Jean Favier

Pane grija evanghelizării, pleacă la 10 martie 1496. în 11 iunie ajunge la Câdiz.

Avea să constate că, într-adevăr, atmosfera s-a schimbat. Desigur, intrarea în Sevilla e un triumf. Iar Columb răspunde acuzaţiilor de trufie prin costumul lui de terţiar al Sfântului Francisc. Participarea la ceremonie a „indienilor” în mare ţinută, cu măşti şi coliere, nu diminuează o anume decepţie a regilor şi a anturajului lor.

Odată depăşit momentul surprizei, Columb dezamăgeşte pentru că a promis prea mult. Iar reiatările lui rămân presărate cu promisiuni. Degeaba invocă exemplele istorice ale celor care si-au sporit renumele prin acţiuni fără un avantaj imediat, precum Solomon, Alexandru cel Mare sau Nero – la care nu se sfieşte să facă referire dacă nu chiar o comparaţie – Columb nu poate împiedica lumea să-şi amintească de fanfaronadele lui. E vicerege, dar al cui?

Al unui arhipelag populat de „indieni” goi! N-a văzut nimeni munţii de aur pe care-i promitea. Spania s-a îmbogăţit cu câteva insule, dar ce produc ele?

Zahărul din Canare este, cel puţin, vizibil pe cheiurile din Sevilla sau Câdiz.

Întâlnirea cu Marele Han încă se lasă aşteptată. Se va fi ajuns deja în India, dar de văzut se văd mai ales sălbatici şi nu ambasadorii şi funcţionarii unei ţări descrise de Marco Polo ca fiind una dintre cele mai civilizate din lume. Iar sosirea captivilor produce o foarte proastă impresie: regii constituie o comisie de teologi pentru a cerceta acest ciudat mijloc de evanghelizare. Se pot oare vinde „indienii” drept sclavi?

AMERICA CEA DE NEGĂSIT 399

Evenimentele se precipită. Deşi nu e încă rentabilă, descoperirea pare mai vastă decât se credea cu trei ani în urmă. Se cuvine extinsă stăpânirea spaniolă asupra a ceea ce începe să semene cu o Lume Nouă. Alţii sunt deja, dacă nu pe urmele lui Columb, cel puţin pe calea unui proiect analog, încă din

1497, Giovanni Caboto pleacă în larg spre pământurile din Vest. Uimitor personaj e acest genovez aproape contemporan cu Columb, naturalizat veneţian în 1476 şi stabilit în Anglia spre 1484. Devenit John Cabot, acesta obţine comanditarea din partea lui Henric VII, pentru a nu lăsa doar spaniolilor perspectivele Atlanticului Occidental. La 24 iunie, Cabot abordează un pământ pe care nimeni până acum nu l-a identificat: Labradorul, insula Cape Breton sau Terra

Nova? în anul următor, reia drumul noului continent. Ajunge cu siguranţă în

Labrador în 1498. Puţini îl vor urma. Drumul e anevoios, vânturile sunt ostile.

Italienii din Bristol nu beneficiază, ca portughezii în Africa ori spaniolii în Antile, de o buclă de vânturi şi de curenţi care să îngăduie drumul de dus ca şi de întors.

Vremea Atlanticului de Nord nu va veni decât mai târziu, cu alte nave şi, mai ales, cu alte greemente.

A TREIA CĂLĂTORIE

La doi ani după expediţia lui Cabot în Labrador, Columb pleacă din nou.

Cu toată urgenţa, a trebuit să suporte din nou refuzurile brutale ale celor ce nu-i împărtăşeau entuziasmul. Sunt alte lucruri de făcut în Spania – gândesc mulţi – decât să tot descoperi insule unde nu se face decât schimb între mărgele de sticlă şi măşti de aur, iar randamentul minei e nesigur. Greu încercată de moartea unicului ei fiu, infantele don Juan, regina Isabela lasă lunile să treacă.

Columb se impacientează. Nu mai e cosmograful amator, vizionarul lipsit de dovezi, solicitatorul care se cuvenea a fi umil. E amiral şi vicerege. A descoperit teritorii noi. Sigur de el, vorbeşte de sus şi nu-şi cruţă adversarii, îl snopeşte chiar în bătaie pe unul dintre cei care-l denigrează. Pe scurt, îşi creează duşmani, care în curând îl vor face să plătească foarte scump aroganţa.

Regii se hotărăsc în cele din urmă. Finanţează armarea a şase caravele şi promit amiralului să plătească salariile marinarilor şi coloniştilor. Din păcate, Tezaurul nu va parveni să verse decât o mică parte din sumele promise, iar colonizarea n-a ajuns încă să se finanţeze singură, încă o dată, Columb va trebui să facă apel la compatrioţii săi, financiarii italieni.

De astă dată, pe lângă şaizeci de marinari, Columb ia cu sine cam două sute şaptezeci de rolonişi destinaţi să rămână în insulă şi să întemeieze acolo ramilii. Se află la bordul celor şase caravele cincizeci de agricultori şi douăzeci de meseriaşi, dar şi patruzeci de hidalgos şi o sută de soldaţi: se ştie că acţiunea nu e fără riscuri şi că vor fi nevoiţi să se încaiere. Columb arată un anume bun-

400 DESCOPERIREA LUMII simţ luând la bord şi treizeci de femei, spre a nu exacerba împotrivirile prin răpiri inoportune de „indiene”. E totuşi evident: cu o femeie pentru zece bărbaţi, conflictele în sânul coloniei europene nu vor lipsi.

La 30 mai 1498, flota părăseşte Sân Lucar. Ajunge în Madeira, apoi în

Canare. După care, trei caravele se îndreaptă direct spre Hispaniola, în timp ce celelalte, sub comanda personală a amiralului, vor căuta mai departe, dincolo de Insulele Capului Verde, un drum mai la sud, spre paralela 8. Columb vrea să verifice astfel ceea ce i-a încredinţat cândva regele Joăo II al Portugaliei, informaţie pe care acesta o deţinea din observaţii făcute de navigatori: spre sud-vest ar exista un „mare uscat”. Şi apoi, s-ar putea foarte bine ca aurul ce se găseşte la această latitudine în Africa să se afle şi în insulele de la aceeaşi latitudine de aici. „Indienii” n-au arătat ei oare mereu sudul pentru a indica ţara aurului? Columb e victimă a mirajului tropicelor.

Or, acest al doilea drum al său îl conduce la descoperirea pe care o spera, dar căreia nu-i realizează importanţa. La 31 iulie, atinge pământul în Trinidad, numit astfel în cinstea Sfintei Treimi, pentru că vede acolo trei munţi. Apoi recunoaşte gura de vărsare a unui fluviu: Orinoco. E în America de Sud. Dar trece pe alături de descoperire. A găsit ţara aurului şi a perlelor, acele perle a căror abundenţă în podoabele „indienilor” nu încetează să-i impresioneze pe europenii care visează mereu la comorile Asiei. Importanţa fluviului îl duce însă pe amiral la o concluzie care surprinde la un om atât de realist. O concluzie pe care o dezvoltă pe larg, sprijinindu-se pe autori sacri şi profani, într-o scrisoare trimisă regilor cu prima navă de legătură: această apă dulce iese din

Paradisul terestru.

Dacă nu, ar proveni dintr-o ţară imensă, la sud, despre care nimeni n-a avut vreodată cunoştinţă: dintr-o nouă emisferă, necunoscută de antici…

N-am citit sau auzit vreodată ca o asemenea cantitate de apă dulce să se afle în interiorul apei sărate şi în vecinătatea acesteia. Şi mai vine în sprijinul acestora foarte blânda temperatură. Dacă nu din Paradis descinde această apă, atunci mi s-ar părea a fi o şi mai mare minune, pentru că nu cred să fie cunoscut în lume un fluviu aşa mare şi atât de adânc…

E un lucru uimitor, şi va fi astfel pentru toţi savanţii, că fluviul ce ajunge aici este până într-atât de mare încât îndulceşte apa mării până la patruzeci şi opt de leghe…

Am convingerea că Paradisul terestru se află acolo. De îndată ce va fi posibil îl voi trimite acolo pe fratele meu.

Tocmai când Africa e explorată până la Capul Bunei Speranţe, Columb refuză să-şi închipuie că în emisfera australă există un alt continent. Această apă care nu poate veni decât din regiunea ecuatorială îi pare un lucru improbabil.

AMERICA CEA DE NEGĂSIT 401

Ponderea moştenirii antice apasă greu pe raţionamentele celui care e pe cale de a descoperi Lumea Nouă fără s-o ştie: insule noi, fără îndoială, şi India, desigur. „Marele uscat” ar trebui să fie o mare insulă. Nu însă un nou continent.

Columb îşi imaginează deja Asia nouă. A atins pământuri necunoscute de antici, aceste pământuri care, dincolo de ce au descris Marco Polo şi ceilalţi, constituie o emisferă răsărită din ape ce tulbură viziunea lumii moştenite de la Ptolemeu şi figurată în vechile mapamonduri. Ceea ce a găsit el nu e numai insula Cipangu în largul Asiei Orientale. E un pământ în plin Ocean Indian, care ar putea fi acel Paradis terestru, lungă vreme situat în Orient şi în mod miraculos găsit acum pe drumul Occidentului, la est de Orient.

El începe după ce Indiile se pierd în ocean, iar extremitatea sa se situează sub ecuator…

Dacă acest mare fluviu nu vine din Paradis, înseamnă că vine dintr-o ţară imensă, la sud, de care nimeni până în prezent n-a avut cunoştinţă.

Trecând între Mărgărita şi coasta viitoarei Venezuela, Columb a urcat în latitudine. Amânând pentru mai târziu explorarea coastei cu perle, chiar pe cea a Paradisului pierdut la care, crede el, nimeni nu poate ajunge, abordează prin sud acea Hispaniola care, hotărât lucru, rămâne descoperirea sa preferată şi unde ştie că se duce gravă lipsă de bani pentru plăţi şi de alimente europene pe care le aduce cu sine.

La 31 august, e în Hispaniola. Situaţia pe care o găseşte debarcând la

Santo Domingo e însă mai alarmantă decât îşi închipuia. Bogăţia nu i-a răsfăţat pe vechii colonişti şi nu prea îi răsfaţă nici pe cei noi. Asemenea oamenilor lui

Bethencourt odinioară în Canare, cei ai lui Cristofor Columb consideră că rezultatul nu merită osteneala. Unii se îndepărtează de colonie, sperând să facă avere aiurea. Alţii, sau aceiaşi, se revoltă împotriva autorităţii genovezilor, a lui

Cristofor, ca şi a fratelui său: pe fondul nemulţumirii, oamenii îşi amintesc că aceştia sunt străini de Spania şi că trebuie consideraţi ca atare şi în Hispaniola.

Să adăugăm boala, care nu îmbunătăţeşte moralul coloniştilor: sifilisul începe să facă ravagii.

Pentru a contracara această decepţie, amiralul tergiversează îndelung, dă dovadă de o uimitoare răbdare. Nu-şi mai ţine în mână trupele. Cel căruia i-a încredinţat ordinea publică şi justiţia cu titlul de alcalde mayor, Francisco

Roldan, se revoltă făţiş. Brusc amiralul îşi schimbă atitudinea, recurge la metode cel puţin brutale. Unii contestatari sunt spânzuraţi, în absenţa amiralului, fratele său, Bartolomeo, a manifestat o asprime fără margini. Cu revenirea lui

Cristofor, lucrurile nu merg mai bine. Toată lumea se plânge de o administraţie dezordonată. Ce-i drept, Columb era pregătit pentru călătorie, nu pentru guvernare de teritorii, în mai multe rânduri trebuie să facă faţă insurecţiei, în 1499,

402 DESCOPERIREA LUMII războiul între spanioli însângerează insula. Amiralul cumpără fidelităţi şi adeziuni printr-o primă repartiţie a pământurilor şi a indigenilor. „Indienii” devin proprietatea privată a coloniştilor stabiliţi aici. Dar şi aceştia sunt cam sătui de o exploatare care le aduce mai multă bătaie de cap decât avere. Un al doilea război civil izbucneşte în 1500 între oamenii amiralului şi cei ai lui Adrian de Muxica.

Acesta e prins şi condamnat la moarte. Cum întârzie să se spovedească pentru a amâna ora spânzurătorii, e aruncat fără împărtăşanie din înaltul zidurilor recent construitei fortăreţe.

Nu numai că amiralul nu mai stăpâneşte situaţia în Santo Domingo, dar lipsa de siguranţă îi reclamă prezenţa. Altfel spus, Domeniul Coroanei şi propria lui viceregalitate se reduc la această insulă. Din Cuba în Venezuela, restul descoperirii e pierdut, întreg venitul Antilelor şi al acelui uscat pe care

Columb nu l-a recunoscut ca atare se rezumă la amintirea unor recunoaşteri rapide, a unor trocuri grăbite şi a unor razii nechibzuite.

CONCURENŢE: DE LA CABRAL LA VESPUCCI în Spania lumea îşi dă seama că arbitrajul papei şi tratatul de la Tordesillas nu garantează satisfăcător suveranitatea spaniolă asupra unor insule abia atinse.

Genovezul nu mai reprezintă o cauţiune suficientă pentru aceasta. Iar aceia dintre însoţitorii lui care revin în Spania se grăbesc să distrugă încrederea regilor în amiral: pe scurt, e acuzat că a făcut din cuceriri proprietatea lui, a uitat că nu el e stăpânul, că s-a gândit să se alieze cu suverani rivali dacă aceasta l-ar putea ajuta să-şi consolideze puterea. La curte clevetirile nu mai contenesc.

În acest timp, portughezii sunt mereu prezenţi pe drumurile Atlanticului de Sud. Pero Alvares Cabrai părăseşte Lisabona cu escadra sa în 8 martie 1500, luând fireşte calea indicată de Vasco da Gama. Ea trebuie să-l conducă în India.

Cabrai comandă trei caravele şi douăsprezece corăbii de transport: nu mai e o flotă de explorare, ci una de exploatare. Cabrai e înconjurat de navigatori abifî, st&pânind foarte bine sistemul vânturilor din emisfera australă. Sunt cu el Bartolomeu Dias şi fratele său Diogo. Nicolau Coelho participă de asemenea la călătorie.

Înainte de a ajunge în India, Cabrai trebuie să îndeplinească o misiune strategică: să găsească o escală mai la vest decât Insulele Capului Verde – Canarele sunt ale Spaniei – pentru vasele care, revenind de la Capul Bunei Speranţe, efectuează marea volta spre Lisabona, largul ocol spre vest care permite întâlnirea, în emisfera nordică, a vânturilor favorabile întoarcerii. La Tordesillas, Portugalia a obţinut recunoaşterea suveranităţii ei pe pământurile de până la 370 de leghe de Insulele Capului Verde. Aceste pământuri trebuie însă găsite.

AMERICA CEA DE NEGĂSIT 403

Atlanticul se dovedeşte până la urmă bogat în insule. Nimeni nu se îndoieşte că se va găsi la vest în ocean şi pentru Portugalia ceea ce a găsit Columb dincolo de Atlantic pentru Spania, în felul acesta, marinarii portughezi vor avea o escală de legătură la întoarcere, comparabilă cu ceea ce, la ducere, sunt

Arhipelagul Azorelor şi cel al Capului Verde.

Cabrai a întâlnit în Golful Guineii un calm care paralizează înaintarea navelor. A trebuit deci să scape de alizee. Având astfel un dublu obiectiv, unul imediat şi altul pe termen lung, Cabrai şi-a deschis drumul spre vest în limita celor 370 de leghe, în felul acesta, la 22 aprilie 1500, portughezii fac descoperirea pe care, crezându-se mereu în Indii, Columb n-a văzut-o. Cabrai atinge un pământ pe care-l numeşte mai întâi Vera Cruz, apoi Sânta Cruz. Se găseşte în acest loc un lemn roşu ca jăraticul [braise, în franceză – N. tr.], lemn „brezil”.

Căutând uscatul, Columb a găsit insule. Căutând insule, Cabrai a găsit Brazilia.

În 28 august 1500, regele Manuel al Portugaliei va notifica acest succes rivalilor săi, Regii Catolici. La Tordesillas, nimeni nu prevăzuse acest lucru. Portugalia avea să-şi exploateze foarte repede şansa.

Pe drumurile deschise de Columb, se încumetă acum şi alţii. Raportul pe care l-a trimis după descoperirea Coastei Perlelor încurajează navigatori grăbiţi să abordeze drumul deschis de el, acum când sunt încredinţaţi că e ceva de găsit, înainte chiar de trista întoarcere din a treia călătorie, apar concurenţii

— pe fondul exigenţei, al ranchiunei şi al ambiţiei. Exigenţa este cea a lui Juan

Rodriguez de Fonseca, cel care caută să-l pună pe Columb sub tutelă, ceea ce nu va putea face decât zdrobind monopolul amiralului. Ranchiuna e cea a ducelui de Medina Celi, care a făcut atât de mult pentru Columb pe când acesta îşi căuta protectori, dar care a primit atât de puţin. Profiturile noilor pământuri merg la regi, când Columb nu le păstrează pentru sine. Cei care au susţinut proiectul n-au primit nici măcar o uncie de aur. în vreme ce la Santo Domingo lucrurile merg prost, Medina Celi lansează ideea unei alte expediţii.

Cât despre ambiţie, aceasta e cea a lui Alonso de Hojeda, unul dintre participanţii la a doua călătorie a lui Columb, ofiţer din familia Medina Celi, despre care amiralul scria, în memoriul adresat regilor, că este un „băiat foarte priceput şi rezervat”. Hojeda s-a remarcat deja la Santo Domingo prin înclinaţia lui de a vedea aur în toate râurile, ca şi printr-o ocupare brutală a satelor din interior. Nu se mai mulţumeşte să fie un secund. Revenit în Spania cu naveta, acţionează acum pe cont propriu.

În toamna lui 1498, Fonseca îl autorizează pe Alonso de Hojeda să plece cu o flotă spre a descoperi pământul – insulă sau uscat, nu se ştie – unde se găsesc perle. Degeba protestează Columb că acest pământ, deja descoperit de el, ţine de jurisdicţia lui; protestul nu va avea nici un efect.

Hojeda găseşte cu uşurinţă colaboratori, îndeosebi pe fostul stăpân al nefericitei Sânta Măria, Juan de la Cosa. Li se alătură un florentin destinat unu1

404 DESCOPERIREA LUMII mare renume, Amerigo Vespucci. Om de birou mai mult decât om al mării, Vespucci se numără printre fidelii lui Fonseca. Şapte ani mai târziu, acesta din urmă avea să-i încredinţeze lui Vespucci conducerea organismului de el înfiinţat, Casa de contratacion. Până atunci, Vespucci va juca un rol esenţial în expediţia lui Hojeda: anume acela de a da o replică fanfaronadelor lui Cristofor Columb.

Altfel spus, cum Fonseca n-a fost deloc în Indii, aşteaptă de la Vespucci să-i spună adevărul.

Cu patru caravele, Hojeda şi însoţitorii săi părăsesc portul Câdiz în mai

1499. în vară, ei parcurg ultimele descoperiri ale lui Columb, Trinidad şi

Venezuela: din Surinam în golful Maracaibo, trecând prin gurile de vărsare ale Orinocului, întreaga coastă nordică a Americii de Sud. Sunt verificate, pe acest traseu, primele constatări ale lui Columb. îi găsesc chiar şi pe pescuitorii de perle. Sunt completate concluziile amiralului: lungimea acestei coaste confirmă că ceea ce au văzut nu e o simplă insulă. Hojeda şi Vespucci înţeleg că sunt pe un pământ ce n-a intrat în vechiul inventar al lumii, într-o scrisoare către doica defunctului infante don Juan, Columb îşi va relua demonstraţia.

Am întreprins o nouă călătorie în noul Cer şi în Lumea Nouă până atunci necunoscute. Dacă nu sunt ţinute în cinste în Spania, precum restul Indiilor, nu e de mirare, pentru că ele sunt datorate străduinţelor mele.

Hojeda şi Vespucci ajung în fine la Santo Domingo, unde îl găsesc pe

Columb în dificultăţile cunoscute, în aceeaşi scrisoare către doică, amiralul va afirma că Hojeda „a încercat să ducă la culme dezordinea”. Dar lucrurile nu merg mai departe. Hojeda şi Vespucci se întorc aducând o mică comoară şi lăsând în Venezuela amintirea câtorva brutalităţi.

Expediţia va avea urmări importante, în primul rând, monopolul lui

Columb e desfiinţat. Ostilitatea lui Fonseca, încărcăturile aduse de Hojeda şi viitoarea intervenţie dură a comandorului Bobadilla – toate acestea fac rizibilă de acum înainte orice referire la Capitulaţiile de la Sânta Fe.

În al doilea rând, drumul e deschis întreprinzătorilor de tot felul, gata să pună pe picioare, cu binecuvântarea lui Fonseca, o expediţie pentru a-şi lua partea din bogăţiile deja sigure, dar pe care Columb e incapabil să le exploateze el însuşi. Fonseca a înţeles foarte bine că profiturile Coroanei sunt proporţionale cu încărcăturile. Interesul regilor şi al său propriu justifică înmulţirea călătoriilor, încă de la sfârşitul lui 1499, o caravelă condusă de Peralonso Nino se află în „regiunea perlelor”. Fraţii Ni~no sunt şi ei nemulţumiţi de a nu fi decât locotenenţi, începând din 1500, au loc cel puţin două expediţii pe an.

Iar Hojeda e numit, în 1502, guvernator al pieţei comerciale deja deschise pe coasta venezueleană, Coquibacoa.

AMERICA CEA DE NEGĂSIT 405

Există şi o consecinţă îndepărtată la care nimeni nu se aştepta. Florentinul implicat în afacere s”e simte mai la largul lui cu o pană în mână decât la cârma unei nave. în 1506, dă publicităţii la Florenţa – departe de ochii martorilor – o Scrisoare a lui Amerigo Vespucci din insulele recent întâlnite în călătoriile sale.

Îşi atribuie o călătorie pe care pretinde că a efectuat-o în 1497, deci anticipată cu doi ani, şi un rol care n-a fost niciodată al său. Pe scurt, el este cel care a descoperit Coasta Perlelor, iar această coastă aparţine uscatului şi nu unei insule. Este un continent.

Şmecheria reuşeşte. Scrisoarea… lui Vespucci, tradusă în latină, e publicată la Saint-Dieâncă din 1507. în a pe care o adaugă, cosmograful german

Martin Hylacomylus Waldseemiiller dă noului continent numele pretinsului său descoperitor. Columb a parcurs insulele. Vespucci a găsit America. Lumea va crede acest lucru timp de peste trei secole, în toată Europa, se tipăreşte o versiune retuşată a reiatării lui Vespucci, Mundus Novus. Lumea Nouă e botezată.

CĂDEREA LUI COLUMB

Spania constată, pe de altă parte, că viceregele n-a uitat traficul din Golful

Guineii. Columb trimite acum încărcături de „indieni” destinaţi târgului de sclavi din Sevilla. Aceasta nu corespunde cu proiectul de evanghelizare de care s-a vorbit totuşi la început. S-a acceptat transformarea în sclavi a negrilor rebeli, deţinuţi ca prizonieri, dar nu se mai înţelege cum se face că bunii „indieni”, pe care Columb i-a elogiat atât, sunt transformaţi în şeptel vândut în piaţă.

Sigur, există cumpărători. Isabela Catolica se miră când Columb reduce totul la consideraţii de preţ şi de randament.

E obiceiul de a folosi mulţi sclavi negri în Castilia, în Aragon, în

Portugalia, în Italia, în Sicilia şi în Insulele Canare, dar eu cred că nu mai vin chiar atâţia din Guineea. Or, unul singur dintre aceşti indieni valorează cât trei negri.

M-am aflat în Insulele Capului Verde, unde e un mare târg de sclavi şi am văzut că erau plătiţi cu opt mii de maravedi…

S-ar putea obţine patruzeci de milioane dacă nu ducem lipsă de nave pentru a veni aici.

Amiralul declară încă o dată că acest trafic va permite instruirea şi botezarea „indienilor”. Sclavii vor putea fi apoi retrimişi în ţara lor: ei îi vor evangheliza pe ceilalţi. Nimeni nu crede cu adevărat acest lucru. Exploatarea coloniei se face prin munca forţată a „indienilor” şi mai puţin prin botezul lor.

Iar regina Isabela orotestează: „indienii” sunt suousii ei. iar ea n-a autorizat

406 DESCOPERIREA LUMII niciodată pe cineva să facă din ei o marfă. Treaba asta poate să meargă pentru supuşii vreunui rege african, nu pentru cei ai Coroanei.

Apărându-şi cauza, Columb intră în încurcătură. Regii Catolici se alarmează atunci când amiralul pretinde să le orienteze politica şi îşi îngăduie să sugereze priorităţi care convin afacerilor lui.

Alteţele Voastre să ia seama: treburile din India contează mai mult, după părerea mea, decât afacerile din Franţa şi din Italia.

Într-adevăr, este momentul în care, Reconquista fiind încheiată, Spania inaugurează o cale a hegemoniei politice ce îşi va găsi încununarea sub Carol

Quintul. Infanta Ioana – cea care va fi Ioana Nebuna – tocmai s-a căsătorit cu arhiducele Austriei, Filip cel Frumos de Habsburg, moştenitor prin mama sa, Măria de Burgundia, al unei părţi esenţiale din statul Temerarului, Ţările de

Jos. Infanta Isabela s-a căsătorit de curând cu noul rege Manuel al Portugaliei, care va fi Manuel cel Mare şi care urmăreşte făţiş o unificare politică a

Peninsulei Iberice. Toate acestea – regii o ştiu foarte bine – nu pot duce decât la o înfruntare cu Franţa, deja începută în Italia prin expediţiile lui Carol VIII şi Ludovic XII, ce reactualizează împotriva regelui aragonez, Ferdinand I de

Neapole, vechi pretenţii formulate de Coroana franceză pe temeiul moştenirii angevine. Război în Italia, căsătorii la scară europeană – iată evenimente care costă foarte scump şi care lasă puţin loc Indiilor în preocupările regilor. Columb trece din nou drept omul care agasează.

Isabela Catolica socoteşte că e timpul să intervină. Situaţia amiralului se deteriorează, deci, când din Spania soseşte un anchetator regal. Columb ceruse să i se trimită un bun judecător, care să-l ajute la împărţirea dreptăţii şi la menţinerea ordinii. Nu se aştepta să fie chiar el judecat. Amiralul va înţelege cam prea târziu că se află în dizgraţie, în timp ce Capitulaţiile de la Sânta Fe îi dădeau dreptul de a numi el însuşi ofiţeri regali, cel care soseşte la Santo

Domingo în 25 august 1500, când Cristofor Columb e în Concepcion, se prezintă ca guvernator al Indiilor, plasat, în plus, în afara autorităţii viceregelui de către comisia de anchetă. Aceasta e extrem de vagă: „Comandorul – spun regii – vă va vorbi din partea noastră”.