biografi, fără îndoială spre a arăta că nu datora nimic ideilor altora. Va fi vorbit oare despre deschiderea unui drum occidental spre

Cipangu în chiar anul în care Diogo Căo explora estuarul fluviului Congo? Un lucru e sigur: în 1485, regele Joăo II refuză să finanţeze expediţia. Din punct de vedere financiar, Portugalia nu poate investi în acelaşi timp pe drumurile sudului şi pe cele ale vestului. Pentru aventura maritimă, Columb soseşte prea târziu. E loc, în descoperirea Africii, pentru navigatorii care perseverează în a duce mai departe acţiunea înaintaşilor lor. Nu e loc, în Portugalia, pentru o acţiune nouă. Capacităţile financiare ale regatului sunt integral îndreptate spre coasta africană, unde descoperirile se accelerează şi unde Joăo II ştie bine că nu-şi poate permite să întârzie. Dacă în 1479 Castilia cedase în faţa pretenţiilor

CRISTOFOR COLUMB 349 portugheze, limitându-şi pentru moment domeniul colonial doar la Canarele de mult dobândite, e pentru că avea mult de făcut şi de finanţat în lupta cu maurii din Granada. Desigur, sfârşitul Reconquistei durează mai mult decât ar fi dorit-o Regii Catolici, dar epuizarea regatului maur se întrevede deja.

Portugalia nu dispune decât de câţiva ani pentru a-şi consolida în linişte imperiul african. Odată Granada cucerită, Joăo II ştie bine că va trebui să ţină seama de spanioli.

În 1485, portughezii forţează înaintarea. Sunt trei ani de când a fost descoperit fluviul Congo; în doi ani, Dias va fi la Capul Bunei Speranţe. Pentru a merge spre vest străbătând Atlanticul, cheltuiala se anunţă importantă – şi nimeni nu poate garanta rentabilitatea imediată a expediţiei. Negoţul cu coasta africană, în schimb, finanţează deja în parte aventura către „trecere”.

Joăo II e totuşi, în cadrul curţii, unul dintre cei mai puţin ostili faţă de proiectul lui Columb. Ştie că nu se poate face totul în acelaşi an, dar nu tratează cu indiferenţă propunerea genovezului. Un consiliu e special constituit spre a o studia, învăţaţii consideră irealizabil visul autodidactului. Un amator -

Columb nu-i un universitar – care respinge estimaţiile lui Ptolemeu nu poate fi un om serios, îndeosebi dacă mai şi face, în mod exagerat, caz de afirmaţiile lui Marco Polo despre Cipangu. Pe scurt, Columb e un vanitos, un înfumurat.

Dispreţuind calculele lui Ptolemeu, subestimează drumul spre Cipangu, supraestimând prin aceasta însăşi capacitatea unei flote de a ajunge în Asia fără escală, deci fără aprovizionare. Că India este de cealaltă parte a oceanului nu există nici o îndoială. Că ar putea fi atinsă e o altă poveste. Poate, de asemenea, că viitorul amiral a început să-i cam agaseze pe potentaţi şi pe ai lor sfetnici cu pretenţiile lui. Condiţiile exorbitante ale acordului din 1492 dau de înţeles că încă din 1485 el va fi avut pretenţii excesive. Pe scurt, savanţii nu pierd ocazia să-l umilească.

Totul îl face, deci, pe regele Portugaliei să lase pentru moment afacerea deoparte. Columb va încerca o mare amărăciune de a fi fost astfel tratat de către erudiţi, el care a citit atâta, înfruntarea îl îndeamnă în tot cazul să-şi aprofundeze cunoştinţele. Vrea să fie în măsură să argumenteze. Navigatorul şomează, nu şi geograful. Pentru a-şi câştiga traiul – se ştie – devine librar.

Joăo II este, de altfel, nesigur, în chiar acest an 1485 îl ascultă cu bunăvoinţă pe navigatorul Dulmo, care vrea să plece spre a descoperi Antilia, insula

Celor Şapte-Cetăţi. Dulmo propune să armeze pe socoteala lui două caravele.

Pe rege nu-l va costa nimic, doar să dea autorizaţia. Dulmo va face o scurtă expediţie spre vest; nu va găsi nimic. Eşecul lui va da apă la moară adversarilor lui Columb. Totul e o himeră.

Refuzul din 1485 rupe în mod brutal pentru Columb alianţa cvasitradiţională dintre întreprinderile economice ale cercurilor de afaceri genoveze şi ambiţiile politice ale Coroanei portugheze. El nu e ascultat, dar sunt ascultaţi

350 DESCOPERIREA LUMII alţii… în curând, Columb are certitudinea că pentru el va fi prea târziu. De aceea va încerca în altă parte. Se gândeşte, poate, la Genova, unde Comuna e în căutarea unei noi zone economice. Se gândeşte de asemenea la Franţa şi la Anglia.

Pentru moment, pleacă în Spania. Locuieşte un timp la soacra lui, la Paloş, un mic port aproape de Huelva, care va juca un rol însemnat în propria lui istorie şi în cea a lumii. Poate că, încă din aceşti ani, frecventează mănăstirea vecină, Rabida, unde un stareţ pasionat de cosmografie, Antonio de Marchena, îl ascultă cu atenţie şi răbdare. Columb avea să-si aducă aminte de această primire călduroasă într-un moment de descurajare. Cu prilejul acestei vizite, neîndoielnic, văduvul – Felipa moare în 1485 – va lăsa în grija călugărilor pe micul Diego, un copil de cinci ani. Pentru ceea ce-l preocupă în mod constant.

grija unui băieţel îi apare ca o sarcină prea grea.

Liber în mişcările sale, dar în mare lipsă de bani, căci la Lisabona a lăsat datorii, iar în Castilia n-a obţinut venituri, Columb pleacă într-un mare port, în care se poate visa la largul oceanului. Iată-l, deci, la Sevilla. Restabileşte legăturile cu cercurile de afaceri italiene care au făcut din oraş, în cursul ultimelor decenii, nodul unui trafic mult deviat către vest. Cu riscul de a stârni gelozia financiarilor spanioli, genovezii domină piaţa şi desfăşoară ample reţele de solidaritate; cea mai uimitoare manifestare a acestora a fost, în 1473, zadarnicul demers făcut pe lângă compatriotul lor Francesco della Rovere – care e din Savona

—, devenit papa Sixtus IV, spre a obţine numirea unui genovez pe scaunul episcopal din Sevilla. Genovezii din Sevilla acordă interes proiectului fostului negustor Columb. Dar la Sevilla sunt şi florentini, ca acel Juanoto Berardi, care pare interesat de aventura spre vest şi care, în curând, nu-şi va menaja „maravedii”

(veche monedă spaniolă – N.tr.) pentru a-l ajuta pe Columb. Probabil că la

Berardi va întâlni Columb un alt florentin care-i va deveni prieten, îi va rămâne mult timp credincios şi îi va continua opera, nu fără a-i uzurpa în parte gloria: este vorba de directorul filialei familiei Medici la Sevilla, Amerigo Vespucci.

Italienii îl introduc de asemenea pe compatriotul lor la un grande al Castiliei, ducele de Medina Celi, care investeşte în armarea maritimă, întâlnirea va fi bogată în urmări.

Dar mai trebuie ca acţiunea să aibă o cauţiune şi ca regii să accepte săi ofere ceva bani. Columb găseşte curtea la Cordoba. O urmează. La 20 ianuarie

1486, la Alcalâ de Henares, regii îl primesc.

Întrevederea se termină dezastruos. Sigur, Isabela de Castilia pare interesată, în timp ce Ferdinand de Aragon alocă nişte subsidii. Dar Ferdinand are alte preocupări – şi o arată fără rezerve. Columb nu se înşală şi o spune mai târziu apropiaţilor săi: şi-au bătut joc de el. I se dau ceva bani pentru a trăi, un stipendiu de 12000 de maravedi, dar nici vorbă să finanţeze o expediţie pe Atlantic, pentru care el va cere finalmente două milioane de maravedi. încheierea campaniei împotriva maurilor trece înaintea descoperirii de noi pământuri.

CRISTOFOR COLUMB 351