Manual biblic

Papii moderni

Clement VEI (1592-1605) Leo XI (1605). Paul V (1605-21) Grigore

XV (1521-3). Urban VIII (1623-44), cu ajutorul iezuiţilor, a stârpit
protestanţii din Boemia. Inocenţiu X (1644-55), Alexandru (1655-
67), Clement IX (1667-9), Clement X (1670-6), Inocenţiu XI (1676-
89), Alexandru VIU (1689-91), Inocenţiu XII (1691-1700). Clement
XI (1700-21) a declarat că regii domnesc numai cu aprobarea sa; a
emis o bulă împotriva citirii Bibliei. Inocenţiu XIII (1721-4). Benedict
XIII (1724-30). Clement XIV (1769-74) a desfinţat societatea iezuiţilor
din Spania, Franţa şi Portugalia. Pius VI (1775-99). Pius VII (1800-
20) a emis o bulă împotriva societăţii biblice. I-a restaurat pe iezuiţi -
cu alte cuvinte, un papă "infailibil" a refăcut pentru totdeauna ceea ce
un alt papă "infailibil" tocmai suprimase.

Leo XII (1821-29) a condamnat toate libertăţile religioase, orice

tolerată precum şi societăţile religioase şi traducerile Bibliei; a declarat
că "oricine se desparte de biserica romano-catolică, oricât de curat ar
fi în alte privinţe, nu va avea totuşi parte de viaţă veşnică".

Pius VIII (1829-30). A condamnat libertatea conştiinţei, societăţile

biblice şi francmasoneria. Grigore XVI (1831-46), un apărător
înflăcărat al infailibilităţii papale. A condamnat societăţile biblice.
Pius IX (1846-78) a pierdut statele papale; a declarat INFAILI-
BILITATEA PAPALĂ; a proclamat dreptul de a suprima erezia prin
forţă; a condamnat despărţirea bisericii de stat; a poruncit catolicilor
a se supune capului bisericii, mai mult decât conducătorilor civili; a
condamnat libertatea conştiinţei, libertatea de închinare, libertatea
cuvântului şi libertatea presei; a decretat concepţia imaculată şi
dumnezeirea fecioarei Măria; a condamnat societăţile biblice; a
declarat că protestantismul "nu este deloc o forma de religie creştină"
şi că "orice dogmă a bisericii romano-catolice a fost dictată de Cris-
tos, prin vicarii Lui de pe pământ".

Infailibitatea papală

Ideea după care papa este infailibil nu şi-a găsit deloc expresie în

literatura creştină timp de 600 de ani. Ea s-a născut odată cu apariţia

782
ISTORIA BISERICII

783

decretelor false (vezi pagina 773) şi a crescut odată cu afirmarea pa-

pală în cruciadele şi conflictele papilor cu împăraţii.

Mulţi papi, începând cu Inocenţiu III (1198-1216) au sprijinit-o

dar consiliile de la Pisa (1409), Constanz (1414) şi Basel (1431) au
decimat în mod expres faptul că papii sunt supuşi consiliilor.

Pius IX (1854). "Cu proprie autoritate, fără cooperarea vreunui

consiliu", a proclamat doctrina concepţiei imaculate a Măriei - un fel
de încercare din partea bisericii romano-catolice de a sonda terenul în
această privinţă. Modul în care a fost primită teoria 1-a încurajat pe
papă a ţine consiliul Vatican I în anul 1870, cu scopul explicit de a fi
declarat de membrii consiliului "infailibil". Prin manevrele sale dibace,
papa a determinat consiliul a-1 declara infailibil. Decretul spune că
"prin descoperire divină, atunci când Papa vorbeşte ex cathedra este
posedat de infailibilitate în definirea doctrinelor de credinţă şi morală"
şi că "asemenea definiţii nu mai pot fi reformulate".

Şi astfel Papa se pretinde infailibil în prezent, din pricina faptului

că aşa s-a votat consiliul de la Vatican, la îndemnul papei. Biserica de
Răsărit a considerat aceasta drept cea mai mare hulă rostită de
papalitate.

Pierderea puterii temporare

De la 754 încoace, papii au fost dregătorii civili ai unui domeniuu

numit: "Statul Papal", care cuprindea o mare parte a Italiei şi avea
capitala la Roma. Mulţi papi fuseseră mai mult preocupaţi de
extinderea hotarelor lor şi de bogăţia şi puterea acestei împăiaţii, decât
de soarta spirituală a Bisericii, iar corupţia papală era tot atât de
bătătoare la ochi în împărăţia lor seculară, cât şi în cea spirituală.
Acest mod strâmb de a conduce Roma a devenit un cuvânt de pomină:
vanitatea persoanelor oficiale, frecvenţa crimelor, străzile murdare;
înşelarea vizitatorilor; monedele false, loteriile.

Pius IX a stăpânit Roma cu ajutorul a 10.000 de soldaţi francezi.

La izbucnirea războiului dintre Franţa şi Germania (1870), aceste trupe
au fost rechemate în Franţa şi atunci Victor Emanuel, regele Italiei, a
pus stăpânire pe Roma, adăugând statele papale la regatul Italiei. Votul
poporului de a transfera Roma din mâna papei în mâna guvernului
Italiei a avut o majoritate de 133.6481a 1507 voturi. Astfel, nu numai
că papa şi-a pierdut împărăţia pământească, dar el însuşi a devenit
supusul unui alt rege, fapt deosebit de umilitor pentru acela care s-a
pretins a fi dregătorul tuturor regilor!

Puterea sa temporară a fost refăcută în miniatură (1929) de Mu-

solini; şi, deşi cetatea Vatican nu cuprinde decât 40 de ha, papa e din
nou suveran în mica sa împărăţie.

Papii din zilele noastre

Leon XIII (1878-1903) a pretins că este rânduit a fi căpetenia tuturor

dregătorilor şi că ţine pe pământ locul Dumnezeului celui Atotputernic.
A subliniat infailibilitatea papală. I-a declarat pe protestanţi "duşmanii
numelui de creştin". A declarat ca singură metodă de cooperare
supunera completă faţă de pontiful roman. A condamnat "ame-
ricanismul" şi oridinul masonic.

Pius X (1903=1939) a condamnat conducătorii Reformei ca fiind

"duşmanii crucii lui Cristos". Benedict XV (1914-22)

Pius XI (1922-1939), în anul 1928 a reafirmat faptul că biserica

romano-catolică este singura biserică a lui Cristos şi că reunificarea
creştinătăţii este imposibilă fără supunere faţă de Roma.

Pius XII(1939-1958). Ioan XII(1958-1963). Paul VI (1963-1978).

Papa Ioan Paul I, (1978). Papa Ioan Paul al II-lea (1978)

Rezumat

Papalitatea este o instituţie italiană. S-a născut pe ruinele imperiului

roman, ocupând tronul cezarilor în numele lui Cristos; este o reînviere
a chipului vechiului imperiu roman, al cărui spirit 1-a moştenit. "Este
fantoma imperiului roman înviată în veşmântul creştinătăţii". Cei mai
mulţi papi au fost italieni.

Metodele papalităţii. Papalitatea a urcat la putere prin prestigiul

Romei şi în numele lui Cristos; prin alianţe politice dibace, prin
înşelăciune şi forţă armată; prin vărsări de sânge ea s-a menţinut la
putere.

Veniturile papale. In cea mai mare parte a istoriei, erau obţinute

prin vânzarea de posturi eclesiastice şi prin traficul neruşinat al
indulgenţelor. In felul acesta, veniturile uriaşe ale papalităţii i-au
permis să menţină cea mai luxoasă curte a Europei

Caracterul personal al papilor. Unii din ei au fost oameni buni;

alţii, în schimb, au fost nespus de răi; şi cei mai mulţi au fost captivaţi
de pofta după putere lumească.

Pretenţiile papilor. Totuşi, în ciuda caracterului general al papilor,

a metodelor lor sângeroase, aceşti "părinţi sfinţi" pretind că sunt
"vicarii lui Cristos", "infailibili" şi că ei "ţin pe pământ locul
Dumnezeului celui Atotputernic" şi că "ascultarea de ei este necesară
în vederea mântuirii".

Papalitatea şi Biblia. Hildebrand a poruncit boemilor să nu mai

citească Biblia. Inocenţiu III a interzis poporului a citească Biblia în
limba lor. Grigore IX a interzis laicilor a poseda Biblia şi a suprimat
traducerile. Traducerile existente în mijlocul albigezilor şi valdenzilor
au fost arse, împreună cu posesorii lor. Paul IV a interzis posedarea
traducerilor fără permisiunea inchiziţiei. Iezuiţii l-au convins pe Cle-
ment XI a condamna citirea Bibliei de către laici. Leon XII, Pius VII,
Grigore XVI şi Pius al IX au condamnat cu toţii societăţile biblice. în
ţările catolice. Biblia este o carte necunoscută.
784

Papalitatea şi Statul. Hildebrand s-a numit pe sine "superior regilor

şi prinţilor" Inocenţiu III s-a numit "suveranul suprem al lumii". Pius
al IX a condamnat despărţirea bisericii de stat şi a poruncit tuturor
catolicilor adevăraţi a se supune capului bisericii mai mult decât
dregătorilor civili. Leo XIII a pretins că este "capul tuturor
dregătorilor". La încoronarea papilor se aşează coroana papală pe
capul papei şi se rostesc aceste cuvinte: "Tu eşti tatăl prinţilor, regilor,
şi dregătorilor lumii şi vicarul lui Cristos".

Papalitatea şi Biserica. Papalitatea nu este Biserica, ci o maşină

politică ce a obţinut controlul asupra Bisericii şi, prin prerogativele
însuşite, s-a inteipus între Dumnezeu şi copiii Lui.

Papalitatea şi toleranţa. Papa Clement VIII a declarat că edictul de

toleranţă de la Nantes, prin care era "acordată libertate religioasă
tuturor, este cel mai blestemat lucru din lume". Inocenţiu X şi
succesorii lui au condamnat, au respins, au anulat şi au protestat
împotriva articolelor de toleranţă din tratatul de la Westfalia, din anul
1648. Leon XII a condamnat libertatea religioasă. Pius VIII a
condainnat libertatea conştiinţei. Pius IX a condamnat în mod expres
toleranţa religioasă şi libertatea religiei. Leo XIII a aprobat decretul
lui Pius IX. Totuşi, oricât de mult ar striga preoţii romano-catolici
din vremurile noastre "mai multă toleranţă", legea oficială "infailibilă"
a sistemului din care fac parte se împotriveşte unei asemenea libertăţi.
Romano-catolicii sunt pentru toleranţă şi libertate religioasă NUMAI
în ţările unde ei sunt minoritate. Papalitatea a LUPTAT împotriva
libertăţii religioase la fiecare pas.

Scopul providenţial al papalităţii? Există? S-ar putea ca în

providenţa lui Dumnezeu, papalitatea să fi slujit un scop în Evul Mediu
prin aceea că a salvat Europa de Apus de haos şi a dus la sudarea
ci vilizaţiilor romane şi germane. Dar să presupunem o clipă că Biserica
nu ar fi fost NICIODATĂ o instituţie de STAT, şi că ar fi evitat cu
totul încercarea de a obţine puterea lumească, mărginindu-se exclusiv
la metoda INIŢIALĂ de câştigare a oamenilor pentru Cristos,
educându-i pe oameni pe căile Lui - ei bine, în loc de ÎNTUNECAT
EV MEDIU am fi putut avea MIA DE ANI.

Istoria papalităţii constituie fundalul pe care discutăm acum

Reforma. Am redat-o din convingerea că trebuie să cunoaştem cauzele
care au determinat apariţia mişcării protestante şi temelia istorică a
crezului nostru protestant. Unele din afirmaţiile făcute aici par de
necrezut. Pare de neconceput modul în care unii oameni au putut lua
religia lui Cristos făcând din ea o maşină politică fără scrupule, prin
intermediul căreia au condus lumea. Totuşi, afirmaţiile de aici pot fi
verificate printr-o simplă comparaţie cu orice altă istorie mai completă
a Bisericii.

ISTORIA BISERICII

785

Premergătorii Reformei

Albigenşii sau Catarii. în sudul Franţei, nordul Spaniei şi al Italiei.

Au predicat împotriva imoralităţii preoţiei, a pelerinajelor, a închinării
la sfinţi şi icoane; au respins cu desăvârşire clerul şi pretenţiile sale;
au criticat condiţia în care se afla Biserica; s-au opus pretenţiilor
bisericii Romei; au folosit foarte mult Scripturile; au trăit vieţi altruiste,
de mare râvnă şi puritate morală. Deja în anul 1167 această credinţă
era îmbrăţişată de majoritatea populaţiei din sudul Franţei; prin 1200
au devenit foarte numeroşi şi în nordul Italiei. în 1208, papa Innocent
III a ordonat o cruciadă împotriva lor; a urmat un război sângeros de
exterminare, fără egal în istorie. Oraş după oraş a fost trecut prin
ascuţişul săbiei, iar locuitorii au fost omorâţi, fără să se ţină seamă de
vârstă sau sex. în 1229 a fost instituită Inchiziţia şi la numai 100 de
ani după aceea albigenşii au fost stârpiţi.

Waldenşii. în sudul Franţei şi nordul Italiei. Asemănători albi-

genşilor, dar nu identici. Waldo, un negustor bogat din Lyons, în Sudul
Franţei (1176), a dat averea la săraci şi aînceput să predice. Waldenşii
au negat dreptul exclusiv al clerului de a învăţa pe oameni din
Evanghelii; au respins misele, rugăciunile pentru morţi şi purgatoriul.
Au învăţat pe oameni că -Biblia este singura regulă de credinţă şi de
viaţă. Propovăduirea waldenşilor a trezit în popor o mare dorinţă de a
citi Biblia. Ei au fost treptat reprimaţi de Inchiziţie, cu excepţia văilor
alpine din sud-vestul Turinului, unde se mai află şi astăzi. Singura
sectă medievală care a supravieţuit. O istorie de eroică rezistenţă în
faţa peresecuţiilor. în prezent, formează corpul principal de protestanţi
din Italia.

John Wyclif (1324-1384). Profesor la Oxford, Anglia. A predicat

împotriva dominaţiei spirituale a autorităţii papale; s-a opus existenţei
papilor, cardinalilor, patriarhilor şi călugărilor; a atacat transub-
stanţierea şi spovedania orală. A sprijinit dreptul poporului de a citi
Biblia şi a tradus-o în limba engleză. Urmaşii lui au fost numiţi
"Lolarzi".

Ioan Huss (1369-1415). Rectorul Universităţii din Praga, Boemia.

A devenit un predicator neînfricat; a atacat viciile clerului şi corupţiile
Bisericii; cu o vehemenţă plină de pasiune, a condamnat vânzarea de
indulgenţe; a respins purgatoriul; închinarea la sfinţi, precum şi
închinarea într-o limbă străină; a preamărit Scripturile, mai presus de
orice dogme şi rânduieli ale Bisericii. A fost ars pe rug, iar urmaşii lui
- cea mai mare parte a populaţiei Boemiei - au fost stârpiţi aproape
complet în cadrul unei cruciade pornite din porunca Papei.

Savonarola (1452-1498). Florenţa, Italia. Asemenea unui profet

786
evreu, în faţa unor mari mulţimi de oameni, înţesaţi în catedrala sa,
Savonarola a predicat împotriva senzualităţii şi păcatului oraşului lor;
împotriva viciilor papale. Cetatea s-a pocăit. Dar papa Alexandru VI
a căutat pe orice cale să reducă la tăcere acest predicator neprihănit,
oferindu-i postul de cardinal. Toate s-au dovedit în zadar. Atunci
Savonarola a fost spânzurat şi ars în marea piaţă din Florenţa, cu 19
ani înainte ca Luther să-şi fi afişat cele 95 de teze ale sale.

Anabaptiştii au apărut în Evul Mediu, în diferite ţări ale Europei,

sub diferite nume şi grupări independente, reprezentând o varietate
de doctrine, dar de obicei fiind foarte împotrivitori clerului şi
respingând botezul copiilor mici; s-au consacrat citirii şi practicării
Scripturilor şi au pledat pentru despărţirea completă a Bisericii de
Stat; au fost foarte numeroşi în Germania. Olanda şi Elveţia, în vremea
Reformei, perpetuând idei preluate de la generaţiile anterioare. De
regulă, erau oameni liniştiţi şi foarte pioşi, dar au fost cumplit
persecutaţi, în special în Ţările de Jos.

Renaşterea, sau Reînvierea Culturii, prilejuită, în parte, de rezultatul

cruciadelor, a ajutat mişcării Reformei. S-a trezit o pasiune pentru
clasicii antici. Sume uriaşe de bani s-au cheltuit pentru adunarea de
manuscrise şi înfiinţarea de biblioteci. Tocmai atunci s-a inventat şi
tiparul. A urmat o abundenţă de dicţionare, gramatici, versuri şi
comentarii. S-a trecut la studierea Scripturilor în limbile originale.
Cunoştinţe noi cu privire la sursele doctrinei creştine au scos la iveală
vasta deosebire dintre simplitatea de bază a Evangheliei şi păienjenişul
eclesiastic, care pretindea că se întemeiază pe Scripturi. "REFORMA
ŞI-A DATORAT EXISTENŢA CONTACTULUI NEMIJLOCIT AL
MINŢII OMENEŞTI CU SCRIPTURA" şi a avut drept rezultat: eman-
ciparea şi eliberarea ei de autoritatea preoţească şi papală.

Erastmus(l466-1536), cel mai mare învăţat al Reformei. Marea

lui ambiţie a fost să elibereze pe oameni de ideile false privitoare la
religie; s-a gândit că cel mai bun mod de realizare a acestui lucru este
să-i întoarcă pe oameni la Biblie. Un critic neînduplecat al bisericii
romano-catolice, lui Erasmus i-a făcut o deosebită plăcere să
ridiculizeze pe "oamenii nesfinţi în ordine sfinte". A ajutat foarte mult
Reforma, dar nu s-a alipit de ea cu totul niciodată.

Condiţiile. Existau nemulţumiri foarte răspândite, datorită corupţiei

Bisericii şi a clerului. Oamenii deveniseră tot mai neliniştiţi sub povara
cruzimilor comise de Inchiziţie. Conducătorii civili s-au săturat de la
o vreme de amestecul papal în treburile stăpânirii civile. Şi astfel, ' la
sunetul de goarnă al lui Luther, Germania, Anglia, Scoţia şi alte ţări
s-au trezit ca nişte uriaşi din somnul lor."

ISTORIA BISERICII

787

Reforma

MARTIN LUTHER (1483-1546). în afară de Isus şi Pavel, a fost
cel mai mare om al tuturor timpurilor. A condus lumea în lupta pentru
eliberarea de cea mai despotică instituţie din toată istoria. Născut din
părinţi săraci, la Eisleben (1483), Luther a intrat la Universitatea din
Erfurt în 1501, să studieze dreptul. A fost "un student minunat şi un
bun vorbitor. Foarte priceput în dezbateri, un om sociabil, cu un mare
talent muzical", el şi-a luat diplomele într-un timp uimitor de scurt. în
1505, deodată s-a hotărât să intre la o mănăstire. A fost un călugăr
exemplar şi foarte religios. A practicat toate formele de post şi flagelare
şi a inventat şi altele noi. A spus mai târziu că a îndurat acolo atâta
durere cât nici o pană nu poate să descrie". într-o zi, în anul 1508, pe
când citea epistola către Romani, deodată a primit pace şi iluminare:
"Cel drept va trăi prin credinţă". A văzut, în sfârşit, că mântuirea se
capătă prin încrederea în Dumnezeu - prin Cristos, şi nu prin ritualurile,
sacramentele şi canoanele bisericii. Aceste cuvinte au transformat în
întregime viaţa lui Luther şi ÎNTREGUL CURS AL ISTORIEI. în
anul 1508, a devenit profesor la Universitatea din Wittemberg, post
pe care 1-a deţinut până la moartea sa, în anul 1546. în 1511 s-a dus la
Roma, unde a rămas îngrozit de corupţia şi viciile curţii papale. întors
la Wittemberg, a început să vestească Cuvântul lui Dumnezeu.
Predicile sale din Biblie au început să atragă studenţii din toate părţile
Germaniei.

INDULGENŢELE. Vânzarea de indulgenţe a lui Tetzel a fost
prilejul lui Luther de a rupe relaţiile cu Roma. Conform învăţăturilor
romano-catolice, purgatoriul este foarte asemănător cu iadul, numai
că nu durează atât de mult; dar toţi trebuie să treacă prin el. Papa a
pretins atunci că poate micşora sau înlocui total aceste suferinţe; şi că
acest prerogativ aparţine în exclusivitate papei. Teoria a început cu
papii: Pascal I (817-24) şi Ioan VIII (872-82). Indulgenţele papale s-
au dovedit a fi extrem de profitabile şi curând au ajuns să fie folosite
în mod curent pe scară generală. Erau oferite ca mijloc de convingere
pentru ca oamenii să se înscrie la cruciade sau la războaiele purtate
împotriva ereticilor ori împotriva vreunui rege pe care papa dorea să-
1 pedepsească; sau erau acordate celor care adunau vreascuri pentru
arderea pe rug a unui eretic; apoi erau VÂNDUTE PE BANI. Papa
Sixtus IV (1476) a fost primul care le-a atribuit sufletelor aflate deja
în purgatoriu. Indulgenţele erau vândute ca orice altă marfă. Astfel
"vânzarea privilegiului de a păcătui"a devenit una din sursele
principale de venit ale papalităţii. în anul 1517, Ioan Tetzel a trecut
prin Germania, vânzând certificate semnate de papă, oferind iertare
de toate păcatele celor care le cumpărau şi prietenilor, fără ca aceştia
să-şi mărturisească păcatele, fără să se pocăiască şi fără să fie nevoie
de intervenţia preotului. El spunea poporului: "De îndată ce mone-
dele voastre vor cădea în cutia mea cu bani, sufletele prietenilor voştri

788
se vor ridica din purgatoriu şi vor urca în cer". Lucrul acesta 1-a îngrozit

pe Luther.

CELE 95 DE TEZE. în 31 octombrie, 1517, Luther a afişat pe
uşa bisericii din Wittemberg 95 de teze, dintre care aproape toate se
ocupau de indulgenţe, dar care, în esenţă, loveau în autoritatea papei.
Nu era decât un anunţ prin care Luther dădea de înţeles că e dispus să
discute aceste probleme la Universitate. Dar copiile tipărite au început
să circule în toată Germania. A fost "scânteia care a aprins Europa"
Până în 1520, Luther a devenit deja cel mai cunoscut şi îndrăgit om
din Germania.

Excomunicarea lui Luther. în 1520 Papa a emis o bulă prin care îl

excomunica pe Luther şi declara că dacă nu îşi retrage afirmaţiile în
decurs de 60 de zile va primi "pedeapsa cuvenită pentru erezie" (adică
moartea). Când a primit Luther bula papală a ars-o în public (decembrie
10, 1520) "O nouă epocă a istoriei a început în ziua aceea". (Nichols)

Dieta de la Worms. în 1521, Luther a fost chemat de Carol V,

împăratul Imperiului Roman (care pe vremea aceea cuprindea Germa-
nia, Spania, Ţările de Jos şi Austria) să se înfăţişeze înaintea Dietei
de la Worms unde, în prezenţa demnitarilor imperiului şi ai bisericii
adunaţi acolo, i s-a poruncit să retracteze tot ce spusese anterior. Luther
a răspuns că nu retractează nimic, decât ceea ce era dezaprobat de
Scriptură sau de raţiune: "Iată stau aici şi nu pot face nimic altceva:
aşa să mă ajute Dumnezeu". A fost îndată condamnat; dar Luther
avea prea mulţi prieteni printre prinţii germani ca acest edict să poată
fi pus în aplicare. A a fost ascuns de un prieten timp de un an, după
care s-a întors la Wittemberg să predice şi să scrie mai departe. Printre
altele, a tradus Biblia în limba gemană. Faptul acesta "a spiritualizat
Germania şi a făurit limba germană modernă".

RĂZBOIUL PAPEI ÎMPOTRIVA PROTESTANŢILOR
GERMANI. Germania era formată dintr-o mulţime de state mici. Mulţi
prinţi, împreună cu statele lor, au fost câştigaţi la cauza lui Luther.
Deja în anul 1540, toată Germania de Nord devenise Lutherană. Papa
Paul III a îndemnat pe împăratul Carol V să pornească război împotriva
lor şi i-a oferit o armată. A declarat războiul respectiv o cruciadă şi a
dat indulgenţe tuturor celor care erau dispuşi să ia parte la această
cruciadă. Războiul a durat din 1546 până în 1555, şi s-a sfârşit cu
pacea de la Ausburg prin care luteranii au câştigat recunoşterea le-
gală a religiei lor.

Numele de "protestant". Dieta de la Spires (1529) în care romano-

catolicii au fost în majoritate au hotărât că romano-catolicii pot sa
predea religia în statele luterane, dar luteranii nu au voie să predea
învăţătura lor în statele catolice din Germania. împotriva acestei
hotărâri, prinţii luterani au protestat în mod oficial şi de atunci au fost
numiţi "protestanţi". Numele, iniţial aplicat celor care protestau
împotriva uzurpării papale, a cuprins toate formele de creştini

ISTORIA BISERICII

789

evanghelici.

ÎN ELVEŢIA, ţara istorică a libertăţii. Reforma a fost introdusă
de Zwingli şi dusă mai departe de Calvin, unirea adepţilor lor ducând
la formarea "Bisericii reformate". Reformele lor au fost mai adânci
decât ale lui Luther.

Zwingli (1484-1531), din Zurich, a devenit convins în 1515 că

Biblia este singurul mijloc prin care se poate purifica Biserica. în
1525 oraşul Zurich a acceptat în mod oficial învăţătura lui iar bisericiile
au abolit treptat indulgelţele, missa, celibatul şi icoanele, folosind doar
Biblia cu autoritate finală.

loan Calvin (1509-64), un francez, a acceptat învăţăturile Refor-

mei în 1533. Izgonit din Franţa în 1534, el s-a dus la Geneva în anul
1536. Acolo, Academia lui a devenit pivotul central al
protestantismului, atrăgând învăţaţi din multe ţări.