Macroeconomie note de curs


Teoria implicării statului în economie



Yüklə 0,9 Mb.
səhifə7/15
tarix01.08.2018
ölçüsü0,9 Mb.
#65609
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   15



5.1 Teoria implicării statului în economie

Statul este implicat în mod indirect şi direct în economia de piaţă. El s-a implicat în mod indirect în economia de piaţă, încă de la începuturile ei, prin crearea cadrului instituţional de desfăşurare a activităţii economice. Un exemplu elocvent al acestei implicări îl constituie protecţionismul vamal.

Începând cu a doua jumătate a secolului XX intervenţia statului devine directă.

Cele mai uzuale forme ale implicării directe a statului în economie în viaţa contemporană sunt:

 Firme în diverse activităţi economice care sunt în proprietate publică şi sunt administrate nemijlocit de stat;

 Efectuarea de investiţii publice;

 Folosirea fiscalităţii ca mijloc pentru redistribuirea unei părţi din venituri care devin în acest mod surse de consum şi investiţii;

 Consumarea prin achiziţii şi comenzi a unor importante cantităţi de bunuri şi servicii;

 Crearea de surse de venituri deci de cerere agregată;

 Etc.


Prin aceste forme statul devine un agent economic în economia de piaţă modernă, implicându-se direct în agregarea fluxurilor din activitatea macroeconomică: venituri, consum şi investiţii. Această implicare a fost amplificată prin apariţia teoriei keynesiene care a sesizat necesitatea şi importanţa implicării directe pentru buna desfăşurare a activităţii economice în ansamblul său şi pe care o vom aborda în capitolele următoare.

Implicarea directă a statului în economie a determinat crearea în cadrul administraţiei publice, a unor noi instituţii specializate în gestionarea activităţii economice, precum şi crearea unor metodologii adecvate realizării acestui scop. Această activitate de gestionare a activităţii economice la nivel macroeconomic este cunoscută în literatura de specialitate sub numele de contabilitate naţională. Aceasta este o modalitate prin care asemenea unui agent microeconomic care-şi urmăreşte cheltuielile şi rezultatele urmărind luarea unor decizii cât mai profitabile, statul urmăreşte cunoaşterea stării economice, evoluţiile ei şi pe această bază să elaboreze măsurile care pot să permită evoluţia ascendentă a întregului sistem. În urmărirea evoluţiei economiei şi pentru utilizarea agregatelor consum, investiţii, venituri statul foloseşte un sistem de indicatori macroeconomici pe care de asemenea o vom aborda în următoarele capitole.

Implicarea statului în activitatea economică mai este cunoscută în literatura de specialitate sub numele de numele de “management guvernamental” şi urmăreşte rezolvarea a cel puţin şase probleme fundamentale:


  1. Asigurarea unei creşteri economice susţinute.

Aceasta înseamnă obţinerea unui spor de venit naţional pe o persoană ca o tendinţă fermă pentru o perioadă îndelungată şi previzibilă. Rezolvarea acestei probleme presupune elaborarea unor politici de creştere economică care se elaborează în baza cuantificării evoluţiei economiei naţionale cu ajutorul indicatorilor macroeconomici, ţinând seama de optimizarea relaţiilor dintre fluxurile veniturilor, cheltuielilor pentru consum şi economii ce se vor transforma în investiţii potenţiale precum şi de efectele fluctuaţiilor economice într-o economie.

  1. Asigurarea unei ocupări cât mai depline a resurselor umane.

Rezolvarea acestei probleme implică elaborarea de politici care să resoarbă şomajul în proporţii controlabile, cunoscându-se faptul că datorită necesităţii unor echilibre în economie este imposibilă suprimarea sa totală.

  1. Controlul inflaţiei .

Procesele inflaţioniste într-o economie trebuie menţinute în proporţii moderate deoarece ele pot constituii dacă se încadrează în limite normale, un factor stimulator al activităţii economice.

4. Asigurarea unor raporturi de schimb externe eficiente, elaborând politici economice care să determine echilibrarea balanţei de plăţi externe şi implicit asigurarea unui curs de schimb real.

5. Asigurarea echilibrului economic global în economie, pe baza interelaţionărilor între diferitele ei componente.

6. Realizarea integrării economice (în cazul ţării noastre integrarea în cadrul Uniunii Europene).

O problemă care se pune este aceia a limitelor implicării guvernamentale în economie.

Din acest motiv o serie de circumstanţe vin în favoarea afirmaţiei potrivit căreia această implicare trebuie să fie limitată.


  1. Economia de piaţă este o un tip de economie care extinsă la nivel microeconomic.

Din acest motiv, implicarea statului într-un astfel de sistem economic ar altera raporturile cerere, ofertă, preţ cu consecinţe asupra eficienţei utilizării factorilor de producţie ceea ce conduce la efecte negative asupra întregului sistem economic.

2. Implicarea organelor administraţiei locale este limitată de competenţele care le sunt atribuite.

Aceste organe acţionează potrivit autonomiei lor extinsă până în punctul în care nu se intersectează cu autonomia altor organe.



3. Din punct de vedere politic guvernele în funcţie de coloratura lor politică acţionează în direcţia extinderii sau dimpotrivă limitării implicării în economie.

Indiferent însă de aceste opţiuni politice ele se fundamentează pe un anumit grad de liberalism şi pe proprietatea privată extinsă, ceea ce determină inerent o limitare a acestei implicări în limite considerate normale.

Implicarea autorităţilor guvernamentale este aşadar dictată de necesitatea asigurării unei funcţionalităţi normale a economiei.

5.2. Politici macroeconomice

Implicarea statului în economie se face prin organele sale guvernamentale având evident aprobarea de principiu a celor legislative. Ele se mai întâlnesc în literatura de specialitate sub numele de politici guvernamentale.

Politicile macroeconomice pentru a fi eficiente trebuie să se coreleze cu instrumente corespunzătoare. Având în vedere aceste elemente în funcţie şi de natura coloraturii politice a autorităţilor guvernamentale, ele se împart în:


  1. politici monetare şi de credit;

  2. politici de cheltuieli publice;

  3. politici fiscale.

Prezentăm în continuare conţinutul acestora:

a) Politicile monetare şi de credit au ca instrumente : rata dobânzii, creditul şi masa monetară aflată în circulaţie. Folosirea acestor instrumente are ca scop restabilirea echilibrului economic şi din acest motiv ele se folosesc în mod diferenţiat în funcţie de stadiul în care se găseşte economia în cadrul evoluţiei ciclice. În faza de expansiune economică prelungită, în scopul evitării punctului critic de “supraîncălzire” care ar fi urmat de criză economică şi depresiune se impune frânarea creşterii economice prin reducerea cererii agregate şi în acest mod a incitaţiei agenţilor economici pentru a face investiţii. Din acest motiv, se iau măsuri de creştere a ratei dobânzii şi de introducere de restricţii suplimentare în acordarea de credite şi ceea ce va reduce volumul investiţiilor. În acest mod, agenţii economici vor reduce producţia, vor opri creşterea veniturilor mai ales cele salariale ceea ce va reduce consumul. În acest mod se încetineşte ritmul de creştere al activităţii economice în general. În aceiaşi direcţie acţionează şi reducerea masei monetare prin oprirea de emisiuni suplimentare cerute de creşterea activităţii economice.

În faza de depresiune, politicile urmăresc stimularea creşterii economice. Prin scăderea ratei dobânzii, prin acordarea de facilităţi în acordarea creditelor şi prin sporirea emisiunilor de monedă ( promovarea unei inflaţii controlate) se urmăreşte incitarea de a investi a agenţilor economici ceea ce va determina creşterea cererii agregate.

b) Politicile cheltuielilor publice au ca instrumente achiziţiile, comenzile de stat investiţiile.

Ele se folosesc diferenţiat în funcţie de faza în care se găseşte activitatea economică.

În faza de expansiune economică prelungită, achiziţiile, comenzile şi investiţiile de stat sunt reduse şi chiar oprite.

În faza de depresiune economică, achiziţiile, comenzile de stat şi investiţiile sporesc în mod substanţial determinând o creştere a cererii agregate. Trebuie însă arătat că în faza de depresiune există o ofertă excedentară ceea ce impune ca investiţiile de stat să fie direcţionate în domenii care nu produc bunuri materiale cum sunt: autostrăzi, edificii cultural-sociale etc. Personalul angajat pentru realizarea acestor obiective, primeşte salarii care vor determina cererea pentru alte activităţi producătoare de bunuri şi servicii. Se mai fac şi investiţii în întreprinderi administrate de stat care vizează retehnologizarea unităţilor producătoare de utilităţi publice (energie electrică, transport, telecomunicaţii etc). Aceste investiţii reprezintă o sursă de comenzi pentru agenţii economici privaţi producători de instalaţii, utilaje etc. care la rândul lor lansează comenzi celor care produc materii prime şi energie etc.

Toate aceste comenzi înseamnă locuri de muncă, deci salarii cerere.

c) Politicile fiscale folosesc drept instrumente impozitele şi taxele. Acestea pe lângă funcţia de redistribuire a veniturilor şi de creare a surselor financiare necesare efectuării cheltuielilor cu caracter public, au posibilitatea de a influenţa activitatea economică. În faza de expansiune prelungită se recurge la creşterea fiscalităţii ceea ce va determina reducerea veniturilor şi în consecinţă frânarea consumului şi investiţiilor. Când dimpotrivă economia se găseşte în faza de recesiune se recurge la micşorarea impozitelor şi taxelor ceea ce va determina veniturilor provenite din salarii şi impozite deci în consecinţă va determina creşterea cererii agregate.

Observaţii:

 Abordate în relaţia lor reciprocă politica cheltuielilor publice şi politica fiscală formează politica bugetară.

 În deceniul 6 al secolului XX politicile monetare şi de credit precum şi cele fiscale au fost promovate în sensul influenţării cererii agregate, fiind denumite politici economice conjuncturale bazate pe cerere sau de tipul “stop and go”; fiind folosite astfel:



  • în faza de expansiune pentru a frâna creşterea economică (deci reducerea cererii agregate);

  • în faza de depresiune pentru a stimula creşterea economică (deci creşterea cererii agregate).

 După această perioadă s-a recurs la politici denumite “mix policy” care se fundamentează pe promovarea diferenţiată de măsuri monetare şi bugetare unde:

  • măsurile monetare au ca scop controlul inflaţiei;

  • măsurile bugetare urmăresc volumul activităţii economice şi acoperirea deficitului bugetar prin credite pe piaţa monetară şi financiară pentru a nu provoca inflaţie.



5.3. Resursele financiare ale statului. Bugetul

Promovarea politicilor macroeconomice implică o serie de cheltuieli din partea statului mai ales pentru obiectivele de investiţii publice. Din acest motiv apare ca o necesitate formarea resurselor financiare prin preluarea unei părţi din veniturile agenţilor economică precum şi folosirea lor. Cele două aspecte, formarea şi utilizarea lor sunt realizate şi urmărite prin intermediul bugetului de stat care este folosit de autorităţile guvernamentale şi prin bugetele locale folosite de administraţia locală.

La buget se adaugă şi fondurile extrabugetare care au destinaţie specială şi nu se include în bugetul de stat. Aceste fonduri se află la dispoziţia organelor de stat centrale şi locale, fiind concentrate în fonduri cu destinaţie specială (de exemplu fondul de pensii). Acestea lărgesc posibilitatea statului de a interveni în economie ocolind bugetul de stat şi controlul parlamentar, creându-se şi aparenţa unei diminuări a deficitului bugetar.

Bugetul reprezintă o balanţă cu două părţi: venituri şi cheltuieli care se stabileşte anticipat pe un an după cum urmează:




Capitole-surse pe venituri

Obiective de cheltuieli

 Impozite şi taxe pe venituri provenite din profituri, salarii şi alte venituri din toate domeniile de activitate;

 Cotizaţii pentru asigurări sociale;

 Profituri obţinute de la întreprinderi de stat.


 Cheltuieli pentru nevoi sociale (asigurări sociale, pensii, ajutoare etc.);

 Cheltuieli pentru cultură şi educaţie;

 Cheltuieli pentru acţiuni economice (în primul rând investiţii);

 Cheltuieli pentru funcţionarea administraţiei;

 Cheltuieli cu apărarea.


Observaţii:

 Proiectul de buget se dezbate anual şi se aprobă de puterea legislativă a ţării, respectiv de organele locale ale puterii.

 La încheierea unui exerciţiu bugetar (financiar), reprezentanţii puterii executive prezintă rapoarte cu privire la activitatea lor de mobilizare a resurselor şi de folosire a cheltuielilor în concordanţă cu legea bugetului. În acest sens se poate vorbi de mai multe documente: proiectul de lege privind bugetul supus dezbaterilor; legea iniţială a finanţelor publice (a bugetului); lege rectificativă a legii iniţiale; legea de aprobare a execuţiei bugetului.

 Bugetul de stat reprezintă totdeauna un compromis ce reflectă raportul de forţe între grupurile purtătoare ale diverselor interese din parlament şi din ţară. Fiecare compromis este însoţit de o continuă luptă politică ce se desfăşoară atât în campaniile electorale cât şi în ţară.

Corespunzător raportului dintre venituri şi cheltuieli distingem următoarele tipuri de buget:



I Bugetul echilibrat

Este situaţia în care:


veniturile cheltuielile

Acest tip de buget are un efect neutru asupra economiei.

II. Bugetul deficitar

Este situaţia în care:


veniturile cheltuielile

Depăşirea veniturilor de către cheltuieli conduce la deficit bugetar.

În vederea acoperirii deficitelor bugetare statul poate apela la una din următoarele măsuri:

 Împrumuturi interne şi externe sau la emisiune de monedă fără acoperire în bunuri şi servicii (inflaţie controlată).

În vederea acoperirii deficitului bugetar prin împrumuturi interne şi externe, statul poate apela la vânzarea de hârtii de valoare (obligaţiuni, certificate de depozit şi trezorerie cu o anumită scadenţă), împrumuturi la fondurile extrabugetare şi credite la bănci.

Îndebitările statului se acumulează şi se transformă în datorie publică. Aceasta urmează a fi plătită în viitor, împreună cu dobânzile aferente. Unii plătitori de impozite sunt şi deţinători de hârtii de valoare care parţial contribuie la stingerea creditelor şi împrumuturilor de stat dar practica a demonstrat că din aceste venituri curente nu se pot plăti aceste împrumuturi. În aceste condiţii, statul caută noi împrumuturi şi în acest mod acoperind datorii mai vechi, organele puterii publice fac noi datorii şi mai mari. Datoria publică poate fi internă şi externă, pe termen scurt şi pe termen lung. Dintre tipurile enumerate cea mai riscantă datorie este cea externă şi pe termen scurt. Aceasta deoarece se poate prelungi, dar cu dobânzi mai mari şi numai după ca au fost plătite dobânzile. Din acest motiv problema datoriei externe, este una din cele mai importante probleme ale managementului guvernamental. Pe plan mondial se apreciază că o datorie care ajunge la 20-30% din intrările din afară conduce la reducerea posibilităţii de a obţine noi împrumuturi. Pentru gestionarea problemei datoriei externe, guvernele iau măsuri de rezolvare a acestei situaţii. Printre acestea se numără:



  • achitarea datoriei pe seama rezervelor valutare şi în aur; această măsură este însă destul de greu de pus în practică de ţările sărace;

  • transformarea datoriei pe termen scurt în datorie pe termen lung, în trecerea de la datorii la vedere la datorii pe termen (consolidarea datoriei externe); această operaţiune este posibilă numai cu acordul creditorilor care s-au constituit în cluburi speciale unde adoptă politici solitare în raport cu marii datornici şi rău platnicii.

  • reducerea mărimii datoriei externe prin transformarea acesteia în investiţii străine pe termen lung (conversia datoriei externe); o asemenea măsură determină însă participarea subiecţilor creditori la privatizarea proprietăţii de stat în ţara debitoare;

  • apelarea la organisme internaţionale cum sunt Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional care acordă unele facilităţi în pentru depăşirea situaţiei în cauză, dar numai condiţionate de o serie de restricţii privind emisiunea monetară, politica de credit; încurajarea concurenţei; supravegherea deficitului bugetar şi menţinerea sa la un anumit nivel.

Creşterea veniturilor la prima parte a balanţei bugetului se realizează în principal pe baza impozitelor care determină generarea veniturilor fiscale.

Impozitele sunt prelevări obligatorii şi fără contrapartidă directă efectuate de administraţiile publice în vederea:



  • susţinerii cheltuielilor publice (funcţia financiară);

  • regularizării activităţii economice (funcţia politică).

Literatura economică a promovat diferite clasificări ale impozitelor. Reţine atenţia clasificarea care le împarte impozite directe şi indirecte:

Impozitele directe sunt acele impozite care sunt vărsate de contribuabili în funcţie de veniturile lor . În această categorie de impozite intră impozitele asupra veniturilor persoanelor fizice, asupra societăţilor, asupra drepturilor de succesiune etc.).

Impozitele indirecte sunt acelea care sunt incluse în preţul unor produse sau servicii. În această categorie intră: taxa pe valoare adăugată, drepturi, taxe vamale, drepturi de înregistrare şi de timbru etc. Impozitele îndeplinesc trei importante funcţii:


  1. Funcţia fiscală, pe seama lor finanţându-se cheltuielile sociale, îndeosebi ale puterii politice;

  2. Funcţia socială deoarece impozitele joacă un important rol în viaţa socială. Pe tema modului de percepere a impozitelor se practică discuţii aprinse cu ocazia alegerilor locale şi parlamentare. De asemenea majoritatea cetăţenilor consideră că plătesc impozite mult prea mari şi că alte categorii sociale suportă mai puţin povara fiscală.

Literatura economică a consacrat trei sisteme de percepere a impozitelor:

  • sistemul impunerii progresive, presupune practicarea unor cote de impozitare diferenţiate de mărimea veniturilor (baza de impunere); deci cu cât baza de impunere este mai mare cu atât este mai mare partea care se ia din aceasta (impozitele);

  • sistemul impunerii proporţionale presupune o cotă fixă a impozitului în venituri indiferent de mărimea acestuia;

  • sistemul impunerii regresive presupune practicarea unor cote regresive diminuate ale impozitului pe măsura creşterii veniturilor.

Cele trei sisteme sunt întâlnite în practică, folosirea unuia sau altuia dintre ele fiind determinată de obiectivele urmărite de guvernele respective.

3. Funcţia de reglare statală are ca scop realizarea unor obiective ale reglării macroeconomice cum sunt: ciclul economic, structurile sectoriale, de ramură a economiei, investiţiile, preţurile, progresul tehnico-ştiinţific, relaţiile economice externe, protecţia mediului ambiant etc.


III. Bugetul excedentar

Este situaţia în care:


veniturilecheltuielile

Este o situaţie pozitivă până la un anumit nivel. Depăşirea acestui nivel influenţează negativ echilibrul economic deoarece se imobilizează o parte din resurse care ar putea fi transformate în investiţii sau cerere de bunuri de consum.

Din cele arătate, rezultă că politica în domeniul impozitelor este delicată şi trebuie să realizeze un echilibru între efectele impozitelor asupra agenţilor economici şi a deciziilor lor precum şi asupra nevoilor de resurse băneşti ale bugetului pentru realizarea cheltuielilor publice.



5.4 Programarea (planificarea) macroeconomică

Programarea de acest tip este întâlnită în marea majoritate a ţărilor lumii cu economie de piaţă şi a apărut după al doilea război mondial ca o alternativă la unele încercări de conducere a economiei prin încercări nereuşite.

La nivel întreprindere, planificarea constă din formularea şi fundamentarea strategiei dezvoltării viitoare a întreprinderii formulându-se obiectivele, modalităţile de realizare a obiectivelor şi resursele alocate în acest sens. Ea se concretizează în prognoze, planuri, programe menite să orienteze factorii implicaţi în realizarea transpunerii în viaţă a strategiei adoptate.

La nivel macroeconomic, planificarea este considerată o formă complexă de politică de dezvoltare economică. care vizează:

 corelarea obiectivelor de atins şi a mijloacelor ce pot fi folosite;

 eşalonarea cât mai bună a acestora;

 stabilirea nivelurilor orientative şi a termenelor la care acestea trebuie

îndeplinite;

 fundamentarea măsurilor economice menite a influenţa agenţii economici

interesaţi să acţioneze în direcţia realizării lor;

 urmărirea modului de realizare a previziunilor şi corectarea a ceea ce s-a dovedit

necorespunzător apreciat şi dimensionat.

Planificarea poate fi întâlnită sub mai multe forme:


  1. Planificarea indicativă prin intermediul căreia statul precizează ce trebuie făcut pentru a atinge obiectivele generale pentru care s-a optat democratic. Deci nu este vorba de o impunere administrativă ci de o explicare a obiectivelor menită să convingă agenţii economici să acţioneze în direcţia realizării lor;

  2. Planificarea incitativă este acea formă prin care autorităţile publice sprijină prin acordarea de avantaje pe cei care se angajează în direcţia realizării obiectivelor cuprinse în strategiile respective;

  3. Planificarea imperativă este aceea unde statul întocmeşte şi ordonă realizarea planului sub constrângerea unor sancţiuni.

  4. Planificarea informală este o planificare care se realizează în ţările unde deşi nu se întocmesc planuri la nivel naţional, există o strânsă coordonare a deciziilor adoptate separat de administraţiile publice cu cele luate de firmele private, publice sau mixte.

Programarea (planificarea) macroeconomică nu este incompatibilă cu mecanismul economiei de piaţă moderne, ea fiind o necesitate determinată de accentuarea complexităţii activităţii economice şi de creşterea considerabilă a rolului statului în economie. Care devine un agent economic important în tranzacţiile economice.

Planificarea macroeconomică contemporană desemnează:



  • existenţa organismelor specializate (de exemplu în Franţa: Comisariatul General al Planului; în Olanda: Biroul Central de Planificare; în Japonia: Agenţia de Planificare economică etc.)

  • elaborarea de planuri şi alte instrumente de planificare;

  • planul ca document oficial care cuprinde indicatori referitori la: tendinţele de evoluţie ale economiei naţionale în orizontul de timp previzionat;

- măsurile specifice de politică economică;

- finalitatea socială a întregului sistem de indicatori de plan.


CAPITOLUL VI

MANAGEMENT GUVERNAMENTAL
Obiective ale cursului:

  • identificarea obiectivelor mansagementului guvernamentasl şi a instrumentelor ce pot fi folosite pentru îndeplinirea acestor obiective;

  • definirea şi caracterizarea creşterii şi dezvoltării economice;

  • prezentarea modului de calcul al indicatorilor macroeconomici de rezultate;

  • explicarea mecanismului Keynesian de repartizare a fluxurilor agregate ale venitului, consumului şi investiţiilor;

  • explicarea conceptelor de şomaj;

  • definirea inflaţiei şi explicarea cauzelor care o determină;

  • explicarea modului de calcul al indicatotrilor eficienţei schimburilor economice externe şi a manierei de interpretare a rezultatelor.


Conţinutul cursului:

6.1 Creşterea economică

6.2 Ocuparea şi şomajul

6.3 Inflaţia

6.4 Eficienţa schimburilor externe. Balanţa de plăţi şi cursul de schimb valutar

6.5 Echilibrul economic global

Yüklə 0,9 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   15




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin