Marea cameră Hotărârea (fond)

IV. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie

152. Reclamantul se plânge de o negare a dreptului său de a reveni în satul Golestan şi de a avea acces la bunurile sale, de a le controla, de a le utiliza şi de a se folosi de ele sau de a primi o despăgubire pentru pierderea lor. El vede în acest fapt o încălcare continuă a art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”

153. Guvernul contestă argumentul reclamantului, în esenţă, pe baza a trei argumente. Susţine, în primul rând, că, deşi Golestan se află pe teritoriul internaţional recunoscut al Azerbaidjanului şi, prin urmare, intră sub jurisdicţia sa, în sensul art. 1 din Convenţiei, autorităţile azere nu exercită un control suficient asupra regiunii, pentru a fi considerat răspunzător pentru pretinsa încălcare. Susţine, în al doilea rând, că reclamantul nu a demonstrat că a deţinut în realitate o casă şi un teren în Golestan. În ce-al treilea rând, susţine că, chiar dacă ar fi respinse de către Curte primele sale două argumente, aceasta ar trebui să concluzioneze neîncălcarea drepturilor reclamantului, Azerbaidjanul fiind, potrivit Guvernului, singurul care şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul Convenţiei.

A. Cu privire la întrebarea dacă reclamantul a avut „bunuri” în Golestan

1. Argumentele părţilor

a) Reclamantul

154. Reclamantul consideră că a prezentat suficiente probe pentru a demonstra că a trăit în Golestan alături de familia sa până în iunie 1992 şi că deţinea în acel loc o casă, un teren de aproximativ 2 100 m² şi alte bunuri. Acesta face, în special, trimitere la paşaportul tehnic al casei, întocmit în mai 1991, şi la planul casei, subliniind că a comunicat cele două documente la introducerea cererii sale.

155. El afirmă că a obţinut terenul printr-o decizie a consiliului satului care a autorizat, la începutul anilor ‘60, împărţirea parcelei tatălui său între el şi fratele său. Reclamantul contestă afirmaţia Guvernului potrivit căreia consiliul satului nu avea competenţa de a atribui terenuri. Arată că Guvernul se bazează pe Codul funciar din 1970, potrivit căruia această competenţă era încredinţată comitetelor executive ale sovietului reprezentanţilor poporului din raioane şi oraşe, în timp ce, potrivit afirmaţiilor sale, la începutul anilor ‘60, consiliile săteşti aveau competenţa de a atribui terenuri şi aveau, de asemenea, obligaţia de a păstra o evidenţă care indica inclusiv împărţirea bunurilor familiale în cadrul satului. Precizează că, în perioada respectivă, aceste competenţe erau reglementate de Carta consiliilor săteşti (supra, pct. 82), care a intrat în vigoare la 23 aprilie 1958 şi încă aplicabilă la momentul faptelor. Art. 2 alin. (9) lit. j) din cartă împuternicea consiliul satului să atribuie terenurile publice către cetăţeni pentru construcţii individuale pe teritoriul satului, iar art. 19 alin. (2) lit. e) îi conferea autoritatea de a ţine o evidenţă a distribuţiei bunurilor funciare în sat.

156. Reclamantul repetă, în continuare, că „paşaportul tehnic” pe care l-a transmis atunci când a depus cererea este un document valid şi că acesta constituie o probă suficientă a drepturilor sale asupra casei şi terenului. Contestă afirmaţia Guvernului potrivit căreia acest document este întocmit defectuos şi răspunde punct cu punct argumentelor avansate în susţinerea acestei teze.

157. În ceea ce priveşte pretinsa lipsă a unei trimiteri la un titlu de proprietate primară în paşaportul tehnic, reclamantul afirmă că o astfel de trimitere nu era necesară în cazul său. Este de acord cu Guvernul că înregistrarea bunurilor ţinea de instrucţiunile din 1985 (supra, pct. 81), dar susţine că, în zonele rurale, această activitate era reglementată de art. 2.3 din aceste instrucţiuni, articol conform căruia, în aceste zone, baza înregistrării o constituia „lista gospodăriilor rurale, extrase din această listă [sau] declaraţiile comitetelor executive ale reprezentanţilor poporului din sat sau din regiune”. Reclamantul susţine că expresia „lista gospodăriilor rurale” desemna registrul consiliului satului. În cele din urmă, susţine că paşaportul tehnic pe care l-a transmis a fost emis pornind de la formularul-tip furnizat de Serviciul Central de Statistică al URSS, care nu impunea, potrivit afirmaţiilor sale, să se menţioneze un titlul primar de proprietate.

158. În ceea ce priveşte argumentul potrivit căruia câmpul din paşaportul tehnic intitulat „Descrierea dimensiunii terenului, în conformitate cu documentele oficiale” nu este completat, reclamantul afirmă că paşaportul tehnic a fost emis de către funcţionarii Biroului inventarului tehnic al regiunii Shahumyan şi că aceştia nu ar fi semnat actul dacă ar fi fost incomplet. Reclamantul a prezentat, de asemenea, paşapoarte tehnice emise altor locuitori ai satului Golestan în 1991 care nu conţin nicio menţiune în acest câmp şi susţine că paşaportul său tehnic reflectă practica în materie de înregistrare care era urmată la momentul faptelor.

159. În sfârşit, în ceea ce priveşte observaţia Guvernului potrivit căreia paşaportul tehnic, care este datat mai 1991, ar putea fi un fals, deoarece poartă o ştampilă a „RSS Azerbaidjan”, cu menţiunea „regiunea Shahumyan”, în timp ce ţara devenise „Republica Azerbaidjan” şi fosta „regiunea Shahumyan” fusese inclusă în regiunea Goranboy în februarie 1991, reclamantul face trimitere la declaraţia dată în 10 iulie 2006 şi la declaraţiile mai multor foşti vecini şi prieteni originari din Golestan, depuse în 2010, care toate confirmă că întreaga regiune Shahumyan, inclusiv satul Golestan, era locuită în principal de armeni şi că a făcut obiectul unei blocade din partea Azerbaidjanului între 1989 şi 1992. Reclamantul afirmă că, din cauza acestei blocade, regiunea era complet izolată după bombardarea staţiilor de televiziune şi tăierea cablurilor de electricitate şi că locuitorii Golestanului, inclusiv funcţionari publici, nu aveau cunoştinţă de schimbarea numelui RSS Azerbaidjan şi a regiunii Shahumyan şi nu fuseseră informaţi de autorităţi. Reclamantul adaugă că Guvernul afirmă că ar fi trebuit să fi fost utilizată noua ştampilă a Republicii Azerbaidjan, dar nu a prezentat nicio probă că ştampilele ar fi fost în realitate deja înlocuite la momentul faptelor.

160. Ca răspuns la o întrebare adresată de Curte referitoare la o contradicţie aparentă în formularul de cerere privind întrebarea dacă i-a fost distrusă casa în 1992, reclamantul a explicat că această contradicţie rezultă dintr-o confuzie între casa lui şi cea a părinţilor săi. El precizează că formularul de cerere a fost scris de reprezentantul său pornind de la o declaraţie redactată de el la 10 iulie 2006. În această declaraţie, el nu ar fi vorbit despre distrugerea propriei sale case, ci ar fi afirmat: „mama a rămas în satul Golestan şi casa noastră a fost distrusă”. Potrivit reclamantului, sătenii numesc adesea casa părinţilor lor ca fiind „casa mea/noastră”.

161. În ceea ce priveşte stadiul actual al casei sale, reclamantul arată că, având în vedere imposibilitatea de a reveni în acel loc, e dificil să se ştie în ce stare se află. Cea mai bună posibilitate de a observa satul a fost prin binoclu, din zona de frontieră a „RNK”. În acest sens, reclamantul face trimitere la declaraţiile a trei foşti locuitori ai satului din martie 2012 (supra, pct. 59). În plus, reclamantul a prezentat o declaraţie din 12 august 2013 provenită tot de la un fost locuitor al Golestanului, care menţiona că a lucrat în „RNK” pe un şantier din apropierea Golestanului în 2010 şi, cu această ocazie, s-a aflat într-o zonă cu vizibilitate bună de unde a putut observa satul printr-un binoclu şi a putut distinge casa reclamantului. Potrivit acestei mărturii, pereţii casei erau încă în picioare, dar acoperişul se prăbuşise.

162. Pe scurt, reclamantul susţine că paşaportul tehnic pe care l-a transmis reprezintă o probă suficientă a dreptului său de utilizare, de ocupare şi de folosinţă asupra casei sale. Recunoaşte faptul că, potrivit legii care era în vigoare la momentul plecării sale, nu avea dreptul de a o vinde. Susţine, însă, că spera ca drepturile sale să fie transformate într-un drept de proprietate privată, în temeiul Legii privind proprietatea din 1991. Reclamantul declară că, din cunoştinţele sale, drepturile nu i-au fost anulate şi, prin urmare, consideră că deţine în continuare drepturi asupra bunurilor în cauză ce pot fi valorificate într-un cadru procesual.

b) Guvernul pârât

163. Guvernul susţine că reclamantului îi revine sarcina să probeze, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că a deţinut un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunurilor care fac obiectul cererii.

164. Acesta susţine că nu este posibil să se verifice dacă reclamantul a trăit în Golestan şi dacă a deţinut efectiv bunuri în acel loc. În arhivele regionale de la Goranboy nu există niciun document în acest sens sau cu privire la parcela de teren, casa sau alte clădiri despre care reclamantul pretinde că i-au aparţinut. În plus, unele arhive ale fostei regiuni Shahumyan, inclusiv cele de stare civilă şi ale biroului paşapoarte ar fi fost distruse în timpul ostilităţilor. Principalul document prezentat de reclamant, respectiv paşaportul tehnic al casei, este întocmit defectuos şi nu dovedeşte că reclamantul a deţinut o casă şi un teren. De asemenea, declaraţiile reclamantului şi mărturiile transmise de acesta ar prezenta mai multe inconsecvenţe, cum ar fi numărul de camere ale casei şi dimensiunea terenului şi ar fi, aşadar, în ansamblu, lipsite de credibilitate.

165. Cu privire la bunurile pretinse a-i fi aparţinut reclamantului în Golestan, Guvernul susţine, în primul rând, că plângerea reclamantului nu se referă decât la casă, care se pare că ar fi fost distrusă înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei în Azerbaidjan, astfel că această plângere nu este de competenţa ratione temporis a Curţii.

166. În al doilea rând, consideră că, în măsura în care plângerea poate fi înţeleasă ca referindu-se, de asemenea, la teren, afirmaţia reclamantului, potrivit căreia a obţinut permisiunea consiliului satului să facă diviziunea asupra terenului tatălui său, nu este credibilă din mai multe motive. În primul rând, declaraţiile foştilor membri ai consiliului satului, depuse de reclamant, nu ar fi coerente. În conformitate cu două dintre aceste declaraţii, consiliul satului ar fi împărţit parcela tatălui reclamantului între fratele său şi acesta, în timp ce, în conformitate cu o altă declaraţie, consiliul satului ar fi decis să atribuie terenul reclamantului. Indiferent de ipoteză, procedura descrisă de reclamant nu corespunde structurilor administrative şi legilor în vigoare în anii ’60: consiliul satului nu avea atunci competenţa să atribuie terenuri. La acea vreme, nu exista, în afara Constituţiei, nicio lege specifică care să reglementeze dreptul de a utiliza terenuri. Codul funciar al RSS Azerbaidjan din 1970 a confirmat pur şi simplu practica existentă anterior, care dispunea că doar Comitetul Executiv al Sovietului Reprezentanţilor Poporului are autoritatea de a atribui terenuri în vederea construirii de locuinţe private. În astfel de caz, persoanei respective i s-ar fi emis un extras al deciziei.

167. Nu a existat un registru funciar central în Azerbaidjan, la momentul ostilităţilor. Înregistrarea şi inventarul tehnic al locuinţelor au fost realizate de autorităţile administrative locale în temeiul Instrucţiunilor din 1985, ale căror articole 2.1 şi 2.2 precizau documentele care constituiau un titlu de proprietate primară sau secundară. Or, reclamantul nu a prezentat niciun document care să poată constitui o probă primară de proprietate. Cu titlu de exemplu al unei astfel de probe, Guvernul citează decizia Sovietului Reprezentanţilor Poporului din raionul Lachin din 29 ianuarie 1974, transmisă de unul dintre reclamanţii din cauza Chiragov şi alţii împotriva Armeniei [(MC) (dec.), nr. 13216/05 14 decembrie 2011].

168. Guvernul explică faptul că paşaportul tehnic este, înainte de toate, un document „de inventar tehnic”. Acesta recunoaşte că paşaportul tehnic al unei case este o probă secundară, întrucât, în mod normal, nu este eliberat decât persoanei care deţine un drept de proprietate legal. Acestea fiind spuse, paşaportul tehnic prezentat de reclamant nu ar proba existenţa niciunui drept asupra bunurilor în cauză, pentru că este întocmit defectuos, poate chiar falsificat, pentru următoarele motive.

169. Guvernul susţine că, în principiu, un paşaport tehnic trebuie să facă trimitere la un titlu primar de proprietate, însă cel prezentat de reclamant nu menţionează nicio probă primară a drepturilor asupra casei şi terenului. Acesta contestă afirmaţia reclamantului potrivit căreia cazul intră sub incidenţa art. 2.3 din Instrucţiunile din 1985 şi adaugă că, în orice ipoteză, „lista gospodăriilor rurale” menţionată de această dispoziţie nu este acelaşi lucru cu registrul consiliului satului.

170. În observaţiile sale din iulie 2012, Guvernul avansează două noi argumente. Primul este acela că paşaportul tehnic este incomplet, în măsura în care nu se menţionează decât dimensiunea reală a parcelei de teren, în timp ce câmpul cu dimensiunea terenului, potrivit documentelor oficiale, ar fi necompletat.

171. Al doilea constă în a afirma că paşaportul tehnic, care este datat 20 mai 1991, poartă o ştampilă cu „regiunea Shahumyan, RSS Azerbaidjan”, care nu a mai fost utilizată pe documentele oficiale la acel moment, ţara devenind Republica Azerbaidjan în februarie 1991, raionul Shahumyan fiind încorporat simultan în regiunea Goranboy. Guvernul afirmă că, după transformarea RSS Azerbaidjan în Republica Azerbaidjan, utilizarea vechilor ştampile pentru a produce documente false se întâmpla în mod frecvent. De asemenea, contestă afirmaţia reclamantului potrivit căreia populaţia fostului raion Shahumyan nu fusese informată despre aceste modificări. Guvernul indică faptul că, în formularul de cerere, reclamantul însuşi s-a referit la fuziunea raionului Shahumyan cu un raion vecin pentru a forma noul raion Goranboy. În cele din urmă, consideră că este puţin probabil ca, în mai 1991, într-o perioadă de tensiune în creştere şi de tulburări civile, autorităţile competente să fi emis în continuare paşapoarte tehnice.

172. În concluzie, Guvernul susţine că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu este aplicabil, întrucât reclamantul nu a prezentat probe privind drepturile pe care susţine că le deţinea.

173. În situaţia în care Curtea ar concluziona totuşi că reclamantul deţinea drepturi asupra casei şi/sau asupra terenului în cauză, Guvernul indică faptul că legile relevante ale RSS Azerbaidjan, care erau încă în vigoare la momentul producerii ostilităţilor, ignorau proprietatea privată, dar permiteau cetăţenilor să deţină în proprietate case şi prevedeau posibilitatea ca acestora să li se atribuie parcele de teren cu drept de folosinţă pe durata vieţii în scopuri cum ar fi locuirea şi subzistenţa agricolă, dreptul conferit fiind protejat prin lege. El a adăugat că Legea din 1991 privind bunurile şi Codul funciar din 1992 al Republicii Azerbaidjan au deschis posibilitatea de a transfera terenurile deja atribuite persoanelor fizice în proprietatea privată a acestora şi că Legea din 1996 privind reforma funciară a stabilit norme detaliate pentru privatizarea parcelelor de teren atribuite persoanelor fizice şi locuinţelor individuale situate pe aceste terenuri.

174. Guvernul a indicat iniţial că nu a adoptat nicio lege în ceea ce priveşte bunurile abandonate de armenii care au fugit din Azerbaidjan din cauza conflictului. În observaţiile sale din septembrie 2013, a modificat această afirmaţie, declarând că, în 1991, a fost adoptată o ordonanţă (supra, pct. 83) pentru a reglementa practica schimburilor de bunuri între armenii care părăseau Azerbaidjanul şi azerii care părăseau Armenia, Nagorno-Karabah şi regiunile limitrofe aflate sub control armean. Presupusele bunuri ale reclamantului nu ar intra sub incidenţa acestei legi.

c) Guvernul armean, terţ intervenient

175. Guvernul armean susţine teza reclamantului.

2. Motivarea Curţii

a) Principiile aplicabile în materie de evaluare a revendicărilor formulate de persoanele strămutate în ceea ce priveşte bunurile şi domiciliul

176. Curtea s-a confruntat deja cu cauza referitoare la dreptul de proprietate şi dreptul la locuinţă ale persoanelor strămutate din cauza unui conflictul armat intern sau internaţional. Aceste cauze sunt rezultatul ocupării părţii de nord a Ciprului, al acţiunii forţelor de securitate din Turcia şi din Rusia sau al altor situaţii de conflict.

177. Curtea a examinat pentru prima dată dreptul persoanelor strămutate la respectarea domiciliului şi a bunurilor în cauza Loizidou împotriva Turciei [(fond), 18 decembrie 1996, Culegere 1996 VI)]. În acest caz, reclamanta susţinea că este proprietara mai multor parcele de teren situate în partea de nord a Ciprului. Guvernul turc nu a contestat validitatea titlului, dar a susţinut că aceasta şi-a pierdut dreptul de proprietate asupra terenurilor, în temeiul art. 159 din Constituţia din 1985 a „Republicii Turce a Ciprului de Nord” („RTCN”), care a declarat că toate proprietăţile abandonate devin proprietatea „RTCN”. Întrucât comunitatea internaţională nu a recunoscut „RTCN” ca stat, Curtea nu a atribuit validitate juridică dispoziţiei invocate de guvernul turc şi a considerat că nu se poate susţine că reclamanta şi-a pierdut drepturile asupra bunurilor sale în temeiul acestei dispoziţii (pct. 42-47).

178. În diverse cauze legate de acelaşi conflict, Curtea a stabilit că reclamanţii deţineau un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie pe baza unor începuturi de dovadă scrisă pe care Guvernul nu le-a respins într-un mod convingător, în special, o copie a titlului de proprietate original, un certificat de înregistrare, un act de vânzare-cumpărare sau o declaraţie de proprietate emisă de Republica Cipru. În cauza Solomonides împotriva Turciei (nr. 16161/90, pct. 31, 20 ianuarie 2009), reclamantul a explicat că dreptul său de proprietate fusese înregistrat la cadastrul raionului, dar că, în momentul intervenţiei militare din Turcia, a fost obligat să fugă şi nu şi-a putut lua cu el titlurile de proprietate. El a afirmat că autorităţile din Republica Cipru au reconstituit ulterior registrul funciar şi au emis certificate de declarare a dreptului de proprietate şi că aceste certificate reprezentau cea mai bună probă disponibilă, în lipsa registrelor şi a documentelor originale. În cazul Saveriades împotriva Turciei (nr. 16160/90 22 septembrie 2009), Curtea a luat în mod expres în considerare motivele pentru care reclamantul nu a putut prezenta titlurile de proprietate în original: acesta a explicat că a trebuit să părăsească în grabă locurile în care se aflau aceste documente şi că, ulterior, nu a putut nici să revină, nici să recupereze titlurile într-un alt mod. Curtea a admis că documentele pe care reclamantul le-a prezentat în faţa sa (un act de vânzare-cumpărare, certificate de proprietate şi o autorizaţie de construcţie) constituie început de dovadă scrisă al dreptului său de proprietate asupra bunurilor în cauză. Aceasta a declarat următoarele (pct. 18):
„[...] Întrucât guvernul pârât nu a prezentat probe convingătoare proprie pentru a le infirma pe cele prezentate de reclamant şi având în vedere circumstanţele în care acesta din urmă a fost forţat să părăsească nordul Ciprului, Curtea consideră că a deţinut un «bun» în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.”
179. În cauza Doğan şi alţii împotriva Turciei (nr. 8803-8811/02, 8813/02 şi 8815-8819/02, CEDO 2004 VI), care se referea la evacuarea forţată a unor săteni, intervenită în regiunea de sud-est a Turciei, plasată sub stare de urgenţă, şi refuzul de a li se permite revenirea timp de mai mulţi ani, guvernul pârât a ridicat o excepţie de inadmisibilitate constând în a afirma că unii dintre reclamanţi nu au prezentat titluri de proprietate care să probeze că au deţinut bunuri în satul respectiv. Curtea a considerat că nu a fost chemată să decidă dacă reclamanţii deţin sau nu, în pofida absenţei titlurilor, drepturi de proprietate în raport cu dreptul intern, ci că problema era mai degrabă dacă activităţile economice desfăşurate, în general, de părţile în cauză puteau fi considerate drept „bunuri” care intră în domeniul de aplicare al garanţiei acordate de art. 1 din Protocolul nr. 1. Susţinând cele ce urmează, a considerat că aceasta era situaţia (pct. 139):
„Curtea constată, în acest sens, că nu s-a contestat faptul că reclamanţii au locuit cu toţii în Boydaş până în 1994. Deşi nu deţin un titlu oficial de proprietate asupra bunurilor în litigiu, şi-au construit propriile lor case pe terenuri care au aparţinut strămoşilor lor sau au trăit în casele părinţiilor lor şi au cultivat pământurile pe care aceştia erau proprietari. Curtea observă, în continuare, că reclamanţii aveau drepturi necontestate asupra terenurilor comunale ale satului – cum ar fi terenuri de păşunat, suprafeţe de păscut şi fond forestier – şi că îşi câştigau existenţa din creşterea animalelor şi exploatarea lemnului. Prin urmare, Curtea consideră că totalitatea acestor resurse economice şi veniturile pe care părţile interesate le obţineau pot fi calificate drept «bunuri» în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.”
180. Curtea a precizat în numeroase hotărâri şi decizii că noţiunea „bunuri” este autonomă. În hotărârea Öneryýldýz împotriva Turciei (nr. 48939/99, pct. 124, CEDO 2004–XII), s-a exprimat în această privinţă:
„Curtea reaminteşte că noţiunea «bunuri» prevăzută în prima parte a art. 1 din Protocolul nr. 1 are o sferă de aplicare autonomă care nu se limitează la proprietatea bunurilor corporale şi care este independentă în raport cu clasificările formale din dreptul intern: ceea ce contează este să se verifice dacă circumstanţele unei anumite cauze, considerate în ansamblu, pot fi interpretate ca făcându-l pe reclamant titularul unui interes substanţial protejat de această dispoziţie [...]. Astfel, în mod similar bunurilor corporale, alte drepturi şi interese care reprezintă active pot fi, de asemenea, considerate «drepturi de proprietate» şi, deci, «bunuri» în sensul acestei dispoziţii [...]. Noţiunea «bunuri» nu se limitează la «bunuri actuale» şi poate include şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o «speranţă legitimă» şi rezonabilă de a se putea bucura efectiv de un drept de proprietate [...]”.
În această cauză, Curtea a considerat că o locuinţă construită ilegal pe domeniul public lângă o groapă de gunoi, unde reclamantul şi familia sa trăiau în linişte, deşi fără autorizaţie, prin plata impozitului şi a serviciilor publice, reprezenta un interes patrimonial pe care, de facto, autorităţile îl recunoscuseră şi care era suficient de important pentru a constitui un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

181. Întrebarea dacă reclamantul şi-a fundamentat suficient plângerea pe care a formulat-o în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 s-a pus, de asemenea, în mai multe cauze îndreptate împotriva Rusiei, în care casele reclamanţilor sau alte bunuri ale acestora au fost distruse sau avariate din cauza atacurilor aeriene îndreptate asupra localităţii în care trăiau. De exemplu, în cauza Kerimova şi alţii împotriva Rusiei (nr. 17170/04, 20792/04, 22448/04, 23360/04, 5681/05 şi 5684/05, pct. 293, 3 mai 2011), Curtea a admis cererea de revendicare a proprietăţii, formulată de o parte dintre reclamanţi pe baza extraselor dintr-un inventar al imobilelor emis de serviciile municipale după atac şi din care reieşea că aceştia erau proprietarii caselor respective. În ceea ce priveşte reclamanţii care nu au prezentat nicio probă a dreptului lor asupra bunurilor în cauză, Curtea a stabilit realitatea acestui drept pornind de la alte probe, cum ar fi un certificat de rezidenţă eliberat de serviciile municipale. De asemenea, a considerat că este probabil ca eventualele documente care confirmau dreptul reclamanţilor asupra caselor lor să fi fost distruse în timpul atacului.

182. În situaţiile în care s-a stabilit că reclamantul era proprietarul casei, Curtea nu a solicitat documente justificative suplimentare care să ateste că a locuit în acel loc pentru a considera ca demonstrat faptul că respectiva casă constituia „domiciliu” în sensul art. 8 din Convenţie. Astfel, în hotărârea Orphanides împotriva Turciei (nr. 36705/97, pct. 39, 20 ianuarie 2009), s-a exprimat după cum urmează:
„Curtea observă că Guvernul nu a prezentat nicio probă care să pună sub semnul întrebării declaraţia reclamantului potrivit căreia, în momentul invaziei turceşti, locuia în casa lui din Lapithos şi aceasta era considerată de el şi de familia sa ca fiind domiciliul lor.”
183. Cu toate acestea, în cazul în care un reclamant nu prezintă nicio probă care să ateste dreptul său de proprietate sau locul de reşedinţă, plângerile sale sunt sortite eşecului (a se vedea, de exemplu, Lordos şi alţii împotriva Turciei, nr. 15973/90, pct. 50, 2 noiembrie 2010, în care Curtea a declarat un capăt de cerere inadmisibil ratione materiae în absenţa probării dreptului de proprietate; a se vedea concluzia la care a ajuns în ceea ce priveşte o parte dintre reclamanţii în cauza Kerimova şi alţii, citată anterior). În multe cauze, Curtea a reamintit că reclamanţii trebuie să prezinte un început de dovadă scrisă suficient în sprijinul plângerilor lor. În cauza Damayev împotriva Rusiei (nr. 36150/04, pct. 108-111, 29 mai 2012), a considerat că un reclamant care denunţă distrugerea domiciliului trebuie să furnizeze cel puţin o descriere succintă a bunului în cauză. Întrucât reclamantul nu a prezentat documente, nici nu a furnizat informaţii detaliate cu privire la acuzaţiile sale, a considerat că plângerea este insuficient motivată. Curtea a citat şi alte exemple de documente care constituie început de dovadă scrisă al proprietăţii asupra unui bun sau faptul că acesta constituie domiciliul reclamantului: titluri funciare sau titluri de proprietate, extrase din registrul funciar sau fiscal, documente emise de administraţia locală, planuri, fotografii şi facturi de întreţinere, scrisori primite la adresa în cauză, mărturii sau orice alte probe relevante [a se vedea, de exemplu, Prokopovitch împotriva Rusiei, nr. 58255/00, pct. 37, CEDO 2004–XI, şi Elsanova împotriva Rusiei (dec.), nr. 57952/00, 15 noiembrie 2005].

184. Pe scurt, Curtea a dezvoltat în jurisprudenţa sa o abordare flexibilă în ceea ce priveşte probele pe care trebuie să le prezinte reclamanţii care se plâng că şi-au pierdut bunurile şi domiciliul în contextul unui conflict armat intern sau internaţional. Curtea observă că art. 15 pct. 7 din Principiile Organizaţiei Naţiunilor Unite privind restituirea locuinţelor şi bunurilor în cazul refugiaţilor şi al persoanelor strămutate (supra, pct. 96) reflectă o abordare similară.

b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză

i. Probe privind bunurile

185. Curtea va examina mai întâi argumentul Guvernului potrivit căruia plângerea reclamantului se referă numai la casă, care ar fi fost distrusă înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei. Curtea a precizat deja în decizia privind admisibilitatea pe care a pronunţat-o în speţă că reclamantul a menţionat, de asemenea, încă de la început, parcela de teren pe care era construită casa (Sargsyan, decizie citată anterior, pct. 88). Consideră aşadar că plângerea persoanei în cauză se referă atât la casă, cât şi la teren.

186. Argumentele părţilor se articulează în jurul a două aspecte: în primul rând, valoarea probatorie a „paşaportului tehnic” prezentat de reclamant şi, în al doilea rând, întrebarea dacă avea consiliul satului, de la care reclamantul susţine că a obţinut terenul şi autorizaţia de a construi o casă pe acesta la începutul anilor ‘60, competenţa la momentul respectiv să-i atribuie terenul.

187. În ceea ce priveşte al doilea aspect, Guvernul îşi sprijină teza pe structura administrativă generală care era cea a RSS Azerbaidjan pentru a afirma că nu era de competenţa consiliului satului să atribuie terenuri, în timp ce reclamantul face trimitere la anumite dispoziţii ale Cartei din 1958 privind consiliile săteşti (supra, pct. 82), care par să confirme teza potrivit căreia consiliul satului putea atribui terenuri pentru construcţii private. Cu toate acestea, din motivele expuse mai jos, Curtea nu va trebui să soluţioneze această problemă.

188. Nu se contestă că, în principiu, nu i se emitea paşaport tehnic decât persoanei care deţinea un drept asupra casei. În speţă, reclamantul a prezentat un paşaport tehnic, întocmit pe numele său, care făcea referire la o casă şi la un teren de aproximativ 2 100 m², situate în Golestan, şi care includea un plan detaliat al casei. Curtea consideră că acest paşaport tehnic constituie un început de dovadă scrisă şi că, sub rezerva de a putea fi considerat valid, nu este nevoie să se studieze în detaliu argumentele părţilor cu privire la dreptul intern aplicabil în materie de atribuire a terenurilor în RSS Azerbaidjan la începutul anilor ‘60. Va examina aşadar mai întâi validitatea paşaportului tehnic. Întrucât părţile sunt de acord că înregistrarea caselor era reglementată la momentul faptelor de Instrucţiunile din 1985 (supra, pct. 81), rămâne să fie apreciate unul câte unul diferitele argumente invocate de Guvern în susţinerea afirmaţiei sale potrivit căreia paşaportul tehnic a fost întocmit defectuos, respectiv că ar fi fost falsificat.

189. În ceea ce priveşte argumentul Guvernului că paşaportul tehnic nu conţine nicio trimitere la un titlu primar de proprietate, Curtea constată că părţile nu sunt de acord cu privire la dispoziţiile aplicabile în cazul reclamantului din Instrucţiunile din 1985. Curtea însăşi nu este în măsură să determine care este interpretarea corectă a legii care era în vigoare în Azerbaidjan în mai 1991, atunci când a fost întocmit paşaportul tehnic. Curtea observă că reclamantul nu a oferit nici măcar o explicaţie plauzibilă de ce o astfel de trimitere nu era necesară în cazul său. Este totodată adevărat că, după cum a subliniat, formularul utilizat nu prevedea indicarea unei astfel de trimiteri. În sfârşit, reclamantul a prezentat şi copii ale paşapoartelor tehnice ale caselor aparţinând altor foşti locuitori ai Golestanului care nu conţin nicio trimitere de această natură.

190. De asemenea, Guvernul susţine că respectivul câmp referitor la „dimensiunea terenului în conformitate cu documentele oficiale” este lăsat necompletat în paşaportul tehnic prezentat de reclamant. Din nou în acest sens, reclamantul a dat informaţii detaliate cu privire la modul în care a fost întocmit paşaportul tehnic de către personalul biroului regional pentru inventar tehnic şi a prezentat copii ale paşapoartelor tehnice ale caselor aparţinând altor foşti locuitori ai Golestanului în care acest câmp era, de asemenea, necompletat.

191. În cele din urmă, Guvernul susţine că paşaportul tehnic nu are ştampila corectă. Cu toate acestea, Curtea consideră că, având în vedere contextul existent în 1991, respectiv o situaţie caracterizată de tulburări civile pe scară largă şi o blocadă a regiunii Shahumyan, pe care reclamantul, membrii familiei sale şi foştii locuitori ai satului le-au evocat în declaraţiile lor din 2010, aşadar cu mult înainte ca Guvernul să ridice problema ştampilei, explicaţia reclamantului potrivit căreia nici populaţia din regiune, nici funcţionarii publici nu fuseseră informaţi de către autorităţile despre schimbarea de nume pare plauzibilă. Indiferent care ar fi situaţia, Curtea acordă pondere argumentului care constă în a afirma că Guvernul nu a invocat, cu atât mai puţin dovedit, că noile ştampile ar fi fost efectiv furnizate autorităţilor locale în cauză (din fosta) regiune Shahumyan înainte de luna mai 1991, dată la care a fost întocmit paşaportul tehnic pentru casa reclamantului.

192. Pe scurt, Curtea consideră că paşaportul tehnic prezentat de reclamant constituie un început de dovadă scrisă a drepturilor sale asupra casei şi terenului, la fel cum a admis deja în situaţii precedente (supra, pct. 178-183), şi constată că acest început de dovadă scrisă nu a fost infirmat în mod convingător de Guvern.

193. Curtea ţine de altfel seama de faptul că argumentele prezentate de reclamant nu s-au modificat încă de la început: el a declarat întotdeauna că a trăit în Golestan şi a avut în acel loc o casă şi un teren până la fuga din iunie 1992. A prezentat copii ale fostului său paşaport sovietic şi ale certificatului de căsătorie, care demonstrează că s-a născut în Golestan în 1929 şi s-a căsătorit acolo în 1955. Declaraţiile sale despre modul în care a obţinut terenul şi autorizaţia de a construi o casă şi cum a construit această casă la începutul anilor ‘60 cu ajutorul vecinilor şi prietenilor sunt susţinute de mărturia mai multor membri ai familiei sale şi de foştii săteni. Ţinând cont de faptul că este vorba despre declaraţii scrise, care nu au fost verificate printr-o confruntare, Curtea observă că acestea sunt bogate în detalii şi au tendinţa să demonstreze că autorii lor au trăit în realitate evenimentele pe care le descriu. Având în vedere perioada mare de timp care a trecut de când sunt plecaţi foştii locuitori ai satului, Curtea nu acordă o importanţă decisivă faptului că, astfel cum susţine Guvernul, aceste declaraţii nu sunt în concordanţă în toate privinţele.

194. De asemenea, Curtea ia în considerare un alt element important, şi anume circumstanţele în care reclamantul a fost nevoit să părăsească satul la momentul în care a fost acesta din urmă a fost atacat de soldaţi. Nu este deloc surprinzător faptul că, în astfel de condiţii, nu a putut să ia cu el toate actele. În consecinţă, având în vedere toate elementele de probă prezentate în faţa sa, Curtea concluzionează că reclamantul a probat suficient afirmaţia sa potrivit căreia deţinea o casă şi un teren în Golestan în momentul în care a părăsit satul, în iunie 1992.

195. Curtea revine, în final, la argumentul Guvernului, potrivit căruia casa ar fi fost aparent distrusă înainte de 15 aprilie 2002, data intrării în vigoare a Convenţiei pentru Azerbaidjan, şi, în consecinţă, atât timp cât cererea se referă la problema casei, capătul de cerere se află în afara competenţei sale ratione temporis. În decizia privind admisibilitatea, Curtea a notat faptul că nimeni nu ştia cu certitudine dacă a fost distrusă casa reclamantului. A adăugat că, în acest stadiu, singura sa preocupare este de a stabili dacă faptele cauzei sunt de competenţa sa ratione temporis, examinarea detaliată a faptelor şi a aspectelor de drept urmând să fie amânată până la examinarea pe fond (Sargsyan, decizie citată anterior, pct. 88). Având în vedere jurisprudenţa sa, Curtea a considerat că imposibilitatea ca reclamantul să aibă acces la bunurile şi la domiciliul despre care susţinea că le-a deţinut în Golestan, precum şi la mormintele rudelor sale, care se aflau în acel loc, trebuie considerată ca o situaţie continuă, pe care are competenţa de a o examina începând cu data de 15 aprilie 2002. Prin urmare, respinge excepţia de inadmisibilitate ratione temporis ridicată de Guvern (idem, pct. 91-92). Întrucât studierea detaliată a faptelor a fost amânată pentru stadiul examinării pe fond, este aşadar de competenţa Curţii să stabilească dacă această casă a fost sau nu distrusă înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei şi dacă, în consecinţă, excepţia de inadmisibilitate ratione temporis ridicată de Guvern în ceea ce priveşte casa se întemeiază pe o bază factuală. Într-adevăr, dacă distrugerea s-ar fi produs înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei, ar fi vorba despre un act instantaneu care nu era de competenţa sa ratione temporis [Moldovan şi alţii şi Rostaş şi alţii împotriva României (dec.), nr. 41138/98 şi 64320/01, 13 martie 2001].

196. Curtea observă că informaţiile furnizate de reclamant în cerere, în ceea ce priveşte clarificarea aspectului dacă a fost sau nu distrusă casa, sunt contradictorii (Sargsyan, decizie citată anterior, pct. 24). Întrebat de Curte cu privire la acest punct, reclamantul a explicat această contradicţie aparentă, afirmând că s-a produs o confuzie între casa lui şi cea a părinţilor atunci când reprezentantul său a redactat cererea pe baza declaraţiei sale scrise din 10 iulie 2006, în care a folosit cuvintele: „mama a rămas în Golestan şi casa noastră a fost distrusă”. Curtea reţine că această declaraţie a fost anexată la cerere. Admite că acest context special în care a fost folosită expresia „casa noastră” lasă loc unor interpretări diferite şi că pasajul corespunzător din formularul de cerere care indică distrugerea casei reclamantului poate fi rezultatul unei neînţelegeri.

197. Având în vedere elementele de probă prezentate în faţa sa, în special DVD-urile transmise de ambele părţi şi de guvernul armean, celelalte informaţii relevante furnizate de părţi şi raportul AAPS, Curtea observă că Golestan este un sat abandonat încă de la mijlocul anului 1992 şi că cele mai multe dintre clădiri sunt în ruină, pereţii interiori şi exteriori fiind încă în picioare, dar acoperişurile caselor sunt prăbuşite. În lipsa unei probe concludente potrivit căreia casa reclamantului să fi fost complet distrusă înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei, Curtea pleacă de la principiul că încă mai există clădirea, deşi este, probabil, foarte deteriorată. Excepţia de inadmisibilitate ratione temporis ridicată de Guvern nu se bazează aşadar pe o bază factuală.

198. Prin urmare, Curtea concluzionează că reclamantul a avut şi încă mai are o casă şi o parcelă de teren în Golestan şi respinge excepţia ridicată de Guvern privind inadmisibilitatea ratione temporis a capătului de cerere referitor la casă.

ii.
Cu privire la întrebarea dacă drepturile reclamantului intră sub incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1

199. Curtea trebuie să examineze în continuare aspectul dacă reclamantul a deţinut – şi dacă mai deţine – drepturi de proprietate recunoscute de dreptul intern şi dacă aceste drepturi pot fi considerate „bunuri” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

200. Guvernul explică faptul că, în temeiul legilor relevante ale RSS Azerbaidjan, care erau în vigoare în momentul strămutării reclamantului, cetăţenii nu puteau deţine în proprietate privată nici case, nici terenuri, dar putea deţine o casă şi să-i fie atribuit un teren pe durata vieţii pentru agricultură de subzistenţă şi locuit. El adaugă că Legea privind proprietatea din 1991 şi Codul funciar din 1992 au creat posibilitatea de a transfera terenurile deja atribuite persoanelor fizice în proprietatea lor privată, dar că normele detaliate privind privatizarea terenurilor atribuite cetăţenilor, inclusiv casele construite pe aceste terenuri, nu au fost introduse decât în Legea privind reforma funciară din 1996.

201. Prin urmare, Curtea reţine că, atunci când reclamantul a părăsit Golestanul, în iunie 1992, normele care autorizau ca persoanele fizice să transforme drepturile pe care le deţinuseră anterior asupra terenurilor şi caselor ridicate pe aceste terenuri nu fuseseră încă adoptate. În plus, nu s-a susţinut că persoana în cauză s-ar fi prevalat de această posibilitate. Întrucât drepturile pe care le dobândise în temeiul fostei legislaţii nu au fost anulate prin adoptarea Legii privind proprietatea din 1991 şi a Codului funciar din 1992, drepturile asupra casei şi asupra terenului pe care le deţinea în momentul fugii sale trebuie evaluate în raport cu legile RSS Azerbaidjan.

202. Curtea observă că, în temeiul acestor legi, în special în temeiul art. 13 din Constituţia din 1978 şi al art. 10.3 din Codul locuinţei din 1983, cetăţenii puteau deţine locuinţe în proprietate privată. Drepturile asupra acestor bunuri erau protejate de stat şi transmisibile prin succesiune. În schimb, toate terenurile erau în proprietatea statului. Parcelele de teren puteau fi totuşi atribuite persoanelor fizice pentru scopuri precise, cum ar fi agricultura de subzistenţă sau construirea a unei locuinţe individuale. Din art. 13 din Constituţia din 1978 şi din art. 4 din Codul funciar rezultă că, în astfel de cazuri, persoana respectivă avea un „drept de folosinţă” asupra terenului. Acest „drept de folosinţă” îl obliga pe beneficiar să folosească terenul în scopurile în care îi fusese atribuit, dar era protejat de lege, ceea ce, de altfel, Guvernul nu a contestat, şi era, de asemenea, transmisibil prin succesiune.

203. Prin urmare, nu există nicio îndoială că drepturile conferite reclamantului asupra casei şi terenului erau drepturi protejate, care reprezentau un interes economic substanţial. Având în vedere sensul autonom al art. 1 din Protocolul nr. 1, dreptul reclamantului asupra casei pe care o deţinea şi „dreptul de folosinţă” asupra terenului constituiau „bunuri” în sensul acestei dispoziţii.

204. Guvernul susţine că nu a adoptat legi privind bunurile abandonate de armenii care au părăsit Azerbaidjanul din cauza conflictului. Cu toate acestea, menţionează o excepţie, şi anume ordonanţa din 1991 (supra, pct. 83), şi explică faptul că această lege avea ca scop să reglementeze practica schimbului de bunuri între armenii care părăseau Azerbaidjanul şi azerii care părăseau Armenia sau Nagorno-Karabah şi provinciile învecinate. Precizează totodată că bunurile reclamantului nu făceau obiectul acestei ordonanţe.

205. Curtea concluzionează că, atunci când a trebuit să părăsească Golestanul în iunie 1992, reclamantul deţinea asupra casei şi terenului drepturi care constituiau bunuri în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Având în vedere că nimic nu indică faptul că aceste drepturi au fost stinse ulterior, fie înainte, fie după ratificarea Convenţiei de către Azerbaidjan, ele rămân valabile. Prin urmare, întrucât reclamantul a deţinut bunuri reale, nu este necesar să se mai examineze dacă a existat, de asemenea, o „speranţă legitimă” de a obţine asupra acestor bunuri un drept de proprietate privată conform Legii din 1991 privind bunurile.