Macroeconomie note de curs
Yüklə 0,9 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Trăsătura
Pentru stabilirea compatibilităţii cu un mediu concurenţial normal, aprecierea operaţiunilor de concentrare economică se face după următoarele criterii:
Practicile anticoncurenţiale sunt considerate înţelegerile exprese sau tacite, deciziile de asociere, practicile concentrate şi folosirea abuzivă a unei poziţii dominante deţinute pe piaţă, prin care agenţii economici determină restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei. Legea românească interzice aceste practici când urmăresc: - fixarea concertată, în mod direct sau indirect a preţurilor, tarifelor, rabaturilor şi a oricăror condiţii comerciale inechitabile; - limitarea sau controlul producţiei, distribuţiei, dezvoltării tehnologice sau investiţiilor; - împărţirea pieţelor de desfacere şi a surselor de aprovizionare pe orice criterii; - aplicarea unor condiţii inegale la prestaţii echivalente partenerilor comerciali, provocându-le dezavantaje în poziţia concurenţială; - condiţionarea încheierii unor contracte de acceptarea unor clauze care prin natura lor nu au legătură cu obiectul acestor contracte; - participarea în mod concertat, cu oferte trucate la licitaţii sau orice forme de concurs de oferte; - eliminarea de pe piaţă a oricăror alţi concurenţi, limitarea sau împiedicarea accesului pe piaţă şi a libertăţii exercitării concurenţei de către alţi agenţi economici; - înţelegerile de a nu cumpăra sau a nu vinde către anumiţi agenţi economici fără o justificare rezonabilă.
După forma concurenţei distingem două tipuri de pieţe: a) pieţele cu concurenţă perfectă; b) pieţele cu concurenţă imperfectă. Pieţele cu concurenţă perfectă se caracterizează prin următoarele:
Observaţii:
- gradul de omogenitate al produsului ; - numărul de producători sau cumpărători. b) Pieţe cu concurenţă imperfectă Tipul de piaţă care caracterizează realitatea economică este piaţa cu concurenţă imperfectă. Asemenea pieţe infirmă una, mai multe sau toate caracteristicile pieţei cu concurenţă perfectă. Piaţa cu concurenţă imperfectă poate fi reprezentată prin următoarele forme: 1. Piaţa cu concurenţă monopolistică Se caracterizează prin diferenţierea produselor şi prin existenţa unui număr de producători suficient de mare pentru ca fiecare dintre ei să poată lua decizii independent de efectele pe care le-ar avea asupra deciziilor celorlalţi producători. Într-o asemenea situaţie, cumpărătorii au posibilitatea să aleagă produsul pe care şi-l doresc (dintr-o anume categorie), vânzătorii pot să-şi impună preţul şi chiar cantitatea prin politica noilor sortimente de produse, deosebite de cele vechi. Pe această piaţă atât producătorii, cât şi consumatorii sunt numeroşi; oferta şi cererea prezintă caractere de atomicitate, dar se pierde caracterul de omogenitate a produselor. Concurenţa dintre producători se duce în principal prin produs, fiecare urmărind să ofere un bun care să vină cât mai bine în întâmpinarea gusturilor şi preferinţelor anumitor categorii de cumpărători. Intrarea unor noi concurenţi pe această piaţă este relativ uşoară, pentru că restricţiile tehnice, economice şi instituţionale sunt inexistente sau reduse, iar cumpărătorii au largi posibilităţi de alegere între numeroase bunuri substituibile. Exemple de piaţă monopolistică: distribuitorii marilor firme de telefonie mobilă, ţăranii din piaţă, etc. 2. Piaţa cu concurenţă oligopol Pe această piaţă există un număr mare de consumatori, dar puţini producători. Numărul firmelor ofertante nu este o cifră exactă sau un interval precis. Prin număr redus se înţelege că firmele sunt interdependente, adică un producător trebuie să ţină seama de deciziile celorlalţi atunci când îşi stabileşte propria strategie. Exemple de pieţe oligopoliste: piaţa băuturilor răcoritoare, piaţa automobilelor, etc. Pe piaţa oligopolistă, produsele pot fi diferenţiate sau omogene; de exemplu pe piaţa oţelului din întreaga lume oferta este asigurată de câteva societăţi care produc aceleaşi tipuri de oţel. În schimb oferta de automobile este puternic diferenţiată. Există două tipuri de oligopol: oligopol cooperant şi oligopol necooperant. a) În cazul oligopolului cooperant, cooperarea poate fi de două feluri: oficială şi tacită. Cooperarea oficială apare sub forma cartelurilor sau trusturilor. Cartelul este un grup de firme care şi-au păstrat autonomia decizională, dar se înţeleg între ele cu privire la preţ şi la segmentele de piaţă. Trustul este rezultatul fuzionării mai multor firme, adică este o aglomerare de firme grupate sub o conducere comună. În ambele situaţii gruparea existentă va acţiona ca un monopol. Cel mai celebru exemplu de cartel este O.P.E.C., care a reuşit, mai întâi în 1973, apoi în 1981 să declanşeze „şocul petrolului”.
b) Oligopolul necooperant se manifestă în cazul în care nici una dintre firme nu încearcă să domine piaţa, fiecare încercând să-şi maximizeze profitul pe cont propriu, în funcţie de comportamentul celeilalte. 3. Piaţa cu situaţie de monopol sau piaţa de monopol Pe această piaţă există un număr mare de solicitanţi şi un singur ofertant, ceea ce îi oferă posibilitatea să controleze piaţa. Ofertantul poate determina nivelul preţurilor, dar nu poate determina cantitatea vândută care depinde de puterea de cumpărare a consumatorului. În legislaţia ţărilor cu economie de piaţă şi regimuri democratice sunt promovate măsuri legislative antimonopoliste, pentru limitarea tendinţei de monopolizare a producţiei unor bunuri şi reducerea puterii pe care o deţin producătorii aflaţi în situaţie de monopol. Exemplu: utilităţi sau servicii publice, produse militare. 4. Piaţa cu situaţie de oligopson În această situaţie există mulţi producători (vânzători) dar puţini cumpărători. Producătorii trebuie să cunoască foarte bine cumpărătorii pentru a se adapta la nevoile, cerinţele, exigenţele şi capacitatea lor de cumpărare. De exemplu, piaţa seminţelor de floarea-soarelui pentru ulei sau a legumelor şi fructelor pentru conserve, ori a cerealelor pentru export, pentru care cumpărătorii sunt câţiva, puternici (fabricile de ulei sau de conserve sau marii exportatori), iar ofertanţii – zecile de mii de producători agricoli, cu forţă economică scăzută. Pe aceste tipuri de piaţă, producătorul este cel dezavantajat.
Este situaţia în care există mulţi producători (vânzători) dar un singur cumpărător. Pe o asemenea piaţă, ofertanţii se concurează între ei pentru a obţine comenzile sau a vinde către unicul client. Într-un asemenea caz, cumpărătorul, prin capacitatea sa de cumpărare şi rolul său de agent economic în cadrul pieţei, va fi cel ce va impune preţul, parametrii calitativi, precum şi logistica produsului. În consecinţă factorii care determină sistemul de concurenţă şi mecanismele concurenţiale sunt:
1.3 Preţurile: definiţie; factori care determină formarea preţurilor; funcţiile preţurilor Preţul este implicat în orice fenomen care are loc pe piaţă. De asemenea, nu există proces economic şi social care să nu fie influenţat de preţ. Preţul, în sens general, exprimă cantitatea de monedă ce trebuie plătită pentru achiziţionarea (cumpărarea) unor bunuri materiale şi servicii în cadrul tranzacţiilor bilaterale de piaţă. Nivelul şi mişcarea preţurilor sunt influenţate de o serie de factori, un loc central ocupând cererea şi oferta. Relaţiile dintre cerere - ofertă – preţ trebuie văzute în dublu sens, deoarece modificarea nivelului preţurilor poate fi uneori cauza, alteori efectul schimbărilor ce au loc în evoluţia cererii şi/sau ofertei. Indiferent de locul său în cadrul relaţiilor menţionate, preţul constituie, în ultimă instanţă, rezultatul confruntării intereselor economice ale purtătorilor cererii şi ofertei, interese formate sub influenţa semnalelor transmise de evoluţia condiţiilor producţiei şi ale pieţei. Creşterea cererii face să sporească preţul, iar o urcare a preţului va face, la rându-i, să se reducă cererea. La urcarea preţului, cantitatea oferită se măreşte, iar aceasta poate genera o reducere ulterioară a preţului. Formarea preţului este determinată de două categorii de factori: interni şi exogeni pieţei. 1. Factori interni pieţei Dinspre cererea consumatorilor: utilitatea bunului ce urmează a fi achiziţionat de cumpărător; capacitatea de plată a cumpărătorului; costul cumpărării din altă parte (de pe altă piaţă) a bunului respectiv; structura cererii formate pe baza unor comportamente sociale. Dinspre oferta producătorului: costul de producţie; preţurile bunului respectiv practicate pe alte pieţe. Amploarea şi intensitatea influenţelor exercitate de modificarea cererii şi ofertei asupra preţurilor sunt diferite în timp. Astfel, pe termen scurt, deoarece producţia (oferta) nu se poate modifica, cererea constituie factorul principal al formării preţului. Pe termen lung oferta reprezintă factorul predominant al evoluţiei preţurilor. 2. Factori exogeni pieţei: - intervenţia indirectă a guvernelor în sensul stimulării sau reducerii ofertei şi cererii; - politicile guvernamentale adoptate pentru menţinerea unor echilibre economice (pe piaţa muncii, piaţa agricolă, etc.) - comportamentul unor mari organizaţii cu tentă monopolistă. Preţurile îndeplinesc următoarele funcţii: 1. Funcţia de stimulare a producătorilor în direcţia adaptării permanente a nivelului calitativ şi a structurilor producţiei la cerinţele reale ale pieţei. 2. Funcţia de transmitere a informaţiei privind evoluţia cerinţelor pieţei. Preţurile „constituie reţeaua de informaţii a sistemului economic. Ele semnalează firmelor producătoare schimbările ce intervin în dezideratele consumatorilor”. Pe de altă parte ele „îl informează pe consumator despre schimbările intervenite în cheltuielile de producţie şi prin aceasta despre noile oportunităţi care îi stau la dispoziţie” (J.M. Galbraith). 3. Funcţia de recuperare a costurilor şi de recompensare a întreprinzătorilor, presupune ca, prin nivelul lor, preţurile să asigure agenţilor economici compensarea cheltuielilor şi obţinerea unui anumit profit. 4. Funcţia de calcul şi măsurare a cheltuielilor şi rezultatelor constă în aceea că prin intermediul preţurilor capătă expresie bănească indicatorii ce caracterizează activitatea economico-socială. 5. Funcţia de redistribuire a veniturilor. Venitul individual depinde de diferenţa dintre preţurile primite pentru bunurile materiale sau serviciile vândute şi preţurile plătite pentru procurarea factorilor de producţie. Întrucât însă acelaşi produs are costuri diferite – în funcţie de preţurile de aprovizionare şi de condiţiile de desfăşurare a activităţii – şi se valorifică în mod diferenţiat pe piaţă, prin intermediul preţurilor se realizează o distribuire/redistribuire a veniturilor producătorilor. Pe baza acţiunii emergente a factorilor arătaţi, a influenţei unora în detrimentul altora, s-au conturat următoarele tipuri de preţuri: 1. Preţuri libere – se formează în condiţiile concurenţei deschise în care agenţii economici existenţi pe acea piaţă nu pot influenţa sau decide unilateral nivelul şi dinamica preţurilor. 2. Preţuri administrate – se formează şi se modifică sub influenţa firmelor cu o poziţie cheie sau a statului. 3. Preţuri mixte – se formează pe baza tuturor factorilor interni şi externi pieţei. Pe lângă aceste categorii, tabloul general al preţurilor mai cuprinde: preţuri unice, al căror nivel este fix; preţuri cu limite de variaţie stabilite; preţuri formate pe baza unor reglementări, dar al căror nivel nu este prestabilit. Din punct de vedere al naturii şi obiectului pieţei, există preţuri ale bunurilor materiale şi serviciilor, preţuri ale factorilor de producţie şi preţuri (cursuri) ale hârtiilor de valoare, „preţuri” ale banilor (corespunzător pieţei titlurilor financiare şi monetare). Paleta categoriilor de preţuri existente în ţările cu economie de piaţă cuprinde şi: preţuri industriale, agricole, tarife pentru servicii, etc. (după natura obiectului schimbului); preţuri cu ridicata, preţuri cu amănuntul (după stadiul schimbului) etc.
În subcapitolele anterioare am analizat succint cele două forme principale de piaţă: piaţa cu concurenţă pefectă şi piaţa cu concurenţă imperfectă cu formele descrise anterior. În continuare vom analiza mecanismul de formare a preţurilor pe aceste pieţe în strânsă corelaţie cu dinamica cererii şi ofertei existente pe acestea. Formarea preţurilor este un proces complex determinat de factori specifici:
Obiectivul urmărit de întreprinzători este maximizarea profitului. Indiferent de forma ei, regula de formare pe piaţă a preţului maximizator de profit, este egalitatea dintre venitul marginal3 (Vmg) şi costul marginal (Cmg )4. Determinarea profitului maxim poate fi redată prin următorul exemplu:
Să analizăm modul de formare al preţurilor pe diferite pieţe:
 Cererea este considerată perfect elastică: deci Ec/p
Explicaţie: - există o variaţie a cantităţii cerute chiar dacă preţul nu se modifică; - elasticitatea cererii rezultă din caracteristicile pieţei mai ales din atomicitatea cererii şi ofertei, deoarece producătorii nu pot influenţa preţul Deci
Trebuie însă arătat că economia de piaţă este purtătoare nu numai de efecte pozitive dar şi de o serie de disfuncţionalităţi care trebuie luate în atenţie de către autorităţi; printre acestea se numără: - existenţa în cadrul acestei economii nu numai a bogăţiei dar şi a sărăciei în procente care variază de la ţară la ţară ; - legile economiei de piaţă (concurenţei, cererii şi ofertei profitului maxim, concentrării şi centralizării capitalului) favorizează pe cei puternici şi îi lichidează pe cei slabi; se ajunge astfel la falimente fenomene curente în cadrul acestui tip de economie ; - reglarea spontană a economiilor de piaţă este greu de realizat în lumea contemporană în care funcţionarea normală a economiei este în mod periodic întreruptă de diferite crize economice ; acest aspect conduce la creşterea costurilor sociale (inflaţiei, şomajului etc.) ; - tezele “consumatorul suveran”, ”clientul stăpân” sunt iluzorii; în realitate consumatorul este dominat de anumiţi producători (vânzători). Toate acestea demonstrează în mod indubitabil necesitatea intervenţiei statului în reglarea acestor disfuncţionalităţi fără însă a altera mecanismul cererii şi ofertei. Două sunt modalităţile prin care guvernele intervin reglarea acestui mecanism: - indirectă: prin influenţarea cererii şi ofertei; - directă: prin stabilirea unor niveluri ale preţurilor Prezentăm în continuare câteva politici de stabilire a preţurilor:
Dacă se doreşte de către autorităţile publice influenţarea ofertei unor produse (să presupunem agricole) şi implicit a preţului de vânzare al acestora se pot introduce restricţii privind nivelul ofertei acestora prin stabilirea unor cote în două variante: a) prin restricţionarea producţiei ce poate fi vândută; b) prin limitarea suprafeţei de teren agricol respectiv. Le vom analiza pe rând: a) Prin restrictionarea producţiei ce poate fi vândută; Pentru a scoate în evidenţă modul de aplicare al acestei politici presupunem că pentru un produs agricol curba cererii şi ofertei este următoarea:
Comentarii - Dacă reglarea s-ar face prin mecanismul pieţei cererea şi oferta din produsul respectiv s-ar egaliza pentru cantitatea Qe corespunzătoare preţului de echilibru Pe; în cazul nostru pentru a obţine cantitatea de echilibru Qe ar trebui ca o anumită suprafaţă de teren să fie cultivată cu produsul agricol respectiv. - Daca se doreşte reducerea producţiei pentru produsul respectiv în vederea sporirii altor culturi agricole atunci se vor stabili cote pentru fiecare producător. - Prin reducerea cantităţii de la Qe la Q1 preţul creşte de la Pe la P1 .
Facem următoarele observaţii la acest tip de politică: Acest sistem este mai agreat de producătorii agricoli deoarece aceştia folosind tehnici agricole intensive îşi pot spori producţia; aceasta le asigură producţii mai mari şi implicit câştiguri mai substanţiale. Prin sistemul cotelor se reduce oferta dintr-un produs dar creşte preţul; autorităţile guvernamentale stabilesc un preţ limită după care acesta se formează pe baza raportului cerere-ofertă. Sistemul cotelor influenţează nu numai piaţa produselor la care se referă ci şi alte pieţe cum ar fi: - piaţa loturilor agricole : de exemplu fermele care au obţinut dreptul să vândă o anumită cotă dintr-un produs au preţuri de vânzare mai ridicate şi deci venituri mai mari comparativ cu altele. - piaţa produselor prelucrate care foloseşte ca materie primă produsul agricol prelucrat; de exemplu limitarea ofertei la tutun duce la creşterea preţului tutunului ceea ce poate influenţa piaţa ţigărilor. Sistemul cotelor practicat de autorităţi va afecta distribuţia veniturilor între fermieri şi diverşi consumatori din economie. Deci fermierii care beneficiază de dreptul de a vinde anumite produse cu ofertă limitată prin prevederi guvernamentale au o poziţie privilegiată faţă de alţi fermieri; aceşti fermieri vor obţine venituri mai mari pe seama cumpărătorilor, ceea ce reprezintă o formă de redistribuire a veniturilor.
Preţ
 unitar achiziţii
 C guvernamentale O
   P A B
  Pe
Qc Qe Qo cantităţi Comentarii: - Dacă reglarea se face strict prin mecanismul pieţei, cererea şi oferta din produsul respectiv se va egaliza la cantitatea Qe corespunzător lui Pe ; - Pentru a asigura producătorilor venituri mai mari autorităţile vor practica o politică de creştere a preţurilor; de exemplu se doreşte atingerea preţului P. Cum se procedează? - Dacă cererea din acest produs va fi Qc iar oferta Qo (pentru preţul P) autorităţile vor achiziţiona diferenţa Qc – Qo reprezentată prin segmentul AB; scopul este aşadar menţinerea preţului P. Observaţii Achiziţiile guvernamentale nu trebuie să apară pe piaţa respectivă deoarece această acţiune va determina reducerea preţului. De aceea achiziţiile guvernamentale pot fi distruse, vândute pe late pieţe sau depozitate o perioadă mai îndelungată şi “aruncate” pe piaţă când oferta manifestă o tendinţă de scădere (sub Qc) pentru a menţine preţul la nivelul dorit ; Este o politică mai agreată de producători decât sistemul cotelor deoarece le asigură venituri suplimentare ; Această politică necesită resurse financiare mari la dispoziţia guvernului şi este dificil de aplicat o perioadă mai îndelungată. De aceea de regulă această politică se combină cu sistemul cotelor.
Guvernul poate asigura venituri ridicate pentru anumiţi producători fără a afecta interesele cumpărătorilor prin subvenţii.   
  P1 C O
Pe S P1-P2 P2
Q1 Qe Q2 Comentarii - Dacă guvernul garantează pentru producători preţul P1 în condiţiile în care se doreşte menţinerea preţului P2 pentru consumatori P2 < P1 producătorii sunt tentaţi să ofere cantitatea Q2 > Qe care este oferită la preţul P1; - Pentru a menţine acest preţ (P1) care ar putea să scadă la P2 guvernul va subvenţiona diferenţa între cele două preţuri. Observaţii : În cazul aplicării unei politici de subvenţii preţul pieţei Pe < P1 iar Pe > P2 ; această situaţie implică eforturi financiare uriaşe pentru armonizarea intereselor producătorilor cu ale consumatorilor; Pentru a menţine la un nivel cât mai scăzut costurile unui asemenea program se recomandă combinarea lui cu politica de limitare a producţiei; se cere astfel încadrarea în cotele aprobate de diferite instituţii guvernamentale. Adoptarea unor politici de subvenţionare trebuie privită într-o viziune sistemică avându-se în vedere priorităţile economiei naţionale precum şi consecinţele economice şi sociale pe termen mediu şi lung 4) Controlul administrativ al preţurilor prin hotărâri ale guvernului Piaţa liberă asigură formarea preţurilor prin acţiunea cererii şi ofertei. Presiunea cererii suplimentare sau a ofertei suplimentare va duce preţul unei mărfi spre nivelul său de echilibru. Dacă cererea este mult mai mare decât oferta sub presiunea cererii suplimentare preţul va creşte foarte mult.
Comentarii - Curba ofertei ne arată că avem o ofertă scăzută ceea ce conduce la un preţ de echilibru corespunzător lui Qe ; - Guvernul stabileşte un preţ maximal (P1) sub nivelul celui de echilibru (P1 < Pe); la acest nivel oferta (Q1) este mai mică decât cererea(Q2) ; diferenţa dintre cerere şi ofertă este segmentul A –B ; - Stabilirea preţului maximal P1< Pe va reduce oferta de la Q2 la Q1. Observaţii la preţul maximal stabilit P1 există o cerere suplimentară de produse; de aceea se impune introducerea unei forme de raţionalizări a consumului pentru a asigura o împărţire echitabilă a ofertei independent de capacitatea de plată a consumatorilor; în caz contrar există riscul apariţiei pieţei negre. Deşi preţurile pot fi blocate pentru o vreme nu se recomandă folosirea abuzivă a acestei politici; pe termen lung se poate produce o alterare a funcţiei de bază a preţurilor: aceea de regulator al cererii şi ofertei. CAPITOLUL II EŞECUL PIEŢELOR Obiective ale cursului:
Conţinutul cursului:
2.1 Cauze ale eşecului pieţelor Eşecul pieţelor denumeşte sintetic toate aspectele de ineficienţă şi inechitate care apar în mecanismul pieţei ca urmare a disfuncţionalităţilor şi dezavantajelor în funcţionarea acestora. Insuccesul pieţei se manifestă atât la nivelul agenţilor economici, dar şi la nivelul sistemului economic. Practic, este vorba despre incapacitatea instituţiilor de piaţă ale unui sistem economic de a susţine activităţile necesare din punct de vedere social, sau de a le elimina pe cele nedorite. Cauzele care se consideră a determina eşecul pieţelor sunt:
Le vom analiza pe rând : 1. Dificultatea individualizării dreptului de proprietate este determinată de faptul că dreptul de proprietate asupra unui bun este deţinut de un grup de persoane sau există o serie de confuzii şi ambiguităţi privind asupra acestuia, ceea ce conduce la dificultăţi în instituţionalizarea apărării drepturilor de proprietate. În aceste condiţii, realizarea acestui scop, determină o serie de cheltuieli cu acţiunile de prevenire, identificare şi pedepsire a celor care caută să utilizeze ilegal un anume bun. 2.Existenţa unor costuri tranzacţionale semnificative este determinată de faptul că schimbul necesită informaţii care costă şi reprezintă obstacole în derularea tranzacţiilor şi în asigurarea unei alocări eficiente a resurselor prin intermediul pieţelor libere. 3.Eşecul negocierii unor acorduri mutual avantajoase de schimb se datorează faptului că în loc să se ajungă la un acord convenabil pentru ambii parteneri, fapt care impune concesii şi renunţări reciproce, fiecare participant caută să obţină pentru sine cât mai multe avantaje. 2.2. Cazuri de eşec ale pieţelor Prezentăm în continuare o serie de situaţii de eşec ale pieţelor menţionate în literatura de specialitate :
1.Bunurile publice reprezintă o categorie de bunuri care se caracterizează prin nonexclusivitate (nonconcurenţa) şi nonexhaustivitate ( nonrivalitate). Nonexclusivitatea ( nonconcurenţa) unui bun semnifică faptul că un bun de consum nu este mai puţin disponibil pentru o persoană, deoarece este mai agreabil pentru alta ; deci nu poate fi exclus nici un consumator potenţial de la consum, de îndată ce bunul a fost produs. Un exemplu în acest sens este iluminatul public care are ca scop să lumineze strada deci nu un trecător în defavoarea alteia. Nonexhaustivitatea (nonrivalitatea) unui bun semnifică faptul că pentru orice consumator adiţional, costul marginal este nul. În această situaţie suplimentarea beneficiilor bunului public nu diminuează volumul utilităţilor pe care le au beneficiarii iniţiali. Dacă cele două caracteristici pot fi atribuite unui bun atunci avem bunuri publice pure; dacă acestea nu pot fi atribuite unui bun în totalitate atunci avem bunuri private pure. Sistemul de piaţă liberă este ineficient în oferirea de bunuri publice şi din acest motiv decizia privind alocarea de resurse pentru producerea acestor bunuri de consum colectiv, se ia de regulă în afara mecanismelor pieţei. În ţările dezvoltate economic, producerea bunurilor publice este încredinţată unor întreprinderi private care le produc în baza unor contracte cu guvernul, care susţine financiar producerea lor. 2. Bunurile de merit şi bunurile de nemerit (merit goods and demerit goods); primele sunt acele bunuri pe care autorităţile publice le impun oamenilor sau îi încurajează să le consume pornind de la aprecierea că aceştia nu cunosc efectele benefice care s-ar obţine din consumul bunurilor respective; celelalte sunt acele bunuri pe care guvernele le interzic în consum considerându-se că indivizii nu sunt conştienţi că vor avea de suferit de pe urma consumării lor (de exemplu drogurile). Piaţa în mod normal funcţionează prin răspunsurile producătorilor la cererea cumpărătorilor. Dacă consumatorii nu apreciază avantajele sau dezavantajele din consum atunci se impune din partea autorităţilor publice o atitudine paternalistă.
Unele costuri şi beneficii sunt asociate altor subiecţi economici (sunt externe). Externalităţile se caracterizează prin două elemente:
Externalităţile pot fi:
Le vom analiza pe rând :
beneficiul privat beneficiul social unde : Beneficiul privat include numai avantajele însuşite de subiecţii implicaţi direct în activitatea respectivă; Beneficiul social include toate utilităţile de care beneficiază o colectivitate în urma desfăşurării unei activităţi oarecare. În situaţia externalităţilor pozitive beneficiul social implică şi beneficiul terţelor persoane (beneficii externe) lor. Un exemplu de externalităţi pozitive este repararea faţadei unei case, întreţinerea unei grădini sau a unei jardiniere, care pot aduce satisfacţii şi vecinilor , fără ca aceştia să fi contribuit la asigurarea suportului material sau financiar al acţiunii de înfrumuseţare. În lucrările din domeniul economiei mediului externalităţile pozitive sunt întâlnite şi sub numele de economii externe de consum care semnifică faptul că de deciziile unui consumator, aplicate în practică profită şi alţi agenţi economici fără ca aceştia să suporte contravaloarea unei compensaţii pentru cel care a luat deciziile.
costurile private costurile sociale unde : Costurile private sunt toate costurile suportate direct de unităţile implicate în această activitate. Costurile sociale sunt costurile (şansele sacrificate) suportate de membrii unei comunităţi în urma organizării unei activităţi. Costurile sociale include şi costurile externe adică acelea suportate de terţi. Un exemplu de astfel de externalităţi îl reprezintă poluarea industrială ; astfel când un petrolier îşi goleşte compartimentele în mare sau ocean sau când fumul toxic afectează calitatea aerului fără ca aceştia să suporte costurile sociale ale comunităţii afectate de aceste efecte. Un alt exemplu referitor la acest tip de externalităţi este acela când accesibilitatea la utilităţile unui bun public depinde de numărul turiştilor : într-un parc sosirea unui număr mare de vizitatori reduce posibilitatea de confort ergonomic pentru cei existenţi. În literatura de specialitate din domeniul economiei mediului acest tip de externalităţi este cunoscut şi sub numele de dezeconomii de producţie deoarece piaţa nu intervine spontan pentru acoperirea acestor pagube.
În cazul externalităţilor pozitive unii economişti propun acordarea de subvenţii pentru încurajarea acţiunilor de producere a externalităţilor pozitive în timp ce pentru cazul externalităţilor negative se impune în opinia acestora internalizarea lor. Internalizarea externalităţilor negative presupune crearea de instituţii adecvate şi adoptarea de reguli de conduită care să-l determine pe producătorul de astfel de efecte să trateze costurile şi beneficiile sociale la nivelul celor private. În acest sens economiştii propun: a) introducerea de taxe şi impozite care să aducă costurile private la nivelul celor sociale ; b) aplicarea de amenzi producătorilor de externalităţi negative care să ducă la egalizarea celor două tipuri de costuri descrise anterior. Unii economişti apreciază că internalizarea externalităţilor negative poate fi soluţionată fără implicarea autorităţilor publice. În concepţia lor un asemenea obiectiv poate fi realizat prin neimplicarea autorităţilor publice dacă sunt îndeplinite condiţiile următoare : a) o mai bună definire a drepturilor de proprietate asupra externalităţilor, indiferent de tipul şi structura formelor de proprietate ; b) reducerea costurilor tranzacţiilor prin mai buna circulaţie a informaţiilor asupra acestora;
4. Pieţe lente respectiv pieţe instabile ( undershooting and overshooting) ; primele sunt cele în care cererea şi oferta nu sunt foarte sensibile la schimbările de preţ; a doua categorie sunt cele în care cererea şi oferta sunt foarte sensibile la schimbările de preţ, astfel încât piaţa suferă fluctuaţii excesive ale preţului şi cantităţii. Factorii care determină aceste evoluţii pot fi: a) puterea de cumpărare a consumatorilor ; b) forţa economică a producătorilor ; c) un anumit tip de management guvernamental sau privat ;
2.3 Economia bunăstării Conceptul de “stare de bunăstare” are o evoluţie de peste 150 de ani. În timpul epocii victoriene (după numele reginei Victoria a Marii Britanii din perioada 1837- 1901) a fost semnat “Actul Reformei” document care conţinea un pachet de măsuri menit să atenueze consecinţele aplicării doctrinei liberalismului clasic în cazul Revoluţiei industriale. În perioada 1865-1900 “starea de bunăstare “ s-a definit mai mult în raport cu unele realizări pe plan social, de unde şi denumirea de “colectivism victorian” sub influenţa statului tradiţionalist al lui Disrael. În perioada 1900-1914 obiectivul realizării “stării de bunăstare” s-a limitat doar la atingerea unui “minimum naţional” al bunăstării pentru ca până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial să apară alături de problemele sănătăţii, educaţiei, asigurării locurilor de muncă şi problemele conservării mediului. Perioadei “miracolelor economice” din deceniul 6 al secolului nostru le-a urmat o fază de răspuns constând din amplificarea convulsiilor sociale şi extinderea preocupărilor pentru analiza comparativă a costurilor sociale ale creşterii economice accelerate. Rapoartele Clubului de la Roma din anii 1972 şi 1974 precum şi profunda criză derivată din creşterile succesive ale preţului petrolului au permis relansarea teoriilor din domeniul “economiei bunăstării “. S Economia bunăstării încearcă să formuleze un set de obiective în baza cărora să se fundamenteze strategii şi politici destinate realizării unei situaţii de optim economic şi social. -a considerat că o anumită redistribuire a veniturilor în favoarea celor săraci chiar dacă este inechitabilă ar contribui la o ameliorare a bunăstării. O asemenea acţiune ar înrăutăţi situaţia celorlalţi membrii ai societăţii. Literatura de specialitate formulează totuşi şi unele soluţii care au acceptul unanimităţii. Relevantă este în opinia noastră comparaţia costurilor marginale ale diferitelor activităţi economice cu utilităţile lor marginale. Să urmărim grafic două situaţii : a) CmargAUmargA 
CmargA    V1A
  VoA
   V1A
UmargA 
 qoA q1A
Pe piaţa bunului B, se produc unităţi adiţionale (suplimentare) din bunul A fapt care impune şi sporirea costurilor (costuri marginale), consumatorii sunt dispuşi să aloce pentru achiziţionarea acestora, venitul V1A care evident este inferior celui scontate de producător ( V1A) pentru a-şi asigura optimul. Deci pe această piaţă costul marginal depăşeşte utilitatea marginală, fapt care determină scăderea rentabilităţii prin faptul că un consumator nu este dispus să aloce pentru achiziţionarea bunului A venitul dorit de producător.
CmargB  V1B
  VoB
 V1B
UmargB
q1B qoB Dacă producţia din bunul B este în scădere fapt care determină şi reducerea costurilor, consumatorii sunt dispuşi să aloce pentru achiziţionarea acestora venitul V1B care este superior celui scontat de producător ( V1B) pentru a-şi asigura optimul. Pe piaţa bunului B, costul marginal este mai mic decât utilitatea marginală. Ce se va întâmpla în cele două situaţii prezentate anterior: În prima situaţie CmargAVmargA ; deci costul marginal pentru producerea unei unităţi suplimentare din bunul A este mai mare decât sporul de venit pe care consumatorii sunt dispuşi să-l aloce pentru achiziţionarea acestuia; În a doua situaţie CmargB VmargB; deci costul marginal pentru producerea unei unităţi suplimentare din bunul A este mai mic decât sporul de venit pe care consumatorii sunt dispuşi să-l aloce pentru achiziţionarea acestuia; Care va fi decizia întreprinzătorului respectiv ? Cea mai raţională măsură va fi aceea de a transfera resursele către activităţile economice care conduc la realizarea produsului B. Acest transfer este optim pentru ambele părţi; consumatorii sunt mulţumiţi după acest transfer deoarece evaluează bunul respectiv B peste costul ei marginal; producătorul îşi îmbunătăţeşte rentabilitatea economică deoarece elimină pierderea cauzată de existenţa în cazul bunului A, a unui cost marginal superior utilităţii marginale atribuite de consumator. Concluzii din analiza celor două situaţii: Dacă echilibrul pieţei libere nu este atins atunci este întotdeauna posibil să se transfere resursele din domenii economice unde costul marginal depăşeşte utilitatea marginală în altele în care costul marginal este mai mic decât utilitatea marginală. Acest transfer conduce la creşterea bunăstării tuturor participanţilor la activităţile economice. Sursa acestui câştig este tocmai valoarea suplimentară ce poate fi obţinută prin acest transfer. Dacă CmargA=UmargA şi CmargB=UmargB nu există realocare a resurselor care să aibă potenţial de a îmbogăţi toţi oamenii. În această situaţie singura cale de îmbogăţire pentru unii este luarea veniturilor de la alţi oameni ceea ce duce la sărăcirea ultimilor. Mecanismul prezentat anterior nu are o valabilitate universală. Consumatorul şi producătorul sunt condiţionaţi de o serie de factori care nu permit substituţia unor bunuri. De exemplu necesitatea acoperirii nevoilor fiziologice (alimente, apă, căldură etc) impune existenţa unor domenii care nu întotdeauna permit transferuri de resurse în altele. Existenţa primelor este aşadar condiţionată de intervenţia autorităţilor publice acţiune care nu este în acord cu piaţa liberă. Realizarea bunăstării presupune asigurarea alocării eficiente a resurselor adică acel mod de repartiţie a lor astfel încât să nu asigure inegalităţi prin transferul de bogăţie şi sărăcie de la un segment la altul al populaţiei. Aceasta presupune existenţa unor alternative în activitatea economică care să permită realizarea de bogăţie suplimentară cu efecte benefice asupra tuturor participanţilor. CAPITOLUL III VENITURILE FUNDAMENTALE ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ Obiective ale cursului:
Conţinutul cursului:
Yüklə 0,9 Mb. Dostları ilə paylaş:
| ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Preţ
unitar O1 O
P1
C
Pe
Q1 Qe cantităţi
ubvenţii
P
C O
Pe
Q1 Qe Q2 Q
