Jean Favier



Yüklə 2.1 Mb.
səhifə35/47
tarix30.12.2018
ölçüsü2.1 Mb.
1   ...   31   32   33   34   35   36   37   38   ...   47

Acum, navigatorii portughezi stăpânesc sistemul complex al vânturilor şi curenţilor, constanţi ori sezonieri, care permit să înaintezi şi să te întorci. Aocoli Capul Bojador pentru a regăsi la sud curenţii ce îngăduie să treci dincolo, a urca în marginea alizeului pentru a căuta spre nord-vest vânturile şi curenţii de vest care – dacă navigatorul e destul de curajos pentru a atinge în inima

Atlanticului latitudinea Lisabonei, ba chiar pe cea a oraşului Porto – te împing direct spre coasta portugheză, iată ce învaţă marinarii în anul 1440, când, o dată

COASTA AFRICII 325 cu apariţia marilor caravele puternic greate, se consolidează progresul realizat în 1430. Largul mării nu mai naşte teamă – el va fi cel care va deschide drumul sudului. Acum navigatorii ştiu să se slujească de marea „buclă”, volta, datorită căreia se pot folosi cel mai bine de vânturile şi curenţii literali la ducere şi de cei din larg la întoarcere. Ştiu, de asemenea, să profite de anotimpuri, folosind spre sud vânturile toamnei. şi iernii, spre nord – pe cele ale primăverii şi verii.

De altfel, portughezii ţin secretă toată această tehnică. Fac descoperirilor lor o largă publicitate: e vorba de a atrage capitaluri. Dar cu privire la mijloace sunt discreţi; nu e avantajos să ajuţi concurenţa. Se face cunoscut ca, de acum înainte, Portugalia are un imperiu economic în Africa. Nu se indică însă ruta.

Coasta se tot alungeşte spre sud-vest. „Trecerea” se tot îndepărtează.

Dar Portugalia poate acum alinia caravele de 120 până la 150 de tone, capabile să navigheze cu pânze, fără a recurge la vâslaşii care aglomerau galera, ocupându-i cala: necesitatea de a lua provizii şi îndeosebi apă potabilă limita sever navigaţia, deci călătoriile de explorare pe mări necunoscute în largul unor coaste cu resurse nesigure. E uşor de înţeles ce însemna preocuparea de aprovizionare pentru căpitanii care navigau de-a lungul coastelor sahariene. A te aventura spre sud fără să ştii dacă există surse de apă echivala cu asumarea unui risc mortal. Totul se schimbă atunci când se poate îmbarca o rezervă de apă pentru dus şi întors. După 1440, călătoriile se ţin lanţ.

Astfel, în 1443, Nuno Tristam recunoaşte Capul Alb (azi Nouadhibou) şi descoperă, cu o caravelă armată de infantele Henric, gura de vărsare a

Senegalului. Portughezii se instalează acum în insula Arguim, o poziţie avantajoasă la sud de Capul Alb: e apărată de furtuni şi, în plus, acolo există o sursă de apă dulce. Gilianes şi Lanzarote Pe9anha ocupă, doi ani mai târziu, insula

Tyder (azi Tidra, la nord de Capul Timris). în 1446, Dinis Dias ajunge şi el la gura Senegalului şi face câţiva prizonieri uolofi. Aceşti africani, cu care dialogul se reduce la gesturi mai mult sau mai puţin semnificative, îi informează sumar pe navigatori despre realităţile continentului, despre resursele şi traficul intern pe care, în chiar acei ani, le descoperă pe o rută terestră Antonio Malfante.

Tot în 1446, Nuho Tristam şi Alvaro Fernandes încep explorarea gurii de vărsare a Senegalului şi ajung la fluviul Casamance.

ITALIENII INFANTELUI

Italieni în solda infantelui, precum veneţianul Alvise da Ca da Mosto, zis

Luis Cadamosto, sau genovezul Antonio Usodimare, se alătură portughezilor.

Şi unul şi celălalt sunt oameni de afaceri, notabili, întreprinzători. N-au nimic dintr-un aventurier. Nu-i prea preocupă Părintele loan. Cucerirea lumii e pentru ei o afacere.

326 DESCOPERIREA LUMII

Usodimare, cu numele lui predestinat – Deprinderea Mării – aparţine acelor mari familii care, la Genova, au un turn deasupra palatului şi care privesc atât spre vest cât şi spre est. Malfante ajunge la Touat în 1447, Usodimare – în

Gambia în 1455. Mama lui Antonio e o Spinola. Soţia lui, o Gentile. Un Luca

Usodimare este patronul celei mai mari galere genoveze. Anfrone Usodimare e un comerciant bogat. Născut în 1416, fiul său, Antonio zis Antoniotto, conduce

Monetăria Republicii. Are câteva „coloane” – adică un cont pe numele său – în registrele în care Casa di Sân Giorgio îi înscrie pe creditorii statului. Dacă nu survine nici un accident, e destinat unei frumoase cariere politice şi financiare, unui fotoliu în Consiliile Republicii. Dar accidentul nu-l ocoleşte – şi iată-l pe Antonio Usodimare în incapacitate de a-şi plăti ratele la Monetărie. Creditorii îl urmăresc. Riscă închisoarea, în 1451, dispare. Porneşte să caute din nou căile bogăţiei atât de des explorate timp de două secole de compatrioţii săi. Se duce să se refacă în Atlantic, îl găsim la Sevilla, urmărit de creditori. Trebuie să-şi încerce norocul în altă parte. Oricum, n-a venit încă vremea în care genovezul

Cristofor Columb să preia comanda unei flote castiliene. Maurul e încă în

Spania, iar Castilia îşi păstrează capacităţile financiare pentru desăvârşirea

Reconquistei. Or, Usodimare ştie bine că aventura maritimă la dimensiunile lumii întrezărite are de acum încolo nevoie de finanţele principilor. Părăseşte malurile Guadalquivirului pentru cele ale fluviului Tajo. Aici, în Portugalia, în 1451, se joacă într-adevăr cu cele mai mari şanse cartea Atlanticului. Henric

Navigatorul ascultă cu bunăvoinţă pe oricine îi vorbeşte de coastele Africii. Şi



— lucru nou – regele Alfons V e gata să finanţeze aventura. Ajutat de sfaturile infantelui şi de ceva subsidii, Usodimare armează o navă.

Patru ani mai târziu, se întoarce. A atins Guineea, adică Africa neagră.

N-a câştigat mare lucru – şi scrisoarea pe care o adresează la 12 decembrie 1455 creditorilor săi genovezi e o mărturisire: de data aceasta nu e în măsură să-i onoreze. Va trebui să plece din nou. în 1456, iată-l iar pe coasta Guineii, unde i se oferă prilejul unor afaceri în urma cărora situaţia sa financiară se va restabili în fine.

Drumul său african se încrucişează cu cel al veneţianului Ca da Mosto, un fost asociat al marelui negustor Andrea Barbarigo. Ca da Mosto cunoaşte pieţele Egiptului şi pe cele ale Flandrei. Din Alexandria la Bruges, orizontul său e cel al afacerilor veneţiene. Ca şi Usodimare la Genova, Alvise da Ca da

Mosto este destinat unor responsabilităţi politice în Consiliile Serenissimei, acolo unde strămoşii săi i-au rezervat un loc. Tatăl său, Giovanni da Mosto, a fost proveditore (înalt demnitar, însărcinat cu inspectarea armatei, flotei etc.

— N. tr.) al Veneţiei la Verona. Mama aparţinea familiei de mari armatori Querini.

Cunoaşte lumea de foarte tânăr. A fost la Bruges şi la Lisabona. Face parte din rândul acelor patricieni pe care Fermetura (închiderea) Marelui Consiliu

— Serrata del Consiglio care hotărăşte definitiv în 1297 lista familiilor admise

COASTA AFRICII 327 în Marele Consiliu – îi protejează pentru totdeauna de imixtiunea oamenilor noi. Dar Fermetura nu oferă protecţie împotriva afacerilor proaste. Ruinat, dacă nu chiar alungat, la vârsta de douăzeci şi doi de ani, Alvise da Ca da Mosto se gândeşte mai întâi să facă avere la Bruges, unde are relaţii şi întrevede unele tranzacţii. Vânturile potrivnice, întâlnite în punctul extrem sudic al Portugaliei, în largul Capului Sâo Vicente, hotărăsc altfel. Corabia e imobilizată, în aşteptarea unor condiţii mai bune, călătorii se refugiază în portul vecin, Lagos, care era pe-atunci punctul de pornire al tuturor acţiunilor maritime îndreptate spre sud. Infantele Henric îşi are acolo reşedinţa, în faţa Africii. Pentru moment, se odihneşte. Anturajul său ia contact cu veneţienii. Infantele vine să-l vadă pe Ca da Mosto şi-i vorbeşte despre acele insule unde averea nu aşteaptă decât să fie culeasă: ceea ce aduci valorează de şase sau de şapte ori ceea ce duci. Ise arată minunăţii.

Zahărul din insula Madeira, răşina roşie, alte lucruri aduse din locurile care erau sub puterea acelui senior.

Infantele sprijină navigaţia. Autorizează călătoria, o şi comanditează dacă trebuie, îşi ia partea de profit, ceea ce înseamnă, încă de la data aceea, partea sa de sclavi: unul din cinci. Dacă navigatorii respectă suveranitatea portugheză instaurată în insule, se arată încântat să-i vadă pe excelenţii marinari veneţieni însufleţind un trafic căruia-i găseşte atât un interes financiar, cât şi unul politic.

Prinţul e poate mulţumit şi să contracareze, împreună cu veneţienii, imixtiunea genoveză cam prea insistentă în afacerile Portugaliei.

Henric Navigatorul ştia că veneţianul Ca da Mosto n-are mijloace pentru o expediţie atât de îndepărtată, îi propune să finanţeze acţiunea. Ordonă armarea unei caravele de nouăzeci de tone, pe care o va comanda un patron portughez.

În 22 martie 1455, caravela lui Ca da Mosto părăseşte Lagosul. Ajunge în Porto

Santo în 27. A doua zi e la Madeira.

Asta dorea infantele, dar veneţianul nu-i satisfăcut decât pe jumătate.

Căci locul e deja luat în stăpânire. Poziţiile comerciale sunt ocupate. Oamenii de afaceri portughezi exploatează lemnul, mierea, ceara, zahărul, viţa de vie.

Aşa încât trebuie mers în altă parte. Ca da Mosto ajunge în Canare, pe care le deţin spaniolii. Trebuie continuat. Urmând „drumul Etiopiei”, veneţianul şi caravela lui portugheză se apropie de coasta Africii. Atinge Capul Alb, care nu trebuie ratat, căci, aşa cum se ştie foarte bine, coasta se curbează apoi la stânga spre sud: cel care ar continua să meargă drept s-ar pierde în imensitatea oceanului. Ca da Mosto nu are ambiţiile pe care le va nutri într-o zi Columb.

Ancorează în Arguim, în această insulă în care, încă din 1443, portughezii au făcut un antrepozit pentru comerţul lor cu Africa neagră. Nu suntem aici decât la şase zile de mers de marea piaţă de la Hoden, unde sosesc caravanele de la Tombuctu sau din Teghazza. Negustori arabi fac legătura dintre Arguim

328 DESCOPERIREA LUMII şi Hoden. Europenii, înarmaţi cu autorizaţia oficială a regelui Portugaliei, oferă în Arguim ceea ce au cumpărat în Maroc: postavuri, covoare, pânzeturi, cai berberi, şi mai ales grâu. Adaugă mătăsuri de Granada. Li se oferă în schimb pulbere de aur şi sclavi: cincisprezece „capete” de negri pentru un cal.

Ca da Mosto se informează, căci informaţia vine o dată cu mărfurile. Află multe despre salinele din Teghazza, ca şi despre imperiul Mali. Dar el se vrea navigator, caută drumul Etiopiei.

Caravela sa reia drumul de coastă. Nouă ani după Dinis Dias, Ca da

Mosto descoperă la rândul său Senegalul, „cel mai mare râu din tot pământul negrilor”. Ca şi, odinioară, ibn-Batuta, portughezul şi veneţianul n-au reuşit să descurce ghemul încâlcit al fluviilor africane. Nu se cunosc decât gurile de vărsare, iar numele creează confuzii. Pentru veneţian, Senegalul şi Nilul izvorăsc deopotrivă din Paradisul terestru.

După ce a observat oamenii şi animalele, a frecventat iarmaroacele şi pieţele, a socotit cam ce foloase se pot trage din ţinuturile Senegalului şi

Cayorului, Alvise da Ca da Mosto pleacă iar. Coasta se curbează acum spre sud-vest, ceea ce-l încurajează pe navigator. Acolo, cu puţin înainte de Capul

Verde, zăreşte într-o dimineaţă două pânze albe la orizont. Una dintre nave e portugheză, cealaltă e corabia lui Antoniotto Usodimare.

Încă de la prima convorbire, cei doi bărbaţi constată că „se aseamănă prin aceea că urmăresc acelaşi lucru”. Decât să rivalizeze când au acelaşi stăpân, ei hotărăsc să se asocieze. A doua zi, descoperă Capul Verde (azi Dakar).

Continuă drumul spre sud. De când sunt n-au văzut o coastă atât de frumoasă.

Se minunează de gura de vărsare a fluviului Gambia. Afacerile merg tot atât de bine ca şi explorarea. Usodimare cumpără patruzeci de sclavi deodată.

Jos, la orizont, se vede acum „Tramontana”, Crucea Sudului, în 2 iulie, e măsurată durata zilei: douăsprezece ore şi jumătate. Ecuatorul e aproape.

Se află încă, la drept vorbind, între paralelele 11 şi 12.

Dar marinarii refuză să meargă mai departe. După Bethencourt şi înainte de Columb, cei doi italieni ai infantelui învaţă că nu trebuie ignorat dorul de ţară. Se impune întoarcerea. Cu calele pline, revin în Portugalia. De acum înainte, descoperirea Africii va fi portugheză, nu genoveză, nici veneţiană. Henric

Navigatorul îi aşteaptă, el care n-a părăsit niciodată Marocul. Se oferă imediat să finanţeze o nouă călătorie.

Ca da Mosto şi Usodimare ştiu acum că mai degrabă se poate face avere în

Africa decât în insule. Nu mai este ca în 1442, când se prindeau câţiva sclavi în

Rio de Oro. Grâul marocan şi stofele importate din Europa sau din Maroc, chiar şi sarea portugheză – care ajunge astfel în Sudan la un preţ mult mai mic decât sarea caravanelor sahariene, sarea oazelor din Taoudenni, la nord de Tombuctu, şi din Kaouar, la nord de lacul Ciad – sunt schimbate de genovez şi de veneţian pe aur, pe fildeş sau pe sclavi, care se găsesc de vânzare pe toată coasta Africii.

COASTA AFRICII 329 în plus, ţara aurului e şi cea a piperului de Guineea – şi se ştie că piaţa europeană e larg deschisă pentru această mirodenie de calitatea a doua, dacă vine la un preţ rezonabil, în 1454, piperul de Guineea începe să ajungă în

Europa fără a mai trece prin mâinile revânzătorilor din Tunis şi din Tripoli.

La începutul lui mai 1456, Ca da Mosto şi Usodimare se îndreaptă din nou spre sud. Cel puţin la început, îi însoţeşte o caravelă portugheză. Ştiind din experienţă că o atare călătorie nu poate dura prea mult fără unele neplăceri, profită de un vânt prielnic din nord-vest şi ocolesc Canarele fără a se opri. Dar în largul Capului Alb, vântul se schimbă, împinge spre larg. Trei zile mai târziu, mateloţii strigă „Pământ”! ceea ce dă peste cap toate previziunile, căci cei doi navigatori ştiu că se află cu spatele la continent, într-adevăr, sunt câteva insule.

Una se va numi Bona Vista, o alta Săo Tiago, căci suntem în 25 iulie, ziua

Sfântului lacob. încă foarte recentul lor patriotism portughez îi incită pe cei doi italieni să mulţumească Providenţei pentru că aceste „Insule ale Capului

Verde” au fost ignorate de spanioli.



Întrevăd un viitor plin de bogăţii. Cei doi italieni nu confundă, precum odinioară ibn-Batuta, Nilul cu Nigerul. Ca da Mosto elaborează un program comercial întemeiat pe complementaritatea căilor maritime şi fluviale. Sarea din Insulele Capului Verde putea ajunge până în Sudan, s-ar putea aduce în insule aur şi sclavi, care puteau fi vânduţi apoi în Indiile Orientale. Ca da Mosto nu spune, din păcate, cum are de gând să ajungă din Insulele Capului Verde în Indiile Orientale.

Ca da Mosto şi Usodimare regăsesc continentul la sud de Senegal, trec din nou de Capul Verde, navighează în sus pe Gambia până la Manşa (fără îndoială, Manşa Konko), unde rămân câtva timp, făcând cunoştinţă cu viaţa unui sat african şi încheind afaceri minunate, căci schimbă marfa lor de două parale pe aur şi sclavi. Reveniţi pe coastă, ajung la fluviul Casamance, ocolesc Capul Roşu

(Cabo Roxo), dau nume de sfinţi tuturor fluviilor din preajma coastelor cărora le zăresc gurile de vărsare (Sfânta Ana, Sfântul Dominic), se miră de puternicele maree ale Golfului Bissau, descoperă în fine noi insule (Bijagos).

Aici se opreşte a doua expediţie navală a lui Ca da Mosto şi Usodimare.

Sau, cel puţin, aici se opreşte relatarea lui Ca da Mosto. Şi unul şi celălalt se vor întoarce în Portugalia, apoi îşi vor urma destinul de notabili italieni. Averea lor e acum solidă. Reintegrându-se în societatea oamenilor care-şi plătesc datoriile, Antonio Usodimare îşi găseşte locul ce-l aştepta în aria tradiţională a înfloririi economice a Genovei. La Caffa, nod de trafic din Marea Neagră şi poziţie finală – până în 1475 – a genovezilor în Orient de la luarea Bizanţului de către turci în 1453, va trata ultimele sale afaceri în calitate de mandatar al firmei florentine Marchioni. Va muri puţin înainte de 1462.

În ceea ce-l priveşte pe Ca da Mosto, acesta mai întârzie în Portugalia.

Hotărăşte apoi, aşa cum fac totdeauna veneţienii, să profite de consideraţia pe

330 DESCOPERIREA LUMII care o aduce cu sine averea, în februarie 1463, se întoarce la Veneţia. Om de încredere al dogelui Cristoforo Moro, este totodată omul de afaceri care animă o reţea comercială întinsă de la Londra până la Alexandria şi patricianul căruia

Serenissima îi foloseşte competenţa şi abilitatea. Este ambasador pe lângă sultanul otoman, guvernator al Moreii, amiral al galerelor genoveze pe drumul spre Egipt.

Se însoară cu o fată din familia Venier, familie care va da Veneţiei un doge în

1554. Redactează o Relatare a călătoriilor sale. Timpul îndrăznelilor a trecut. Ca da Mosto îi lasă fostului său comanditar gloria şi profiturile obţinute din Africa.

UN IMPERIU COLONIAL

Portughezii sunt cei care continuă opera italienilor infantelui. Primul dintre aceşti navigatori se numeşte Pero de Sintra. Acest gentilom de la curtea lui Alfons V atinge paralela 6. Al doilea este scutierul Diogo Gomes. Care însă nu e negustor. Marinar de meserie, este descoperitor prin vocaţie. Titlul reiatării lui o spune clar: cu Prima descoperire a Guineii suntem departe de negustorul

Polo cu ale sale Minuni sau cu Milionul său.

Gomes este şi pirat. Negustorii, precum Ca da Mosto, plătesc cu mărfuri proaste sclavii pe care-i vând apoi cu preţ bun în Maghreb sau în Europa. Eadevărat că, din Senegal şi până în Coasta de Fildeş, economia litoralului e mai bogată în sclavi de vânzare decât în aurul atât de aproape pe hartă, dar atât de îndepărtat dacă se au în vedere legăturile terestre: aurul Sudanului urmează valea Nigerului până în locurile de formare a caravanelor, unde încep drumurile Saharei şi până la coastă – aceasta va fi Coasta de Aur – unde portughezii îl vor găsi cu adevărat. Pe coasta occidentală, dezechilibrul balanţei comerciale e plătit mai mult în oameni decât în aur. Precum odinioară ibn-Batuta, notabilii în trecere cumpără câţiva sclavi pentru trebuinţele lor personale sau aşteaptă să le fie oferiţi. Negustorii cumpără loturi întregi. Alţii preferă să organizeze razii. Diogo Gomes se va lăuda a fi luat parte, în 1443, la expediţia din

Lanzarote contra azenegilor din Tyder.

Au găsit insula Tyder plină de bărbaţi şi de femei. Eu, Diogo Gomes, almoxarifdin Sintra, am luat, numai eu singur, douăzeci şi doi de inşi, care erau culcaţi la pământ, i-am împins înaintea mea ca pe vite, tot singur, o jumătate de leghe până la corăbii. Fiecare dintre noi a făcut la fel şi am capturat în ziua aceea aproape şase sute cincizeci de inşi dintre acei azenegi. Ne-am întors cu ei în Portugalia, la Lagos în Algarve, unde era seniorul infante, care s-a bucurat mult împreună cu noi.

Este adevărat că, în 1444, Henric Navigatorul si-a atribuit patruzeci şi şase de sclavi dintr-o încărcătură de două sute treizeci. Portugalia are nevoie de braţe de muncă. Totuşi, infantele va fi acela care va pune capăt unor

COASTA AFRICII 331 asemenea practici. Ceea ce doreşte el e să colonizeze; a înţeles că Portugalia nu se va instala solid în Africa decât cu asentimentul indigenilor, altfel spus al conducătorilor de sclavi.

Seniorul infante a spus consiliului său că nu mai trebuie persecutate populaţiile acestor ţinuturi, ci că trebuie să se caute alianţe, să se negocieze mărfuri şi să se facă pace, pentru că intenţia sa e să-i convertească la creştinism. Şi a ordonat caravelelor să plece armate pentru pace şi pentru război.

Pacea, fireşte, nu interzice să cumperi de la negustorii de sclavi această mână de lucru de care se duce lipsă la Lisabona, ca şi în Madeira. Ea înseamnă doar condamnarea raziilor. Sufletele bune se justifică afirmând că sclavii vor fi botezaţi. Câţiva ani mai târziu, Cristofor Columb avea să gândească la fel.

Reintră atunci în scenă o putere care, de la uimitoarea aventură a „prinţului

Fortunei” în secolul precedent, rămăsese în afara acţiunilor de descoperire duse spre Apus. Grijuliu faţă de China ca şi de Etiopia, papa nu părea să-şi facă griji în privinţa insulelor din Atlantic şi a coastelor Guineii. O cerere a regelui

Alfons V în 1453 avea să-i atragă însă atenţia. E vorba pur şi simplu de a obţine sancţiunea pontificală pentru monopolul stabilit în fapt de către portughezi la sud de Canare. La 8 ianuarie 1455, o bulă a lui Nicolae V – primul constructor al noii bazilici Sfântul Petru – interzice orice navigaţie în Africa fără autorizaţia regelui Portugaliei.

În 1456, Diogo Gomes e instalat de către infantele Henricân fruntea unei escadre de trei caravele – el însuşi o comandă pe cea numită Picanso – pe care o conduce până la Rio Grande. Găsind o călăuză care cunoaşte interiorul ţării, urcă pe cursul Gambiei, vede antilope şi elefanţi, schimbă mărfurile lui proaste pe 180 de livre de aur în pulbere, atinge Uli Manşa şi Ani Manşa în punctul

Maka, apoi Cantorul. Se află, atunci, la circa 400 de kilometri de coastă. Mai mult decât în alte părţi, circulă zvonuri despre aur. Li se vorbeşte despre un oraş de aur, Quioquia (Kukia, pe cursul superior al Nigerului), unde douăzeci de oameni n-ar putea ridica piatra de aur ce alcătuieşte pragul palatului regal din Mali. De notat că numeroşi călători arabi au povestit de-a lungul secolelor despre această piatră. Gomes simte că aurul e foarte aproape, dar rămâne în afara razei de acţiune a caravelelor.

Anul următor, Gomes nu poate găsi bani pentru o nouă expediţie. Cucerirea localităţii Alcaţer Seguer (Ksar es-Seghir), pe coasta de nord a Marocului, a acaparat, în 1458, finanţele portugheze. Gomes nu reia aşadar drumul Africii decât după moartea (13 noiembrie 1460) infantelui Henric Navigatorul. Dar

Alfons V respectă promisiunile făcute de unchiul său. Diogo Gomes e pus în fruntea tuturor forţelor portugheze ce navighează pe coasta Guineii. Cu o caravelă şi zece cai revine pe Senegal. Face un popas la Joal, unde regăseşte caravelă

332 DESCOPERIREA LUMII portughezului Gon? alo Ferreira şi pe cea a genovezului Antonio de'Noli, un navigator experimentat al cărui frate este, la Genova, fabricant de busole şi de hărţi maritime.

Ferreira e trimis în grabă la Capul Verde spre a captura un traficant neautorizat, fără îndoială un spaniol, un oarecare Prado, care-şi va sfârşi zilele în închisoare la Porto. Apoi a reluat drumul spre nord, nu fără o escală în

Insulele Capului Verde – pe care, la patru ani după Ca da Mosto, Diogo Gomes şi Antonio de'Noli le descoperă la rândul lor – şi o alta în Canare, unde cei doi bărbaţi se despart. Gomes trece prin Azore, Noii – prin Madeira. Ajuns primul în Portugalia, Noii va obţine numirea, la 19 septembrie 1462, în funcţia de căpitan al insulei Săo Tiago şi al altor patru insule ale Capului Verde, pe care Gomes va socoti a le fi descoperit el însuşi. Nimeni nu va şti vreodată care dintre ei – Ca da Mosto, Usodimare, Noii sau Gomes – a ajuns primul în

Insulele Capului Verde.

Cu piperul de Guineea, pe care Europa îl consideră de calitate inferioară celui din Indii, Gomes mai aduce 180 de livre de pulbere de aur dobândită pe cursul Gambiei, precum şi aurul traficantului Prado: o avere susceptibilă să-i convingă pe increduli. A fost găsită ţara aurului. Mai trebuie şi ocupată. Gomes a venit de acolo cu cel puţin două certitudini: Senegalul şi Nigerul sunt două fluvii distincte, iar aurul se obţine spălând nisipul.

Spre a face faţă carenţelor monetare ale Europei Occidentale, mulţi visau la acel „aur al Sudanului”, care însă nu va aduce pe piaţa europeană decât o uşoară ameliorare. Evitându-l pe intermediarul maghrebin, negustorii de pe traficul maritim cumpără în condiţii avantajoase, dar aceste achiziţii secătuiesc aprovizionarea tradiţională de pe drumul caravanelor Saharei. Aurul procurat în Arguim şi în La Mine e cel care ar fi fost cumpărat mai scump la Sijilmasa ori la Tlemcen. A fost găsit fabulosul aur al Sudanului, dar nu e decât o iluzie.

El aduce bogăţie câtorva negustori şi regelui Portugaliei. Pentru economia europeană, cantitatea de metal preţios rămâne aceeaşi. Sursa de bogăţie găsită de Gomes înseamnă cam treizeci sau patruzeci de mii de piese de aur de un aliaj ordinar. Pentru un om de afaceri e mult. E preţul a vreo zece nave. Altfel spus, această operaţiune, memorabilă căci e excepţională, se arată a fi de o mare rentabilitate. Nu e totuşi, în acel moment, decât de trei ori averea principalului om de afaceri de pe piaţa Genovei. Este o zecime din amenda aplicată lui



Dostları ilə paylaş:
1   ...   31   32   33   34   35   36   37   38   ...   47


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə