Macroeconomie note de curs

3.1 Salariul

 Etimologia categoriei economice de salariu

Cuvântul salariu provine din latinescul “salarium” care desemnează la origine raţia de sare alocată unui soldat, ulterior el fiind utilizat pentru a denumi preţul plătit cetăţenilor liberi care prestau altor persoane, diferite activităţi. Astăzi se foloseşte acelaşi termen ( denumit în Franţa – salaire ; în Italia şi Spania - salario; în Marea Britanie - salary) ; în afară de salariu se mai utilizează termenii de retribuţie şi remuneraţie, de asemenea de origine latină (retribution, remuneration în Franţa şi Marea Britanie ; retribuzione, remunerazione în Italia şi retribucion, remuneracion în Spania).

 Teorii asupra salariului

1. Concepţiile economiştilor clasici

Aceştia au avut o viziune pesimistă asupra salariului oferind o perspectivă sumbră asupra celor care trăiau din retribuirea muncii lor. Potrivit lui Turgot “ în orice fel de muncă salariul lucrătorului trebuie să coboare la un nivel determinat numai de necesităţile existenţei”. Înscriindu-se pe aceleaşi coordonate, David Ricardo arată că în minimul necesar pentru întreţinerea muncitorului trebuie să fie incluse mijloacele de subzistenţă şi “celelalte obiecte necesare sau utile de care de obicei are nevoie muncitorul ”.Referindu-se la această problemă, Ferdinand Lassalle arată că “un salariu mai mare ar încuraja căsătoriile care ar duce la sporirea populaţiei şi deci, ar însemna scăderea venitului mediu”.În scrisoarea pe care o trimite unui congres muncitoresc german din 1867 el arată că “salariul mediu nu depăşeşte niciodată ceea ce este indispensabil conform obişnuinţelor naţionale pentru a întreţine existenţa muncitorilor şi continuarea rasei lor”. Teoria sa este determinată de influenţa pe care a avut-o în epocă teoria lui Malthus asupra populaţiei pe care o vom dezvolta la capitolul destinat pieţei muncii.

2. Concepţia marxistă asupra salariului

Teoriile menţionate anterior au inspirat concepţia marxistă asupra salariului potrivit căreia plusvaloarea pe care şi-o însuşeşte proprietarul mijloacelor de producţie capitalistul, determină lăsarea în mâinile muncitorului numai a unei părţi din valoarea creată de el, valoare care tinde mereu spre minimum de existenţă. În fostele ţări socialiste în realitate, salariile nu reprezentau întreaga valoare nou creată ci numai o parte a sa corespunzătoare produsului pentru sine şi nu şi aceea a plusprodusului pentru societate. În orice orânduire social – economică existenţa acestor diferenţe este o necesitate obiectivă, pentru realizarea acumulărilor în vederea dezvoltării viitoare.

3. Concepţiile economiştilor neoclasici asupra salariului

Cea ce caracterizează aceste concepţii este faptul că natura salariului ţine de confruntarea cererii şi ofertei de muncă indiferent dacă ele reprezintă costul mijloacelor de subzistenţă, eficienţa capitalului uman sau productivitatea muncii.

Prezentăm câteva din aceste concepţii :

Economistul german Johan Thunen în lucrarea sa “ Statul izolat” pornind de la examinarea productivităţii marginale în agricultură, afirmă că “mărimea salariului nu este determinată nici de capriciile capitalismului, nici de concurenţa lucrătorilor ci produsul muncii însuşi este măsura salariului muncii. Aici trebuie să fie locul unde se stabileşte salariul natural care devine hotărâtor pentru întregul stat izolat”; salariul lucrătorului este productivitatea celui care se găseşte la marginea culturii (productivitatea marginală) deoarece în caz contrar acesta va trece la cultivarea pământului necultivat ; salariul care se formează în acest mod serveşte drept normă pentru toţi lucrătorii din aceiaşi categorie având aceiaşi pregătire. Carl Rodbertus lansează teoria cotei descrescătoare a salariului arătând că deţinătorii pământului şi ai capitalului deţin monopolul proprietăţii private asupra acestor doi factori ai producţiei ; în aceste condiţii de monopol muncitorii sunt constrânşi să accepte condiţii ce le sunt impuse de proprietarii monopolişti, salariile lor reducându-se din ce în ce mai mult ; pauperizarea lor continuă le slăbeşte prezenţa pe pieţe în calitate de consumatori provocând tensiuni sociale care pot ajunge explozive, periclitând însăşi situaţia proprietarilor monopolişti. Frederic Bastiat lansează teoria cotei crescânde a salariilor, arătând că “În măsura în care capitalul creşte, se măreşte participarea absolută a capitalismului la producţia totală şi se micşorează partea relativă (adică pe unitatea de produs), participarea muncii creşte sub ambele raporturi”. Bohm - Bawerk (Şcoala de la Viena) a reluat ideea productivităţii marginale , afirmând că salariile sunt comandate de cerere iar oferta de muncă este o dată rigidă.

4. Concepţia keynesiană demonstrează că salariul este mai mult sau mai puţin rigid iar cererea şi oferta de muncă sunt “produse derivate” sau efecte reportate de pe piaţa bunurilor de consum personal şi determinate în acelaşi timp de procesul investiţional. Munca este un factor de producţie dar cererea şi oferta de muncă sunt determinate de cererea şi oferta existente pe piaţa bunurilor economice. Deci natura salariului nu este determinată de piaţa muncii ci de alte elemente exogene pieţei.

5. Curentul “heterodox” arată că folosirea forţei de muncă şi stabilirea salariilor nu rezultă din mecanismele pieţei ci dintr-un ansamblu mai cuprinzător de interacţiuni economice în care rolul instituţiilor este central. În acest mod se abandonează ideea raţionalităţii individuale în favoarea celei colective statul şi sindicatele având un rol central în determinarea salariului. Aceasta impune luarea în considerare a unor elemente de natură sociologică, psihologică, juridică, politică, cu un rol important în stabilirea salariului.

Salariul poate fi privit sub două aspecte:

- ca venit - din acest punct de vedere el va reflecta tendinţa de creştere nelimitată determinată de necesitatea satisfacerii trebuinţelor salariaţilor; din acest considerent în managementul firmelor el este utilizat ca mijloc de realizare a mobilizării părţii latente a capacităţii de muncă deoarece în mod natural, un salariat nu pune în funcţiune întreaga sa capacitate de muncă, apreciind prin experienţă implicarea sa în procesele de muncă;

- ca un cost - din acest punct de vedere el va reflecta tendinţa ce se manifestă din partea firmei de reducere sau creştere limitată; această tendinţă este determinată de ponderea sa în totalul costurilor firmei care urmăreşte ridicarea eficienţei.

În concluzie salariul este o sumă de bani primită de posesorul factorului muncă pentru contribuţia lui la desfăşurarea oricărei activităţi.

Mărimea şi dinamica salariului

Mărimea salariului şi diferenţele între salarii trebuie să incite salariatul la obţinerea unei eficienţe economice din ce în ce mai mari, şi la perfecţionarea permanentă a pregătirii sale ştiut fiind faptul că factorul uman este cel decisiv în desfăşurarea activităţii economice.

Trebuie remarcat faptul că în comportamentul individului se manifestă alternanţa a două tendinţe contradictorii : efectul de substituire respectiv efectul de venit.

Efectul de substituire determinat de faptul că salariatul înlocuieşte o mare parte din timpul său liber cu timp de muncă; această situaţie conduce la creşterea venitului dar şi la creşterea dificultăţilor de refacere a forţei de muncă;

Efectul de venit determinat de faptul că salariul atinge un anumit nivel, fapt care-l determină pe posesorul forţei de muncă, să înlocuiască o parte din timpul de muncă cu timp liber.

Mărimea salariului este determinată de realizarea condiţiilor:

I_WL> I_sal (1) C_L = CA - C_M (2)

unde :

I_WL - dinamica productivităţii muncii;

I_sal - dinamica salariului;

C_L - costurile cu munca salariată;

C_M - costurile materiale;

CA - cifra de afaceri (încasări ale firmei).

Dacă notăm cu p - preţul şi cu Q - cantitatea de produse vândute relaţia (2) devine :

C_L = PQ - C_M (2^)

Dacă profitul (pr) este

pr = CA - C_T = PQ C_T = PQ - (C_L + C_M) (2^)

unde C - costuri totale (cu forţa de muncă şi materiale) atunci:

C_L < PQ - (pr + C_M) (3)

Analizând relaţiile (1), (2) şi (3) putem trage următoarele concluzii:

- Realizarea condiţiei ca dinamica productivităţii muncii să fie mai mare decât cea a salariilor conduce la scăderea cheltuielilor medii pe produs cu impact pozitiv asupra competivităţii firmei;

- Costurile cu forţa de muncă şi implicit salariile nu pot fi mai mari decât cifra de afaceri minus cheltuielile materiale;

- Patronatul are tot interesul să stabilească un salariu care să fie ca mărime globală mult sub cifra de afaceri în scopul maximizării profitului, în timp ce salariatul este interesat să se apropie cât mai mult de cifra de afaceri; negocierile privind stabilirea salariilor vor armoniza aceste tendinţe divergente;

- Patronatul şi sindicatele, trebuie să aibă specialişti în negocieri şi acestea să se desfăşoare în contextul raţionalităţii economice. Este de dorit ca aceste negocieri să se desfăşoare sub supravegherea reprezentanţilor Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale care vor avea în vederea în negocierile dintre parteneri, respectarea legislaţiei din domeniul muncii.

 Tendinţele pe care le înregistrează salariul:

1. Tendinţa de diferenţiere determinată de;

- aptitudinile diferite ale salariaţilor;

- caracterul muncii (grea, uşoară, de zi, de noapte, mediu toxic etc.);

- rezultatele obţinute.

2. Tendinţa de apropiere - egalizare a salariilor determinată de dispariţia sau diminuarea elementelor de diferenţiere fără a se ajunge însă la egalizarea acestora, deoarece această acţiune ar fi antieconomică. Printre elementele de diferenţiere se numără:

- ridicarea calificării profesionale;

- aplicarea unor măsuri care asigură condiţii de muncă mai bune.

3. Tendinţa generală de creştere pe termen lung, se datorează creşterii cheltuielilor salariaţilor pentru:

- instruire, calificare;

- mijloace de subzistenţă;

- odihnă.

Literatura de specialitate din domeniul economic scoate în evidenţă o serie de optici sub care este privit salariul:

 Salariul individual care în funcţie de nivelul şi dinamica preţurilor (P) poate fi considerat sub două aspecte :

a) Salariul nominal (S_n) - o sumă de bani pe care o primeşte un salariat pentru munca depusă;

b) Salariul real (S_R) - cantitatea de bunuri şi servicii pe care o poate procura un salariat cu salariul nominal la un moment dat.

Între salariul nominal şi cel real există următoarele relaţii:

- la un moment dat :

cu notaţiile cunoscute

- în dinamică

unde I_SR - indicele salariului real

I_Sn - indicele salariului nominal

I_p - indicele preţurilor

Pentru a facilita înţelegerea să luăm următorul exemplu:

La momentul t₀ un salariat primeşte un salariu net de 1.200.000 lei. La momentul t₁ acest salariu creşte la valoarea de 1.300.000. În perioada t₀ - t₁ preţurile cu amănuntul au crescut cu 20%. Să se determine salariul real în momentul t₁.

Rezolvare

1.Indicele salariului nominal este:

deci salariul nominal creşte cu 8%

2.Datorită faptului că indicele preţului a ajuns la valoarea de 120% (crescând cu 20%) salariul real are valoarea la momentul t₁.

deci a scăzut cu 10 %.

Interpretare

Datorită creşterii preţurilor cu 20%, în condiţiile unei indexări de 8% a salariului nominal, cei 1.300.000 lei (salariul net la momentul t₁) nu reprezintă decât 90% ca valoare reală faţă de t_0. Asistăm aşadar la o scădere a puterii de cumpărare.

În mod deliberat în unele situaţii, autorităţile guvernamentale reduc salariul real (prin stimularea creşterii preţurilor), în scopul realizării unor echilibre economice; această acţiune, însă trebuie însoţită de măsuri care să incite comportamentul economic al salariaţilor şi să impulsioneze investiţiile.

 Salariul colectiv este un venit acordat salariaţilor unei firme când rezultatele sunt pozitive

. Este acordat sub diferite forme dintre care menţionăm: prime anuale sau “cel de-al treisprezecelea salariu”;

 Salariu social reprezintă veniturile obţinute independent de activitatea economică care se acordă unor salariaţi cu probleme deosebite: accidente de muncă, boli, profesionale, şomaj. Acest salariu provine de la buget.

 Salariul direct exprimă remuneraţia efectivă primită de salariat, corespunzătoare cantităţii de muncă prestată;

 Salariul indirect exprimă acea parte a salariului care este plătită salariatului şi familiei sale pe alte criterii decât cele economice;

 Salariul de bază exprimă acea parte a salariului care se determină in funcţie de salariul minim real;

 Salariul brut exprima sumele de bani formate din salariul de baza, sporuri si adaosurile salariale;

 Salariul minim garantat este fixat pe cale legală pentru a garanta categoriilor defavorizate un venit corespunzător minimului de subzistenţă.

Mărimea şi dinamica salariului sunt influenţate şi în mod indirect de o serie de factori dintre care amintim: gradul de organizare în sindicate, legislaţia muncii şi nu în ultimă instanţă migraţia internaţională a forţei de muncă.

 Formele de salarizare sunt următoarele:

a) Salarizarea în funcţie de rezultatele muncii (în acord) presupune ca salariul personalului să fie legat direct de munca prestată măsurată după reguli prestabilite. Din acest punct de vedere salariul poate fi acordat în două variante:

 acord individual care implică numai persoana respectivă ;

 acord colectiv care implică membrii unui grup.

b) Salarizare după timp (în regie) se foloseşte când nu se poate evalua forţa de muncă; această modalitate de evaluare se aplică în două variante:

 sistemul salariului fix la un anumit randament; potrivit acestuia lucrătorul primeşte un salariu fix (după) timp numai dacă atinge un randament minim determinant.

Patronul se obligă să asigure condiţiile de muncă normale iar lucrătorul trebuie să-şi îndeplinească normele.

 sistemul salariului pe baza notaţiei personalului; acesta potrivit opiniei specialiştilor ar putea fi pozitiv dar din nefericire criteriile nu sunt întotdeauna obiective iar persoanele care sunt delegate să facă notarea nu sunt întotdeauna imparţiale (“nu trebuie să supere pe nimeni”).

În general acolo unde există un grad mare de organizare sindicală sistemul de salarizare după timp tinde să se generalizeze.

c) Salarizarea pe bază de tarife sau cote procentuale se aplică personalului din sectorul de achiziţii; desfaceri sau prestări de servicii ; veniturile cuvenite se calculează proporţional cu nivelul de realizare a sarcinilor stabilite pentru fiecare lucrător.

Concluzii

 Salariul este pentru firme şi autorităţi publice un preţ administrat care se formează în urma negocierilor între participanţii la activităţile economice în calitate de purtători ai cererii şi ofertei de muncă;

 Promovarea unui real management participativ bazat pe cogestiune (patronat, sindicat, acţionariat autoritate publică) aşa cum se practică el în ţările dezvoltate este o condiţie de sine qua non a maximizării satisfacţiei tuturor participanţilor la viaţa economică.

2. 
   Dobânda
   

Mult condamnată de morala religioasă, confundată cu profitul de diferite şcoli de

gândire ea a devenit obiect de analiză al activităţii economice fiind considerată venit fundamental obţinut de posesorii capitalului bănesc.

Orice tratare a dobânzii începe cu interdependenţa dintre problematica creditului şi a monedei.

Creditul se află în relaţii strânse cu moneda deoarece el lărgeşte posibilităţile de schimb.

În economie există întotdeauna agenţi economici cărora, din diferite motive, le rămân nefolosite, pentru un timp mai scurt sau mai lung, sume de bani pe care ei le încredinţează, în anumite condiţii, spre utilizare celor care au nevoie de acestea. Pentru posesorul de venituri, sumele acestea reprezintă de fapt economii, venituri ce nu au fost consumate.


Întâlnirea între agenţii economici care au un surplus de venituri şi cei care au un deficit la un moment dat se face, de regulă, prin intermediul instituţiilor, iar suma de bani împrumutată se numeşte credit.




Sub aspect economic, creditul constă în cedarea unor valori de întrebuinţare prezente în schimbul unor valori de primit în viitor. Cea mai răspândită formă de credit este cel bancar care este destinat în principal susţinerii financiare a unei activităţi economice.

În literatura de specialitate există mai multe definiţii date creditului, dar toate conţin anumite elementele comune, şi anume:

• 
  existenţa unei disponibilităţi la unii agenţi economici (creditori) şi acceptarea de către aceştia să o cedeze sub formă de împrumut (credit) altor agenţi economici (debitori);
  
• 
  pierderea temporară a unor drepturi, legate de capitalul împrumutat, de către cel care acordă împrumutul (creditorul);
  
• 
  obligativitatea împrumutatului (debitorului) de restitui împrumutul la un anumit termen numit scadenţă, însoţit în mod obligatoriu de dobândă.
  

Creditul îndeplineşte două funcţii:

1. Absorbţie a disponibilităţilor băneşti aflate la agenţi economici (populaţie, firme, autorităţi); aceasta este în acelaşi timp şi o formă de plasament a economiilor de monedă;

2. Distribuire a acestor disponibilităţi îndreptându-le spre agenţi economici care au nevoie de bani pentru finanţarea activităţii lor.

Funcţiile de creditare sunt îndeplinite de instituţii specializate: bănci, case de economii şi depuneri, societăţi de asigurare.

Dobânda este o formă de venit ce reprezintă suma de bani ce i se cuvine proprietarului de capital bănesc pentru serviciul adus într-o activitate economică prin intermediul acestui capital.

Dobânda este, practic, suma de bani pe care debitorul o plăteşte creditorului pentru banii primiţi sub formă de credit.
Mărimea şi dinamica dobânzii sunt exprimate cu ajutorul a doi indicatori fundamentali:

• 
  masa dobânzii (D) – reprezintă valoarea absolută a dobânzii, şi se determină ca diferenţă între suma totală plătită creditorului de către debitor şi suma luată cu împrumut de către el.
  
• 
  rata dobânzii (d) - este mărimea relativă a dobânzii şi exprimă preţul pe care debitorul îl plăteşte pentru un credit de 100 u.m. pe timp de un an. Aceasta exprimă nivelul preţului la care poate fi dobândit împrumutul acceptat de solicitant.
  

Rata dobânzii poate fi interpretată ca rată reală sau ca rată nominală. Dihotomia rată reală – rată nominală este generată de procesul inflaţionist care determină modificarea puterii de cumpărare a banilor. Presupunând că puterea de cumpărare ar fi constantă, rata nominală şi cea reală ar coincide. În condiţii de inflaţie pentru ca rata dobânzii să fie „real pozitivă”, trebuie să fie mai mare decât rata inflaţiei.

Rata nominalăa dobânzii este rata pe care agenţii economici o consideră normală în raport cu sfera reală a economiei (productivitatea capitalului).

Rata reală a dobânzii este rata reală la care cei care împrumută adaugă o primă, pentru a se proteja împotriva inflaţiei pe care o anticipează.
d = r + i ; r = d - i
d – rata nominală a dobânzii;

r – rata reală a dobânzii;

i - rata anticipată a inflaţiei.
Exemplu:

Dacă preţurile într-un an au crescut cu 10% (adică rata inflaţiei a fost de 10%), o rată nominală a dobânzii egală cu 15% corespunde unei rate reale anuale a dobânzii de 5%. Aceasta înseamnă că dacă avem un depozit bancar de 100 milioane, pe care îl ridicăm după o perioadă de 1 an, vom încasa o dobândă nominală de 15 milioane, ceea ce înseamnă, în contextul enunţat, o dobândă reală (câştig real) de 5 milioane, restul de 10 milioane nu reprezintă decât acoperirea creşterii preţurilor, nu un câştig.

• 
  Formele dobânzii
  

Fără a avea pretenţia unei tratări exhaustive a acestei problematici, prezentăm în continuare principalele forme ale dobânzii.

Dobânda simplă - se calculează pentru o perioadă mai mică de un an conform relaţiei:

D = K x d x n

unde:

K – creditul acordat;

d – rata dobânzii;

n - perioada de acordare a împrumutului.

Aplicaţie:

Dacă se acordă un împrumut K =3.000.000 u.m pentru o perioadă de n = 3 luni cu o rată a dobânzii anuale de d = 10%, atunci mărimea dobânzii pentru orizontul de timp de 3 luni va fi :

D = 3.000.000 x 0,10 x 3/12 = 75.000 u.m.

În practică rata dobânzii nu rămâne constantă pe o perioadă de un an de zile deoarece ea este influenţată de o serie de factori pe care-i vom analiza în cuprinsul acestui subcapitol.

Din acest motiv, în practică se va calcula o rată medie a dobânzii demers care serveşte pentru diferite previziuni economice:

unde :

d_m - dobânda medie ;

T_i - perioada pentru care se acordă rata dobânzii d_i într-un an de zile.

În această situaţie mărimea medie a dobânzii va fi:

D = K x d_m x n

Aplicaţie :

O sumă de bani K = 1.000.000 u.m. a fost împrumutată cu scadenţa la un an de zile (n =1); ratele dobânzilor în această perioadă au evoluat astfel :

- în primele 3 luni - 7%;

- pentru următoarele 6 luni - 5%;

- pentru ultimele 3 luni - 6,5%.

adică 5,8%

În această situaţie dobânda percepută de bancă va fi:

D = 1.000.000 u.m. x 0,058 x 1 an = 58.000 u.m.

Observaţie:

În literatura de specialitate suma formată din capitalul împrumutat şi mărimea dobânzii poartă numele de sumă fructificată sau capital fructificat (K) adică:

K = K_o + D iar D = K_o x d

aceasta se mai poate scrie astfel:

K = K_o (1 + d) şi D = K - K_o

Aşadar în cazul anterior, capitalul fructificat de bancă este :

K = 1.000.000 (1 + 0,058) = 1.058.000 u.m.

Dobânda compusă se calculează pentru o perioadă mai mare de un an de zile conform relaţiilor :.

K = K_o (1 + d)ⁿ D = K - K_o cu notaţiile cunoscute.

Aplicaţie:

Dacă se acordă un împrumut K_o = 1.000.000 u.m. pentru o perioadă de 2 ani cu o dobândă anuală de d = 7% vom avea următoarele efecte:

1.Capitalul fructificat (K) va fi :

K = 1.000.000 (1 + 0,07)² = 1.144.900 u.m.

2.Masa dobânzii D va fi:

D = 1.144.900 - 1.000.000 = 144.900 u.m.

Observaţii:

În calculele efectuate nu am ţinut cont de devalorizarea monedei. Pentru o mai bună fundamentare a deciziilor în calculele pe care le vom face va trebui să avem în vedere şi efectele negative ale inflaţiei asupra economiilor.

Pentru o mai bună înţelegere să luăm următorul exemplu:

Suma depusă iniţial K₀ = 1.000.000 u.m., dobânda medie anuală d_m = 0,05% perioada de păstrare a banilor n = 5 ani.

a) Conform relaţiei anterioare capitalul fructificat va fi:

K = K (1+d)ⁿ = 1.000.000(1+0,05)⁵ = 1.270.000 u.m.

b) Dacă am luat în calcul şi rata devalorizării (în cazul nostru  = 3% ) atunci:

Efectuând calculele rezultă că:

K = 1.000.000 x u.m.

c)Dacă dorim să evităm devalorizarea monedei folosim relaţia :

K = K₀ (1+ d)ⁿ (1 +) ⁿ = 1.460.500 u.m.

Interpretare

1. Dacă nu ţinem seama de devalorizare, capitalul fructificat va fi 1.270.000 lei; luând în calcul erodarea economiilor datorată acestei devalorizări  = 3% anual constatăm că după 5 ani valoarea reală a economiilor nu mai reprezintă ân mod real decât (1.104.348/1.270.000) x 100 = 86% din totalul celor estimate; în această situaţie va trebui ca prin fructificare să obţinem suma de 1.460.500 u.m.

2. În practică o asemenea anticipare se dovedeşte o acţiune nefericită deoarece în situaţia în care instituţiile financiare vor acţiona în acest mod se va ajunge la o perpetuare a dezechilibrelor monetare în economie prin creşterea permanentă a preţurilor. Este obligaţia instituţiilor publice abilitate, de a lua toate măsurile pentru reducerea acestei rate a devalorizării, incitând populaţia şi agenţii economici în general către investiţii pe piaţa de capital şi mai ales în domeniile productive; în caz contrar veniturile obţinute din dobânzi se dovedesc iluzorii.

Taxa de scont este dobânda care se percepe la operaţiile de scontare a efectelor de comerţ (în principal cambii şi bilete la ordin).

Cambia este un titlu de credit folosit ca instrument de plată ce atestă o obligaţie pe termen scurt restituibilă la scadenţă; în virtutea acestui drept de creanţă o persoană numită trăgător dă dispoziţie altei persoane numită tras să plătească la scadenţă sau la ordinul său o sumă de bani unei a treia persoane numită beneficiar.

Biletul la ordin este un titlu de credit utilizat ca instrument de plată, prin care o persoană numită emitent (subscriitor) îşi asumă obligaţia de a plăti într-un anumit loc altei persoane numită beneficiar sau la ordinul acesteia o sumă de bani.

În biletul la ordin nu figurează numele trasului, deoarece trăgătorul şi trasul se identifică cu persoana emitentului.

Dacă posesorul unui titlu de credit doreşte obţinerea sumei înscrise pe titlu (valoarea nominală) înainte de scadenţă, are posibilitatea să-l sconteze. Prin scontare el primeşte de la o bancă comercială o parte din valoarea titlului – respectiv, ceea ce în practică se denumeşte valoarea actuală determinată prin scăderea din valoarea nominală a scontului. Scontul este suma de bani pe care posesorul titlului o plăteşte băncii pentru serviciul de creditare calculat în funcţie de taxa scontului (echivalentă cu o rată a dobânzii) şi numărul de zile dintre scontare şi scadenţă.

Relaţiile de calcul sunt următoarele :

unde :

S – scontul ; V_n –valoarea nominală a titlului ; T_S- taxa scontului ; N_z – numărul de zile dintre scontare şi scadenţă ; V_a- valoarea actuală a titlului.

Aplicaţie:

O cambie cu valoarea de nominală de 2500 u.m. emisă pe 2 februarie, are scadenţa în acelaşi an pe 10 martie. Pe data de 1 martie este scontată la o taxă a scontului de 7%.

Valoarea scontului este deci dobânda percepută de bancă pentru prestarea acestui serviciu este :

Suma încasată de posesorul ei după scontare este :

Potrivit practicii internaţionale calculul numărului de zile N_Z asupra căruia se aplică taxa scontului se efectuează după proceduri specifice fiecărei ţări . În calculul efectuat mai sus am avut în vedere modelul francez potrivit căruia se ia în calcul exact numărul de zile.

Dobânda medie pe piaţa interbancară se exprimă în valoare relativă ca:

1.rată a dobânzii pentru depozite atrase de bănci (BUBID);

2. rată a dobânzii pentru depozite plasate de bănci (BUBOR).

Ea se stabileşte în urma licitaţiei între banca centrală(de emisiune) şi băncile comerciale.

Pe piaţa europeană se mai utilizează rata interbancară- EURIBOR⁵ , comună băncilor care activează în zona monetară a UE, înlocuind ratele interbancare naţionale.

În cadrul acestei relaţii banca centrală (de emisiune) are un rol hotărâtor în promovarea politicilor în acest domeniu.

Câteva relaţii scot în evidenţă veniturile băncilor.

Astfel câştigul băncii C este:

C= Dobânda încasată – Dobânda plătită
Iar profitul băncii – PrB este:

PrB=C- Cheltuieli administrative

Rata dobânzii este o mărime dinamică. Ea se modifică de la o etapă la alta a dezvoltării economice. În fiecare etapă asupra ratei dobânzii acţionează direct şi indirect o multitudine de factori, dintre care cei mai relevanţi sunt:

1. 
   Raportul dintre cererea şi oferta de credit
   

Rata dobânzii creşte şi scade datorită modificărilor însemnate care se produc în relaţia dintre cererea şi oferta de credit. Când această relaţie se modifică în favoarea cererii, rata dobânzii creşte, şi invers, în situaţia opusă. Modificările ratei dobânzii acţionează, la rândul lor, asupra cererii şi ofertei de credit. Creşterea ratei dobânzii contractă cererea de credit şi oferta de credit creşte, iar scăderea ei lărgeşte această cerere şi sporeşte oferta.

2. 
   Conjunctura economiei
   

În cazul în care se impune macrostabilizarea economică în vederea realizării diferitelor echilibre, trebuie realizată creşterea ratei dobânzilor în scopul frânării sau reducerii proceselor inflaţioniste; în cazul relansării activităţii economice se impune o reducere a ratei dobânzii, un mare rol având în acest sens autorităţile publice.

3. 
   Riscul nerambursării
   

Băncile îşi vor elabora o politică specifică în domeniul dobânzilor, orientate după gradul de risc pe care îl presupune fiecare credit, în funcţie de condiţiile reale pe care le are fiecare debitor. Cu cât posibilitatea de returnare a capitalului împrumutat este mai mare, cu atât riscul este mai mic şi dacă ceilalţi factori sunt constanţi în acţiunea lor , rata dobânzii este mai mică.

Spre exemplu, o firmă puternică va fi capabilă să obţină împrumuturi la o rată mai mică a dobânzii deoarece potenţialul economic şi mersul afacerilor firmei reprezintă garanţii pentru cei care acordă credit.

4. 
   Rata profitului
   

Presupunând că cererea şi oferta de capital de împrumut se află în echilibru, iar valoarea banilor este constantă, se poate susţine, în principiu, că rata dobânzii este mai mare atunci când rata profitului este mai ridicată şi invers.

5. 
   Puterea de cumpărare a banilor
   

Puterea de cumpărare a banilor se exprimă cu ajutorul relaţiei:

unde:

IpcB – indicele puterii de cumpărare

Ip – indicele preţurilor

Scăderea valorii banilor, respectiv inflaţia, ridică rata dobânzii, după cum creşterea valorii banilor (deflaţia) îi schimbă direcţia în sens opus. Asemenea mişcări privesc, însă, rata nominală a dobânzii. De aceea nu este exclus ca o creştere a ratei nominale a dobânzii să fie paralelă cu o reducere a ratei reale.

Factorii care determină mărimea şi dinamica ratei dobânzii acţionează concomitent, contradictoriu sau convergent, astfel că traiectoria ratei dobânzii este rezultatul unui ansamblu de forţe şi tendinţe diferite.

2. 
   Profitul
   

În condiţii normale de activitate, din încasările obţinute, întreprinderile îşi recuperează costurile de producţie şi obţin şi un plus de bani, denumit profit. Termenul de profit provine din cuvântul latin “proficere” care înseamnă a progresa a da rezultate.

De aici şi până la semnificaţia de profit termen consacrat în economia de piaţă nu a mai fost decât un pas.

Să facem o succintă incursiune în istoria teoriilor asupra definirii profitului.

Mercantiliştii au considerat că profitul este rezultatul activităţilor din cadrul comerţului exterior (Cantillon, Colbert).

Fiziocraţii au considerat că profitul se obţine doar din activităţile productive agricole (Turgot, Quesnay).

Şcoala economică clasică prin reprezentanţii săi au considerat că profitul este un venit care revine capitalului (Adam Smith).

Marxiştii consideră că profitul este plusvaloarea creată de munca salariată privită ca rezultat al acţiunii întregului capital.

Economiştii şcolii neoclasice consideră că profitul este rezultatul acţiunii întreprinzătorilor pe pieţe de bunuri şi servicii pentru a creea situaţii favorizante însuşirii acestuia (Hanh, Felner, Marshall).
Profitul (beneficiul) reprezintă diferenţa între ceea ce se încasează şi ceea ce se plăteşte în activitatea economică sau diferenţa între preţul de vânzare şi costul produsului (serviciului) provenit din activitatea respectivă.

Profitul este câştigul, avantajul realizat sub formă bănească dintr-o activitate economică, ce revine proprietarului de capital folosit în activitatea economică respectivă.

Lipsa profitului face dificilă sau chiar imposibilă existenţa în continuare a activităţii care se încheie cu un asemenea rezultat şi a firmei care o realizează. Unităţile economice urmăresc sistematic obţinerea profitului, acesta constituind motivaţia obiectivă a proprietarilor capitalului, iar maximizarea profitului la nivelul unităţilor economice constituie criteriul cel mai important al eficienţei lor.

• 
  Mărimea şi dinamica profitului
  

Indicatorii cu ajutorul cărora poate fi pusă în evidenţă mărimea profitului sunt:

1. Masa profitului reprezintă suma totală dobândită sub formă de profit de către un agent economic.

Se determină cu una din relaţiile:

unde: pr – masa profitului; CA – cifra de afaceri; V – venituri; Cp – costul produsului.

2. Rata profitului reprezintă raportul procentual dintre masa profitului pe de o parte şi capitalul folosit, cifra de afaceri sau costurile de producţie pe de altă parte conform relaţiilor:

Între rata profitului determinată în funcţie de cifra de afaceri şi cea determinată în funcţie de costurile de producţie există următoarea relaţie:

Deci:

Studii de caz:

1. Cifra de afaceri =90 milioane ; costuri fixe = 25 milioane ; costuri variabile = 35 milioane ; capital folosit=800 milioane.

Să se determine :

1. 
   Masa profitului ;
   
2. 
   Ratele profitului în funcţie de cifra de afaceri, costuri de producţie, capitalul folosit.
   

Rezolvare :

1. 
   Masa profitului :
   

b) Rata profitului:

 în funcţie de cifra de afaceri este de:

Acest indicator semnifică că la o cifră de afaceri de 100 de unităţi monetare se obţine un profit de 33,33 unităţi monetare.

 în funcţie de costurile de producţie este de:

;

acest indicator se mai numeşte în literatura de specialitate rata rentabilităţii.

Acest indicator semnifică faptul că la 100 de unităţi monetare costuri de producţie se obţine un profit de 50 de unităţi monetare.

 în funcţie de capitalul folosit este de:

Acest indicator semnifică faptul că la 100 de unităţi monetare capital utilizat se obţine un profit de 3,75 unităţi monetare.

În urma calcului acestor indicatori se constată că valorile obţinute sunt diferite.

Întreprinzătorul va urmări acele acţiuni economice care îi permit obţinerea de profit cât mai mare. Deoarece aceştia urmăresc maximizarea profitului, capitalul va migra de la o activitate la alta ; din acest motiv pe termen lung profitul are o tendinţă de egalizare.

Situaţia economică a unei firme este dată în tabelul de mai jos:

QZ (buc)	Pu (mii lei)	CA (mii lei)	CAmarg (mii lei)	CT (mii lei)	Cmarg (mii lei)	CMT (mii lei)	profit (mii lei)
1	2	3=1x2	4	5	6	7=5/1	8=3-5
0	-	-	-	550	-	-	-550
1	2300	2300	2300	1160	610	1160	1140
2	2200	4400	2100	1770	610	885	2630
3	2100	6300	1900	2450	680	817	3850
4	2000	8000	1700	3200	750	800	4800
5	1760	8800	800	4000	800	800	4800
6	1600	9600	800	5860	1860	1103	3750
7	1400	9800	200	7720	1860	1103	2080
8	1200	9600	-200	9620	1900	1203	-20

unde :

Q_Z- nivelul producţiei zilnice ; P_u- preţul mediu (unitar) al produsului ; CA –cifra de afaceri ; CA_marg –cifra de afaceri marginală ; CT- costuri globale totale; C_marg –costuri marginale ; CMT- costuri medii(unitare) totale.

Se poate constata că profitul este maxim în punctul în care cifra de afaceri marginală egalizează costul marginal.
3. Raportul profit /cost este de 25%. Rata profitului în funcţie de cifra de afaceri este de:

deci 25%.
Forme ale profitului

a) Profitul legitim:

 este format din veniturile nete însuşite ca urmare a promovării progresului tehnic şi economic din cadrul unei firme;

 ar trebui scutit de impozitare datorită faptului că promovează progresul tehnic şi economic cu efecte benefice asupra economiei;

 este venitul însuşit de proprietarii factorilor de producţie când aceştia sunt bine orientaţi în activitatea economică;

 este rezultatul acţiunii agenţilor economici ca urmare a faptului că au acceptat riscul şi este obţinut printr-o folosire eficientă a factorilor de producţie.

b) Profitul nelegitim:

reprezintă acele sume de bani care se cuvin celui care deţine factorii de producţie fără ca prin aceasta să-şi aducă o contribuţie decisivă la activitatea economică;

 se însuşeşte fără a fi câştigată sau meritată prin servicii aduse în activitatea economică îmbracă mai multe forme;

 îmbracă următoarele forme concrete: - profitul de monopol care este un rezultat al înţelegerii dintre două sau mai multe firme care se înţeleg între ele, astfel încât stabilesc preţuri ridicate,practici care le asigură profituri mari nejustificate în raport cu contribuţia adusă la activitatea economică; - câştigurile ridicate ale agenţilor economici determinate de economiile pe care le fac din ignorarea acţiunilor de protecţie a mediului ambiant; - câştigurile ridicate ale agenţilor economici determinate de politicile vamale protecţioniste; - câştigurile suplimentare conjuncturale determinate de inflaţie.

După poziţia ocupată în CA distingem:

CA

Profit economic

COST TOTAL