Manual biblic

Distrugerea Ierusalimului

Războaiele evreieşti ca o formă de răzvrătire împotriva Romei, au

început în anul 66. Titus a sosit cu armata romană înaintea zidurilor
Ierusalimului în ziua de Paşte a anului 70. S-au înălţat ziduri de pământ,
s-au fixat berbecii de asalt şi a început asediul.

Armata romană număra 30.000, armata evreiască 24.000. Cetatea

era supraaglomerată, cu 600.000 de oaspeţi, potrivit informaţiilor lui
I acit. După cinci luni, zidurile au fost dărâmate, templul ars iar cetatea
ruinată şi pustiită, cu excepţia celor trei turnuri mari ale lui Irod din
^c°lţul de nord-vest, care au fost lăsate în picioare ca o mărturie a
forţei cu care Titus a demolat toate celelalte clădiri.

Apoi armata romană s-a deplasat în Cezareea. Peste 100.000 de

evrei au fost omorâţi, fiind luaţi 95.000 de prizonieri printre care şi
iosephus. Eusebiu spune că creştinii, când a apărut armata romană,
Pnntr-o prevenire profetică, au fugit la Pella.

656

Istoria ulterioară a Ierusalimului

în următorii cincizeci de ani Ierusalimul a dispărut din istorie. în
anul 135, Barcocheba, unul care se pretindea că este Mesia, a condus
o răscoală, a luat conducerea oraşului şi a încercat să rezidească
templul. Răscoala a fost înăbuşită de. armata romană. 580.000 de evrei
au fost ucişi iar provincia Iuda a fost pustiită. Evreilor li s-a interzis să
mai intre în Ierusalim, sub ameninţarea cu moartea. Pe locul unde se
afla templul lui Dumnezeu a fost ridicat un templu pentru Jupiter.

Sub Constantin, în anul 326, templul Astarteii a fost dărâmat de pe

locul actualului Mormânt Sfânt; şi oraşul a devenit din nou un centru
creştin.

In secolul al cincilea, el a devenit sediul unuia din cei Cinci

Patriarhi, care, într-o măsură destul de mare, dominau creştinătatea,
celelalte sedii fiind: Roma, Constantinopol, Antiohia şi Alexandria.

în anul 637, Ierusalimul a ajuns sub mahomedani şi a rămas o

cetate mahomedană, în afară de cei vreo câteva sute de ani din perioada
Cruciadelor, până în anul 1917, când controlul a trecut din nou în
mâna creştinătăţii.
IACOV

înţelepciune creştină

Fapte bune
Religia curată

Iacov

Doi dintre apostoli se numeau Iacov: unul era fratele lui Ioan, celălalt
era fiul lui Alfeu (Matei 10:2,3. Vezi pag. 436).

Cel mai mare frate al lui Isus se numea tot Iacov (Matei 13:55). Acest

lacov a fost recunoscut încă de la început ca supraveghetorul de seamă
a! bisericii din ludea (Fapte 12:17, Galateni 1:19) şi este considerat a fi
autorul acestei epistole.

Era cunoscut ca un om neobişnuit de bun. A fost supranumit "Cel

Drept" de către concetăţenii lui. Se spune că a petrecut atât de mult timp
pe genunchi încât aceştia i s-au întărit la fel ca cei ai unei cămile. Se
crede că ar fi fost căsătorit (I Cor. 9:5). Avea influenţă atât printre evrei,
cât şi în cadrul bisericii. Petru i-a raportat cu ocazia eliberării sale din
închisoare (Fapte 12:17). Pavel i-a urmat sfatul (Fapte 21:18-26). El
însuşi a fost un evreu foarte strict, dar a fost autorul unei scrisori pline
de înţelegere faţă de creştinii dintre neamuri (Fapte 15:13-29). El a
aprobat lucrarea lui Pavel între neamuri, dar în ce-1 privea pe el era mai
mult preocupat de evrei. Lucrarea sa de o viaţă întreagă a fost să câştige
pentru evrei o 'trecere lină la creştinism".

Cum a murit el ca martir

Potrivit lui Iosephus şi Hegesippus, un istoric creştin din secolul al
doilea, a cărui relatare este acceptată de Eusebiu:

Cu puţin înainte de distrugerea Ierusalimului, de către armata ro-

mană în anul 70 (Vezi pagina 655), pe când evreii îmbrăţişau creştinismul
in număr mare, Ananus, marele preot, împreună cu cărturarii şi fariseii,
Prin anul 62 sau 66 au convocat Sinedriul şi i-au poruncit lui Iacov "fratele
Jui Isus care se numea Cristos", să proclame de pe una din galeriile
templului că Isus nu este Mesia. Dar în loc să facă aşa, Iacov a strigat în
gura mare că Isus este Fiul lui Dumnezeu şi Judecătorul lumii.

Atunci duşmanii lui, nebuni de furie, l-au aruncat la pământ şi au

jnceput să-1 lovească cu pietre până când unul din ei s-a îndurat de el şi
P"^{s ca}păt suferinţelor, lovindu-1 cu o măciucă în timp ce el se ruga:
'aţă, iartă-i că nu ştiu ce fac."

657
658

Epistola

Se adresează creştinilor evrei (2:1), împrăştiaţi pretutindeni (1:1) se

pare că este ca o carte de proverbe creştine, tratând mai multe subiecte
la fazele practice din viaţa creştină.

Scrisă probabil în anul 60, spre sfârşitul vieţii lui Iacov, după 30 de

ani de păstorire a bisericii din Iudeea.

Cap.1:1-8. înercările. Răbdarea. înţelepciunea, credinţa

Bucuraţi-vă în încercări (2), în prigoane, suferinţă de un fel sau de

altul, iar dacă îndurăm aceasta dovedeşte credinţa noastră şi ne ajută să
fim acele persoane pe care doreşte să le vadă Cristos în noi şi pe care a
venit să le creeze. Petru numeşte încercările "scumpe" (I Petru 1:7).

încercările produc răbdare (3,4). Răbdarea în vreme de suferinţă este

capacitatea de a aştepta în linişte acea zi când Dumnezeu ne va şterge
toate lacrimile.

Răbdarea duce la desăvârşire (4), noi nu suntem decât bieţi păcătoşi,

mântuiţi prin har, dar ţinta noastră finală este desăvârşirea. într-o zi
vom fi desăvârşiţi ca El (I Ioan 3:2).

înţelepciunea (5). Judecata sănătoasă în lucrurile practice ale vieţii

de zi cu zi în toate fazele ei, aşa încât să trăim în toate aşa cum trebuie să
trăiască un creştin.

Rugăciunea (5), ne ajută să atingem o astfel de înţelepciune. Epistola

începe şi se sfârşeşte (5:13-18) cu un îndemn la rugăciune.

Credinţa (6-8). O credinţă neclintită, care rămâne tare şi netulburată

în toate furtunile vieţii, este condiţia rugăciunii învingătoare. Toate
lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede (Marcu 9:23).

Capitolul 1:9-18. Bogăţiile. Ispita. Naşterea din nou

Bogăţiile (9-1 1). O reamintire solemnă a faptului că starea noastră în

cer, şi nu de aici ar trebui să ne preocupe. Chiar şi cei săraci trebuie să se
bucure de destinul lor glorios, (vezi şi la 2:1-13).

Ispita (12-15), acelaşi cuvânt ca în versetul 2. Acolo pare să însemne

încercare prin suferinţă. Aici înseamnă ademenirea pentru păcat. Iar
păcatul datorat poftei dă naştere la moarte.

Sufletul nou-năcut al creştinului (16-18). După cum pofta dă naştere

la păcat iar păcatul la moarte, tot aşa Dumnezeu, prin Cuvântul Său şi in
Numele lui Isus Cristos naşte suflete din nou în cei care constituie
moştenirea Lui de-a lungul veacurilor veşniciei. Şi Petru spune despre
Cuvântul lui Dumnezeu că este sămânţa de impregnare care dă naştere
sufletului născut din nou al creştinului (I Petru 1:23).

Capitolul 1:19-27. Limba. Cuvântul. Religia.

Ai grijă la limba ta! (19-21). Stăpâneşte-ţi nervii. Să asculţi cum

trebuie! Să te abţii de la vorbe murdare!

împlinitori ai Cuvântului (21-25). în versetul 18 Cuvântul este numit

IACOV

659

instrumentul prin care se naşte sufletul. în versetul 21 el este agentul
care înfăptuieşte mântuirea sufletului. în versetul 23 el este reprezentat
printr-o oglindă care ne prezintă în adevărata noastră lumină.

Religia curată (26,27). Un pasaj minunat. Din nou despre limbă. O

limbă nestăpânită la o persoană religioasă indică faptul că religia acelei
persoane este fără de nici un folos. O viaţă de dărnicie şi bunătate eliberată
de prea mare ataşre de lucruri pământeşti, este gloria religiei. (Comparaţi
lauda pe care o aduce Isus bunătăţii în Matei 25:31-46).

Capitolul 2:1-13. Respectul pentru persoane

Trebuie să fi existat un element foarte lumesc în biserica din Iudeea

pentru a face necesare asemenea cuvinte. Ce deosebire faţă de felul în
care începuse această biserică (Fapte 2:45; 4:34)!

Cristos ne-a învăţat că gloria bisericii Sale stă în bunătatea şi

milostenia faţă de cei săraci. Dar în mod foarte evident unele din biserici
deveneau nişte cercuri speciale unde celor săraci li se dădea a înţelege
că nu sunt doriţi, dar Dumnezeu iubeşte săracii şi bogaţii ar trebui să-i
iubească şi ei.

Capitolul 2:14-26. Credinţa şi faptele

Doctrina lui Pavel despre îndreptăţirea prin credinţă şi doctrina lui

Iacov privitoare la fapte bune sunt complementare, şi nu contradictorii.
Nici unul nu se opunea celuilalt. Ei erau prieteni devotaţi şi colaboratori.
Iacov a aprobat în întregime lucrarea lui Pavel (Fapte 15:13-29; 21:17-
26).

Pavel a propovăduit credinţa ca bază a îndreptăţirii noastre înaintea

lui Dumnezeu dar a insistat că ea trebuie să ducă la o viaţă frumoasă.
Iacov scria acelor care au acceptat doctrina justificării prin credinţă dar
nu trăiau aşa cum se cuvine şi le spunea că aceasta nu este deloc credinţă.

Capitolul 3:1-12. Limba

Păcatele limbii: nu numai cuvinte aspre şi mânioase, ci şi doctrine

false şi eronate. Din tonul general al acestui capitol deducem că trebuie
să fi existat mulţi oameni lumeşti, certăreţi şi nestăpâniţi care se înfigeau
să fie conducători şi învăţători.

Puterea limbii. Limba este expresia principală a personalităţii noastre

şi de obicei cere o reacţie imediată, de un fel sau altul, de la ceilalţi.
Cuvintele rele au ruinat multe cămine, au despărţit multe biserici şi au
dus de râpă multe milioane de oameni. Totuşi cunoştem şi unii oameni
toarte religioşi care nu fac nici cel mai mic efort de a-şi controla limba.

Capitolul 3:13-18. înţelepciunea

Pasajul acesta pare să îi indice pe anumiţi învăţători guralivi care, cu

⁰ doză mare de bigotism în unele chestiuni mărunte de doctrină, dar cu

660

foarte puţină dragoste pentru Cristos şi mânaţi de ambiţii nemăsurate de
a fi stimaţi, şi a străluci în dezbaterile care se purtau, produceau în jurul
lor numai gelozie şi dezbinare. Iacov numeşte o asemenea înţelepciune
"diavolească" şi sugerează că cel mai bun mod de a arăta adevărata
înţelepciune este trăirea unei vieţi frumoase.

Capitolul 4. Atitudinea lumească

Originea războaielor: lăcomia (1, 2). Dorinţa de a obţine ce nu-i al

tău. Aceasta a fost cauza celor mai multe dintre războaie.

Motivul pentru care rugăciunile unora nu sunt ascultate: pentru că

aceste rugăciuni sunt spre împlinirea unor plăceri lumeşti (3).

Inima împărţită (4-10). O dezvoltare a afirmaţiei lui Isus după care o

persoană nu poate sluji şi lui Dumnezeu, şi Mamonei (6:24), şi
asemănătoare cu avertismentul lui Ioan de a nu iubi lumea (I Ioan 2:15-
17). Asemenea pasje sugerează nevoia unei cercetări de sine căci întrucât
avem de trăit în lume şi fiindcă lucrurile lumeşti ne sunt necesare traiului
se cere o mare veghere din partea noastră să ne păstrăm afectele intacte.
Noi trebuie să ne apropiem în permanenţă de Dumnezeu, să ne curăţim
mâinile să ne purificăm inima şi să ne smerim.

Din nou apare limba (11, 12). De data aceasta este vorba de nemai-

pomenita absurditate în care un păcătos se face judecătorul altui păcătos.

Dacă va voi Domnul (13-17). Una din cele mai uimitoare doctrine

ale Scripturii este faptul că deşi Dumnezeu este stăpânul universului
infinit, totuşi El are un plan precis pentru fiecare din copiii Lui (fapte
18:21; Romani 1:10; 15:32; I Cor.4:19; I Petru 3:17).

Capitolul 5. Răbdarea. Limba. Rugăciunea

Bogăţia (1-6). Al patrulea atac şi cel mai puternic pe care Iacov îl

îndreaptă împotriva lor, celelalte fiind la 1:9-11, 2:1-13; 4:1-10. Trebuie
să fi existat destul de mulţi bogaţi în biserica din Iudeea care nu erau
deloc creştini, ci mai mult dedaţi la plăceri lumeşti. Se găsesc de multe
ori suflete de o rară frumuseţe printre cei bogaţi, dar în marea majoritate
a cazurilor imaginea descrisă de Iacov cu privire la ei se potriveşte.
Groaznică este plata de care Iacov spune că vor avea parte aceşti oameni.

Răbdarea în suferinţă (7-11). într-o bună zi, Domnul va veni şi toate

suferinţele se vor sfârşi. Aţintiţi-vă privirile şi inima la acea zi de bucurie.
Cu cât e mai mare suferinţa aici, cu atât va fi mai mare slava acolo.

Din nou despre limba (12). Păcătoasa noastră limbă! Pricina atâtor

necazuri. De data aceasta e vorba de înjurături. Un păcat foarte serios şi
neplăcut lui Dumnezeu. Şi totuşi, cât de mulţi credincioşi, cel puţin cei
care îşi zic credincioşi, nu iau în deşert Numele lui Dumnezeu în
conversaţia de toate zilele! O mai bună folosire a limbii este să o punem

IACOV

661

să cânte (13).

Din nou despre rugăciune (13-18). Rugăciunea făcută cu credinţă va
fi negreşit ascultată. Când a închis şi deschis Ilie cerurile a fost o minune
puternică şi rară (I Regi 18). Totuşi nouă ne este dată ca un imbold
stimulent la rugăcuine.

Ungerea cu ulei (14). Ungerea cu ulei era un tratament medical

recunoscut (Isaia 1:6; Luca 10:34), care trebuie întărit prin rugăciune şi
nu folosit în scopuri magice.

A câştiga suflete pentru Cristos (19, 10) este un fapt deosebit de plăcut

lui Dumnezeu, imens de plăcut, pentru care El ne iubeşte atât de mult
încât ne trece cu vedere slăbiciunile. Pentru această faptă noi vom străluci
ca stelele în veac (Daniel 12:3).

I PETRU

Unei biserici prigonite

Petru

In ce priveşte prima parte a vieţii sale, vezi nota de la pagina 465. Cât

priveşte viaţa sa de mai târziu, nu găsim alte informaţii decât cele din
cele două epistole ale sale. Din cuvântul lui Isus de la Ioan 21:8 putem
crede că Petru va fi murit ca martir. în calitate de conducător al celor
doisprezece e probabil ca el să fi vizitat centrele principale ale
creştinismului din imperiul roman.

Unii istorici ai Bisericii cred că nu sunt suficiente dovezi ale faptului

că Petru a fost vreodată la Roma. Cei mai mulţi însă sunt de acord cu
privire la faptul că Petru s-a dus totuşi la Roma în ultimul an de viaţă, fie
din ordinul lui Nero, fie din proprie iniţiativă, pentru a-i îmbărbăta pe
creştinii crunt loviţi de prigoana lui Nero.

Tradiţia cărţii "Quo Vadis" spune că Petru, convins de rugăminţile

prietenilor de a se salva, a fugit din Roma şi în noaptea aceea, pe Via
Appia s-a întâlnit cu Isus într-o viziune şi L-a întrebat: "Doamne, unde
te duci?" La care Isus i-ar fi răspuns: "Mă duc la Roma să fiu răstignit
din nou." Cumplit, ruşinat şi umilit. Petru s-a întors în oraş şi a fost
răstignit cu capul în jos, fiindcă nu se simţea vrednic să fie răstignit în
acelaşi fel în care fusese Domnul lui. Nu e decât o tradiţie şi nu ştim în
ce măsură este sau nu veridică din punct de vedere istoric.

Tradiţia afirmă de asemenea că nevasta lui Petru, care se numea

Concordia, sau Perpetua, a murit ca martiră, în timp ce Petru o încuraja
să fie curajoasă, cu cuvintele: "Adu-ţi aminte, dragă, de Domnul nostru."

Destinatarii

Bisericilor din Asia Mică (1:1), care, în cea mai mare parte, fuseseră

înfiinţate de Pavel. Deşi nu se spune, presupunem că Petru vizitase cândva
aceste biserici. Unora din ele Pavel le scrisese Galateni, Efeseni şi
Coloseni. I Petru are asemănări izbitoare cu Efeseni. Mai târziu, unora
din aceste biserici Ioan le-a adresat cartea Apocalipsa.

Locul scrierii

"Babilon" (5:13). Uniicred că se referă textual la Babilonul de pe

râul Eufrat. Majoritatea însă cred că e o referire la Roma, care este numită
la modul figurat "Babilon". La Apocalipsa 17:5,18 Roma este numită

662

[ PETRU

663

Babilon. în vremurile acelea ilc prigoană, creştinii, din prudenţă, trebuiau
să fie atenţi cum vorbesc despre stăpânitorii lor. Ei aveau nume speciale
prin care se refereau la ei, dar unul din afară nu le înţelegea.

Marcu era cu Petru în vremea aceea (5:13); şi, din II Timotei 4:1 1

socotim că Marcu a fost la Roma când s-a scris epistola.

Prilejul scrierii

Prigoana care s-a dezlănţuit de Nero împotriva creştinilor, între anii

64-67 a fost foarte severă în Roma şi împrejurimi, dar nu şi în restul
Imperiului Roman. Totuşi exemplul împăratului i-a încurajat pe duşmanii
creştinilor de pretutindeni să profite de cel mai mic text oferit pentru a-
i persecuta pe creştini. Erau vremuri grele de încercare. Biserica avea
vreo 35 de ani. Suferise prigoane în diferite localităţi din mâna
autorităţilor locale. Dar acum Roma imperială, care fusese până aici
indiferentă, ba chiar uneori prietenoasă, i-a acuzat pe creştini de o crimă
oribilă şi şi-a propus să-i pedepsească (vezi pagina 635).

Biserica trecea printr-o încercare la scară mondială (5:9). Se părea că

a venit sfârşitul lumii. Era cu adevărat ca o "încercare de foc" (4:12).
Era foarte uşor să vezi cum Diavolul "dă târcoale ca un leu care răcneşte"'
(5:8), căutând să înghită Biserica.

Se crede că Petru ar fi scris această scrisoare imediat după moartea

lui Pavel ca martir, prin anul 66, şi a trimis-o prin Sila (5:12), care fusese
unul din asistenţii lui Pavel, către acele biserici pe care le înfiinţase
Pavel, cu scopul de a-i îmbărbăta ca să sufere încercările prin care treceau,
şi totodată să primească prin viu grai, de la Sila, vestea morţii lui Pavel
ca martir.

Astfel epistola s-a născut într-o atmosferă de suferinţă, cu puţin înainte

de propriul sfârşit de martir a lui Petru, îndemnându-i pe creştini să nu
considere ca ciudat faptul că trebuie să sufere, amintindu-le că şi Cristos
■şi-a desăvârşit lucrarea prin suferinţă.

Capitolul 1. Glorioasa moştenire a creştinului

Un capitol minunat. Aproape fiecare cuvânt este încărcat de sensuri

bogate.

"Străini" (1:1), pare să însemne creştinii evrei împrăştiaţi. Dar 2:10

ne arată că erau mai mult creştini dintre neamuri. Petru li se adresează
cu cuvintele: călători, pelerini, cetăţeni ai altei lumi, care nu sunt decăt
într-o scurtă şedere aici jos, departe de casă, aflaţi în drum spre patria
lor.

Suferinţa şi slava (1:7). Cu cât e mai marc suferinţa pe lumea aceasta

cu atât mai mare va fi slava noastră pe lumea cealaltă. încercările de aici
Şi slava de care vom avea parte la arătarea Domnului (1:7). Sunt puse
faţă în faţă suferinţa şi slava. Suferinţele lui Cristos şi slava care-L aştepta
(LII). Părtaşii suferinţelor lui Cristos se vor bucura cu o bucurie negrăită
la arătarea slavei Sale (4:13). Petru, un martror al suferinţelor lui Cristos,

664

va fi un părtaş al slavei Sale (5:1). După ce veţi fi suferit puţină vreme,
veţi avea parte de slava veşnică (5:10). Era şi mângâierea lui Pavel:
întristarea noastră de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate
de slavă veşnică (II Cor.4:17).

"Scump" este cuvânt preferat la Petru. încercarea credinţei mai scumpă

decât aurul (1:7). Răscumpăraţi cu scump sângele lui Cristos (2:19).
Scumpă înaintea Domnului (2:4). Făgăduinţe nespus de mari şi scumpe
(II Petru 1:4).

Cristos însuşi, pe care voi, deşi nu L-aţi văzut, îl iubiţi (1:8), şi vă

bucuraţi în El cu o bucurie negrăită şi plină de slavă (1:8), prin a cărui
putere sunteţi păstraţi până la mântuirea finală (1:5) - Cristos însuşi
fiind centrul gloriei cerului (1:3-9). Puneţi-vă toată nădejdea în El şi
harul care va fi adus la arătarea Lui (1:13).

Capitolele 2 şi 3. Pelerinajul pământesc al creştinului

Creştinii, născuţi pentru o moştenire glorioasă, prin Cuvântul lui

Dumnezeu (1:23), trecând prin lumea aceasta ca nişte călători în drum
spre patria lor cerească, au nevoie de Cuvântul lui Dumnezeu pentru
hrana, călăuzirea şi tăria lor (2:2); experimentând astfel dulceaţa prezenţei
Domnului, alături de ei, cu blândeţe şi gingăşie conducându-i şi ajutându-
i (2:2,3).

Pelerinii (2:1 1), Aleşi. Sfinţi (2:9), un popor al faptelor bune

(2:12;3:13), care, prin felul lor de trai, slăvesc pe Dumnezeu (3:16). Ne
reamintim aici de cuvântul lui Isus din Matei 5:14-16 care spune că
lumina lumii sunt faptele bune ale ucenicilor Săi.

Fiţi cetăţeni buni, sau supuşi, pe cât posibil, stăpânirii pământeşti

sub care trăiţi, ca nişte oameni care respectă legile şi sunt ascultători,
pentru ca astfel să promovaţi numele bun al religiei voastre, chiar dacă
în fruntea Guvernului este un Nero (2:13-17).

Slujitorii creştini (2:18-25). Erau mulţi sclavi în biserica primului

secol. Aceştia sunt îndemnaţi să fie sclavi buni, chiar dacă au stăpâni
brutali, şi să îndure fără resentimente dacă sunt maltrataţi pe nedrept.

Nevestele creştine (3:1-6). "şi-1 numea domn" (6) nu trebuie înţeleasă

în sensul unei sclavii abjecte faţă soţ, ci avea menirea de a-i câştiga
admiraţia şi afecţiunea, iar dacă era un necredincios, prin gesturile ei de
dragoste, nevasta putea să-1 aducă la Cristos. Noi nu luăm versetele 3-4
ca o interdicţie a dorinţei femeii de a avea o înfăţişare atrăgătoare, ci
mai degrabă un semnal de alarmă să nu se întreacă cu măsura, amintindu-
ne că oricâte podoabe am avea, ele nu vor putea înlocui acea personalitate
plină de har a creştinului. (Vezi alte explicaţii la efeseni 5:22-33).

Soţii creştini (3-7). Este un gest de bărbăţie să te porţi cu tandreţe

faţă de sexul opus. Dumnezeu a rânduit ca dragostea în căsnicie să fie
reciprocă, fiecare din soţi fiind plin de atenţie faţă de celălalt. Dacă unul
din ei are o limbă ascuţită sau o pornire nepotrivită, este mai greu pentru
celălalt să fie plin de atenţie. "Ca să nu fie împiedicate rugăciunile
voastre" (7). Nimic nu stinge flacăra rugăciunii ca fricţiunile din familie.

I PKTRU

665

Cristos a predicat duhurilor din închisoare (3:18-22). Pasajul acesta

pare să spună că Isus, în intervalul dintre moartea şi învierea Sa, a predicat
duhurilor întemniţate ale celor neascultători din vremea lui Noe. Sau,
poate să mai însemne faptul că Duhul lui Cristos era în Noe, predicându-
le celor din perioada antediluviană.

Capitolele 4 şi 5. încercarea de foc

Fiţi înarmaţi pentru suferinţă (4:1-6). Era o vreme de prigoană,

îndemnul special din această epistolă este ca credincioşii să fie pregătiţi
atunci când vine prigoana. Găsim însă şi mângâiere pentru creştinii care
trăiesc în timpuri normale; căi foarte puţini oameni trec prin viaţă fără
să aibă parte de suferinţe multe de un fel sau altul: suferinţe fizice, mentale
sau ale inimii. Una din ciudatele căi ale Providenţei este faptul că mulţi
oameni trenbuie să sufere exact acele lucruri care ei ar dori să nu le
sufere şi să fie privaţi chiar de acel lucru de care ei n-ar dori să se despartă.
Oamenii aceştia pot fi mângâiaţi cu asigurarea că atunci când Dumnezeu
apasă mai tare la tocilă o face având în vedere produsul finit, care va
străluci şi mai tare la sfârşit.

Dragostea creştină (4:7-11), virtutea supremă a vieţii. Sunt minunate

îndemnurile lui Petru la dragoste. Iubiţi-vă unii pe alţii din inimă cu o
dragoste fierbinte (1:22). Cinstiţi pe toţi oamenii; iubiţi pe fraţi (2:17).
Iubiţi ca fraţii (3:8). Mai presus de toate, să aveţi o dragoste fierbinte
unii pentru alţii (4:8). Fraţi având aceeaşi nădejde slăvită purtaţi-vă ca
nişte fraţi unul cu altul în vreme de suferinţă.

încercarea de foc (4:12-19).. Prigonirea creştinilor de către Nero era

lucrarea directă a Diavolului (5:8). Totuşi, în tainica providenţă a lui
Dumnezeu, prigoana aceasta avea să fie spre binele Bisericii, ca o
încercare cu mult mai de preţ decât aurul (1:7). Au mai fost multe
persecuţii de atunci, multe din ele mai brutale şi mai răspândite decât
cele ale lui Nero, în cadrul cărora milioane de creştini au îndurat toate
modurile posibile de tortură. Când ne gândim la aceasta ar trebui să ne
ruşinăm când facem atâta caz de fleacuri sau micile necazuri pe care le
avem uneori.

Smerenia lui Petru (5:1-7) se poate discerne uşor în aceste capitole.

Marcu (13) era cu Petru în perioada aceasta. Se crede că el şi-ar fi
scris evanghelia sub îndrumarea lui Petru, probabil în aceeaşi perioadă
în care Petru a scris această epistolă.

II PETRU
Prezicerea apostaziei