Macroeconomie note de curs



Yüklə 0,9 Mb.
səhifə13/15
tarix01.08.2018
ölçüsü0,9 Mb.
#65609
1   ...   7   8   9   10   11   12   13   14   15

Analiza datelor conţinute în tabelul de mai înainte, ne permite formularea următoarelor observaţii:

 Creşterea preţurilor cu 56,25% reiese din creşterile diferenţiate ale preţurilor grupelor de mărfuri reprezentative cuprinse în eşantionul aprobat, precum şi din ponderile grupelor de mărfuri în ansamblul cheltuielilor efectuate de o familie pentru consum. În ţările cu o economie de piaţă dezvoltată, ponderea cheltuielilor la o parte din prima grupă de mărfuri şi anume la alimente nu depăşeşte 20%. Această pondere se obţine prin practicarea unor politici fiscale adecvate (TVA la majoritatea produselor sub 10% iar la unele alimente greu substituibile cum sunt laptele, pâinea de maximum 2%) sau politici de stimulare a producătorilor de astfel de bunuri.

 În procesul de concepere a metodologiei de stabilire a acestui indice ca de altfel şi în cel de aplicare, apar o serie de confruntări între organizaţiile patronale şi sindicale. Primele caută să scoată creşteri cât mai mici ale preţurilor, iar sindicatele să ridice valoarea acestuia. Miza o reprezintă indexarea salariilor nominale. Totuşi se constată în ultima perioadă tendinţa de apropiere între cele două poziţii.

 IPC este folosit de guverne drept criteriu de apreciere a reuşitelor sau nereuşitelor politicilor sale economice fiind şi un imbold pentru creşterea investiţiilor într-o ţară.

Cauzele inflaţiei

La nivel macroeconomic nivelul preţurilor se formează în urma interacţiunii dintre cererea şi oferta agregată.


Cererea agregată este constituită din totalitatea cheltuielilor pentru bunuri şi servicii dintr-o economie.


Aceste cheltuieli sunt cuprinse în mai multe grupe de cheltuieli şi anume: cheltuieli pentru consum individual (Cp);cheltuieli pentru investiţii ale firmelor (Inv); cheltuieli publice, guvernamentale (CG);cheltuieli efectuate de agenţii economici pentru a realiza operaţiunile de export (E) şi import (I ).






Oferta agregată este constituită din producţia totală adusă la piaţă de către agenţii economici producători (vânzători)


Oferta agregată se obţine prin însumarea producţiilor (încasărilor totale, cifrelor de afaceri) ale tuturor agenţilor economici dintr-o ţară. Aceste elemente arătate pot fi redate prin: producţiile ramurilor şi sectoarelor care susţin oferta; resursele consumate; costurile plătite şi şansele sacrificate.

Asemănător analizei corelaţie cerere – ofertă – preţ de echilibru la nivel microeconomic şi în cazul analizei macroeconomice cererea şi oferta globală sunt analizate prin relaţia lor cu indicele general al preţurilor (IGP). Graficul de mai jos redă sugestiv aceste corelaţii:





IGP OA


PE


E

P2



CA


Qo QE QC QA


Din grafic rezultă că pe baza confruntării cererii şi ofertei globale se formează un preţ de echilibru (IGP). Reducerea IGP va reduce oferta agregată (Qo) şi va determina creşterea cererii agregate (Qc); invers creşterea IGP va duce la creşterea ofertei agregate (Qo) şi respectiv la reducerea cererii agregate (Qc).

Deci preţul de echilibru general se formează după următorul mecanism: dacă cererea agregată este mai mare decât oferta agregată apare o lipsă de produse în economie, iar preţurile tind să crească, ceea ce îi va determina pe producători să producă cât mai mult. Deoarece veniturile rămân la nivelul existent, creşterea preţurilor va determina scăderea cererii până în punctul în care preţurile ajung la echilibru.

Din această perspectivă de abordare se pot analiza cauzele care determină inflaţia. Astfel literatura economică prezintă trei cauze fundamentale care determină acest proces:


  1. Inflaţia prin cerere;

  2. Inflaţia prin costuri;

  3. Inflaţia combinată.

Să le analizăm pe rând:
a)Inflaţia prin cerere (demande-pull inflation sau demande-side inflation) este aceea inflaţie care rezultă din creşterea cererii agregate.

 Economiştii apreciază în mod diferit soluţiile de stăpânire a acestui tip de inflaţie; astfel unii consideră că atingerea acestui obiectiv se poate realiza prin menţinerea sub control a ofertei de bani în economie; alţii afirmă că legătura dintre masa monetară aflată în circulaţie şi nivelul cheltuielilor nu este chiar aşa de directă, fiind de părere că poate avea loc o creştere autonomă a cheltuielilor fără ca aceasta să fie influenţată de sporirea ofertei de bani; în acest sens reducerile de impozite pe salarii şi în general pe venituri sau creşterea incitaţiei de a investi când se conturează încrederea în creşterea economică reprezintă o soluţie de rezolvare a acestei probleme.

 Indiferent de cauze, atunci când cererea agregată creşte, firmele reacţionează pe de o parte prin sporirea preţurilor iar pe de altă parte prin creşterea producţiei. Ambele demersuri pot fi sporite numai până la o limită: creşterea veniturilor este limitată la nivelul veniturilor, iar producţia de cât de mult vor creşte costurile.

 Pe măsura creşterii cererii agregate firmele răspund prin creşterea producţiei şi a ofertei în general. Prin urmare resursele se reduc şi cresc costurile ceea ce va determina în mod firesc creşterea preţurilor. Creşterea producţiei este însă oprită de creşterea costurilor care ating plafonul preţurilor, plafon determinat de volumul veniturilor. Din aceste motive, acest tip de inflaţie se manifestă pe termen scurt deoarece există o limitare a veniturilor.


b) Inflaţia prin costuri (cost push sau supply side inflation) apare în situaţia când costurile de producţie cresc independent de cererea agregată care rămâne constantă.

 Dacă în situaţia inflaţiei prin cerere care este asociată unei economii în avânt, efectele erau creşterea producţiei şi a ocupării forţei de muncă, în situaţia inflaţiei prin costuri, efectul este invers.  Literatura economică din domeniu citează drept cauze ale inflaţiei prin costuri o serie de factori printre care se numără:

- creşterea salariilor determină inflaţia prin costuri când creşterea salariilor nu este susţinută de cererea de muncă;

- creşterea profiturilor determină inflaţia în condiţiile în care există firme mari de tip oligopol care determină impunerea de preţuri mari independent de cerere;

- creşterea preţurilor la produsele importante determinată de creşterea preţurilor la materii prime, combustibil, energie se repercutează în costul producţiei interne şi implicit al preţurilor independent de cererea de pe piaţa internă; acest tip de inflaţie se numeşte inflaţie importată;

- creşterea impozitelor;

- epuizarea resurselor naturale;

- calamităţi naturale.



c) Inflaţia combinată

La nivelul economiei naţionale inflaţia se poate manifesta ca urmare a interacţiunii celor două cauze majore: cererea şi costurile. Acest tip de inflaţie face foarte dificilă precizarea cauzei esenţiale care a determinat fenomenul. Astfel dacă o inflaţie a fost determinată la început prin creşterea costurilor, autorităţile pot acţiona în direcţia sporirii cererii agregate, în scopul diminuării şomajului care apare ca element esenţial al inflaţiei.

De asemenea, o inflaţie ce porneşte din cerere, determină creşterea puterii economice a unor firme, care în consecinţă acţionează în direcţia creşterii preţurilor de piaţă.

 Dacă aceste evoluţii se petrec rapid, asistăm la fenomenul numit spirala preţuri-salarii.

Pentru a mai atenua din creşterea costurilor sindicatele vor solicita salarii mai mari care vor determina creşterea costurilor firmelor. Indexările realizate de guverne vor conduce la emiterea de cantităţi suplimentare de bani ce vor determina creşterea continuă a inflaţiei.

În afara acestor cauze fundamentale, literatura economică mai menţionează următoarele:



  • Modificările de structură în cerere sau ofertă; de exemplu în unele ramuri de activitate apare o cerere mai mare, iar în altele cererea rămâne constantă sau poate să scadă. În ramurile care au o cerere în scădere preţurile menţinute de firme şi salariile menţinute de sindicate rămân inflexibile. În acest mod apare şomajul structural şi o inflaţie structurală.

  • Teama de inflaţie determină agenţii economici să ia unele măsuri de mărire a preţurilor ceea ce va determina din partea sindicatelor cerere pentru mărirea proporţională a salariilor nominale, factor cu rata prognozată a inflaţiei. Dacă evoluţia reală este mai mică decât cea prognozată va determina creşterea inflaţiei.

Intensitatea inflaţiei şi sensurile evoluţiei ei.

Încadrarea intensităţii concrete a inflaţiei în unul sau altul din tipurile de inflaţie diferă în literatura de specialitate de la un autor la altul. Câteva din aceste denumiri sunt redate în continuare: inflaţie târâtoare (exprimată printr-un IPC=3%), inflaţie moderată sau rapidă (IPC=6-10%), inflaţie galopantă (cu două cifre) etc.

Având în vedere evoluţiile inflaţiei într-o serie de ţări (America Latină sau unele ţări din fostul bloc comunist), s-a ajuns la concluzia că intensitatea inflaţiei trebuie judecată prin corelarea ei cu o serie de indicatori care exprimă dinamica economiei naţionale.

Asemenea corelaţii sunt surprinse în tabelul de mai jos:


Tipul de corelaţie

Caracterizare

Creşterea economică neinflaţionistă

 Semnifică o inflaţie moderată (şi controlată de autorităţile guvernamentale) însoţită de o creştere relativ înaltă.

 Rata de creştere este mai mare decât cea a inflaţiei; această idee de creştere neinflaţionistă este efectul de antrenare multiplu pozitiv al inflaţiei asupra dinamicii economice.

 O astfel de corelaţie s-a înregistrat în cazul unor ţări unde la o rată a creşterii economice de 5-6 % s-a înregistrat o creştere a ratei inflaţiei de circa 2-3%.


Creştere economică inflaţionistă

 Semnifică o inflaţie a cărei rată depăşeşte uşor rata de creştere economică.

 De exemplu în deceniul 7 în SUA la o rată a creşterii economice de circa 1,8-6,1%) s-a înregistrat o rată a inflaţiei de circa 5,8-12,6%)



Stagflaţia

 Este o situaţie în care o ţară are o creştere economică “0” sau recesiune economică iar rata inflaţiei creşte rapid.

 În această situaţie producţia de bunuri şi servicii este în scădere fără ca masa monetară să se reducă.



Slumpflaţia

 Este situaţia în care asistăm la un declin economic, o scădere a economiei naţionale şi concomitent la o rată a inflaţiei rapidă sau chiar galopantă.

 Este relevant ca exemplu cazul Italiei care în 1905 la o rată a inflaţiei de circa 16% a înregistrat o scădere a PIB de 3,5%).



Hiperinflaţia

 Este o formă excesivă de inflaţie necontrolabilă de guverne care trebuie pusă

în legătură cu scăderile de producţie şi cu rata preţurilor de consum din anii anteriori.



Consecinţele inflaţiei

Consecinţele inflaţiei sunt cunoscute în literatura de specialitate sub numele de “costuri”.


  1. Inflaţia contribuie la redistribuirea veniturilor în detrimentul majorităţii populaţiei.

Astfel deşi s-ar părea la o primă vedere că efectele creşterii preţurilor pot fi atenuate printr-o sporire corespunzătoare a veniturilor populaţiei, în realitate inflaţie redistribuie bogăţia de la cei cu veniturile fixe în favoarea deţinătorilor de proprietăţi a căror valoare creşte.

  1. Inflaţia creează o stare de incertitudine în lumea oamenilor de afaceri ceea ce influenţează deciziile acestora de investire, deoarece este greu de cuantificat raportul dintre costuri şi încasări.

  2. Inflaţia contribuie la înrăutăţirea raporturilor economice externe ale ţării, ceea ce dezechilibrează balanţa de plăţi externe. Dacă inflaţia într-o ţară este puternică, exporturile acesteia apar mai scumpe în raport cu altor ţări cu o inflaţie mai mică. În aceiaşi logică importurile apar mai ieftine decât cele autohtone. Deci balanţa de plăţi scade devenind deficitară ceea ce va determina şi un curs al monedei naţionale nefavorabil. Tot ca o consecinţă a acestor fenomene se descurajează producţia internă cu toate urmările ei.

  3. Urmărirea fenomenelor inflaţioniste determină folosirea suplimentară a unor resurse fapt care va determina creşterea costurilor diferitelor tranzacţii.

Se consideră că o inflaţie de 3-4% pe an denumită “inflaţie târâtoare” (creeping inflation” este binevenită fiind apreciată ca un factor de stimulare a activităţii economice.


  • Politici şi măsuri de combatere a inflaţiei

Politicile de combatere a inflaţiei sunt corelate cu cauzele fundamentale care determină inflaţia.

Ele sunt sintetizate în tabelul următor:



Tipuri de politici

Caracterizare

A. Politicile cererii agregate (demand-side) - urmăresc combaterea inflaţiei prin cerere.

Politicile fiscale

Folosesc în vederea atingerii obiectivului propus două pârghii:

- reducerea cheltuielilor guvernamentale care este o importantă componentă a cererii agregate;

- creşterea impozitelor.

Aceste măsuri contribuie la reducerea masei monetare destinate consumului şi investiţiilor.



Aceste tipuri sunt părţi constitutive ale “politicilor deflaţioniste”.

Politicile monetare

Folosesc în vederea atingerii obiectivului propus următoarele pârghii:

- modificarea ofertei de bani, acţionând asupra reducerii ei;

- încurajarea depunerilor economiilor şi descurajării folosirii creditelor.


Aceste tipuri se realizează prin creşterea dobânzii.

B. Politicile ofertei agregate (supply-side) – urmăresc combaterea inflaţiei prin costuri.

Politici de control a preţurilor şi veniturilor.

Urmăresc restrângerea influenţei monopoliste asupra creşterii preţurilor şi a veniturilor (vizează acţiunile patronatului) şi restrângerea presiunilor privind creşterea salariilor (vizează presiunile sindicale). În acest context se urmăreşte şi îngreunarea formării de oligopoluri care pot lua decizii privind creşterea preţurilor.




Politici de stimulare a ofertei

Urmăresc stimularea firmelor în vederea creşterii producţiei folosind în acest scop

- scutiri de taxe şi impozite;

- încurajarea efectuării de către firme a acţiunilor de cercetare şi dezvoltare;

- investiţiile în direcţia modernizării aparatului de producţie şi perfecţionării profesionale.





Toate politicile prezentate mai sus, urmăresc să exercite o acţiune concertată asupra cererii şi ofertei agregate în vederea reducerii ritmului de creştere a inflaţiei, cât şi a diminuării costurilor ei.



Concluzie

Inflaţia este un fenomen deosebit de complex care nu este încă suficient cercetat şi din acest motiv nu există un consens asupra cauzelor care-l determină.


6.4 Eficienţa schimburilor economice externe. Balanţa de plăţi şi cursul de schimb valuta

  • Aprecierea eficienţei schimburilor economice externe

Economiile reale nu pot exista fără să exporte mărfuri respectiv fără să importe mărfuri din alte ţări. În epoca noastră schimburile externe au devenit principalul mijloc prin care naţiunile îşi pot procura prodfactorii şi satisfactorii de care au nevoie şi pe care nu le deţin. Această realitate, impune derularea între economiile naţionale a unor importante fluxuri de bunuri materiale şi servicii, de capitaluri, de forţă de muncă. Dată fiind importanţa lor, autorităţile guvernamentale se implică în desfăşurarea cu eficienţă a schimburilor externe care fac obiectul comerţului internaţional.

O


Comerţul internaţional, cuprinde ansamblul tranzacţiilor de export şi import.

Exportul reprezintă o vânzare de bunuri materiale şi servicii spre un agent economic dintr-o altă ţară în schimbul unei sume dintr-o valută convenită. Importul este o cumpărare de mărfuri din străinătate contra unei sume de bani.


peraţiunile de comerţ exterior trebuie judecate din punctul de vedere al eficienţei economice adică al raportului dintre efectele obţinute şi eforturile depuse.

Efectele pe termen scurt ale comerţului exterior sunt:

 veniturile realizate din export;

 bunurile şi serviciile obţinute prin import.

Eforturile sunt cheltuieli:

 în monedă naţională pentru export;

 în valută pentru import.

Eficienţa comerţului exterior pe termen scurt la nivelul agenţilor economici se apreciază cu ajutorul următorilor indicatori:


  1. Cursul de revenire brut la export;

  2. Cursul de revenire la import.

Să îi analizăm pe rând:



a


) Cursul de revenire brut la export
, măsoară efectul economic imediat al exportului şi se calculează ca raport între cheltuiala internă în monedă naţională pentru aducerea unei mărfi la graniţa clientului extern şi cantitatea de valută încasată din vânzarea acelei mărfi.




El se exprimă cu ajutorul următoarei formule:
Indicatorul de mai sus, arată câte unităţi monetare s-au cheltuit pentru obţinerea unei unităţi de valută prin exportul unei mărfi.

Să luăm următorul exemplu:

O marfă care se exportă se cumpără de către firma A cu Pi=100.000.000 u.m. Pentru transportul ei până la graniţa clientului se fac cheltuieli de circulaţie Cc=5000.000 u.m. Din vânzarea ei se încasează 550.000 dolari. O marfă similară care se exportă se cumpără de către firma B cu PI= 110.000.000 u.m. Pentru transportul ei până la graniţa clientului această firmă face cheltuieli de circulaţie Cc=6.000.000 u.m. Din vânzarea ei firma B încasează 54.000 dolari.

Să se determine cursurile de revenire brute la export şi să se explice semnificaţia lor.

Rezolvare:

Cursul de revenire brut la export al firmei A:



ceea ce semnifică faptul că pentru a încasa o unitate valutară se cheltuiesc 191 u.m.

Cursul de revenire brut la export al firmei B:


ceea ce semnifică faptul că pentru a încasa o unitate valutară se cheltuiesc 215 u.m.

b
Indicatorul scoate în evidenţă faptul că cu cât cursul de revenire la export este mai mic cu atât eficienţa exportului este mai mare. El este de minim şi arată că procesul de sporire a eficienţei exporturilor este unul de minimizare.

) Cursul de revenire la import
, măsoară efectul economic imediat al importului şi se calculează ca raport între cantitatea de monedă naţională ce se obţine prin vânzarea pe piaţa internă a mărfii importate plătite în valută şi cheltuielile aferente în valută necesitate de această operaţie.

E


Pi –preţul intern de vânzare al mărfii importate;

Ti- taxe la import;

Piv- preţul mărfii importate exprimat în valută.

l se exprimă cu ajutorul următoarei formule:

I



ndicatorul de mai sus, arată câte unităţi de monedă naţională se încasează de importator pentru o unitate valutară cheltuită în scopul importului unei mărfi ce urmează a fi vândută pe piaţa internă.

Să luăm următorul exemplu:

Cu valuta încasată la export (550.000 dolari) firma A cumpără o partidă de mărfuri (Piv=550.000 u.m.) Din vânzarea ei la intern cu 120.000.000 u.m. se acoperă taxele de import TI =8.000.000 u.m. Cu valuta încasată la export (540.000 dolari) firma B cumpără o partidă de mărfuri similară (Piv=540.000 u.m.) Din vânzarea ei la intern cu 130.000.000 u.m. se acoperă taxele de import TI =9.000.000 u.m.

Să se determine cursurile de revenire la import şi să se explice semnificaţia lor.

Rezolvare:

Cursul de revenire la import al firmei A:



ceea ce semnifică faptul că în urma cheltuirii unei unităţi valutare în vederea importului unei mărfi se obţin prin vânzăre pe piaţa internă 204 u.m. naţionale

Cursul de revenire la import al firmei B:


ceea ce semnifică faptul că în urma cheltuirii unei unităţi valutare în vederea importului unei mărfi se obţin prin vânzăre pe piaţa internă 224 u.m. naţionale.


Indicatorul scoate în evidenţă faptul că dacă cursul de revenire la import este mai mare şi eficienţa importului este mai mare. El este de maxim şi arată că procesul de sporire a eficienţei importurilor este unul de maximizare.

Indicatorii analizaţi mai sus, exprimă doar aspecte parţiale (la nivel microeconomic) ale eficienţei comerţului exterior.




În general cu cât într-o ţară se pot importa mai multe bunuri economice pe seama exporturilor se poate aprecia că eficienţa comerţului exterior va fi mai mare.

Analiza eficienţei tranzacţiilor de comerţ exterior prin prisma celor doi indicatori trebuie corelată şi cu problematica cursului de schimb, demers care va fi realizat în subcapitolul destinat cursului valutar.

Eficienţa activităţilor de comerţ exterior poate fi pusă în evidenţă la nivel macroeconomic şi de următorii indicatori :

Ponderea exporturilor respectiv a importurilor în totalul producţiei naţionale vândute; acesta permite aprecierea gradului de deschidere al unei ţări spre exterior. Această apreciere poate fi realizată şi prin folosirea indicatorului ponderea comerţului exterior în produsul naţional brut sau a indicatorului volumul comerţului exterior (import, export) pe locuitor.

Capacitatea de export a pieţei reprezintă partea din oferta totală a pieţei destinată satisfacerii necesităţilor altor pieţe.

Capacitatea de import a pieţei reprezintă partea din capacitatea totală de absorţie a pieţei care are sursă de acoperire mărfuri provenite din străinătate.

Înclinaţia medie de a importa exprimă relaţia dintre importurile unei ţări şi produsul său global.



Înclinaţia medie de a exporta exprimă relaţia dintre exporturile făcute de agenţii economici şi produsul său global.

Înclinaţia marginală de a importa măsoară variaţia importurilor suplimentare în raport cu modificarea venitului global.

Înclinaţia marginală de a exporta măsoară variaţia exporturilor suplimentare în raport cu modificarea venitului global.
Cuantificarea fenomenelor şi proceselor din domeniul comerţului exterior cu ajutorul acestor indicatori permite autorităţilor guvernamentale să elaboreze un set de politici şi măsuri în direcţia:

  1. Creşterii gradului de prelucrare a mărfurilor şi a complexităţii serviciilor destinate exportului astfel încât acestea să încorporeze o valoare adăugată cât mai mare;

  2. Adâncirii specializării producţiei destinate exportului, în vederea asigurării unui avantaj comparativ în relaţiile cu alte ţări;

  3. Ridicării calităţii produselor şi serviciilor destinate exportului în scopul asigurării unei competitivităţi cât mai mari a acestora;

  4. Modernizării şi adaptării modului de prezentare a mărfurilor la nivelul exigenţelor pieţei.

La nivel macroeconomic raporturile economice externe sunt urmărite cu ajutorul balanţei de plăţi externe.


  • Balanţa de plăţi externe, conţinut, forme, interpretare

Balanţa de plăţi externe este un instrument la nivel macroeconomic de cea mai mare importanţă pentru cunoaşterea mişcărilor şi a rezultatelor privind raporturile economice externe ale unei ţări cu restul lumii.


Balanţa de plăţi externe este un tablou statistico-economic în care se înscriu şi se compară totalitatea plăţilor şi încasărilor efectuat de o ţară, rezultate din relaţiile sale cu alte ţări pe o perioadă de timp determinată (de regulă un an).

Ea este alcătuită din două părţi credit (încasări, intrări) şi debit (plăţi, ieşiri) şi cuprinde:



Credit (încasări, intrări) determinate de:

Debit (plăţi, ieşiri) determinate de:

 Export de bunuri şi servicii;

 Cheltuieli pentru importuri;

 Investiţii străine efectuate în ţară;

 Investiţii ale statului şi ale firmelor;

 Depozite băneşti în ţară ale străinilor (firme, persoane particulare, organizaţii);

 Depuneri băneşti ale firmelor, persoanelor şi organizaţiilor în străinătate;

 Împrumuturi efectuate sau credite primite de ţara respectivă.

 Rambursarea împrumuturilor şi a creditelor contractante cu străinătatea, inclusiv dobânzile plătite.

Analiza mai detaliată a conţinutului balanţei de plăţi poate fi efectuată urmărind modul în care este structurată:






Credit

(încasări, intrări)



Debit

(plăţi, ieşiri)



1. Balanţa comercială







 Export







 Import







2. Balanţa serviciilor







 Turism







 Transporturi şi telecomunicaţii







 Dobânzi







 Alte servicii şi transferuri







3. Cont curent (1+2)







4. Cont de capital







 Credite pe termen lung şi mediu







 Investiţii directe







 Credite pe termen scurt







 Rezerve






Să le analizăm pe rând:



1. Balanţa comercială (externă) reprezintă un tablou statistico-economic în care se înregistrează şi prin care se compară, în formă bănească exportul şi importul de bunuri şi servicii efectuate de o ţară într-o perioadă de timp (de regulă un an).

Cele două componente ale balanţei comerciale sunt exportul care formează activul în contul căruia încasează valute cu circulaţie internaţională respectiv importul care reprezintă pasivul, în contul mărfurilor importate ţara urmând să plătească.


Balanţa comercială poate fi:


  1. Excedentară când:

Exportul  Importul


 Această situaţie demonstrează că o ţară a vândut mai mult decât a cumpărat şi în acest mod a obţinut un surplus de venituri în valută;

 Este un obiectiv pentru ţările care:



  • au datorii externe;

  • se pregătesc să treacă la convertibilitate.

  1. Echilibrată când:

Exportul  Importul

 Orice guvern duce o politică externă de realizare a acestui obiectiv pe ansamblu dar el este dificil de realizat pe fiecare perioadă (de regulă un an). Din acest motiv problema echilibrării balanţei comerciale trebuie văzută pe orizonturi medii de timp.

  1. Deficitară când:

Exportul  Importul

 Balanţa comercială deficitară se echilibrează apelând la:

  • rezerve valutare proprii;

  • credite externe care trebuie restituite în viitor.

Situaţia balanţei comerciale la un moment dat (excedentară, echilibrată, deficitară) este determinată în principal de nivelul eficienţei economice şi sociale concretizat în gradul de competivitate a mărfurilor şi serviciilor naţionale pe piaţa mondială.


2. Balanţa serviciilor se referă la încasările şi plăţile ce provin din servicii efectuate pentru alţii, sau primite de ţara respectivă, cum ar fi serviciile de turism, transport, dobânzi şi dividende.

Şi această balanţă poate reflecta o situaţie excedentară, echilibrată sau deficitară.


3. Contul curent înregistrează încasările de bani de pe urma exporturilor şi plăţile de pe urma importurilor de bunuri şi servicii, urmărite pe cele două balanţe precedente comercială şi serviciilor.

4. Contul de capital înregistrează toate mişcările de capital intrate respectiv ieşite în respectiva ţară. Acest cont sintetic are de regulă trei părţi:

a) Prima parte se referă la investiţiile ce rezultă din credite pe termen mediu şi lung, precum şi la investiţiile directe. O investiţie străină, efectuată pe una din aceste căi, este o intrare de bani care se transformă în capital şi deci este cuprinsă la credit. În acelaşi timp, profitul realizat de pe urma investiţiei dar transferat în străinătate va fi înregistrat ca o ieşire.

b) A doua parte se referă la fluxurile de capital pe termen scurt care provin din diverse mişcări monetare cum sunt: depozitele străine în băncile din ţară precum şi împrumuturile externe curente. Toate acestea se înregistrează ca intrare deci la credit; depozitele indigene ale firmelor şi ale persoanelor fizice efectuate în străinătate, precum şi împrumuturile acordate agenţilor economici din alte ţări care constituie ieşiri se înregistrează la debit. Aceste fluxuri monetare (intrări şi ieşiri) sunt considerate normale, ele decurgând din raporturile curente financiare determinate de avantajele ce pot rezulta din diferenţele care există între ţări privind rata dobânzilor şi a cursului de schimb valutar.
c) Partea a treia a contului curent o constituie rezervele. Acestea sunt necesare pentru orice ţară şi se constituie în valute convertibile şi aur. Necesitatea lor este justificată prin faptul că sunt folosite pentru acoperirea deficitelor ce pot apare în alte capitole ale balanţei. Excedentele de la alte capitole sunt considerate ca intrări la rezerve şi ieşiri în capitolele sau subcapitolele respective. Ieşirile din rezerve sunt considerate ca intrări la partea de credit acolo unde se înregistrează deficite. Din acest motiv rezervele au o poziţie neutră în balanţa luată în ansamblu.

În prezentarea finală a balanţei de plăţi externe trebuie să arătăm că ultimele două părţi contul curent şi contul de capital formează ceea ce se numeşte “balanţa de bază”.

Balanţa de plăţi externe poate fi:


  1. Excedentară când:

Încasările  Plăţile


 Această situaţie exprimă o activitate economică externă eficientă ce asigură:

  • sporirea resurselor valutare;

  • realizarea unor investiţii în străinătate.

  1. Echilibrată când:

Încasările  Plăţile

 În principiu creditele se egalizează cu debitele şi în consecinţă balanţa, aparent este întotdeauna echilibrată.

 Echilibrarea aparentă se realizează pe două căi:



  • prin cursul de schimb al monedei naţionale care se ajustează până când ajunge la egalitate între credite şi debite;

  • intervenţia guvernului care acţionează

în direcţia egalizării

  1. Deficitară când:

Încasările  Plăţile

 Exprimă o situaţie economică nefavorabilă pe care o are ţara respectivă.

Yüklə 0,9 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   7   8   9   10   11   12   13   14   15




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin