Jean Favier

Acest comandor al ordinului de Calatrava este Francisco de Bobadilla.

Nu cunoaşte nimic din situaţia de la faţa locului şi se lasă cam repede înconjurat de nemulţumiţii de tot soiul, pe care îi ascultă cu multă complezenţă. Pe scurt, se arată imediat implacabil faţă de guvernarea lui Columb. în fapt, vede că ar putea foarte bine să ia locul amiralului în insule. Era însărcinat să ancheteze, dar procedează la numiri şi face pe judecătorul. Chiar fără să aştepte întoarcerea lui Cristofor Columb, Bobadilla îşi impune autoritatea în faţa unui Diego

Columb, total depăşit de evenimente, îi eliberează pe rebelii care n-au fost încă

AMERICA CEA DE NEGĂSIT 407 spânzuraţi, îl arestează pe Diego care declarase că nu-i execută ordinele, ordonă execuţii, publică ordonanţe. Se instalează în reşedinţa amiralului şi cere să i se predea rezerva de aur şi de perle. Şi începe să guverneze.

Reîntors de urgenţă, amiralul nu e nici măcar ascultat. Cel care ar fi trebuit să conducă ancheta nu catadicseşte nici să-l vadă. Imediat arestat şi aruncat în închisoare, Columb se teme timp de două luni că va fi, la rândul său, spânzurat.

Va răsufla uşurat când, după două luni de carceră şi cu lanţuri la picioare, va ajunge în fundul calei unei caravele care-l readuce în Spania. Soseşte fără glorie pe 25 noiembrie 1500 la Câdiz, unde-l aşteaptă justiţia regală. Bine măcar că a ajuns în siguranţă: când, revocat pentru excesele sale, Bobadilla va trebui să revină în Spania, va pieri încă de la plecare într-un naufragiu, în 29 iunie 1502, aproape sub ochii lui Columb reîntors la Santo Domingo.

Descoperitorul e în viaţă, dar a devenit incomod. Ar fi consimţit oare regii să-i acorde asemenea puteri dacă ar fi putut ghici amploarea viitoarei descoperiri? La intervenţia doicii infantelui, Columb e eliberat. Regii îl primesc, îi adresează vorbe bune, îi redau demnităţile, îi confirmă dreptul la o parte din profiturile obţinute în insule. Nu e vorba de a-i reda guvernarea Indiilor. Prin bunăvoinţa Isabelei Catolica a redevenit don Cristobal, amiral al Oceanului.

Nu va mai fi niciodată vicerege al Indiilor.

Columb îşi urmăreşte acum împlinirea visului. Se ia drept un personaj al Apocalipsei, „mesager al noului Cer şi al noului Pământ”, se compară cu profetul Daniel aruncat în groapa leilor. Ignorând că a ajunge în Ormuz pe drumul atlantic nu înseamnă în nici un fel recucerirea Locurilor Sfinte, vorbeşte din ce în ce mai mult despre drumul la Ierusalim prin Indii, cu alte cuvinte leagă cruciada de înconjurul lumii. Compilează toate citatele din Scriptură care-i par a anunţa acţiunea lui. Scrie papei şi regilor. E trimisul Domnului şi Duhul Sfânt e cel care-l conduce. Uită demonstraţiile ştiinţei sale cosmografice, pe care pentru a convinge regi şi savanţi, le tot acumula cu zece ori douăzeci de ani în urmă.

În acţiunea mea din Indii, nici raţiunea, nici matematica, nici mapamondul nu mi-ar servi la ceva. Trebuiau să se împlinească spusele lui

Isaia despre acestea.

A PATRA CĂLĂTORIE

Cei care, în număr mare, cred că a venit timpul pentru un asalt decisiv împotriva Islamului nu refuză să plece urechea la afirmaţiile unui iluminat, care este în acelaşi timp şi un navigator care a făcut dovada clarviziunii sale. La drept vorbind, castilienii nu renunţă să se opună portughezilor, care sunt pe cale – cu şi după Vasco da Gama – să deschidă drumul Indiilor prin Africa, şi sunt tentaţi de ideea de a înainta mai departe spre vest, pe măsură ce concurenţii

408 DESCOPERIREA LUMII lor înaintează spre est. Deşi dau asigurări de prietenie Portugaliei, unde acum domneşte fiica lor, Regii Catolici n-ar fi nemulţumiţi să compenseze în Asia

— şi în acest nou continent ce pare a prelungi Asia spre sud – avantajul dobândit de Portugalia în Brazilia, în baza liniei de demarcaţie stabilite prin arbitrajul pontifical şi prin tratat. Columb primeşte deci asentimentul pentru o ultimă expediţie. Limitele misiunii lui sunt însă evidente: în 13 februarie 1502, noul guvernator din Santo Domingo, Nicolas de Ovando, părăseşte Câdizul. Columb nu mai e decât amiral, în 1509, fiul său Diego îi va succeda lui Ovando.

Intenţia regilor e realistă. Portugalia şi-a consolidat avansul în India.

Experienţa şi geniul nautic al celui care a avut dreptate împotriva tuturor nu pot fi trecute cu vederea, în fapt, Columb e trimis în întâmpinarea lui Vasco da Gama. Este avertizat: dacă îl întâlneşte, va trebui să-l trateze pe portughez ca prieten. Dar toţi ştiu că va fi o înfruntare. Raţionamentul papei n-a prea luat în seamă sfera terestră. N-a desemnat linia de partaj la antipozi. Se ştie unde începe imperiul spaniol în largul Canarelor; nu s-a spus însă unde se termină de cealaltă parte a globului. O inevitabilă viitoare negociere va trebui să ţină seama de poziţiile dobândite, încă o dată, nu e timp de pierdut. Cristofor

Columb vorbeşte de Ierusalim, regii se gândesc însă la Asia.

Există un nou continent, o Lume Nouă. Nimeni nu ştie încă în ce fel se leagă ea de cea Veche. Toată lumea e convinsă în jurul anului 1500 că ţărmurile

Venezuelei sunt altceva decât Asia, Cuba – altceva decât Cipangu (Japonia).

Dar America e văzută mai degrabă ca o Africă a Asiei. Un continent cunoscut, Asia, un continent nou, America: rămâne de aflat cum se articulează ele. Insulele apar însă drept echivalentul, în largul Asiei, al acelor arhipelaguri ce mărginesc

Atlanticul de la Madeira şi până în Insulele Capului Verde. Continentul nou e

America de Sud. Existenţa Americii de Nord nu e încă bănuită, în locul ei este situată Asia.

Plecat din Cădizân 11 mai 1502 cu patru caravele, amiralul urmează aproape acelaşi drum ca în a doua sa traversare, cea a glorioasei călătorii din 1493.

Atinge Sânta Lucia, ocoleşte Martinica, ajunge la Sânta Cruz, se opreşte în iulie la Santo Domingo, unde i se ceruse totuşi să nu se ducă, pentru a nu-l stânjeni pe noul guvernator; Columb vrea să înlocuiască însă la Santo Domingo o navă care avea nevoie de reparaţii. Ironie a sorţii: excelentul marinar care a devenit, Columb vede venind uraganul şi încearcă în zadar să împiedice plecarea flotei care se va scufunda câteva ore mai târziu, luându-l cu ea în Infern pe inamicul său, Bobadilla.

Şederea în Santo Domingo fiindu-i interzisă, Columb pleacă în Cuba.

Luând apoi direcţia nord-vest, mai pe urmă sud-vest, se află, din nou fără să ştie, pe continentul american. De la Capul Honduras până în Istmul Panama, toată vara şi toată toamna desfăşoară „în ciuda furtunilor care se ţin lanţ” o lungă explorare, care e înainte de orice căutarea disperată a unei treceri spre

AMERICA CEA DE NEGĂSIT 409 vest. Petrece iarna pe coasta panameză, foarte aproape de acel Pacific pe care nu-l va cunoaşte, în primăvara lui 1503, pleacă din nou spre vest. Tot căutând insule, nu înţelege că se află pe un continent. A descoperit America, dar îi reproşează că îi barează drumul Ierusalimului.

Epuizat, pradă atât bolii cât şi exaltării mistice, temându-se pentru navele roase de sare şi de viermi, Columb revine, în ciuda ordinelor regilor, în acea

Hispaniola în care se întoarce mereu, în drum, eşuează, în iunie 1503, pe o insulă pe care o numeşte Santiago şi care va fi Jamaica. Un hidalgo în pirogă, se duce să caute la Santo Domingo o navă pentru salvare, îi vor trebui opt luni ca s-o găsească, în Hispaniola, ca şi aiurea, lumea nu mai vrea să audă vorbindu-se de amiral. Acesta e în culmea disperării. Scrie regilor o scrisoare ce nu le va parveni decât mult mai târziu, în care amestecă de toate: corectarea calculelor lui Ptolemeu şi visul în care destinul său capătă accente biblice. Se lamentează.

Am avut prea puţin profit în douăzeci de ani de serviciu, cu preţul atâtor suferinţe şi primejdii, într-atât, încât azi n-am nici măcar un acoperiş deasupra capului în Castilia. Dacă vreau să mănânc sau să dorm, n-am nimic altceva decât hanul sau cârciuma, în plus, în cea mai mare parte a timpului n-am cu ce-mi plăti hrana!

O altă suferinţă îmi smulge inima din piept. E gândul la fiul meu, don Diego, pe care l-am lăsat în Spania orfan şi deposedat de onoarea şi de bunurile mele, în ciuda faptului că am fost asigurat că prinţi drepţi şi recunoscători îi vor restitui totul.

Anchilozat de artrita care-i atacă articulaţiile, aproape orb, amiralul delirează. Accesele de febră nu-l mai părăsesc. Are viziuni pe care le consemnează cu accente profetice. Ca şi Avraam, va realiza la bătrâneţe lucruri importante.

N-a făcut Dumnezeu pentru el tot atât cât pentru Moise sau pentru David? Unul a condus poporul ales spre Pământul Făgăduinţei. Din păstor ce era, celălalt a devenit rege. îngerul Domnului e cel care-i vorbeşte lui Columb.

Dumnezeu a făcut cunoscut în chip miraculos numele tău pe pământ.

Ţi-a dat Indiile, iar tu, tu le-ai dat cui ai vrut.

În cele din urmă, i se va trimite totuşi o navă. La 29 iunie 1504, Columb e la Santo Domingo. Dar întoarcerea în Spania n-are nimic glorios, în 7 noiembrie

1504, descoperitorul de pământuri noi îşi face în Sân Lucar o intrare care nu aminteşte prin nimic de ovaţiile celei nu prea îndepărtate. E convins că „a dat

Indiile” Regilor Catolici. Mai trebuie să redobândească guvernarea descoperirilor sale. Amiralul se lamentează fără încetare, dar nu-şi dă seama că e un om sfârşit. Amestecând în toate obiectul cererii şi pe cel al visului său, scrie zi după zi spre a se justifica, îi scrie papei, le scrie regilor, foştilor lui protectori

410 DESCOPERIREA LUMII care-i mai păstrează prietenia, ca acel dominican Diego Deza, care tocmai a primit, în octombrie 1504, scaunul arhiepiscopal din Sevilla. Tuturor le spune acelaşi lucru: e trimisul lui Dumnezeu şi, prin opera lui, a intrat în lucrarea lui

Dumnezeu.

Dumnezeul nostru m-a trimis în chip miraculos în această ţară spre a servi pe Alteţa Voastră…

Aurul e excelent. Cu aur, faci tot ce vrei pe lumea asta. Graţie aurului poţi chiar să faci sufletele să intre în Paradis…

Soarta sa ar mai putea stârni invidii, în ciuda spuselor lui, e bogat. Fiul său e logodit cu nepoata ducelui de Alba. Are fidelii săi. Dar nimeni n-ar mai investi un ban în acţiunile lui. Rugămintea de a i se reda funcţia nu-i mai e ascultată. Ori cel puţin de a fi dată fiului său, aşa cum i s-a promis odinioară prin Capitulaţii, guvernarea pământurilor noi.

Regina Isabela, care l-a ajutat atât, moare la 26 noiembrie 1504. Ferdinand acceptă descoperirea, dar nu şi o împărţire a puterii politice. La asemenea distanţă, un vicerege e un rege.

Columb moare la Valladolid în 20 mai 1506, cu amărăciunea unui om înşelat. Va fi înmormântat mai întâi la franciscani, apoi în mănăstirea Las Cuevas, aproape de Sevilla. în 1541, îşi va afla mormântul ce i se cuvine, în catedrala din Santo Domingo.

Aventura unui descoperitor de geniu se încheie cu un proces împotriva

Coroanei Spaniei. Fiul său, don Diego, va obţine recunoaşterea unui titlu de amiral, lipsit de acum înainte de orice semnificaţie, şi a guvernării Hispaniolei.

Fiul lui Diego, Luis, va renunţa definitiv să-şi mai spună vicerege, în schimbul unui foarte real ducat. Nu va mai fi vorba de viceregalitate „a tuturor pământurilor descoperite sau de descoperit”. Sfârşitul istoriei va face, pentru posteritate, din navigatorul norocos un personaj de dramă.

XIX înconjurul lumii

DRUMUL ESTULUI: VASCO DA GAMA

Au trecut zece ani. Cât de fecunzi au fost aceşti zece ani pentru Portugalia, dar mai ales pentru acea Spanie născută din căsătoria Regilor Catolici! Dias s-a întors la Lisabona în decembrie 1488, după ce a găsit trecerea spre est. Se cunoaşte acum o rută maritimă direct spre Indii şi se ştie aproximativ că Părintele loan este regele regilor etiopienilor, al creştinilor izolaţi şi cam sălbatici de la sud de Islam. Cu gelozia celui care a refuzat norocul, Joăo II al Portugaliei a asistat fără plăcere la întoarcerea – în mod paradoxal în Portugalia – a descoperitorului de pământuri noi în oceanul occidental, un Cristofor Columb comanditat de Spania, pentru a face din Lumea Nouă un imperiu spaniol. Rege al

Portugaliei în 1495, Manuel I reia problema „trecerii”. Capul a fost depăşit.

Mai trebuie să se ajungă realmente la Calicut.

Artizanul acestei ultime explorări este Vasco da Gama. E un bărbat tânăr

— n-are încă treizeci de ani – şi care n-a fost încă văzut pe ruta Capului. Dar miza călătoriei este aşa de mare, încât regele nu-i precupeţeşte nici mijloacele, nici colaboratorii de valoare, îl însoţesc câţiva piloţi cu experienţă, în 12 iulie

1497, având la bord în total o sută optzeci de oameni, trei corăbii grele şi o caravelă părăsesc Lisabona. Vasco da Gama comandă pe Săo Gabriel, Paolo da Gama e pe Săo Rafael. Nicolau Coelho conduce pe Berio, o caravelă care va fi mai de folos pentru a asigura legăturile decât pentru a transporta provizii.

Punctele de aprovizionare, atât cu alimente cât şi cu apă dulce, sunt acum cunoscute. Problema e doar de a asigura joncţiunea dintre escadră şi coastă, şi nu de a transporta până în sudul Africii alimentele şi apa îmbarcate la La Mine.

Proiectul este ambiţios. Nu mai e vorba de jumătăţile de măsură din vremea în care domnea incertitudinea. Graţie lui Dias, da Gama ştie că trecerea e la paralela 34, cunoaşte vânturile potrivnice navigaţiei, începând din Gabon.

Nu ignoră că trebuie să caute vânturile de vest la paralela 40. Astfel, cu curaj şi realism, de la Sierra Leone ia direcţia spre larg, evitând lungul contur al

Golfului Guineii, în care predecesorii lui au pierdut atâta timp şi atâtea forţe

DESCOPERIREA LUMII

ATLANTIC -/j)/7Jl\par

Capul

ÎNCONJURUL LUMII

414 DESCOPERIREA LUMII luptând împotriva alizeului care suflă constant din sud-est. Cu vântul dinspre babord pupa, navighează drept spre sud-vest, cu spatele la Africa, luând-o apoi pe marginea marelui anticiclon al Atlanticului austral şi îndreptându-se spre sud până la paralela 31 unde întâlneşte vânturile de vest ce-l readuc repede spre coasta africană, pe care o atinge cu precizie în 8 noiembrie la Sânta Helena.

E acum foarte aproape de Cap. Reducând căutările în zigzag, nu face decât câteva tentative în mici bucle spre vest pentru a găsi, cel mai aproape de data asta, cele două capuri, al Bunei Speranţe şi Agulas, pe care le ocoleşte, cu toate dificultăţile prevăzute. Iată-l, în fine, în celălalt ocean, în lungul acelor coaste ale Oceanului Indian pe care ştie că trebuie să le urmeze până în porturile bine cunoscute de navigatorii arabi şi de călătorii occidentali.

Escadra sărbătoreşte Crăciunul într-un mic port adăpostit pe care da

Gama – precum Columb care a întemeiat nu de mult Natividad – îl numeşte din această pricină Natal (azi Durban). O lună mai târziu, este în delta fluviului

Zambezi, unde poposeşte. Aici a atins pământul cunoscut, despre care Occidentul ştie din cele scrise de Covilham. Adică, puţin.

Coasta orientală a Africii e ocupată la acea vreme de principate cărora relaţiile neîntrerupte cu Arabia, India, Malaiezia şi China le-au adus, încă din secolul al XH-lea, o reală prosperitate. Furnizoare ale Indiei şi ale Chinei de aur, fildeş şi sclavi, două mari porturi domină traficul de o parte şi de cealaltă a ecuatorului: Mogadichou (azi Mogadiscio) pe coasta somaleză şi Kilwa pe coasta tanzaniană, pe care a vizitat-o ibn-Batutaân 1331. Şi unul şi celălalt servesc drept noduri de legătură ale comerţului cu aurul din văile fluviilor Zambezi şi

Limpopo, a cărui principală piaţă e încă din secolul al Vll-lea portul Sofala din Mozambic.

Chiar dacă arabii joacă aici rolul de intermediari pentru orice fel de comerţ şi în toate direcţiile, până într-atât încât aurul din Zambezi ajunge să servească în secolul al XlV-lea la baterea de monede în Anglia, iar fildeşul din

Kenya intră în ornamentarea săbiilor indiene, contactele directe nu încetează între riveranii Oceanului Indian. Africa de Sud-Est e bine cunoscută încă din anul 1000 de către geografii chinezi, iar girafa oferită de un principe din Kenya este atât de admirată în China la începutul secolului al XV-lea, încât un pictor al curţii se inspiră din ea pentru a împodobi o bucată de mătase.

Profitând de instabilitatea politică ce domneşte la Kilwa, o nouă putere maritimă se înfiripă la sfârşitul secolului al XlV-lea în jurul insulei Pate, la jumătatea drumului dintre Mogadiscio şi Kilwa, în timp ce la Mombassa ia naştere o nouă piaţă cu o largă deschidere.

Toate acestea fac din coasta africană o înşiruire de porturi şi de pieţe animate de rivalităţi, ai căror arbitri sunt, în parte, negustorii arabi, întreaga activitate e orientată spre exploatarea câtorva resurse primare din hinterland.

ÎNCONJURUL LUMII 415

Singurul drum terestru de oarecare importanţă pare să fie cel care, prin Lacul

Nyassa şi prin Tanganyika, leagă Kilwa de minele de cupru din Katanga. Chiar mai mult decât la vest, coasta e o lume indiferentă faţă de inima continentului.

La vest, în interior se nasc şi se succed imperiile, iar căile economice sunt cele ale continentului, altfel spus, cele care, de-a lungul deşertului, pun ţinuturile

Nigerului în legătură cu Maghrebul. în est, nici un imperiu nu se constituie cu adevărat, iar centrele vitale n-au altă raţiune de a fi decât marea.

Visul despre Părintele loan se loveşte de o realitate destul de amară: ţara e musulmană, iar da Gama are curând parte de ostilitatea locuitorilor din aceste mari porturi, de multă vreme islamizaţi de către negustorii veniţi din Arabia.

Trebuie să ajungă la Melinde pentru a se bucura de o primire călduroasă. Aici îl întâlneşte pe excelentul navigator italian care-l va îndrepta cu multă siguranţă pe direcţia coastelor Indiei. Periplul african se încheie la Melinde. începe vremea aventurii indiene.

Vasco da Gama traversează deci Marea Oman. La 19 mai 1498, un vis vechi de două mii de ani se realizează: escadra portugheză atinge coasta occidentală a Deccanului. îşi face intrarea în rada portului Calicut. Cele două rute ale

Orientului s-au întâlnit. Da Gama găseşte chiar la Calicut un tunisian care vorbeşte castiliana. Să nu-i uităm pe acei inexplicabili mustăcioşi care-şi fac periodic apariţia, fără să-şi decline identitatea.

Ni s-a spus la Calicut că sosiseră cu douăzeci de ani în urmă câteva nave pline cu nu se ştie ce fel de oameni, purtând pălării mari după moda germanilor şi bărbi scurte, de la nas până la gură, bărbia rasă precum curtenii din Constantinopol, care denumesc aceste soiuri de bărbi mustăţi, în rest îmbrăcaţi cu o platoşă dublă cu apărătoare pentru gât, navele lor fiind dotate cu artilerie.

Aceştia n-au mai revenit de atunci decât poate de două sau trei ori, cu douăzeci şi cinci de nave care au câte patru catarge precum cele din Spania. Totuşi, nu s-a putut şti niciodată de ce neam erau, nici ce mărfuri duceau, poate că pânză de in, şi au ridicat din Calicut o cantitate de mirodenii.

Deşi lumea întreagă îi pare lui da Gama a-şi fi dat întâlnire la Calicut, şansa va fi de partea Portugaliei. Un negustor arab nu face cât o escadră portugheză. Portughezii constată cât de repede se răspândesc veştile: s-a vorbit cam prea mult în Occident de perspectivele unei noi cruciade. Or, Islamul e foarte prezent în India.

Un foarte mare număr de mauri îşi ţin toate ingredientele şi mărfurile pe navele lor. E adevărat că au o foarte frumoasă moschee în piaţă şi au atâta credit în oraş, încât conduc toate afacerile regatului

416 DESCOPERIREA LUMII bucurându-se de favoarea regelui. Să adăugăm la acestea că au foarte bune sentimente faţă de creştinii care trăiesc acolo.

În curând însă lucrurile se deteriorează. Văzând că soseşte escadra creştină, Islamul reacţionează printr-o suspiciune care-i afectează pe aceşti navigatori, totuşi nu prea înclinaţi spre evanghelizare. Tot astfel, negustorii arabi, a căror bunăstare ţine în mare măsură de relaţiile lor comerciale – chiar indirecte – cu Europa încep să întrevadă pericolul unei concurenţe maritime pe o rută oceanică ce le scapă. Pe scurt, mediul local îşi manifestă ostilitatea. Se încearcă spionarea portughezilor. Sunt paralizate lucrările de întreţinere şi de reparaţii ale navelor lor. Fireşte, toţi se străduiesc să saboteze tentativele lor comerciale.

Pe scurt, condiţiile de schimb nu sunt cele la care se aşteptau europenii. Desigur, se găsesc la „un preţ de nimic” piper, scorţişoară, cuişoare, ghimbir, ca şi lacuri, firnis şi tămâie. Se găsesc la „preţuri mari” perle, safire, rubine, granate; dar aici nu suntem în Africa, iar India dispreţuieşte podoabele de sticlă.

Preţuiesc puţin mărfurile noastre, cu excepţia pânzei de in, în aşa fel încât în schimbul mirodeniilor vindem cămăşi de in, deşi nu sunt lipsiţi de multe pânzeturi frumoase care vin de la Cairo.

Când escadra pleacă înapoi, la 29 august, moralul e cât se poate de scăzut.

A fost găsită India, dar nimeni n-ar îndrăzni să spună că expediţia se soldează cu un succes.

Întoarcerea e penibilă. Sistemele de vânturi influenţate de muson nu corespund nici uneia dintre regulile cunoscute din Atlantic. Vasco da Gama pierde timp. Coelho soseşte primul la Lisabona, în 10 iulie 1499. Pentru cei care n-au trăit primirea ostilă din India, vestea adusă de el e cea a unui triumf.

Da Gama nu se va putea mândri decât la sfârşitul lui august, în realitate nu e vorba de nici o surpriză. Expediţia plecase pentru a ajunge în India. Acum se întoarce de acolo. Marele pas a fost făcut de Dias, nu de da Gama. Acesta aduce însă dovada unei posibilităţi. Nu mai trebuie acum decât să se exploateze această rută.

În aceeaşi vreme, spaniolii au început colonizarea a ceea ce ei cred că sunt ţinuturile extreme ale Asiei. Fiecare are drumul său, iar partajul consfinţit de papă dă fiecăruia dintre cele două regate spaţiul său de influenţă politică şi economică, încă nimeni nu înţelege că doar portughezii au deschis calea

Indiilor şi că spaniolii au găsit un continent. La răscrucea secolelor, Europa a sfârşit prin a descoperi ceea ce cunoştea deja. A fost făcut înconjurul sferei cosmografilor. Navigatorii au luat în stăpânire ceea ce era dat ca sigur pe mapamonduri şi au completat mapamondurile cu ceea ce se putea calcula cel mai lesne: latitudinile. Mai rămân de măsurat drumurile în longitudine şi de înţeles că pământul e mult mai vast decât se credea.

ÎNCONJURUL LUMII 417

INDIILE PORTUGALIEI în timp ce spaniolii colindă din insulă în insulă în căutarea aurului, a unui continent şi a unei treceri spre vest, portughezii exploatează succesul lui Vasco da Gama. Situaţiile sunt cu totul diferite: unii descoperă, ceilalţi iau în stăpânire, graţie unui traseu comercial direct, o lume deja cunoscută, în Oceanul Indian ca şi, puţin mai târziu, în Marea Chinei, nu e vorba decât de a amenaja antrepozite şi de a organiza traficul la o scară nouă. Drumul deschis de da Gama îmbogăţeşte Calicului şi Goa şi lasă cabotajului arab legăturile folosite până nu de mult de traficul mixt: Aden şi Ormuz. Nu sunt decât nişte deplasări la scară mică.

Nici o legătură, de asemenea, între afacerile din Africa şi cele din Asia, între La Mine şi Calicut. Orientul nu se mulţumeşte – s-a văzut – cu mărgelele de sticlă apreciate în Guineea. Trocul nu e acceptat acolo. Se negociază, se cumpără, se plăteşte. Cât despre sclavi, nici nu poate fi vorba. Portughezii au subestimat civilizaţia şi organizarea politică din Africa de la sud de Maghreb şi de Etiopia. N-au văzut acolo decât deşertul şi pădurea. La trei secole după

Marco Polo, nu pot, în schimb, să ignore civilizaţiile Asiei. Găsesc acolo oraşe şi sate. întâlnesc o economie monetară, între aurul Sofalei şi mirodeniile

Deccanului, află rute comerciale deja frecventate, bine adaptate curenţilor marini şi solid sprijinite pe o reţea de antrepozite. Portughezii vor trage lungă vreme foloase din competenţa empirică a piloţilor arabi şi a negustorilor indieni.