Jean Favier

Alfons V doi ambasadori – un creştin şi un necredincios. Nici un occidental nu l-a vă/ut vreodată pe Părintele loan, dar acesta iese la lumină din misterul existenţei sale. Nu-şi ascunde numele: se numeşte Ysack [Isaac], fiu al lui David.

Se ştie acum că regatul său nu este de domeniul imaginarului. Ba, mai mult, propune o alianţă contra Islamului.

Încă din 1270, dinastia, care-l revendică drept strămoş pe însuşi Solomon, a preluat puterea într-o Etiopie alcătuită în principal din platouri înalte având în centru lacul Tana, dar care printr-o îngustă frontieră maritimă oferă o deschidere spre Marea Roşie pentru a favoriza contacte şi schimburi, în prima jumătate a secolului al XlV-lea, etiopienii au reacţionat foarte ferm împotriva expansiunii islamice în Marea Roşie şi pe Nil. Creştinătatea monofizită manifesta atunci un dinamism pe care Europa nu-l prea înţelegea, dar care făcea credibilă, în opinia guvernanţilor de la Cairo, o alianţă a tuturor creştinilor împotriva adepţilor Profetului. La începutul secolului al XV-lea, Egiptul trebuie să cadă la înţelegere şi, renunţând pentru un timp să-i mai persecute pe copţi, cu riscul unei persecuţii asemănătoare a musulmanilor stabiliţi în Etiopia, să stabilească relaţii diplomatice cu Regele regilor David I (1382-l411). Acesta profită de moment pentru a întări prezenţa etiopiana la Ierusalim. Despre toate acestea, Occidentul nu e informat, dar se ştie, în Italia ca şi în Spania, că ceva se petrece la Părintele loan.

Isaac (1414-l429) merge mai departe. Caută să-şi modernizeze ţara şi face în acest scop apel la străinătate. Pentru a-şi reorganiza armata, corupe un guvernator egiptean. Tot unui egiptean – un copt de data asta – i se încredinţează sarcina de a institui o administraţie financiară. Regele regilor îi găseşte în Egipt pe metalurgistii caucazieni care vor întemeia în Etiopia un artizanat dezvoltat pentru fabricarea de arme, ca şi – ceea ce va avea însemnate consecinţe politice – pe constructorii florentini care vor reînnoi pe platourile înalte arhitectura mănăstirească.

Regele Aragonului e la Valencia când sosesc uimitorii mesageri ai regelui

Isaac. îi primeşte în prezenţa unui cardinal-emisar papal, care îi va raporta

308 DESCOPERIREA LUMII imediat acest fapt papei Martin V. La 15 mai 1428, Alfons V îi răspunde lui „Isaac, fiul lui David, prin graţia lui Dumnezeu Părintele loan, stăpân al Indiilor, deţinător al Tablelor Sinaiului şi al Tronului lui David, Rege al regilor Etiopiei”.

O propune pe fiica sa în vederea căsătoriei, cere pentru fiul său, infantele don

Pedro, mâna unei prinţese etiopiene, se declară dispus să finanţeze flota de război împotriva păgânilor, anunţă că va trimite artişti la curtea din Aksum.

Precaut, Alfons V însărcinează o misiune alcătuită din confesorul său şi dintr-un burghez vorbitor de arabă să meargă pentru a pregăti acţiunile următoare şi, mai ales, pentru a prezenta un raport despre dispozitivele egiptene de apărare şi despre armata etiopiana. Aragonezul nu doreşte să ajungă singur în război contra mamelucilor.

Alfons V va trimite apoi treisprezece meşteri însărcinaţi să-i înveţe pe etiopieni tehnicile occidentale. Toţi vor muri pe drum, ceea ce va întări Europa în ideea ei că, dacă nu-i este ostil, regatul Părintelui loan îi e practic inaccesibil.

Cu toate acestea, contactele se înmulţesc. Convocând conciliul de la Florenţa spre a încerca să realizeze unitatea creştinilor, Eugeniu IV adresează în 1439 o invitaţie tuturor bisericilor orientale, îndeosebi celor copte şi iacobite din

Palestina, Egipt şi Abisinia. Intermediarul e mănăstirea coptă din Ierusalim, care-l informează despre aceasta pe Regele regilor, numit „Toma”.

De fapt, în vremea aceea, domnea asupra Etiopiei marele Zera Yacob

—l468). Dar Zera Yacob e complet opusul unui principe tolerant. Absolutist în religie ca şi în politică, instaurează un fel de inchiziţie, care nu ezită să taie capete. Grijuliu în privinţa ordinii, ordonă codificarea dogmei, a prescripţiilor morale şi a riturilor liturgice, contribuind personal Ia redactarea unui catehism, Cartea Luminii.

La Ierusalim, această activitate în care voinţa de unificare rivalizează cu prozelitismul e privită cu îngrijorare, dar şi cu speranţă. „Călugării negri” nu întârzie să-l pun, ă în gardă pe trimisul papei, franciscanul Alberto da Sarteano: e sfătuit cu insistenţă să nu se ducă el însuşi în Etiopia, unde latinii riscă să fie ucişi. Bunele intenţii din anii 1420 par date uitării, regele Isaac neobţinând în cele din urmă din partea principilor europeni decât vorbe frumoase, fără nici cel mai mic ajutor militar.

Franciscanul încearcă, cu toate acestea, să întreprindă călătoria; se îmbolnăveşte însă, şi lasă însoţitorului său, Tommaso da Firenze, misiunea de a o continua.

Ceea ce îl va costa trei ani de închisoare, dar în Egipt.

Răspunsul vine în 1441. Părinţii reuniţi în conciliu, ale cărui lucrări au dus deja la actul de unire cu biserica grecească (bula Laetentur Caeli, 6 iulie 1439), sunt pe cale de a încheia, după un acord cu biserica din Armenia, o înţelegere cu iacobiţii din Mesopotania. Acordul, aşa cum se ştie, va fi anulat după căderea

Constantinopolului, negociatorilor bizantini lipsindu-le timpul necesar spre a-şi convinge credincioşii. Acesta este momentul în care sosesc la Florenţa nişte

CĂILE AURULUI 309 creştini care-i uimesc atât pe membrii conciliului, cât şi pe toscanul de rând.

Înarmaţi cu scrisori de acreditare, ei sunt un fel de beduini pe jumătate negri.

Unii poartă bărbi. Au veşminte largi. Şeful delegaţiei e un bătrân care ţine în” mână un crucifix.

Patru ani mai târziu, pe uşile bazilicii Sfântul Petru, sculptorul florentin

Antonio di Pietro Averlino, mai cunoscut sub numele de Filarete, va reprezenta, cizelat în bronz, ceea ce poate i se va fi părut unul dintre evenimentele de seamă ale timpului său şi unul dintre titlurile de glorie ale Bisericii romane.

Destul de bine informat pentru a grava, după cuvântul Florentie, denumirea

Ethiopiani cu caractere arabe, artistul nu e mai puţin atent la protocolul ceremoniei. Etiopienii se înfăţişează papei în picioare – copţii nu au, precum latinii, deprinderea îngenuncherii şi a genuflexiunii – şi-i înmânează pontifului aşezat pe tron un document cu două sigilii suprapuse pe acelaşi şnur. Aceşti trimişi ai unei creştinătăţi îndepărtate apar ca nişte ambasadori, şi nu ca nişte credincioşi.

Creştinătatea occidentală realizează că în afara schismaticilor din Orient, clar identificaţi deja de patru secole, există în Etiopia o Biserică ce trăieşte independentă, străină de Roma ca efect al depărtării, nicidecum drept consecinţă a vreunei rupturi, în momentul în care pare că se merge spre reconciliere cu

Bizanţul, iată că etiopienii se declară gata să se integreze în Biserica romană.

Ca şi negociatorii Bizanţului, cei ai Regelui regilor vor fi dezavuaţi la înapoiere.

Dar sosirea lor complicând jocul, trezeşte speranţe. Regatul Părintelui loan n-are nimic mitic.

La puţin timp după aceasta, în 1450, dominicanul Pietro Ranzano întâlneşte la Napoli un straniu ambasador trimis de Etiopia la regele Aragonului. Acest om e un sicilian, Pietro Rambulo, care povesteşte o istorie ciudată.

Bărbatul, cu spirit de aventură, e născut în Sicilia prin 1385. Pentru afacerile sale a străbătut Franţa, Spania, Italia, Tunisia, Egiptul, întâlnind în

Egipt un ambasador al Regelui regilor, l-a urmat, s-a deprins să trăiască în Etiopia, s-a însurat acolo. Catolic a fost, catolic a rămas. Spusele sale sunt suficiente spre a demonstra, împotriva a tot ce se afirmase până atunci spre a-i descuraja pe candidaţii la călătorie, toleranţa religioasă a abisinienilor. Preţuit pentru cunoştinţele sale despre lume şi pentru simţul său diplomatic, a fost însărcinat cu misiuni în India, Ceylon şi China. Iată-l acum în drum spre Aragon.

Surprinzătorul trimis al lui Zera Yacob, pe care-l însoţeşte un călugăr etiopian numit fratele Mihai, pune lucrurile la punct. Ţara lui de adopţie n-are nimic de-a face cu India sau cu China. Regatul Părintelui loan nu e în Asia.

În minţile confuze ale occidentalilor, India din Africa n-are din India decât numele. Rambulo evocă asemănările acelei creştinătăţi îndepărtate cu cea de la Roma: dincolo de ţările în care se practică circumcizia, Etiopia e o ţară în care se botează cu apă. Dar sunt alte practici care fac din abisinieni nişte

Barbari: pentru a se deosebi de arabi – care, prin circumcizie, poartă un semn

310 DESCOPERIREA LUMII distinct al apartenenţei lor religioase – credincioşii Părintelui loan îi marchează pe cei botezaţi cu fierul roşu.

REGELE REGILOR

Legenda continuă să tulbure minţile oamenilor. Părintele loan e în Africa, descinde din regina din Saba, e urmaşul apostolului Toma, cel binecunoscut pentru evanghelizarea Indiei. Evocarea de către Rambulo a unei puternice armate numărând şase mii de elefanţi aminteşte celor care l-au citit pe Titus

Livius de armatele lui Hannibal. Evocarea bogăţiilor Africii îi face să viseze pe negustorii care ar ocoli bucuros bariera arabă în traficul lor cu Orientul şi pe conducătorii care caută alte alianţe de opus celei cu mediocrele creştinătăţi nestoriene.

Pentru această ţară a mirajelor, Rambulo oferă o cheie. E de ajuns să ajungi la Alexandria şi să cobori spre sud de-a lungul Mării Roşii – această mare pe care creştinii o ocolesc, într-atât se tem de riscul de a nu afla o altă ieşire din ea decât pământurile păgânilor. Alexandria le este familiară, negustorii italieni – nu şi cei catalani, de care se teme sultanul – obţin uşor permisul de liberă trecere, care le îngăduie să-şi desfăşoare negoţul. La sud, la beduini, nu există astfel de permise. Aici totul e o aventură, vasele Genovei şi ale Veneţiei neputând obţine dreptul de trecere în Marea Roşie. Spusele lui Rambulo deschid noi perspective. Alături de drumul Alexandriei sunt şi altele care, prin Ormuz şi prin alte părţi, ar permite să se navigheze spre Africa Părintelui loan. Pe aceste căi eşti acum asigurat spre sud, Islamul având limitele lui.

Numeroşi sunt cei care, în anii 1460, îşi asumă riscul călătoriei spre Africa

Orientală. Pentru geografi şi cartografi, aceasta capătă acum substanţă şi chiar contururi. Italieni ajung în Etiopia, etiopieni vin în Italia. Ambasade aragoneze vin unele după altele în Etiopia. Un etiopian ajunge la Lisabona, unde oferă prietenia stăpânului său. înaintarea otomanilor, care tocmai au cucerit

Bizanţul şi îşi consolidează puterea asupra Mării Negre, face şi mai necesară o înţelegere între creştini. Călugării ce sfe întorc din Abisinia – prin Persia şi prin Strâmtoarea Ormuz – şi trec prin Veneţia schiţează contururile Africii creştine pentru camaldulul Fra Mauro, care poate da astfel Etiopiei locul ei pe mapamondul pe care-l alcătuieşte pentru Alfons V al Portugaliei, în 1474, Sixtus IV pune, la bazilica Sfântul Petru, bazele unui colegiu etiopian, unde vor fi instruiţi preoţi abisinieni într-o teologie mai puţin autonomă.

Precum nu de mult florentinii, veneţienii îşi asumă riscul de a traversa

Egiptul, în 1476, unul dintre ei se poate lăuda că a vizitat palatul Regelui regilor, Baâda Mariam (1468-l478).

CĂILE AURULUI 311

Tronul, în întregime din aur cu incrustaţii de pietre preţioase, e aşezat pe şapte trepte: prima e din aur, a doua din fildeş, a treia din cristal, şi aşa mai departe până la ultima, care e din rubine.

Patul regal e din safire, pentru că această piatră preţioasă asigură un somn bun.

Alt veneţian, Paolo Trevisan, alcătuieşte în 1483 la înapoierea sa o descriere a ţării şi a moravurilor abisinienilor. Trei ani mai târziu, Serenissima obţine din partea sultanului dreptul oficial de trecere pentru negustorii săi. în

1482 şi în 1484, Battista da Imola face două călătorii în ţara Părintelui loan.

Pe Nil şi pe drumul cămilelor, urmând itinerarul veneţian al secolului precedent, ajunge la Marea Roşie, se îmbarcă la Qoseâr, navighează treizeci şi cinci de zile până la Souakin, se alătură unei caravane, străbate deşertul şi munţii. La capătul unei călătorii de trei luni, ajunge la Arări, în Amhara, în plină ţară creştină.

Găsim, la vremea aceea, stabiliţi la curtea Părintelui loan, vreo zece italieni şi un burgund, cu toţii mai mult sau mai puţin incapabili să se reîntoarcă în

Europa. Constrângeri? Oboseală? Simplă schimbare de convingere? Oare

Rambulo n-a devenit şi el, după o şedere acolo de zece ani, un credincios slujitor al Regelui regilor? Este făcută acum dovada că se poate merge, cu greu dar sigur, în ţara Părintelui loan; numai cu întoarcerea e mai greu. Iată un motiv în plus care pledează pentru a alege calea maritimă prin vest.

Portugalia se lansează şi ea pe drumul Africii Orientale. Pero da Covilham e un om care a călătorit în Europa şi în Maghreb. I se încredinţează o misiune de explorare. E însoţit de Alfonso de Paiva, un bărbat a cărui familie are legături în Canare. Plecat din Lisabona la 7 mai 1487, ajunge la Rodos, apoi în

Alexandria, se preschimbă în negustor, se îmbarcă pe Marea Roşie la Souakin, soseşte la Aden. Lăsându-l acolo pe Paiva care, bolnav, avea să se întoarcă şi să moară la Cairo, Covilham călătoreşte prin India, vizitează Calicut şi Goa, se întoarce navigând pe coastă până la Ormuz, ia drumul Alepului şi ajunge în cele din urmă la Alexandria. Despre o „trecere” spre vest nu va avea decât reiatările indirecte ale unor călători întâlniţi în porturile Oceanului Indian.

Toate concordă: drumul e închis.

Şovăind între cele două rute, regele Portugaliei pierde timp. Cea prin

Africa Occidentală pare mai rentabilă. Dar se bănuieşte lungimea drumului spre Indii deschis de navigatorii din Atlantic: drumul Indiilor pe la Capul Bunei

Speranţe este evident egal cu dublul celui deja parcurs de către Bartolomeu

Dias când în chiar acel an 1487 în care are loc plecarea lui Covilham – ocoleşte ceea ce el denumeşte Capul Furtunilor şi vede, în cele din urmă, coasta întrezărindu-se către nord. între un drum exasperant de lung şi cel cunoscut pentru dificultăţile lui, portughezii ezită un timp. Joăo II al Portugaliei aşteaptă să afle ce a găsit Covilham, dar Covilham nu se întoarce. Singurele veşti sunt cele pe

312 DESCOPERIREA LUMII care le aduc doi evrei trimişi în întâmpinarea lui şi care l-au găsit la Alexandria: aceştia confirmă ceea ce se ştie despre Marea Roşie, în schimb, nu vine nici o informaţie cu privire la atitudinea etiopienilor faţă de o eventuală implantare portugheză.

Or, Joăo II dispune pe coasta occidentală de unele certitudini. De vreme ce nu mai există speranţa unei „treceri” ecuatoriale, iar aurul nu „creşte” nicăieri „precum morcovii” pe malurile Nigerului, soluţia ideală pare a fi să păstrezi

Occidentul şi să ajungi în Orient pe drumul răsăritean. Africa Occidentală poate rămâne un scop în sine. De altfel, nimeni nu ştie cum se face legătura între coastele Capului şi cele indirect cunoscute între Marea Roşie şi ecuator.

În timp ce regele Portugaliei bate pasul pe loc în legătură cu acţiunea costisitoare cum se anunţă a fi expediţia dincolo de Capul Bunei Speranţe, lucrurile sunt în schimbare în regatul vecin. Lungă vreme ţinută deoparte de dinamismele coloniale din pricina interminabilei „Reconquista” a solului iberic, Spania revine la rândul său pe scena atlantică.

Etiopia nu-şi va pierde misterul decât în secolul următor, când avantajul dobândit de Spania graţie lui Cristofor Columb şi recunoaşterea definitivă a traseului pe la Cap vor face din drumul răsăritean prin Marea Roşie o adevărată provocare. Regele regilor se va arăta, cu insistenţă de data aceasta, dornic de relaţii cu Europa. Dar nu se va cunoaşte decât în 1520 raţiunea pentru care, după atâtea tentative făcute în direcţia Aragonului, Regele regilor alege acum

Portugalia. Covilham, care şi-a lăsat atâta timp compatrioţii fără veşti, a făcut ca mulţi alţii: obosit de călătorie, convins să nu se mai întoarcă, s-a stabilit la etiopieni. Precum odinioară Marco Polo la hanul mongol, Covilham a devenit un personaj. Are influenţă la curtea tânărului rege Lebna Denguel (1508-l540).

Şi ţara lui de origine este cea pe care o propune când, în 1508, regina mamă şi regentă Elena simte, la rându-i, nevoia unei alianţe ascunse contra Islamului egiptean, pe care – ea fiind născută musulmană – îl combate cu ardoarea neofiţilor. Navigator şi comandant războinic, Alfonso de Albuquerque tocmai a stabilit o solidă prezenţă portugheză în India. Controlează Strâmtoarea Ormuz.

Ocupă Goa. Este pe cale de a supune coasta Malabarului, Ceylonul, Insulele

Sonde. Elena îi trimite un mesager, un armean, care propune o alianţă.

Răspunsul portughez yine, în 1520, prin trimiterea unei ambasade. Francisco

Alvares şi tovarăşii săi străbat ţara în lung şi-n lat, timp de şase luni. Vizitează campamente şi mănăstiri. Ajung, în fine, în preajma tânărului Rege al regilor, David II. Regenta e de faţă şi-i primeşte. Văduva are un bătrân amant. E Pero da Covilham.

Pentru prima dată, europenii vor putea spune că l-au văzut pe Părintele loan într-un ceremonial în care splendorile bizantine se împletesc cu cele ale unei liturghii orientale.

CĂILE AURULUI 313

Se traseră draperiile, îl văzurăm deodată pe Părintele loan pe o estradă cu şase trepte, foarte bogat ornamentată. Purta pe cap o coroană înaltă din aur şi argint, în mână ţinea o cruce din argint…

Era înveşmântat cu o haină foarte bdgată din brocart şi cu o cămaşă de mătase cu mâneci largi. Un bogat veşmânt, ca un patrafir de episcop, cobora de la genunchi până la pământ.

Pentru Etiopia este, din păcate, prea târziu. Splendoarea de la curtea

Regelui regilor nu poate ascunde catastrofa politică. Presiunea exercitată de turci nu încetează să se agraveze. Otomanii sunt acum în Egipt ca şi în Arabia.

Domină Marea Roşie. Creştinătatea „de dincolo” se simte cu totul singură. Din

Europa – într-un secol de legături, desigur episodice – n-a primit nici ajutor diplomatic, nici militar. Iar periplul lui Vasco da Gama pune India asiatică la îndemâna navigatorilor europeni. Evident, drumul e lung, dar se face cu nave mari şi fără întreruperea transportului. Drumul pe la Capul Bunei Speranţe e mai avantajos decât şirul de cărăuşii pe uscat şi cabotajele pe care le implică drumul prin Marea Roşie. Degeaba va ceda Lebna Denguel portughezilor o bază comercială în portul Massawa – şi unii şi ceilalţi vor fi dezamăgiţi. Pentru mai multe secole, Etiopia va fi izoiată, marile drumuri vor trece prin larg, iar preocupările creştinătăţii legate de Reformă îl vor lăsa în umbră pe Părintele loan.

XV

Coasta Africii

Coasta atlantică a Africii apare mai întâi ca o prelungire a navigaţiei mediteraneene de coastă. Se înscrie pe hărţi ca o proiecţie firească a liniilor de navigaţie ale Genovei sau ale Barcelonei – şi, foarte curând, ale Lisabonei

—, precum şi ca o continuare a exploatării economice a litoralului maghrebin, deja familiar marinarilor europeni. Să adăugăm, de asemenea, sentimentul confuz al unei Europe care şi-a atins limitele expansiunii interne şi al cărei spaţiu exploatabil n-a crescut, din secolul al XlII-lea, nici în funcţie de populaţie, nici în raport cu cererea. Căci lumea s-a obişnuit – de la cercurile conducătoare şi până în straturile cele mai modeste ale societăţii – cu un mod de viaţă mai bun şi care ar presupune alte spaţii. Pâinea albă nu mai e rezervată doar aristocraţiei, carnea de vită şi de oaie se află pe masa orăşeanului, vinul şi berea sunt socotite de toţi ca alimente necesare. Iar carnea ieftină, a cărei calitate lasă de dorit, cere mirodenii ieftine.

Oricât de discutabilă ar fi calitatea, o atare creştere a nivelului de viaţă e incompatibilă cu această lume închisă care este, în secolul al XV-lea, Occidentul creştin, în secolul al XH-lea exista un spaţiu de dezvoltare la orizontul satului.

În secolul al XV-lea, odată trecut timpul reconstrucţiilor agrare care dau viaţă zonelor greu încercate de crizele demografice şi de război, nu mai există expansiune dincoace de coastele atlantice ale Europei. Nu e deci de mirare că-i găsim pe drumurile Atlanticului de Sud, într-o primă etapă, pe genovezi, nici că, în cadrul unei concurenţe neîncetate cu castilienii, portughezii le iau până la urmă locul.

VREMEA GENOVEZILOR

Puţin a lipsit, într-adevăr, ca această cale occidentală să fie definitiv calea genovezilor. Mai mult decât oricine, chiar mai mult decât veneţienii, genovezii au experienţa Atlanticului ca şi pe cea a Africii. Marocul şi Andaluzia sunt pentru ei una şi aceeaşi piaţă, unde se duc pentru grâu, ulei, ceară, peşte. Atunci când, pierzând o piaţă după alta, traficul lor comercial din Marea Neagră şi

COASTA AFRICII 315 din Asia Mică se îngustează, genovezii caută şi găsesc în Mediterana Occidentală şi la vest de Gibraltar compensaţia care le permite să rămână una dintre puterile economice ale acestor ultime două secole ale Evului Mediu. Aşa după cum au întemeiat cândva în Orient un imperiu colonial, tot astfel încearcă să creeze unul în Occident, pe coastele pe care nu prea se aventurează navele nordice şi unde nu se hazardează nici veneţienii, prea ocupaţi să-şi apere poziţiile tradiţionale, insulare şi continentale, în Mediterana Orientală, la Alexandria ca şi în Cipru. Veneţia deţine monopolul mirodeniilor. Genova merge să aducă aurul Sudanului.

Încă de mult, genovezii sunt prezenţi la Tunis, la Sfax, la Bej aia, la Annaba, la Constantine, în ciuda riscurilor – piraţi pe mare, închisoare pe uscat – pe care le atenuează protecţia interesată a autorităţilor locale, conştiente de câştigul pe care-l realizează ţara de pe urma unei astfel de activităţi, genovezii fac din porturile maghrebine escalele normale ale navigaţiei lor spre Europa Occidentală.

Aduc aici postavurile cumpărate la Londra ori la Southampton şi încarcă piei, lână, ulei. Finanţează pescuitul coralului şi pe cel al tonului care e conservat în ulei de Djerba. Mai mult, vasele genoveze compensează slaba capacitate maritimă a negustorilor arabi: între Alexandria şi Maroc, aceştia contribuie cu o parte importantă la navlosirea corăbiilor genoveze. Oamenii de afaceri genovezi dispun deci de asociaţi şi de mandatari în fiecare port al Maghrebului, aşa cum au şi la Malaga şi Londra.

Îi aflăm şi la Granada. Aici, pentru că favorizează prosperitatea micului stat maur, sunt preferaţi castilienilor, preocupaţi exclusiv de desăvârşirea

Reconquistei.

La Granada ca şi la Malaga, toată lumea priveşte spre Africa. Deplasările maritime nu încetează, aprovizionând cu grâu marocan oraşele iberice, fie creştine, fie musulmane. La Malaga ajung astfel sumedenie de informaţii atât despre resursele Africii, cât şi despre ocaziile oferite de traficul cu această Africă.

Din Malaga şi din Granada, din Constantine şi din Tlemcen, întreprinzătorii genovezi nu privesc decât spre sud. Scrutează atenţi aceste căi, pe uscat şi pe mare, care duc spre ţările aurului şi sclavilor, în 1291, găsim un genovez la Sijilmasa, acolo unde se deschide drumul pentru caravanele ce leagă Tafilaletul de Sudan.

În chiar acest an 1291, primii aventurieri occidentali cărora istoria le-a reţinut numele se hazardează dincolo de Gibraltar spre sud şi nu spre nord, cum era obiceiul. Galera lui Nicolozzo Spinola ajunge în Flandra în 1227. l-au urmat altele. Linia de la Genova către Flandra şi Anglia va funcţiona regulat începând din 1298. Dar, în 1291, altul e ţelul pe care-l urmăresc genovezii Tedisio

Doria, Ugolino şi Vadino Vivaldi: vor să facă înconjurul Africii. Tedisio Doria e un personaj important. Aparţine uneia dintre cele două familii – Doria şi

Spinola – care guvernează Genova de douăzeci de ani. Tatăl său, Oberto Doria, a obţinut împotriva Pisei victoria decisivă din faţa insulei Melora (6 august 1284).