Manual biblic
Semnificaţia celorlalte numere
Yüklə 4,02 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- "Celui care este, care a fost şi va să vie", 1:4
- "Cristos, domnul regilor", 1:5
- "A Lui să fie slava şi stăpânirea în veci de veci", 1:6
- Capitolul 1:9-20. Cristos în mijlocul bisericilor
- Scrie", 1:11 Porunceşte glasul din cer
- Capitolele 2, 3. Scrisori către cele şapte biserici
- Notă generală asupra bisericilor (EMB)
Semnificaţia celorlalte numere Alte numere sunt folosite în aşa fel încât se crede că ele constituie în sine un fel de limbaj cu sensuri ce depăşeşsc valoarea lor numerică. Iată câteva dintre ele: 3, semnătură numerică a lui Dumnezeu. 4, semnătură numerică a naturii, a creaţiei.
12, de trei ori patru, semnătura copiilor lui Dumnezeu. (Vezi pagina 738). 10, semnătura puterii lumeşti. (Vezi pagina 730). "Celui care este, care a fost şi va să vie", 1:4 Eternitatea naturii lui Dumnezeu: unul din accentele cărţii. "Celui ce este viu în vecii vecilor" 4:10. "Domnul Dumnezeu, Care era, Care este şi Care vine" 4:8. "Eu sunt Alfa şi Omega, zice Domnul Dumnezeu, Cel care este, Care
"Eu sunt primul şi ultimul, Cel viu: am fost mort şi iată că sunt viu în vecii vecilor; Eu am cheile morţii şi locuinţei morţilor" 1:17,18. într-o lume în care imperii se ridică şi cad, unde toate lucrurile mor şi se sting, ni se aminteşte că Dumnezeu este neschimbător, atemporal, şi etern, şi El ne promite că natura Lui ne poate fi conferită şi nouă, că şi noi, asemenea Lui, prin harul Lui, neafectaţi de moarte, putem trăi la nesfârşit, vii în vecii vecilor. O tinereţe fără bătrâneţe! Nemuritori! Cât sens capătă viaţa prin acest adevăr! Ce mângâiere va fi fost el pentru sfinţii care îşi aşteptau martirajul! "Cristos, domnul regilor", 1:5 Aceasta afirmă supremaţia Lui necondiţionată asupra lumii. Nu pare că ar fi întotdeauna aşa. împăraţii au sfidat şi continuă să-L sfideze pe Cristos, cu o îndrăzneală neruşinată. Chiar în ziua de azi, monştrii iadului umblă pe pământ ca stăpâni ai oamenilor. Dar pierzarea lor este asigurată. împărăţia pe care a oferit-o Satan şi pe care Cristos a rctuzat-o, tot a •ui Cristos va fi, dar în felul lui Cristos, nu al Satanei! Răscumpăraţii din toate veacurile, sufletele din paradis, şi sfinţii care sunt acum în viaţă tânjesc de dor după acea zi glorioasă. După cum vine în zori dimineaţa, J-u siguranţă acea zi va veni. Cristos este pe tron, chiar atunci când lucrurile par să fie mai întunecate. Să nu uităm niciodată acest lucru. 'Ne-a spălat de păcatele noastre prin sângele Său", 1:5 Mântuiţi prin sângele lui Cristos - este un alt accent major al cărţii.
"Ei l-au biruit (pe Satan) prin sângele Mielului" (5:9). "Ei sunt cei care...şi-au spălat hainele ca să aibă dreptul la Pomul
Sunt intelectuali care se revoltă la gândul acesta. Dar Biblia ne învaţă fără încetare acest lucru, iar Noul Testament subliniază această învăţătură Şi cât de mult ne încălzeşte inimile! Cât de mult îl iubim şi îl adorăm pe Mântuitorul pentru asta, acum şi în toţi eonii veşniciei! "A Lui să fie slava şi stăpânirea în veci de veci", 1:6 Cartea Apocalipsa este plină de laude aduse lui Dumnezeu. "Vrednic eşti Tu să primeşti slavă şi cinste şi putere" (4:11). "Vrednic este Mielul... să primească putere... şi cinste şi glorie şi binecuvântare" (5:12). "Binecuvântarea şi cinstea şi gloria şi puterea să fie a Aceluia care stă pe tron şi a Mielului în veci de veci" (5:13; 7:10,12). "Mari şi minunate sunt lucrările Tale...drepte şi adevărate sunt căile Tale Dumnezeul nostru...Aleluia! ...Aleluia! ...Aleluia! ...Domnul Dumnezeul Atotputernic domneşte. Să ne bucurăm...bucuraţi-vă şi da- ţi-i cinste" (19:1-7). Cele patru fiinţe vii, cei douăzeci şi patru de bătrâni, o sută de milioane de îngeri şi o mulţime nenumărată de răscumpăraţi din toate neamurile, cu un glas ca vuietul mării, fac cerul să răsune de laudă lui Dumnezeu. Noi de ce nu am da glas oare acestei laude în bisericile noastre? De ce nu am pune oamenii să cânte? "El vine pe nori", 1:7 Venirea Domnului: o altă notă-cheie din această carte. "Orice ochi îl va vedea şi cei ce L-au străpuns" (1:7). "Ţineţi cu tărie ce aveţi până voi veni" (2:25). "Voi veni ca un hoţ" (3:3). "Eu vin curând: păstrează ce ai" (3:11). "Iată Eu vin curând" (22:7). "'Iată Eu vin curând: şi răsplata Mea este cu Mine" (22:12). "Da, Eu vin curând" (22:20). Venirea Domnului este unul din primele cuvinte ale cărţii. Şi Ioan încheie cu cuvântul: "curând". Cristos vine din nou. Va fi o minunată împlinire a istoriei umane, ci va veni pe nori, cu putere şi slavă. Va fi văzut de toţi oamenii. Pentru cei ce L-au respins va fi o zi de groază şi întristare. Dar pentruai Săi va fi ° zi de nespusă bucurie. Isus însuşi a spus acest lucru de nenumărate ori (Matei 13:42, 51 24:30, 51; 25:30, 26:64; Luca 21:25-28). Iar la Fapte 1:9, 11 Isus s-a înălţat la cer, pe un nor şi "va veni în acelaşi fel." APOCALIPSA 691 Au trecut aproape două mii de ani şi El încă nu a venit. Dar pe fundalul veşniciei, o mie de ani este ca o zi. într-o bună zi El va veni - tulburător şi neaşteptat de repede. Prim oară Isus a venit la vremea rânduită. Şi a doua oară va veni la timpul rânduit. "Vremea este aproape" (1:3). Aşa se deschide cartea. Şi tot aşa se încheie (22:10). S-ar putea să fie mai aproape decât ne dăm noi seama. Capitolul 1:9-20. Cristos în mijlocul bisericilor "Patmos" (1:9), insula pe care a fost exilat Ioan în timpul prigoanei lui Domiţian, unde i s-au dat aceste viziuni, se află în Marea Egee, la 74 de kilometri sud-vest de Efes, şi la cea 240 de kilometri est de Atena. Are o lungime de 16 km şi o lăţime de 10 km, fără pomi; este o insulă stâncoasă. "Ziua Domnului" (1:10) era evident prima zi a săptămânii, (Fapte 20:7; I Corinteni 16:2), ziua în care se adună creştinii la închinare, să comemoreze învierea Domnului. După cum ziua a şaptea fusese pusă deoparte ca zi de comemorare a creaţiei, prima zi a fost pusă deoparte pentru a păstra vie în mintea oamenilor istoria învierii lui Isus din morţi: cea mai importantă zi din întreaga istorie, unicul eveniment care dă cu adevărat sens vieţii omeneşti. "în Duhul" (1:10; 4:2; 17:3; 21:10), pare să însemne că facultăţile sale mintale au fost trecute total sub controlul Duhului lui Dumnezeu. Scrie", 1:11 Porunceşte glasul din cer "Ce vezi scrie într-o carte" (1:11). "Scrie lucrurile pe care le-ai văzut" (1:19). "Către Efes...scrie". "Către Smirna...scrie". "Către Pergam...scrie". 'Către Tiatira...scrie". "Către Sardes...scrie". "Către Filadelfia...scrie". "Către Laodicea...scrie". (2:8,12,18; 3:1,7,14). "Scrie, binecuvântaţi sunt morţii care mor în Domnul" (14:15). "Scrie, binecuvântaţi sunt cei invitaţi la cina nunţii" (19:8). Astfel, se subliniază mereu, cât se poate de pregnant, faptul că Dumnezeu însuşi a poruncit să fie scrisă cartea şi că El însuşi i-a spus exact lui Ioan ce să scrie. Viziunea lui Cristos, 1:13-18 Ţinând îngerii bisericilor în mâna Sa. Părul Lui e alb ca neaua. Perii - ca para focului. Privirea feţei sale este ca soarele. Picioarele - ca arama încinsă. 692 Glasul Lui ca vuietul multor ape. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri. Aceasta este înfăţişarea sub care se prezintă Blândul Mântuitor al evangheliilor Bisericilor Sale şi împreună cu Biserica Sa, încinsă de luptă - un războinic, un cuceritor, care are de cucerit duşmani puternici şi disperaţi. De asemenea, este o avertizare la adresa Bisericii Sale, care dădea semne de corupţie şi apostazie, că El nu va tolera neloialitatea sau devotamentul cu jumătate de inimă. îngerii, 1:20 îngerii joacă un rol mare în dirijarea panoramei şi scenariului viziunilor, precum şi la scrierea cărţii. Un înger i-a dictat lui Ioan conţinutul cărţii (1:2; 22:16). Fiecare din cele şapte biserici avea un înger (1:20; 2:1, etc). Un înger a fost interesat de cartea pecetluită (5:2). 100.000.000 de îngeri cântau slavă Mielului (5:11). Patru îngeri au primit putere să vateme pământul (7:1-4). Un înger i-a pecetluit pe cei aleşi (7:1-4). îngerii au căzut cu faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu (7:11). Un înger a fost pus să răspundă la rugăciunile sfinţilor (8:3-5). Şapte îngeri au sunat din şapte trâmbiţe (8:6,7 etc). Un înger al abisului a fost regele oştirii de lăcuste (9:11). Patru îngeri au dezlegat 200.000.000 de călăreţi la Eufrat (9:15,16). Un înger avea cartea deschisă, vestind sfârşitul (10:1,2,6). Mihail şi îngerii săi au făcut război împotriva blaurului şi a îngerilor săi (12:7). Un înger zburător a vestit Evanghelia la naţiuni (14:6). Un alt înger zburător a vestit căderea Babilonului (14:8). Un înger a vestit pierzarea urmaşilor fiarei (14:18,19). Un înger avea cele şapte plăgi de pe urmă (15:1). Un înger a vestit judecata Babilonului (18:2). Un înger a luat parte la lovitura de moarte dată Babilonului (18:21). Un înger a prezidat peste nimicirea fiarei (19:17). Un înger 1-a legat pe Satan (20:12). Un înger i-a arătat lui Ioan Noul Ierusalim (21:9). 12 îngeri păzeau cele 12 porţi ale Noului Ierusalim (21:19). Un înger i-a interzis lui Ioan să i se închine (22:9). Astfel, în cartea Apocalipsei sunt 27 de referinţe diferite la activităţile îngerilor. APOCALIPSA 693
Cuvântul "înger" înseamnă textual "mesager". în sensul din Biblie, se aplică cel mai mult la personalităţile supranaturale din lumea nevăzută, folosiţi ca soli în slujba lui Dumnezeu sau a Satanei. îngerii figurează de multe ori în viaţa lui Isus. Aflăm multe despre îngeri în Biblie (vezi pag.426, 427). "îngerii" bisericilor (2:1, etc.) sunt consideraţi de unii ca mesageri trimişi de biserici să-1 viziteze pe Ioan la Patmos sau păstorii bisericilor, sau îngeri păzitori ai bisericilor, sau reprezentanţii cereşti ai bisericilor. Ioan, în cele şapte scrisori, înfăţişa sub călăuzire divină, presimţiri cereşti bisericilor pământeşti. Capitolele 2, 3. Scrisori către cele şapte biserici Fiecare scrisoare avea drept conţinut cartea întreagă, cu un mesaj scurt special pentru fiecare în parte. Noi pesupunem că s-au făcut şapte exemplare ale cărţii şi au fost trimise câte una la fiecare oraş în parte. Fiecare biserică putea astfel citi evaluarea Domnului nu numai cu privire la ea însăşi, ci şi cu privire la alte biserici. Chiar şi astăzi, bisericile se pot evalua prin aceste scrisori. Fig. 70. El'es. Strada de marmură, cu ruinele de piatră. Foto Matsor. 694
Caraterul bisericilor Două erau foarte bune: Smirna şi Filadelfia. Două erau foarte rele: Sardes şi Laodicea. Trei erau foarte bune şi în parte rele: Efes, Pergam, Tiatira. Cele două biserici bune, Smirna şi Filadelfia, se compuneau din
Cele două biserici rele, Sardes şi Laodicea, par să fi cuprins clasele dominante, creştini cu numele, dar care trăiau o viaţă păgână. Efes era ortodoxă în învăţătură, dar îşi pierduse dragostea dintâi. Pergam era eretică, dar credincioasă în numele lui Cristos. Tiatira era eretică, tolerând pe Izabela, dar creştea în râvnă. Ereziile Au legătură cu "curvia" şi "mâncarea din lucrurile închinate idolilor". Viciile sexuale erau o parte din închinarea păgână şi erau recunoscute ca parte din festivalurile păgâne. Preotesele Dianei şi ale zeiţelor înrudite erau prostituate publice. Lucrurile acestea au fost o pricină de necaz pentru neamuri chiar de la început. Scrisoarea apostolilor de la Ierusalim, ce fusese trimisă cu aproape 50 de ani înainte (Fapte 15) către bisericile dintre neamuri, în vreme ce era îngăduitoare în natura ei, totuşi insista în mod categoric asupra faptului că credincioşii trebuie să se ferească de practicile imorale legate de închinarea la idoli. între timp, mulţimi mari de păgâni deveniseră creştini şi aduseseră cu ei vechea religie şi unele din ideile lor vechi. Ademenirea voluptoasă a închinării la Diana avea o mare atracţie pentru natura umană şi nu era uşor pentru cei care fuseseră obişnuiţi cu ea să renunţe acum. Fireşte existau tot felul de încercări de a armoniza aceste practici păgâne cu religia creştină. Mulţi învăţători ce-şi ziceau creştini, pretindeau că sunt inspiraţi de Dumnezeu, când în fapt sprijineau dreptul de participare liberă la imoralităţile păgâne. La Efes pastorii creştini de comun acord au exclus astfel de învăţători dar la Pergam şi Tiatira, deşi nu trebuie să credem că grupul principal de învăţători susţineau astfel de învăţături, tolerau totuşi în mijlocul lor pe cei ce le practicau. Notă generală asupra bisericilor (EMB) Efes era o temelie ionică veche de la gura râului Haiter. Coloniile greceşti care înconjurau Marea Mediterană şi Marea Neagră erau mai mult puncte de schimb comercial. Comunităţile migratoare ale grecilor nu căutau să domine ţările îndepărtate ci să stabilească un emporion sau o cale de pătrundere, un cap de pod în comerţ şi o parte destul de mare din coasta care înconjura aceste mări, suficiente teritorii ca să poată sa se întreţină cu comunitatea respectivă. Mari cetăţi s-au născut şi s-au APOCALIPSA 695 dezvoltat pe astfel de temelii de la Marsilia la Alexandria. Unele dintre ele au devenit capitale de regate. în toate cazurile coloniile au devenit centre de dezvoltare a elenismului, cu trăsături distincte de civilizaţie. Efesul a înlocuit Miletul ca port comercial. Dar atunci când portul ei, asemenea Miletului, s-a umplut de mâl, Smirna le-a înlocuit pe amândouă ca gură de ieşire sau "emporion" a rutei comerciale a văii râului Mean- der. în zilele de glorie ale Asiei Mici 230 de comunităţi separate, fiecare mândră de bogăţia şi individualitatea sa, şi-au bătut propria monedă şi erau stăpâne pe afacerile lor. Dominarea din partea despotismului persan, despădurirea pe scară largă şi venirea războiului în această regiune, ca un pom natural între continente, încetul cu încetul a secătuit prosperitatea lor, iar în vremurile romane, pe la început, precum şi în zilele de independenţă ionică, Efesul era un port mândru şi bogat, rivalizând cu Alexandria şi Antiohia Siriei. Zidit lângă altarul unei vechi zeiţe anatoliene a fertilităţii, Efesul a devenit sediul unui cult oriental. Zeitatea anatoliană a fost preluată de greci sub numele de Artemis, Diana romanilor. Reprezentată grotesc, cu un cap cu multe prelungiri, cu sân mare, zeiţa şi cultul ei şi-au găsit exprimare în faimosul templu slujit ca şi cel al Afroditei din Corint, de o mulţime mare de curtezane preotese. în jurul cultului se făcea mult comerţ. Efesul a devenit un loc de pelerinaj pentru închinători turişti, toţi dornici să ducă cu ei un talisman sau o amintire. De aici a rezultat meseria foarte prosperă a breslei argintarilor, care se ocupau cu confecţionarea de altare de argint şi chipuri din piatra meteorică despre care se spunea că a fost chipul Dianei "căzut din cer." Efesul a trebuit să se bazeze tot mai mult pe schimbul comercial care a urmat pe măsură ce comerţul propriu-zis a început să intre în declin în portul ce se umplea tot mai mult de mâl. în prezent, 30 de kilometri de ţinut mlăştinos şi baltă separă vechiul port de mare şi, chiar în zilele lui Pavel, începuse deja acest proces. Tacit ne spune că s-a făcut o încercare de a ameliora calea de ieşire spre mare în anul 65, dar s-a dovedit o sarcină grea. în primul secol, Efesul era o cetate pe moarte, dedată la preocupări parazitare, ce îşi câştigase deja reputaţia de a fi asemenea Atenei, un loc de întâlnire a vechilor şi noilor religii ale răsăritului şi apusului. Fapte 19 ne oferă o imagine deosebit de vie a vieţii nefireşti a acestei cetăţi. "Sfeşnicul" fusese luat de la ea, căci declinul Efesului era o boală de moarte şi se poate deduce din scrisoarea către Efes din Apocalipsa existenţa acestei atitudini uşuratice care îşi făcea loc în comunitatea aflată în declin. Templul şi o parte din oraş au fost excavate în mare parte. Smirna a fost un port pe coasta de apus a Asiei, Mici la capătul golfului unde se varsă Hermus. Un port bine apărat şi un punct terminus natural 696
al rutei comerciale de stat care venea pe valea râului Hermus. Istoria de la început a Smirnei a cunoscut multe coborâşuri. A fost nimicită de libieni (627 î.Cr.) şi, timp de trei secole nu a fost decât un sătuc. A fost reînfiinţată la mijlocul secolului IV Î.Cr, după ce Alexandru cel Mare a cucerit Sardesul, care a devenit curând oraşul principal al Asiei. Smirna, mai isteaţă, a observat cum se ridică steaua Romei. în faţa pericolului comun prezentat de Antiob cel Mare al Siriei, cele două oraşe s-au unit către sfârşitul secolului UI î.Cr. şi legătura astfel formată a dăinuit multă vreme. Smirna a fost într-adevăr cel mai nimerit cap de pod. O foarte utilă opoziţie creată de romani în apele Mării Egee puterii navale a lui Rhodos. în cadrul acestei alianţe antice, la care Smirna s-a referit în anul 26 înainte de Cristos, cetatea i-a cerut lui Tiberiu permisiunea ca oamenii din regiunea aceea să construiască un templu zeităţii sale (Tacit Anale 4.56). Permisiunea a fost acordată şi Smirna a construit al doilea templu asiatic în cinstea împăratului. Cetatea se închinase Romei, ca unei puteri spirituale, încă din anul 195 î.Cr. De aici deducem mândria istorică a Smirnei în acest cult al ei de închinare Ia Cezar. Smirna era renumită în ştiinţă, medicină şi impunătoarele sale clădiri. Apolonius din Tyana se referă la ea cu cuvintele "coroană de porticuri", un cerc de minunate clădiri publice ce înconjurau culmea muntelui Pagos, ca o dia- demă. De aici, referirea lui Ioan (Apocalipsa 2:10). Policarp, episcopul martirizat al Smirnei în anul 155 al erei creştine a fost un ucenic al lui Ioan. Pergam, Pergamos a fost o cetate din Misia, în valea Caicus, la 23 km în interiorul statului. Situat într-o poziţie excelentă, Pergam a fost capitală până când ultimul din regii din Pergam a lăsat-o moştenire Romei, în anul 133 înainte de Cristos. Pergam a devenit oraşul principal al noii provincii Asia şi locul primului templu al cultului Cezarilor, ridicat în cinstea Romei şi a Iui August, în anul 29 î.Cr. Un al doilea altar a fost ridicat mai târziu lui Traian şi înmulţirea unor asemenea semne de cinste marchează prestigiul Pergamului din Asia păgână. închinarea la Asklepios şi Zeus erau foarte răspândite. Simbolul celui ditai era un şarpe iar Pausanias descrie imaginea cultului său "cu un toiag într-o mână şi în cealaltă capul unui şarpe". Monedele din Pergam ilustrează importanţa pe care o ataşa comunitatea acestui cult. Caracalla e înfăţişată pe o monedă salutând un şarpe încolăcit în jurul unui puiet îndoit. Pe o stâncă de deasupra Pergamului se află un altar de forma unui tron în cinstea lui Zeus ( în prezent la Muzeul din Berlin) (Apocalipsa 2:13). El comerora respingerea atacului galic şi era decorat cu o reprezentare a conflictului dintre zei şi uriaşi, cei din urmă prezentaţi ca monştri cu cozi de şarpe. Zeus, pentru a face să fie şi mai adâncă oroarea creştinilor faţă de obsesia Pergamuluiu cu acest chip de şarpe, a primit în acest context numele de APOCALIPSA 697 Fig.71. Două vederi ale Smirnei, oraşul din Asia Mică, aşezat pe coasta mării. Sus se văd stâlpii care au rămas din Forum-ul antic. Jos avem o veder generală a oaşului. Dr.S.H.Horn, Andrews Univ., Berrien Springs, Michigan, U.S.A. 698
Tiatira era o cetate din provincia Asia, aflată la hotarul dintre Lidia şi Tunisia. Tiatira nu are o istorie ilustră şi nu e aproape deloc amintită de scriitorii antici. Monedele sugerează faptul că, întrucât era aşezată pe şoseaua principală ce lega cele două văi, a fost oraş de garnizoană multe secole de-a rândul. Zeitatea sa principală anatoliană a fost o figură de războinic înarmat cu o secure, călare pe cal. Ici şi colo câte o mendă arată o altă zeitate feminină, cu o cunună de război. Cetatea era un centru de comerţ şi însemnările care s-au păstrat indică existenţa mai multor bresle decât oricare altă cetate asiatică. Lidia, pe care Pavel a întâlnit-o la Filipi, era o vânzătoare de purpură din Tiatira (Fapte 7:14). E curios să găsim o altă femeie poreclită după principesa care a pecetluit alianţa dintre Ahab şi Fenicieni, conducând o partidă a compromisului în biserica de la Tiatira (Apocalipsa 2:20-21). Nevoia de a face parte dintr-o breaslă, deci o comunitate comercială, întărea ispita la compromis. Tiatira nu a jucat nici un rol semnificativ în istoris bisericii. Sardes a fost cetatea principală a Lidiei, lângă întăriturile muntelui Tmolus în valea râului Hermus, lângă răscrucea de drumuri dintre partea centrală a Asiei Mici, Efesului, Smirnei, Pergamului, capitală a Lidiei sub Cresus şi sediu al guvernatorului după cucerirea persană. Sardes era renumită penrtu artele şi meteşugurile sale. A fost primul centru care a bătut monede de aur şi argint. Atât de bogaţi erau regii lidieni încât Cresus a devenit o legendă pentru bogăţiile sale şi se spune că nisipurile râului Pactolus erau din aur. Cresus a devenit de asemenea o legendă pentru mândria şi aroganţa sa, până când atacul lui împotriva Persiei a dus la căderea lui Sardes şi declinul împărăţiei sale. Capturarea marii citadele printr-un atac surpriză de către Cirus şi perşii care erau cu el în anul 49 î.C.r. şi apoi cucerirea cetăţii de către romani, trei secole mai târziu au creat un fond nimerit pentru avertismentul adus de Ioan la Apocalipsa 3:3. Marele cutremur din anul 17 a ruinat Sardesul fizic şi financiar. Romanii au dat un prim ajutor de 10.000.000 de sescertes, pentru refacerea oraşului care fusese aproape complet distrus, dar el nu a reuşit să se mai ridice niciodată. Filadelfia a fost o cetate lidiană întemeiată de Attalus al II-lea Filadelfus (159-138 î.Cr.). Regele a fost numit astfel datorită APOCALIPSA 699 devotamentului său faţă de fratele lui, Eumenes, iar cetatea i-a perpetuat numele. Filadelfia a fost un punct principal al elenismului în Anatolia băştinaşă. Se află sub muntele Tmolus, într-o vale largă ce se deschide spre valea Hermus de-a lungul cţruia era un drum. E aşezată pe un deal jos, uşor de apărat, fapt care indică îndelunga rezistenţă a Filadelfiei împotriva turcilor. Regiunea este plină de tulburări seismice şi marele cutremur din anul 17 a ruinat-o complet. Aşezată chiar deasupra epicentrului, Filadelfia a fost chinuită de douăzeci de ani de cutremure după dezastrul din anul 17. De aici, spune Ramsay, derivă şi imagistica din Apocalipsa 3:12 ("un stâlp", "nu va mai ieşi", "un nume nou"). Numele nou este cu siguranţă o referire la propunerea de a o reboteza drept cetatea Neocezareea, ca recunoştinţă pentru generosul ajutor de refacere trimis de Tiberiu în urma cutremurului. Regiunea era renumită pentru creşterea viţei de vie. în consecinţă a fost un centru de închinare la Dionis. în ciuda invaziei şi presiunii exercitate de musulmani, s-a menţinut o mărturie creştină în Filadelfia până în vremurile medievale şi chiar mai târziu. Laodicea a fost o cetate bogată din Asia Mică, întemeiată de Antioh II (261-246 î.Cr.), la începutul unui "circuit" de "şapte biserici din Asia". Cetatea se afla aşezată pe una din marile rute comerciale asiatice şi astfel avea asigurată prosperitatea comercială. Laodicea a fost unul din centrele bancare de bază. în anul 51 î.Cr. Cicero, în drum spre provincia sa din Cilicia, a schimbat aici bani. Fără îndoială aceste firme bancare bogate au finanţat în anul 60 reconstruirea cetăţii după marele cutremur care a culcat-o la pământ. Laodicea a refuzat ajutorul de cutremur trimis de senat. Ea era bogată şi nu ducea lipsă de nimic (Apoc.3:17). Valea Lycus producea o lână lucioasă neagră, sursa acelor mantii negre şi a covoarelor pentru care cetatea era renumită. Laodicea a fost de asemenea cetatea şcolilor medicale şi al unor manufacturi de collyrium, o vopsea renumiă pentru sprâncene. Imagistica de dispreţ din scrisoarea apocaliptică către Laodicea se bazează în mod evident pe aceste activităţi. De asemenea se referă la apele încărcate de sodiu de lângă Hierapolis unde izvoarele termale se vărsau în râul Meander. Apa din Laodicea provenea de asemenea din Hierapolis şi Sir William Ramsay spune că vulnerabilitatea ei, împreună cu poziţia descoperită a cetăţii, bogăţie ei foarte uşor acumulată, au dus la formarea acelui spirit de compromis în cadrul comunităţii şi atitudinea lumească atât de mult comdamnată în Apocalipsa. Sub Diocleţian, Laodicea care încă mai prospera, a fost făcută cetatea principală a provinciei Frigia. The Zondervan Pictorial Bible Dictionary Cele şapte scrisori urmează acelaşi tipar: începutul: "aceste lucruri le spune El". "Eu cunosc faptele tale". încheierea: "Cel care biruieşte" Cel care are urechi să audă". 700
Se numeşte astfel aspectul naturii Sale în legătură cu fiecare din biserici. Către Efes, o biserică mare şi puternică, dar care îşi pierdea râvna, "lucrurile acestea le spune Cel care ţine cele şapte stele în mâna Sa." Către Smirna, o biserică săracă şi suferindă, confruntată cu martirajul- "Lucrurile acestea le spune Cel care a fost mort şi acum trăieşte din nou." Către Pergam, care tolerează învăţătorii imoralităţii: "Lucrurile acestea le spune Cel care are sabia ascuţită cu două tăişuri." Către Tiatira: care creşte în râvnă, dar tolerează pe Izabela: "Lucrurile acestea le spune Fiul lui Dumnezeu, care are ochii ca para focului." Către Sardes, căreia i se duce numele că trăieşte, dar este moartă: "Lucrurile acestea le spune Cel ce are cele şapie duhuri ale lui Dumnezeu." Către Filadelfia, care nu însemna nimic ca cetate, dar era credincioasă: "Lucrurile acestea le spune Cel care deschide şi nimeni nu închide." Către Laodicea, biserica căldicică, "Lucrurile acestea le spune Cel credincios, martorul adevărat." Yüklə 4,02 Mb. Dostları ilə paylaş:
|