Marea cameră Hotărârea (fond)

III. Cu privire la jurisdicţia şi răspunderea Azerbaidjanului în temeiul art. 1 din Convenţie

A. Argumentele părţilor

1. Reclamantul

121. Reclamantul susţine că Golestanul se află pe teritoriul internaţional recunoscut al Republicii Azerbaidjan şi, prin urmare, guvernul pârât are obligaţia de a infirma prezumţia potrivit căreia îşi exercită jurisdicţia asupra acestei regiuni începând din 15 aprilie 2002. Or, Guvernul nu a reuşit să infirme această prezumţie, întrucât nu a demonstrat că nu-şi exercita controlul asupra Golestanului. Poziţia sa cu privire la situaţia de fapt pare uşor lipsită de coerenţă, deoarece a admis că Golestanul nu se afla sub control armean. Reclamantul consideră aşadar că Azerbaidjanului îi revenea întreaga responsabilitate de a-i recunoaşte drepturile garantate de Convenţie.

122. Cu titlu subsidiar, reclamantul susţine că, şi dacă s-ar stabili că Azerbaidjanul nu controlează regiunea în cauză, răspunderea acestei ţări ar fi totuşi angajată, art. 1 din Convenţie impunându-i obligaţia pozitivă de a lua măsuri diplomatice, economice, judiciare şi de alt fel pentru a garanta respectarea drepturilor protejate de acest instrument [Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei (MC), nr. 48787/99, pct. 331 şi 333, CEDO 2004–VII]. Or, conform afirmaţiilor sale, Guvernul nu şi-a îndeplinit obligaţiile pozitive, afişând timp de mai mulţi ani o lipsă de voinţă politică de a soluţiona conflictul şi neluând nicio măsură care să-i permită să-şi exercite dreptul de a reveni acasă sau de a fi despăgubit (infra, pct. 208).

2. Guvernul pârât

123. Guvernul pârât admite că Golestanul face parte din teritoriul internaţional recunoscut al Azerbaidjanului. La şedinţa din 5 februarie 2014, a declarat în cursul pledoariei sale că prezumţia potrivit căreia un stat îşi exercită jurisdicţia asupra întregului teritoriu ar putea fi limitată nu doar la zonele ocupate de o parte terţă, ci şi la micile zone „devenite inaccesibile din cauza circumstanţelor”. Acesta ar fi şi cazul Golestanului. Satul se află pe linia de contact, astfel încât este prins între forţele armate azere, pe de o parte (la nord şi la est), şi forţele armene în cealaltă parte (la sud şi la vest) şi nu se află sub controlul efectiv al niciuneia dintre tabere. Se află sub raza tirurilor de foc ale poziţiilor armene situate pe o ridicătură a râului. Guvernul azer nu este aşadar în măsură să-şi exercite autoritatea legitimă asupra regiunii.

124. De asemenea, Guvernul susţine, în principal, că răspunderea sa nu este angajată în temeiul art. 1 din Convenţie, în sensul său original. Fiind un stat deposedat de suveranitate, Azerbaidjanul nu ar avea decât o răspundere limitată: este legat doar de obligaţia pozitivă de a lua toate măsurile care sunt în puterea sa şi în conformitate cu dreptul internaţional (Ilaşcu şi alţii, citată anterior, pct. 331). Această obligaţie pozitivă depinde de circumstanţele de fapt ale cauzei şi nu trebuie interpretată ca impunând statului o sarcină excesivă (idem, pct. 332). Guvernul consideră că a luat toate măsurile generale şi individuale care puteau fi luate (infra, pct. 210).

3. Guvernul armean, terţ intervenient

125. Guvernul armean susţine că Azerbaidjan exercită un control deplin şi efectiv asupra Golestanului. Făcând trimitere la observaţiile sale cu privire la situaţia din Golestan (supra, pct. 50-53) şi la elementele pe care le-a comunicat în această privinţă (supra, pct. 69-71), afirmă, în special, că forţele armate azere deţin poziţii militare în interiorul satului şi în vecinătatea acestuia, în timp ce forţele „RNK” sunt staţionate pe cealaltă parte a defileului râului.

B. Motivarea Curţii

1. Principiile jurisprudenţiale relevante în materie de prezumţie a jurisdicţiei teritoriale

126. Curtea a enunţat principiile relevante în materie în hotărârea Assanidzé împotriva Georgiei [(MC), nr. 71503/01, pct. 137-143, CEDO 2004–II] şi în hotărârea Ilaşcu şi alţii (citată anterior, pct. 311-313 şi 333-335).

127. În hotărârea Assanidzé, a aplicat o „prezumţie de competenţă” sau, cu alte cuvinte, o prezumţie de jurisdicţie a statului asupra propriului teritoriu. Pasajele relevante ale acestei hotărâri prevăd următoarele:
„137. În conformitate cu art. 1 din Convenţie, statele contractante «recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în Titlul I al [...] Convenţiei». Rezultă că statele părţi răspund pentru orice încălcare a drepturilor şi libertăţilor protejate pe care le pot suferi persoanele fizice plasate sub «jurisdicţia» lor – respectiv competenţa lor – la momentul încălcării.

[...]

139. RA Adjaria era indiscutabil parte integrantă a teritoriului georgian, aflată sub competenţa şi controlul acestui stat. Cu alte cuvinte, există o prezumţie de competenţă. Rămâne să se stabilească dacă există motive rezonabile pentru a infirma această prezumţie.

140. În această privinţă, Curtea aminteşte, în primul rând, că Georgia a ratificat Convenţia cu efect pentru întregul său teritoriu. În plus, nimeni nu contestă că nicio mişcare secesionistă, nici cea animată de RA Adjaria şi nici de vreun alt stat nu exercită în acest loc, în practică, un control global [a se vedea, a contrario, Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei (dec.) (MC), nr. 48787/99, 4 iulie 2001, precum şi Loizidou, citată anterior]. Ratificând Convenţia, Georgia nu a formulat, în temeiul art. 57 din Convenţie, nicio rezervă specifică privind RA Adjaria sau privind dificultăţi de a-şi exercita jurisdicţia asupra acestui teritoriu. O astfel de rezervă ar fi fost de altfel lipsită de efect, deoarece jurisprudenţa nu permite nicio excluziune teritorială [Matthews împotriva Regatului Unit (MC), nr. 24833/94, pct. 29, CEDO 1999–I], cu excepţia cazului prevăzut la art. 56 § 1 din Convenţie (teritorii dependente).

[...]

142. Astfel, prezumţia evocată supra la pct. 139 se confirmă. Situaţia nu poate fi altfel din motive de politică juridică, şi anume necesitatea de a se menţine egalitatea între statele părţi şi necesitatea de a asigura caracterul efectiv al Convenţiei. În cazul în care prezumţia ar cădea, Convenţia ar putea fi aplicată selectiv numai pentru părţi din teritoriul anumitor state părţi, golind astfel de conţinut postulatul protecţiei efective a drepturilor omului care susţine ansamblul Convenţiei, şi permiţând astfel o discriminare între statele părţi, adică între cele care acceptă aplicarea Convenţiei la întregul lor teritoriu şi cele care nu o acceptă.

143. Prin urmare, Curtea concluzionează că faptele din care decurg pretinsele încălcări ţin de „jurisdicţia” statului georgian [Bertrand Russell Peace Foundation Ltd împotriva Regatului Unit, nr. 7597/76, decizia Comisiei din 2 mai 1978, Decizii şi Rapoarte (DR) 14, pag. 117 şi 132], în sensul art. 1 din Convenţie.”
128. În hotărârea Ilaşcu şi alţii (citată anterior), Curtea a dezvoltat în continuare conceptul prezumţiei de jurisdicţie. Pasajele relevante din această hotărâre prevăd:
„311. Rezultă [din art. 1] că statele părţi sunt răspunzătoare pentru orice încălcare a drepturilor şi libertăţilor protejate de Convenţie comise împotriva persoanelor aflate sub «jurisdicţia» lor.

Exercitarea jurisdicţiei reprezintă o condiţie necesară pentru ca un stat contractant să poată fi considerat răspunzător pentru acte sau omisiuni imputabile şi care dau naştere unei presupuse încălcări a drepturilor şi libertăţilor enunţate în Convenţie.

312. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa potrivit căreia noţiunea „jurisdicţie”, în sensul art. 1 din Convenţie trebuie să fie luată în considerare pentru a reflecta semnificaţia acestui concept în dreptul internaţional public [Gentilhomme şi alţii împotriva Franţei, nr. 48205/99, 48207/99 şi 48209/99, pct. 20, hotărârea din 14 mai 2002; Banković şi alţii împotriva Belgiei şi alţii (dec.) (MC), nr. 52207/99, pct. 59-61, CEDO 2001–XII; Assanidzé împotriva Georgiei (MC), nr. 71503/01, pct. 137, CEDO 2004–II].

Din punctul de vedere al dreptului internaţional public, expresia „aflate sub jurisdicţia lor” care figurează la art. 1 din Convenţie trebuie să fie înţeleasă în sensul în care competenţa jurisdicţională a unui stat este, în principal, teritorială (Banković şi alţii, citată anterior, pct. 59), dar este şi prezumată, în sensul că se exercită în mod normal pe întregul său teritoriu.

Această prezumţie poate fi limitată în circumstanţe excepţionale, în special atunci când un stat se află în incapacitatea de a-şi exercita autoritatea asupra unei părţi a teritoriului său. Acest fapt se poate datora unei ocupaţii militare de către forţele armate ale altui stat care controlează efectiv respectivul teritoriu [a se vedea hotărârile Loizidou împotriva Turciei (excepţii preliminare) din 23 martie 1995, seria A nr. 310, şi Cipru împotriva Turciei, citată anterior, pct. 76-80, astfel cum au fost citate în decizia Banković şi alţii, citată anterior, pct. 70-71], unor acte de război sau de rebeliune sau unor acte ale unui stat străin care sprijină înfiinţarea unui regim separatist pe teritoriul statului în cauză.

313. Pentru a concluziona existenţa unei astfel de situaţii excepţionale, Curtea trebuie să examineze, pe de o parte, ansamblul elementelor de fapt obiective de natură să limiteze exercitarea efectivă a autorităţii unui stat asupra teritoriul său şi, pe de altă parte, comportamentul acestuia. Într-adevăr, angajamentele asumate de o parte contractantă în temeiul art. 1 din Convenţiei includ, în plus faţă de obligaţia de a se abţine de la orice ingerinţă în exercitarea drepturilor şi libertăţilor garantate, obligaţii pozitive de a lua măsurile adecvate pentru asigurarea respectării acestor drepturi şi libertăţi pe teritoriul său [a se vedea, printre alte altele, Z şi alţii împotriva Regatului Unit (MC), nr. 29392/95, pct. 73, CEDO 2001–V].

Aceste obligaţii subzistă chiar şi în cazul unei limitări privind exercitarea autorităţii asupra unei părţi a teritoriului, aşa că statul are obligaţia de a lua toate măsurile adecvate care rămân în puterea sa.

[...]

333. Curtea consideră că, în cazul în care un stat contractant se află în imposibilitatea de a-şi exercita autoritatea pe întreg teritoriul său ca urmare a unei situaţii efective de constrângere, cum ar fi instituirea unui regim separatist însoţit sau nu de ocupaţia militară a unui alt stat, statul nu încetează astfel să-şi exercite jurisdicţia în sensul art. 1 din Convenţie asupra părţii din teritoriu temporar supusă unei autorităţi locale susţinute de forţe rebele sau de către un alt stat.

O astfel de situaţie efectivă are totuşi ca efect reducerea aplicabilităţii acestei jurisdicţii, în sensul că angajamentul asumat de statul contractant în temeiul art. 1 trebuie să fie examinat de Curte doar în lumina obligaţiilor pozitive ale statului în raport cu persoanele care se află pe teritoriul său. Statul în cauză trebuie, cu toate mijloacele legale şi diplomatice de care dispune faţă de ţările terţe şi organizaţiile internaţionale, să încerce să continue să garanteze exercitarea drepturilor şi libertăţilor enunţate în Convenţie.

334. Deşi nu este de competenţa Curţii să indice care sunt cele mai eficiente măsuri care trebuie luate de autorităţi pentru a-şi îndeplini obligaţiile, trebuie totuşi să se asigure că măsurile efectiv luate au fost adecvate şi suficiente în speţă. Confruntată cu o omisiune parţială sau totală, sarcina Curţii este de a stabili în ce măsură ar fi trebuit întreprins un efort minim atunci când acest lucru era încă posibil. O astfel de sarcină este cu atât mai necesară în cazul unei pretinse încălcări a unor drepturi absolute precum cele garantate de art. 2 şi art. 3 din Convenţie.

335. Prin urmare, Curtea concluzionează că reclamanţii se află sub jurisdicţia Republicii Moldova în sensul art. 1 din Convenţie, dar că răspunderea acesteia pentru actele denunţate – comise pe teritoriul «RMT», asupra căreia nu exercită nicio autoritate efectivă – se stabileşte în lumina obligaţiilor sale pozitive care îi revin în temeiul Convenţiei.ˮ

129. Din această jurisprudenţă rezultă că jurisdicţia, în sensul art. 1 din Convenţie, se prezumă a fi exercitată asupra întregului teritoriu al unui stat contractant. Angajamentul luat de un astfel de stat în temeiul art. 1 include, în mod normal, două elemente: pe de o parte, obligaţia negativă de a se abţine de la orice ingerinţă în exercitarea drepturilor şi libertăţilor garantate şi, pe de altă parte, obligaţia pozitivă de a lua măsurile adecvate pentru a asigura respectarea acestor drepturi şi libertăţi pe teritoriul său (Ilaşcu şi alţii, citată anterior, pct. 313).

130. Chiar şi în circumstanţe excepţionale, atunci când un stat se află în imposibilitatea de a-şi exercita autoritatea asupra întregului său teritoriu ca urmare a ocupaţiei militare de către forţele armate ale altui stat, acte de război sau de rebeliune sau instaurarea unui regim separatist pe teritoriul său, acesta nu încetează astfel să-şi exercite jurisdicţia în sensul art. 1 din Convenţie [Ilaşcu şi alţii, citată anterior, pct. 333; a se vedea, de asemenea, Catan şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei (MC), nr. 43370/04, 8252/05 şi 18454/06, pct. 109, CEDO 2012 (extrase)].

131. Cu toate acestea, în cazul în care un stat nu poate să-şi exercite autoritatea asupra unei părţi a teritoriului său, răspunderea sa în temeiul Convenţiei se limitează la a-şi îndeplini obligaţiile pozitive (Ilaşcu şi alţii, citată anterior, pct. 335). Aceste obligaţii se referă atât la măsurile necesare pentru a-şi restabili controlul asupra teritoriului, ca expresie a jurisdicţiei sale, cât şi pe cele care sunt concepute pentru a asigura respectarea drepturilor individuale (idem, pct. 339). În efortul de a-şi restabili controlul, statul are datoria de a-şi afirma sau de a-şi reafirma suveranitatea asupra teritoriului său şi de se abţine de la orice act de sprijin pentru regimul separatist (idem, pct. 340–345). Pentru a asigura respectarea drepturilor individuale, statul trebuie să ia măsuri de ordin judiciar, politic sau administrativ (idem, pct. 346).

2. Aplicarea acestor principii în speţă

a) Stabilirea faptelor de către Curte

132. Părţile prezintă versiuni diferite ale situaţiei din Golestan. Perioada care trebuie luată în considerare este începând din 15 aprilie 2002, data intrării în vigoare a Convenţiei în Azerbaidjan, până în prezent.

133. Pentru a stabili faptele expuse în continuare, Curtea a luat în considerare observaţiile scrise şi pledoariile orale ale părţilor, hărţile Golestanului şi ale zonelor învecinate, DVD-urile care conţin imagini filmate în regiune, precum şi alte probe relevante puse la dispoziţia sa de către părţi. Curtea s-a bazat, de asemenea, pe raportul privind Golestanul oferit de AAPS pornind de la interpretarea imaginilor din satelit de înaltă rezoluţie.

134. Curtea observă că părţile sunt de acord asupra unui aspect: atât pentru o parte, cât şi pentru cealaltă, Golestanul se află pe teritoriul internaţional recunoscut al Azerbaidjanului, pe partea de nord a văii în formă de „V” a râului Indzachay, poziţiile militare azere şi cele ale „RNK” se află pe malul de nord, respectiv pe malul de sud ale râului, nu există civili în sat, cel puţin zonele învecinate sunt minate şi încălcările acordului de încetare a focului sunt frecvente.

135. Versiunile părţilor diferă totuşi asupra multor alte puncte. Cea mai importantă diferenţă se referă la clarificarea aspectului dacă soldaţii azeri deţin sau nu poziţii militare azere în sat. Distanţa dintre poziţiile militare ale fiecăreia dintre cele două tabere şi sat şi prezenţa sau absenţa minelor în sat sunt, de asemenea, subiecte de controversă între părţi.

136. Din probele disponibile, în special din hărţile prezentate de ambele părţi şi de guvernul intervenient, rezultă că întreg satul şi poziţiile azere se află pe malul de nord al râului Indzachay, care constituie un fel graniţă naturală, şi că „RNK” deţine poziţiile de pe malul de sud, cea mai apropiată fiind pe o pantă aflată în faţa satului.

137. În ceea ce priveşte problema controversată a prezenţei militare azere în sat, Curtea a constatat că o serie de probe indică faptul că în sat există poziţii azere şi, prin urmare, soldaţi azeri. Raportul AAPS care porneşte de la interpretarea imaginilor din satelit luate în 2005, 2009 şi 2012 indică prezenţa unor tranşee în sat sau cel puţin în afara localităţii. Aceste tranşee sunt vizibile pe imaginile din 2005 şi 2009, dar sunt mai greu de distins pe imaginea din 2012. Pe baza probelor de care dispune, Curtea consideră stabilit, cunoscându-se că satul se află pe malul de nord al râului, unde sunt instalate poziţiile azere, că tranşeele fac parte dintre aceste poziţii. Prin urmare, acest lucru sugerează prezenţa în sat a soldaţilor azeri, deoarece tranşeele necesită întreţinere (după cum reiese din raportul AAPS, care arată că, după ce au încetat să mai fie utilizate între 2009 şi 2012, sunt mai puţin vizibile pe imaginile din 2012). În acest sens, Curtea aminteşte că nimeni nu contestă că nu există civili în sat. În plus, din raportul AAPS şi din DVD-ul transmis în 2012 de guvernul intervenient reiese că teritoriul situat la nord de sat şi, prin urmare, căile de acces la sat se află sub controlul forţelor armate azere. Există şi alte indicii în acest sens pe DVD-ul transmis de reclamant în 2008, în care se vede fum ieşind de pe coşurile unor case şi un bărbat care merge printre casele aflate în ruină.

138. Deşi există anumite semne ale unei prezenţe militare azere în interiorul satului, Curtea nu dispune de probe suficiente pentru a stabili cu certitudine dacă forţele azere au fost prezente în Golestan pe parcursul întregii perioade care ţine de competenţa sa ratione temporis, şi anume începând cu 15 aprilie 2002 până în prezent. Este important să se reţină că nimeni nu a pretins şi niciuna din probele de care dispune Curtea nu indică faptul că „RNK” deţinea sau nu poziţii sau trupe pe malul de nord al râului Indzachay, cu atât mai puţin în satul Golestan, în perioada luată în considerare.

b) Aprecierea importanţei juridice a faptelor

139. Dat fiind că Golestanul se află situat pe teritoriul internaţional recunoscut al Azerbaidjanului, se aplică prezumţia jurisdicţiei (Ilaşcu şi alţii, citată anterior, pct. 312). Aşadar Guvernul are obligaţia să demonstreze existenţa unor circumstanţe excepţionale de natură să-i limiteze răspunderea în temeiul art. 1 din Convenţie.

140. Curtea observă că nu a admis faptul că răspunderea statului asupra teritoriului său se limitează doar la a-şi îndeplini obligaţiile sale pozitive faţă de regiunile în care un alt stat sau un regim separatist exercită un control efectiv. În hotărârea Ilaşcu şi alţii (citată anterior, pct. 330), a concluzionat că exista o parte din teritoriul Moldovei, respectiv zona care se afla sub controlul efectiv al Republicii Moldoveneşti Transnistrene („RMT”), în care guvernul moldovean nu îşi exercita autoritatea. Curtea s-a bazat pe aceeaşi constatare în hotărârea Ivanţoc şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei (nr. 23687/05, pct. 105, 15 noiembrie 2011). În hotărârea Catan şi alţii (citată anterior, pct. 109), a concluzionat că Moldova nu îşi exercita autoritatea asupra unei părţi a teritoriului său situată la est de Nistru, controlată de „RMT”. În schimb, în hotărârea Assanidzé (citată anterior, pct. 139-140), a luat în considerare faptul că Republica Autonomă Adjaria nu era animată de nicio mişcare secesionistă şi că niciun alt stat nu exercita în acel loc, în practică, un control global.

141. În cauzele împotriva Moldovei sus-menţionate, nu a fost contestat faptul că teritoriul în cauză, Transnistria, se afla sub controlul efectiv al „RMT”. Curtea a concluzionat că Rusia îşi exercita jurisdicţia, în sensul Convenţiei, asupra zonei controlate de „RMT”, având în vedere că statul rus exercita o autoritate efectivă sau cel puţin o influenţă decisivă asupra acestei entităţi, că îi asigura supravieţuirea prin sprijinul militar, economic, financiar şi politic pe care i-l oferea, şi, prin urmare, Rusia trebuia considerată răspunzătoare pentru încălcările constatate (Ilaşcu şi alţii, citată anterior, pct. 392-394, Ivanţoc şi alţii, citată anterior, pct. 118-120, şi Catan şi alţii, citată anterior, pct. 122).

142. Prezenta cauză diferă de cauzele sus-menţionate: Golestan se află pe linia de front între forţele azere şi cele ale „RNK” şi întrebarea dacă Azerbaidjanul exercită un control efectiv asupra satului este supusă controverselor. Curtea observă că, în virtutea jurisprudenţei sale, în mod normal, guvernul pârât are obligaţia de a demonstra că un alt stat sau un regim separatist exercită un control efectiv asupra Golestanului, teatrul presupuselor încălcări ale Convenţiei.

143. Curtea consideră că este util să reamintească în acest stadiu că Azerbaidjanul a depus, odată cu instrumentul său de ratificare, o declaraţie care indica faptul că nu era „în măsură să garanteze aplicarea dispoziţiilor Convenţiei pe teritoriile ocupate de Republica Armenia” (supra, pct. 93). În decizia privind admisibilitatea pe care a pronunţat-o în speţă, Curtea a constatat că această declaraţie nu permitea limitarea aplicării teritoriale a Convenţiei la anumite părţi din teritoriul internaţional recunoscut al Azerbaidjanului (Sargsyan, decizie citată anterior, pct. 63-65) şi că nu îndeplinea condiţiile necesare pentru a constitui o rezervă valabilă (idem, pct. 66-70).

144. Curtea observă că, potrivit dreptului internaţional (în special art. 42 din Regulamentul de la Haga din 1907), un teritoriu este considerat ca fiind ocupat atunci când este, de fapt, plasat sub autoritatea unei armate ostile şi este considerat de toată lumea că „autoritatea de fapt” se traduce prin exercitarea unui control efectiv şi necesită elemente cum ar fi prezenţa unor trupe străine capabile să exercite un astfel de control fără acordul autorităţii suverane (supra, pct. 94). Pe baza tuturor probelor de care dispune şi având în vedere faptele stabilite mai sus, Curtea a concluzionat că, în absenţa unor trupe străine prezente în teren, Golestanul nu este nici ocupat de forţe străine, nici sub controlul efectiv al unor astfel de forţe.

145. Se pare, de altfel, că guvernul pârât a ales să nu-şi menţină poziţia sa iniţială, care consta în a afirma că nu exercita un control efectiv asupra Golestanului. În schimb, acesta susţine acum că satul se află în teritoriul contestat şi că şi este înconjurat de mine, prins între poziţiile militare ale celor două tabere situate pe fiecare parte a râului şi în raza de acţiune a forţelor armene.

146. Guvernul pârât susţine, în esenţă, că jurisprudenţa Curţii începută cu cauza Ilaşcu şi alţii şi potrivit căreia un stat care a pierdut controlul efectiv asupra unei părţi a propriului teritoriu, trecut sub controlul unui alt stat sau al unui regim separatist, constată că răspunderea pe care o are în temeiul Convenţiei este limitată, ar trebui să se aplice, de asemenea, la zonele în litigiu sau, astfel cum a formulat Curtea la şedinţa din 5 februarie 2014, la zone „devenite inaccesibile din cauza circumstanţelor”.

147. Pentru a găsi răspunsul la această întrebare, Curtea trebuie să ia în considerare natura specială a Convenţiei, instrument constituţional al ordinii publice europene conceput pentru protejarea drepturilor omului, precum şi misiunea sa, enunţată la art. 19 din Convenţie, care este de a „asigura respectarea angajamentelor care decurg pentru înaltele părţi contractante din [...] Convenţie” [Loizidou împotriva Turciei (excepţii preliminare), 23 martie 1995, pct. 75 şi 93, seria A nr. 310, şi Al-Skeini şi alţii împotriva Regatului Unit (MC), nr. 55721/07, pct. 141, CEDO 2011]. În momentul în care Azerbaidjan a ratificat Convenţia, la 15 aprilie 2002, întregul său teritoriu a intrat în „spaţiul juridic al Convenţiei”.

148. În cauzele împotriva Moldovei sus-menţionate, recunoaşterea caracterului limitat al răspunderii pe care statul teritorial o avea în temeiul Convenţiei era compensată de constatarea că un alt stat parte la Convenţie îşi exercita în mod excepţional propria jurisdicţie în afara teritoriului său şi, prin urmare, putea fi angajată pe deplin răspunderea sa în temeiul Convenţiei. În schimb, în speţă, nu s-a stabilit că Golestan este ocupat de forţele armate ale altui stat sau satul se află sub controlul unui regim separatist. În aceste condiţii şi având în vedere necesitatea de a evita apariţia unui vid în protecţia drepturilor garantate de Convenţie, Curtea consideră că statul pârât nu a demonstrat existenţa unor circumstanţe excepţionale de natură să-i limiteze răspunderea ce îi revine în temeiul Convenţiei.

149. Curtea respinge aşadar argumentul Guvernului. Excepţia creată în hotărârea Ilaşcu şi alţii (citată anterior, pct. 312-313), respectiv limitarea răspunderii statului teritorial în ceea ce priveşte anumite părţi ale teritoriului său internaţional recunoscut, ocupate de o altă entitate sau aflate sub controlul efectiv al unei alte entităţi, nu poate aşadar fi extinsă la teritorii disputate, aşa cum sugerează Guvernul.

150. De fapt, situaţia în cauză este mai aproape de cea din cauza Assanidzé (hotărâre citată anterior, pct. 146), deoarece, din punct de vedere juridic, guvernul azer îşi exercită jurisdicţia în calitate de stat teritorial şi îşi asumă o răspundere deplină în temeiul Convenţiei, chiar dacă poate întâlni dificultăţi în practică în exercitarea autorităţii sale asupra regiunii Golestan. Curtea va ţine seama de aceste dificultăţi atunci când va examina caracterul proporţional sau nu al actelor sau omisiunilor denunţate de reclamant.

151. În concluzie, Curtea consideră că faptele care stau la originea pretinselor încălcări ţin de „jurisdicţia” Azerbaidjanului în sensul art. 1 din Convenţie şi sunt de natură să angajeze răspunderea guvernului pârât. Prin urmare, respinge excepţia privind lipsa de jurisdicţie şi de răspundere formulată de Guvern, pe care a unit-o cu fondul în decizia sa privind admisibilitatea (Sargsyan, decizie citată anterior, pct. 76).